Trade mark infringement: proof of notoriety and global assessment of confusingly similar signs under Law No. 84/1998

Deliberând asupra recursului civil de faţă, ţinând seama şi de prevederile art. 499 din C. proc. civ.:

1. Obiectul cauzei:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub numărul de dosar x/12.12.2016, reclamanta A. SRL a chemat în judecată pe pârâta B. SRL solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună: interzicerea folosirii de către pârâtă, în activitatea comercială, a tuturor semnelor identice sau similare cu marca "x" efectuarea înregistrării în Registrul Comerţului de pe lângă Tribunalul Bucureşti a modificării firmei B. SRL în sensul eliminării din numele sau comercial a sintagmei "x" obligarea pârâtei la publicarea pe cheltuiala sa, într-un ziar de larg tiraj, a sentinţei ce va fi pronunţată în prezenta cauză; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 24.11.2016, a fost admisă excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei a VI a Civilă şi a fost înaintată cauza la registratura instanţei în vederea repartizării către una dintre Secţiile civile ale Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul secţiei a III a Tribunalului Bucureşti.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin Sentinţa civilă nr. 1607/01.11.2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta A. SRL

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel apelanta reclamantă A. SRL.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Prin Decizia nr. 1412A din data de 14 noiembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă A. SRL, împotriva Sentinţei civile nr. 1607 F/01.11.2017 pronunţată în Dosarul nr. x/2016 de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. SRL, ca nefondat.

4. Cererea de recurs:

Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs reclamanta A.. SRL, solicitând casarea în tot a hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecata instanţei de apel.

În motivarea recursului se susţine în esenţă că:

Decizia instanţei de apel este netemeinică prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa de apel făcând o greşită aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 84/1998.

Recurenta reclamantă precizează că ea comercializează produsele parafarmaceutice x pe piaţa din România, fiind distribuitorul exclusiv al Societăţii C. în temeiul contractului de distribuţie exclusivă încheiat încă din anul 2003. În virtutea acestui contract, recurenta a folosit în mod intens marca x pe teritoriul României încă din anul 2003, derulând contracte ample de vânzare a acestor produse cu toate lanţurile de farmacii cu prezenţă naţională în România şi realizând cifre de vânzări impresionante. În urma activităţii desfăşurate, marca x a devenit o marcă de renume în România.

Instanţa de apel a reţinut în mod greşit că recurenta nu a făcut dovada notorietăţii mărcii.

Menţionează recurenta că a arătat şi dovedit faptul că cele mai cunoscute produse pe care le-a comercializat în România sunt: D. - săpun lichid antibacterian; D. - gel de mâini antibacterian; E. - bandaje elastice; F. - plasturi şi pansamente

Produsele purtând marca x acoperă o gamă largă din categoria produselor parafarmaceutice: bandaje, burtiere, centuri medicale, cotiere, genunchiere, glezniere, suporturi cervicale, suporturi elastice pentru umeri etc.

Toate aceste produse sunt vândute de către recurentă prin intermediul celor mai mari lanţuri de farmacii/magazine, cu acoperire naţională, în ultimii 14 ani, realizând totodată vânzări uriaşe, fapt ce determina notorietatea mărcii.

Notorietatea/renumele unei mărci este un concept relativ şi măsurabil, specific fiecărei mărci analizate. Gradul de cunoaştere în rândul publicului este diferit de la o marca la alta, deci şi gradul de notorietate. Nici legea şi nici practica în domeniul mărcilor nu au stabilit delimitări certe ale conceptului de notorietate. Conceptul de "grad de notorietate" este singurul relevant şi desemnează în sens larg măsura estimativă în care o marcă beneficiază de cunoaştere largă în rândul publicului.

Cu referire la marca x, se arată că, potrivit informaţiilor regăsite pe site-ul oficial al lanţului de farmacii G., acesta dispune de o reţea de peste 230 unităţi, distribuite pe întreg teritoriul ţării. Pe lângă faptul că toate produsele purtând marca x sunt comercializate prin acest lanţ de farmacii, ele sunt promovate în cataloagele de produse ale G..

