Unjust Enrichment Prescription Commencement: Rejection of Audit Report as Starting Point

Şedinţa publică din data de 18 decembrie 2019

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Obiectul cererii:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 5 iunie 2015, sub nr. x/2015, reclamantul Institutul Naţional al Magistraturii a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 292.564 RON, reprezentând cheltuieli efectuate de Institutul Naţional al Magistraturii în perioada aprilie 2010 - septembrie 2011, precum şi la plata sumei de 356.629 RON, reprezentând cheltuieli efectuate de Institutul Naţional al Magistraturii în perioada octombrie 2011 - iulie 2013 în derularea contractelor de colaborare încheiate cu echipa de specialişti în elaborarea de subiecte pentru testul de verificare a raţionamentului logic pentru concursul de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii şi admitere în magistratură (în vederea constituirii unei baze de date cu subiecte pentru testul de verificare a gândirii logice), actualizate cu indicele de inflaţie, în temeiul art. 1346-1348 C. civ., precum şi la plata dobânzii legale calculate de la momentul efectuării plăţilor, până la data restituirii efective a acestor sume de către pârât.

Prin aceeaşi acţiune s-a solicitat şi obligarea pârâtului la plata sumelor în cuantum de 8247,64 RON şi 6102,32 RON, reprezentând cheltuielile efectuate de Institutul Naţional al Magistraturii cu transportul şi cazarea specialiştilor, sume actualizate cu indicele de inflaţie, cheltuieli aferente perioadei aprilie 2010 - septembrie 2011 şi, respectiv, octombrie 2011- iulie 2013.

Reclamantul Institutul Naţional al Magistraturii a solicitat şi obligarea pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii la plata sumei de 15.653,99 RON reprezentând cheltuieli efectuate de Institutul Naţional al Magistraturii în perioada aprilie 2010- septembrie 2011, respectiv la plata sumei de 20139,75 RON reprezentând cheltuieli efectuate de Institutul Naţional al Magistraturii în perioada octombrie 2011 - iulie 2013 pentru pretestarea subiectelor elaborate în cadrul derulării contractelor anterior menţionate, sume actualizate cu indicele de inflaţie, în temeiul art. 1345-1348 C. civ., precum şi la plata dobânzilor legale calculate de la momentul efectuării plăţilor de către Institutul Naţional al Magistraturii, până la restituirea efectivă a acestor sume; cu cheltuieli de judecată.

Pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii ca fiind prescrisă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 10 decembrie 2015, Tribunalul Bucureşti a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 733 din 09 iunie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

3. Apelul declarat în cauză

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul Institutul Naţional al Magistraturii.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 480 alin. (2) şi (3) şi (6) şi ale art. 451 C. proc. civ.

Pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii a formulat apel incident, solicitând admiterea acestuia, schimbarea în parte a sentinţei şi în tot a încheierii de şedinţă din data de 10 decembrie 2015, în sensul admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, cu consecinţa respingerii, ca prescrise, a pretenţiilor solicitate în afara termenului legal de prescripţie.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 472 din C. proc. civ., republicat.

4. Hotărârile pronunţate în apel:

Prin decizia nr. 262A/06 martie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul incident formulat de apelantul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii.

A admis apelul formulat de apelantul-reclamant Institutul Naţional al Magistraturii.

A schimbat sentinţa civilă nr. 733/09 iunie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în sensul că a admis cererea de chemare în judecată; l-a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 728.132 RON, actualizată cu indicele de inflaţie, reprezentând cheltuieli efectuate pentru contracte de colaborare, pentru transportul şi cazarea specialiştilor, pentru transport, cazare şi diurnă acordate persoanelor incluse în proiect şi pentru cheltuieli cu materiale consumabile, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestor sume, în cuantum de 131.095 RON.

Ulterior, prin decizia civilă nr. 866A/04 septembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis cererea de completare, formulată de apelantul-reclamant Institutul National al Magistraturii, şi a dispus completarea deciziei civile nr. 262A/06 martie 2018, în sensul obligării intimatului-pârât Consiliul Superior al Magistraturii la plata sumei de 1500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în apel.

5. Cererea de recurs:

Împotriva acestor decizii a declarat recurs pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, prin care a solicitat admiterea căilor de atac, casarea deciziilor recurate şi, în principal, admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, cu consecinţa respingerii, ca fiind prescrise, a pretenţiilor solicitate în afara termenului legal de prescripţie, iar, în subsidiar, respingerea cererii de chemare în judecată şi, implicit, a cererii privind plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiate.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 15 noiembrie 2018, sub nr. x/2015.

Cu privire la decizia nr. 262/6 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, recurentul-pârât, a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a arătat că cererea de chemare în judecată formulată de reclamant are ca obiect obligarea pârâtului la plata unor sume de bani achitate de Institutul Naţional al Magistraturii în perioada aprilie 2010 - septembrie 2011, respectiv în perioada octombrie 2011 - iulie 2013, cererea de chemare în judecată fiind înregistrată pe rolul instanţei la data de 5 iunie 2015.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, iar potrivit art. 3 din acelaşi act normativ, termenul de prescripţie este de 3 ani.

Momentul de la care începe să curgă prescripţia extinctivă este data "când se naşte dreptul la acţiune", conform art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

A învederat recurentul că această soluţie legislativă a fost menţinută şi în noul C. civ.. Astfel, potrivit art. 2500 alin. (1) din noul C. civ.:

"Dreptul material la acţiune, denumit în continuare drept la acţiune, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege".

Art. 2501 alin. (1) din C. civ. dispune la rândul său:

"Drepturile la acţiune având un obiect patrimonial sunt supuse prescripţiei extinctive, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel".

Acelaşi regim juridic se aplică şi drepturilor accesorii ce însoţesc creanţa principală (actualizări cu indicele de inflaţie, dobânzi) potrivit art. 2503 alin. (1) din C. civ. care prevede că:

"Odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal, se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel".

Actuala reglementare păstrează, de asemenea, potrivit art. 2517 din C. civ., durata de 3 ani a termenului general de prescripţie (în cauză nefiind incident un termen special); din coroborarea dispoziţiei sus-menţionate, cu prevederile art. 2528 din C. civ., rezultă că termenul de prescripţie a început să curgă de la data efectuării plăţilor.

Recurentul-pârât a susţinut că argumentele instanţei de apel nu pot fi primite întrucât intimatul-reclamant nu se putea prevala de constatarea făcută de Curtea de Conturi pentru a determina în acest fel momentul de la care a început să curgă prescripţia extinctivă, în condiţiile în care pretinsa sărăcire a propriului patrimoniu şi îmbogăţirea corelativă a pârâtului nu se puteau produce decât la momentul efectuării plăţilor, iar nu la momentul constatărilor la care s-a făcut trimitere.

Mai mult, constatările Curţii de Conturi au avut la bază dispoziţii legale preexistente care, deşi au fost interpretate în sens contrar faţă de interpretarea dată de Institutul Naţional al Magistraturii, nu pot proroga momentul de la care termenul de prescripţie a început să curgă, şi anume data efectuării plăţilor.

În opinia recurentului-reclamant, dreptul la acţiune al intimatului-reclamant s-a născut la data efectuării fiecărei plăţi apreciate ca fiind făcută nelegal, nu la data la care a fost întocmit raportul de control al Curţii de Conturi ori a fost emisă Decizia nr. XII/5/09 aprilie 2013/DI şi nici la data rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 3926/10 decembrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2013.

Este irelevantă, sub aspectul curgerii prescripţiei, constatarea făcută şi adusă la cunoştinţa Institutului Naţional al Magistraturii de către organul de control al Curţii de Conturi, care este un terţ faţă de raporturile de care se prevalează intimatul-reclamant în cauza pendinte.

În acest sens, a arătat recurentul-pârât, intimatul-reclamant a avut cunoştinţă de natura plăţilor, precum şi de temeiul în care acestea au fost făcute încă de la momentul efectuării lor.

A susţinut recurentul-pârât că, dacă s-ar îmbrăţişa opinia instanţei de apel, ar însemna ca instituţia prescripţiei să devină practic inaplicabilă în acele situaţii în care a curs o perioadă foarte lungă de timp de la momentul efectuării unor plăţi, cu orice titlu, până la momentul la care Curtea de Conturi constată că astfel de plăţi au fost făcute cu nerespectarea prevederilor legale incidente, aceasta fiind situaţia şi în cauza de faţă.