În plus, produsele marca x se regăsesc într-un număr impresionant de farmacii din ţară, graţie sistemului propriu de distribuţie al recurentei, fiind accesibile şi cunoscute atât farmaciştilor, cât şi consumatorilor propriu-zişi.

Potrivit rapoartelor contabile ale societăţii recurente, chiar şi anterior înregistrării numelui comercial de către pârâtă, vânzările produselor x s-au ridicat la valoarea de 1.500.000 euro.

Volumul ridicat al vânzărilor şi prezenta îndelungată pe piaţa naţională a produselor marca x demonstrează, în opinia recurentei - faptul că marca se bucură de o largă cunoaştere pe întreg teritoriul României, pentru segmentul de public căruia i se adresează produsele la care se refera.

Susţinerea că toate lanţurile principale de farmacii vând produsele x a fost interpretata de instanţa de apel în mod greşit, în sensul că identificarea acestei mărci desemnând produse şi servicii care originează de la reclamanta s-a realizat de către operatorii economici, şi nu de către segmente semnificative de public.

Se mai susţine că, în raport de caracterul specializat al produselor parafarmaceutice, care se comercializează prin intermediul farmaciilor, publicul vizat de marca x este reprezentat în egala măsură de către farmacişti şi consumatorii finali; farmaciştii fiind responsabili să asiste cumpărătorul în alegerea produsului, întrunesc atributele unui consumator, întrucât prin asistenta asigurata şi recomandarea făcuta cumpărătorului se substituie în final alegerii făcute de către acesta. Interacţiunea dintre consumatorul final şi produs, independent de farmacist, poate interveni după ce consumatorul a avut contact cu produsul şi - în virtutea calităţilor regăsite în acesta - a rămas fidel mărcii, urmând sa solicite direct produsul, fără a apela la asistenta farmacistului.

Totodată, opinează recurenta că cifra de afaceri privind vânzările acestor produse reflecta numărul consumatorilor care cunosc produsele, şi implicit marca.

În ceea ce priveşte utilizarea numelui comercial de către pârâta în contextul desfăşurării unei activităţi economice în scopul obţinerii unui avantaj economic, consideră că este evidentă legătura pe care o face consumatorul între marca x, respectiv produsele comercializate de recurentă, şi sintagma x din denumirea pârâtei, legătură care facilitează vânzarea produselor comercializate de către pârâtă şi cumpărarea de către consumator sub falsa convingere ca achiziţionează produsele celei dintâi.

Se mai susţine că, din conduita pârâtei de la înfiinţare şi până în prezent, se poate concluziona că îşi utilizează numele comercial în vânzarea produselor de acelaşi gen cu cele ale recurentei, în scopul clar de a obţine un avantaj economic.

În acest sens şi instanţa de apel a reţinut Sentinţa civilă nr. 1993/13.11.2012 pronunţata de Tribunalul Bucureşti, sentinţă prin care s-a dispus anularea înregistrării mărcii x nr. 105129 în favoarea pârâtei B. SRL pentru clasele de produse şi servicii nr. x. Prin respectiva hotărâre s-a reţinut faptul că pârâta a înregistrat marca x cu rea-credinţă întrucât, la data efectuării depozitului în România, aceasta a avut cunoştinţă de faptul că semnul înregistrat a fost îndelung folosit de recurentă anterior cererii de înregistrare a mărcii depusă de pârâtă, aceasta din urma urmărind şi având în mod clar reprezentarea prejudiciului pe care îl va produce recurentei, în calitate de concurent. Înregistrarea mărcii de către pârâtă a fost deturnată de la scopul prevăzut de lege, acela de a distinge anumite produse şi servicii de cele ale altor comercianţi, la acela de a obţine un folos injust prin preluarea unei pieţe deja fidelizată de recurentă şi, totodată, eliminarea din piaţă.

Precizează recurenta că utilizarea numelui comercial de către pârâtă are loc în contextul unei activităţi comerciale, în scopul obţinerii unui avantaj economic, iar această utilizare se face fără consimţământul recurentei. Pârâta utilizează denumirea sa comercială inclusiv prin aplicarea acesteia pe produse, ca însemn distinctiv, produse similare cu cele ale recurentei, din aceeaşi clasă 35, pentru care exista din 2009 declanşată procedura de înregistrare a mărcii x, şi produse pentru care a fost înregistrată marca pârâtei ce a fost ulterior anulată prin sentinţa indicată mai sus. Astfel, utilizarea are loc de o manieră care permite în mod clar stabilirea unei legături între denumire şi produse.

Numele comercial şi produsele în legătură cu care se desfăşoară activitatea pârâtei - aceleaşi ca cele protejate de marca recurentei - fac să se îndeplinească cea de-a doua condiţie a alin. (2) lit. b) din art. 36 din Legea nr. 84/1998.

Se mai arată că, din prezentarea celor două mărci efectuată de instanţa de apel în motivarea hotărârii rezultă că cele două semne sunt asemănătoare: culorile sunt aceleaşi (alb, verde, albastru, portocaliu), iar cuvântul x este partea esenţială a denumirii.

Cu toate acestea, instanţa nu a dezvoltat motive de respingere a apelului cu privire incidenţa dispoziţiilor art. 36 alin. (2) lit. b), care au fost invocate în declaraţia de apel.

În consecinţă, se susţine că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 36 alin. (2) lit. b), ceea ce întemeiază cererea de interzicere a folosirii de către intimată în activitatea sa comercială, a sintagmei x.

Pentru motivele invocate, se solicită admiterea recursului şi casarea în tot a hotărârii atacate, cu trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

În drept, sunt invocate dispoziţiile art. 483 şi următoarele C. proc. civ., dispoziţiile Legii nr. 84/1998 invocate în cuprinsul cererii.

La recursul astfel susţinut a formulat întâmpinare intimata pârâtă SC B. SRL, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

5. Încheierea de admitere în principiu.

Prin încheierea de şedinţă dată în camera de consiliu la data de 26 noiembrie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A.. SRL împotriva Deciziei nr. 1412A din data de 14 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/2016 şi a fixat termen de judecată la data de 4 februarie 2020, cu citarea părţilor.

6. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând hotărârea atacată, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de criticile din cererea de recurs susceptibile de încadrare în cazurile de casare prevăzut de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu preliminar este necesar a fi subliniat că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară a cărui trăsătură esenţială este înscrisă în partea introductivă a art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., anume aceea că permite realizarea unui control judiciar limitat la aspectele de nelegalitate (a deciziei atacate pe această cale) care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1 - 8 al art. 4888 alin. (1) din C. proc. civ.

Pe de altă parte, este necesar a fi amintit principiul legalităţii căilor de atac, astfel cum este consacrat prin dispoziţiile art. 457 alin. (1) din C. proc. civ., normă conform căreia "hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei".

În lumina exigenţelor care rezidă din menţionatele reglementări legale imperative, instanţa de recurs nu poate analiza aspecte pe care părţile ce promovează această cale de atac înţeleg să le invoce cu depăşirea limitelor în care este permis controlul judiciar, respectiv acele critici care tind a reliefa greşita interpretare a probelor sau lipsa de temeinicie a judecăţii realizate de instanţa ierarhic inferioară

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că nu pot fi forma suportul unei analize, în această etapă procesuală, criticile expuse de recurentă cu privire la modul în care instanţa de apel a analizat probele (înscrisurile) şi cele referitoare la situaţia de fapt ce a fost stabilită în urma acestei analize a probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare.

Se constată că recurenta a invocat incidenţa, în cauză, a motivului de nelegalitate reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., normă care se referă la situaţia "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material". Acest caz de casare are în vedere situaţiile în care instanţa recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluţionarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera şi spiritul lor, fie le aplică greşit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată.