Prin urmare, recurentul-pârât a apreciat că dreptul la acţiune a început să curgă de la data la care au fost plătite sumele pretinse acestuia prin cererea pendinte. Cum în speţă nu s-a făcut dovada vreunei cauze de întrerupere sau suspendare a cursului prescripţiei, în raport de prevederile art. 1, art. 3 şi art. 7 din Decretul nr. 167/1958, respectiv ale art. 2500 alin. (1), art. 2501 alin. (1), art. 2503, art. 2517 şi art. 2528 din C. civ., dreptul material la acţiune al intimatului-reclamant pentru sumele aferente perioadei cuprinse între aprilie 2010 - 05 iunie 2012 este prescris, cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul instanţei la data de 5 iunie 2015, fiind formulată după împlinirea termenului de 3 ani prevăzut atât de art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, cât şi de art. 2517 din C. civ.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, recurentul-pârât a arătat că, în mod greşit, instanţa de apel a constatat că sunt îndeplinite cerinţele legale impuse de prevederile art. 1345-1348 din C. civ. şi a reţinut că există o diminuare a patrimoniului intimatului-reclamant, corelativ cu o mărire a patrimoniului pârâtului.

Pentru a se constitui raportul juridic specific îmbogăţirii fără justă cauză, este necesar ca, pe de o parte, în relaţia dintre cele două patrimonii să se identifice o legătură de cauzalitate şi, pe de altă parte, îmbogăţirea să nu fie rezultatul unei fapte imputabile celui îmbogăţit, întrucât în această din urmă situaţie ar deveni incidente regulile răspunderii civile (delictuale sau contractuale, după caz).

În acest context, a susţinut recurentul-pârât, în mod greşit situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel a fost grefată pe instituţia îmbogăţirii fără justă cauză.

Astfel, activitatea de elaborare a subiectelor pentru testul de verificare a raţionamentului logic putea fi remunerată din veniturile realizate prin activitatea desfăşurată potrivit H.G. nr. 183/2005 numai dacă era realizată în cadrul comisiilor de elaborare a subiectelor pentru testul-grilă de verificare a raţionamentului logic, numite pentru fiecare concurs, în condiţiile art. 10 din Regulamentul privind concursul de admitere şi examenul de absolvire a Institutului Naţional al Magistraturii, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 439/2006, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv art. 9 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea concursului de admitere în magistratură, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 279/2012, cu modificările şi completările ulterioare.

Or, activitatea desfăşurată de persoanele care au fost remunerate de Institutul Naţional al Magistraturii în baza contractelor de colaborare încheiate cu acestea nu se circumscrie acestei situaţii şi nici vreuneia dintre celelalte situaţii reglementate de art. 1 alin. (2) lit. b) din H.G. nr. 183/2005, motiv pentru care veniturile proprii realizate în condiţiile acestui act normativ nu pot fi utilizate pentru plata acestor persoane.

În consecinţă, a arătat recurentul-pârât, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, nu poate fi întemeiată cererea intimatului-reclamant având ca temei juridic îmbogăţirea fără justă cauză întrucât, în lipsa unei obligaţii legale de plată stabilită în sarcina Consiliului Superior al Magistraturii, sumele achitate de acesta în temeiul contractelor în care a deţinut calitatea de parte nu pot conduce la mărirea patrimoniului pârâtului în detrimentul patrimoniului reclamantului.

De asemenea, a arătat recurentul-pârât, în mod greşit instanţa de apel nu a avut în vedere prevederile art. 106 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

În conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 304/2004 şi cele ale Regulamentului Institutului Naţional al Magistraturii, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 127/2007, Institutul Naţional al Magistraturii este instituţie publică cu personalitate juridică, aflată în coordonarea Consiliului Superior al Magistraturii, care realizează formarea iniţială a judecătorilor şi procurorilor, formarea profesională continuă a judecătorilor şi procurorilor în funcţie, precum şi formarea formatorilor, în condiţiile legii.

În considerarea prevederilor legale menţionate, sumele pretinse de intimatul-reclamant au fost evidenţiate în bugetul total al Consiliului Superior al Magistraturii şi în cel alocat Institutului Naţional al Magistraturii în anii 2010-2013.