O primă critică susţinută de către recurenta reclamantă în contextul motivului de casare menţionat este aceea că instanţa de apel a reţinut în mod eronat că nu a fost dovedită însuşirea mărcii x de a fi o marcă de renume.

Însă, prin argumentele dezvoltate în fundamentarea acestei critici nu sunt evidenţiate greşeli ale instanţei de apel în ce priveşte aplicarea dispoziţiilor legale relevante speţei, ci sunt reiterate susţineri pe care partea recurentă le-a făcut în cererea de apel.

Or, respectivele argumente au format obiectul unei judecăţi, instanţa de apel constatând lipsa lor de temeinicie în urma unei analize complexe a pretenţiei deduse judecăţii, analiză realizată prin prisma conţinutului cererii de chemare în judecată, a probelor administrate, a dispoziţiilor legale relevante din legislaţia naţională (Legea nr. 84/1994) şi din reglementările europene, precum şi a principiilor desprinse din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în această materie.

Astfel, împrejurarea că partea recurentă a arătat în cererea de apel: că încă din anul 2003 comercializează, pe piaţa din România, exclusiv produse farmaceutice x; că este distribuitorul unic (al acestor produse) al unei firme de naţionalitate siriană; că a derulat contracte de distribuire a aceloraşi produse cu mari lanţuri de farmacii şi magazine; că a înregistrat cifre de vânzare impresionante şi că marca x a devenit o marcă notorie, era de natură a stabili cadrul procesual care permitea instanţei de prim control judiciar să stabilească justeţea afirmaţiilor astfel făcute, respectiv să facă propriile verificări în legătură cu realitatea respectivelor afirmaţii, iar nu să genereze obligaţia instanţei de a accepta ca atare situaţia descrisă de parte.

Susţinerile pe care orice parte înţelege să le facă în cadrul unei proceduri judiciare contradictorii antrenează obligaţia respectivei părţi de a le dovedi, în acest sens fiind prevederile de principiu înscrise în art. 10 alin. (1) din C. proc. civ. conform cărora "Părţile au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să-şi probeze pretenţiile şi apărările, (...)".

O obligaţie similară rezidă şi din prevederile art. 249 din C. proc. civ., normă conform căreia "Cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege".

Din conţinutul deciziei recurate reiese cu evidenţă că instanţa de apel a analizat aspectul invocat de partea apelantă în legătură cu notorietatea mărcii x, analiză în urma căreia a reţinut că "De altfel, dacă prin invocarea acestui text de lege, reclamanta tindea, imperfect, la invocarea unei mărci notorii, acest argument a fost dezvoltat abia în apel, ceea ce art. 478 alin. (4) noul C. proc. civ. permite, dar în cauză nu s-a făcut dovada notorietăţii folosirii ca marcă a semnului x de către apelantă, în sensul identificării acesteia de către segmente semnificative de public ca desemnând produse şi servicii care originează de la apelantă, iar nu de la alţi actori economici, mai ales în condiţiile în care acest cuvânt (x) are un grad de descriptivitate destul de accentuat, astfel cum se va arăta."

Rezultă, din considerentul evocat, că s-a reţinut nu numai lipsa unor probe concludente care să reliefeze pretinsa însuşire de marcă notorie a semnului menţionat, cu consecinţele ce ar fi decurs în planul protecţiei pe care o conferă legea specială nr. 84/1998 titularilor de marcă, ci şi caracterul descriptiv al semnului x.

Se cuvine a fi subliniat că, pentru a deţine o marcă notorie nu este suficientă folosirea unui semn în activitatea comercială, ci dobândirea acestui tip de marcă este subordonat unor exigenţe sporite ce rezidă din dată prin art. 3 lit. d) din Legea nr. 8/1996 astfel: "marca notorie - marca larg cunoscută în România în cadrul segmentului de public vizat pentru produsele sau serviciile cărora aceasta se aplică, fără a fi necesară înregistrarea sau utilizarea mărcii în România pentru a fi opusă".

Din economia normei juridice enunţate reiese că elementul esenţial pentru dobândirea notorietăţii nu îl constituie simpla folosire a semnului, ci cunoaşterea acestuia de către segmentul de public vizat de produsele şi serviciile pe care se aplică.

Astfel, invocata folosire a semului x începând din anul 2003, cifrele de afaceri (de vânzări) importante ale societăţii comerciale reclamante şi relaţiile comerciale ale acesteia cu lanţuri de farmacii şi de magazine nu puteau constitui, prin ele însele, argumente apte a impune instanţei de apel o constatare în sensul că respectivul semn constituie o marcă notorie al cărei titular este recurenta-apelantă. Pentru a ajunge la o asemenea concluzie, în raport de rigorile ce rezidă din prevederile art. 3 lit. d) din Legea nr. 84/1998, era necesar ca instanţa să stabilească în baza probelor şi următoarele: dacă produsele comercializate sub acest semn s-au bucurat de o largă cunoaştere din partea publicului vizat, pe o parte însemnată a teritoriului României; dacă semnul a fost perceput - desigur, anterior înregistrării numelui comercial al pârâtei intimate şi a mărcii acesteia B., pentru că a fost reclamată încălcarea unui drept anterior - ca o indicaţie a provenienţei produselor în cauză de la SC A. SRL (şi nu de la firmele prin intermediul cărora sunt comercializate produsele, pentru că eventuala asociere ce s-ar realiza între aceşti intermediari şi produsele vândute ar sugera mai degrabă posibilitatea de a identifica un alt titular) îndeplinind astfel funcţia de marcă.

Or, o astfel de analiză a fost concret şi efectiv realizată prin decizia recurată, iar constatarea instanţei de apel în sensul că "în cauză nu s-a făcut dovada notorietăţii folosirii ca marcă a semnului x de către apelantă, în sensul identificării acesteia de către segmente semnificative de public ca desemnând produse şi servicii care originează de la apelantă, iar nu de la alţi actori economici" ilustrează situaţia de fapt stabilită pe baza probatoriului administrat. Cum aprecierea liberă a probelor constituie unul dintre atributele esenţiale conferite de lege instanţelor ce au competenţa de a judeca fondul pricinii (în primă instanţă şi în apel), conform prevederilor art. 264 din C. proc. civ., iar recursul este o cale de atac extraordinară în cadrul căreia controlul judiciar este limitat la aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate, se constă că nu este posibil a se proceda în această etapă procesuală - astfel cum pretinde recurenta - la reevaluarea probei cu înscrisuri, şi implicit a situaţiei de fapt, spre a se stabili că semnul x ar fi dobândit, în cadrul segmentului de public vizat, gradul de cunoaştere apt a-i conferi statutul juridic de marcă notorie.

Susţinerea pârâtei în sensul că cifra de afaceri privind vânzările de produse sub semnul x ar reflecta numărul consumatorilor care cunosc produsele şi implicit marca, dar şi aceea prin care pune în acelaşi plan farmaciştii (care au intermediat vânzarea produselor sub semnul x) şi consumatorii finali sunt formulate nu numai cu neobservarea cumulului de cerinţelor explicit impuse prin art. 3 lit. d) din Legea nr. 84/1998, ci şi cu ignorarea funcţiei esenţiale a mărcii, anume aceea de a indica originea produselor pe care se aplică faţă de persoanele care pot face alegerea de a cumpăra respectivele produse spre a le utiliza potrivit destinaţiei/funcţiei pe care o au.

În acest context, se cuvine a fi subliniat că marca permite consumatorului să identifice un produs dintre cele aflate pe piaţă, şi să facă alegerea de a-l achiziţiona în raport de această identificare. Astfel, consumatorul este interesat de numele producătorului, ori al celui care a pus în comerţ produsul ce corespunde nevoilor sale, asociind mereu marca cu respectivul produs. În consecinţă, marca trebuie privită ca indicaţie de provenienţă, ea fiind legată inerent, în mintea consumatorului, de identificarea unui anumit comerciant.

Relevantă sub acest aspect este statuarea făcută de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-39/97, Canon, în sensul că "potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, funcţia esenţială a mărcii este aceea de a garanta consumatorului sau utilizatorului final identitatea originii produsului marcat, permiţându-i, fără nicio posibilitate de confuzie, să distingă produsul sau serviciul de cele care au altă origine".

În speţă, aceste repere au fost corect avute în vedere de instanţa de apel în analiza relativă la susţinerea recurentei reclamante că ar fi fost titulară a unei mărci anterioare notorii, la data înregistrării numelui comercial al pârâtei intimate şi a mărcii combinate B.. Această susţinere a fost fundamentată - chiar şi prin motivele reiterate în susţinerea recursului pendinte - prin argumente tind a justifica pretinsul drept de titular al unei mărci notorii în raport de elemente care nu sunt suficiente spre a ilustra îndeplinirea condiţiilor de excepţie cărora legea le conferă aptitudinea de a da naştere respectivului drept.

În condiţiile în care s-a reţinut că recurenta reclamantă nu a dovedit calitatea de titulară a unei mărci notorii, iar în privinţa acestei statuări a instanţei de apel nu s-a reţinut - potrivit considerentelor expuse în precedent - vreun viciu de nelegalitate apt a determina reformarea respectivei concluzii, se constată caracterul vădit nefondat al susţinerii recurentei în sensul că ar fi o evidentă legătură pe care consumatorul o face între produsele comercializate (de cca 14 ani) de aceasta sub denumirea x şi sintagma x din compunerea numelui comercial al pârâtei intimate. Atâta vreme cât nu s-a constatat că recurenta folosea semnul x cu pretinsa valoare de marcă notorie, lipseşte însăşi situaţia premisă invocată spre a atribui calificativul de "ilicit" demersului pârâtei intimate de a înregistra numele comercial B. şi marca ce conţine acest ultim cuvânt, precum şi de a-şi folosi numele în activitatea sa comercială, respectiv de a folosi această marcă înregistrată.

Hotărârea judecătorească pronunţată anterior, în litigiul care a avut ca obiect anularea înregistrării (în favoarea intimatei pârâte) a mărcii x a fost analizată de instanţa de apel, ca mijloc de probă, analiză în urma căreia a apreciat că respectiva hotărâre nu poate constitui prin ea însăşi dovada încălcării dreptului pretins de reclamantă asupra semnului x, faţă de obiectul acţiunii pendinte - acţiune în contrafacere - şi de împrejurarea că marca folosită de pârâtă, şi respectiv numele comercial al acesteia din urmă au o formă diferită se semnul menţionat.

Înalta Curte apreciază că evaluarea astfel realizată de instanţa de apel este în acord cu jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, din care se desprinde regula că este necesar a se realiza o evaluare globală a semnelor/mărcilor care se află în conflict, iar nu o evaluare separată a diferitelor elemente care compun respectivele semne. Or, în privinţa semnului înregistrat ca marcă de pârâtă s-a constatat că acesta este format dintr-o combinaţie între cuvântul B. scris cu litere albastre pe fond alb şi elementul figurativ reprezentat de două dungi în culorile albastru şi verde deschis care continuă cu semnul dinamic a două săgeţi succesive orientate spre dreapta, de aceeaşi culoare. De asemenea, s-a reţinut că elementul verbal B., care se regăseşte şi în numele comercial al societăţii pârâte, este suficient de diferit de marca x (invocată de reclamantă ca temei al acţiunii promovate), şi că nu există vreo justificare pentru scindarea lui cuvintele x şi y.

În acest context de analiză comparativă globală a semnelor folosite de părţile din proces, s-a constatat că între ele există semnificative diferenţe vizuale, fonetice şi chiar conceptuale. De asemenea, s-a reţinut (şi recursul nu conţine vreo critică relativă la această evaluare) că termenul x este unul cu accentuat grad de descriptivitate - sugerând legătura cu sănătatea -, trăsătură care face ca protecţia pe care semnul x o poate asigura prin el însuşi să fie una slabă, lipsindu-i astfel aptitudinea de a constitui un obstacol pentru folosirea lui în structura celor două semne cu un conţinut mai amplu pe care pârâta le utilizează cu titlu de nume comercial şi de marcă.

Înalta Curte notează că aceste aspecte ţin de esenţa analizei ce trebuie realizată în privinţa existenţei şi întinderii protecţiei conferite de o marcă, iar ele sunt în mod nejustificat ignorate de recurentă, care a înţeles să evoce în cadrul motivelor de recurs aspectele tranşate prin hotărârile judecătoreşti care au statuat asupra dreptului său în privinţa elementului verbal x (cu consecinţa anulării înregistrării, în favoarea pârâtei, a semnului format doar din respectivul cuvânt) fără a ţine seama, însă, de raţiunile pentru care s-a constatat - în speţă - un conţinut diferit al semnelor (marca şi numele comercial) ce conţin cuvântul B., semne care sunt reclamate în prezentul litigiu.

Se constată că argumentul recurentei în sensul că semnele utilizate de părţi sunt asemănătoare se rezumă la o simplă afirmaţie, având astfel valenţele unei opinii exprimate de partea reclamantă în condiţiile în care nu sunt expuse critici de natură a evidenţia aspecte de nelegalitate a aprecierii în sens contrar reţinute prin decizia recurată. În absenţa unor astfel de critici, respectiva aserţiune a recurentei nu poate constitui suportul constatării unui viciu de nelegalitate a hotărârii instanţei de apel.

În ce priveşte critica potrivit căreia instanţa de apel "nu a dezvoltat motive de respingere a apelului cu privire la incidenţa dispoziţiilor art. 36 alin. (2) lit. b) pe care le-am invocat în declaraţia de apel", Înalta Curte constată că este formulată cu neobservarea ansamblului considerentelor deciziei recurate, considerente din care reiese fără echivoc faptul că instanţa de prim control judiciar a analizat acţiunea în contrafacere corespunzător rigorilor stabilite prin art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, normă care prevede că "(2) Titularul mărcii poate cere instanţei judecătoreşti competente să interzică terţilor să folosească, în activitatea lor comercială, fără consimţământul său: (...) b) un semn pentru care, datorită faptului că este identic sau asemănător cu o marcă şi din cauză că produsele sau serviciile cărora li se aplică marca sunt identice sau similare, există un risc de confuzie în percepţia publicului, incluzând riscul de asociere între semn şi marcă".

Se cuvine a fi observat că din chiar criticile aduse de recurentă hotărârii din apel, critici care au fost analizate în precedent, rezultă că evaluarea situaţiei părţilor a fost realizată prin prisma cerinţelor care rezidă din norma juridică menţionată, anume cele care privesc încălcarea drepturilor asupra unui semn căruia reclamanta i-a atribuit valoare juridică de marcă. Împrejurarea că s-a constatat lipsa de temeinicie a susţinerilor recurentei, respectiv că s-a stabilit o situaţie diferită de cea reclamată, nu echivalează cu neverificarea incidenţei în cauză a prevederilor art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, ci constituie expresia faptului că situaţia stabilită în urma evaluării probelor nu a confirmat justeţea pretenţiei formulate.

Având în vedere considerentele expuse şi dispoziţiile legale menţionate, Înalta Curte constată că, în urma analizei criticilor din cererea de recurs, nu se poate reţine incidenţa motivului de casare invocat, respectiv cel reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., situaţie faţă de care se va dispune, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., respingerea, ca nefundat, a recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A.. SRL împotriva Deciziei nr. 1412A din data de 14 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 februarie 2020.

GGC - GV