Prin urmare, nu s-ar putea pretinde Consiliului Superior al Magistraturii plata unor sume ce au fost deja virate intimatului-reclamant.

Dacă s-ar îmbrăţişa o astfel de opinie, vădit contrară dispoziţiilor legale sus-menţionate, ar însemna ca pârâtul să efectueze/vireze o plată dublă.

Or, în condiţiile expuse, nu numai că nu poate fi vorba de o îmbogăţire a patrimoniului pârâtului în detrimentul celui al intimatului-reclamant, ci se pune problema unei sărăciri a propriului patrimoniu.

În consecinţă, recurentul-pârât a invocat netemeinicia cererii şi din perspectiva neîndeplinirii condiţiilor impuse de art. 1345-1348 din C. civ., care reglementează instituţia îmbogăţirii fără justă cauză.

În acest sens, recurentul-pârât a arătat că sumele pretinse de intimatul-reclamant pe temeiul îmbogăţirii fără justă cauză rezidă din executarea contractelor de colaborare încheiate de acesta cu specialişti în domeniul elaborării subiectelor de gândire critică ce au fost stocate în baza de date a intimatului-reclamant, în vederea includerii lor în testele de verificare a raţionamentului logic din cadrul concursurilor de admitere în magistratură.

Aşa cum a reţinut şi prima instanţă, Consiliul Superior al Magistraturii este un terţ desăvârşit faţă de aceste contracte, ceea ce presupune inexistenţa vreunui drept sau vreunei obligaţii care să incumbe pârâtului în temeiul lor.

Prin urmare, în condiţiile în care Consiliul Superior al Magistraturii nu se încadrează în vreuna din excepţiile de la principiul relativităţii efectelor contractului, fiind un res inter alios acta faţă de contractele de colaborare, drepturile şi obligaţiile născute din acestea nu pot fi opuse pârâtului, iar sumele pretinse de intimatul-reclamant provin din executarea unor contracte faţă de care pârâtul este un terţ desăvârşit.

De asemenea, a arătat recurentul-pârât, în mod greşit instanţa de apel a apreciat asupra efectelor sentinţei civile nr. 3926/10 decembrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, devenită irevocabilă prin decizia nr. 2708/1 iulie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, constatând că această hotărâre are putere de lucru judecat cu privire la sumele pretinse prin cererea pendinte de către intimatul-reclamant.

În acest context, în opinia recurentului-pârât, hotărârea sus-menţionată a intrat în puterea lucrului judecat numai în ceea ce priveşte natura juridică a sumelor pretinse în prezenta cauză.

Totodată, a arătat recurentul-pârât, prin Decizia nr. XII/5/2013 a Curţii de Conturi s-a reţinut în sarcina Institutului Naţional al Magistraturii, ca abatere, "angajarea, lichidarea, ordonanţarea şi plata unor cheltuieli privind elaborarea de subiecte pentru concursuri care nu trebuiau suportate din bugetul Institutului Naţional al Magistraturii, ci de Consiliul Superior al Magistraturii". S-a dispus, de asemenea, "luarea măsurilor necesare pentru stabilirea întinderii prejudiciilor şi recuperarea acestora, respectiv stabilirea sumelor suportate nelegal de către Institutul Naţional al Magistraturii pentru elaborarea de subiecte pentru testul-grilă de verificare a raţionamentului logic pentru concursul de admitere la Institut şi în magistratură, precum şi a dobânzilor aferente; efectuarea demersurilor legale pentru recuperarea acestora şi virarea lor la bugetul de stat".

Din cuprinsul constatării de la pct. 12 din decizia menţionată reiese că, în anul 2012, Institutul Naţional al Magistraturii a efectuat, în baza contractelor de colaborare, cheltuieli în sumă totală de 196.164 RON.

S-a mai reţinut că, în perioada 2010-2012, intimatul-reclamant a efectuat o serie de alte cheltuieli care au legătură cu constituirea bazei de date cu subiecte, respectiv pretestări, cheltuieli de transport, cazare şi diurnă, al căror cuantum nu a fost însă stabilit.

Or, prin cererea dedusă judecăţii, intimatul-reclamant a pretins restituirea unor sume ce nu au fost reţinute în decizia Curţii de Conturi, unele din aceste sume vizând perioade aferente anului 2013 (ianuarie - iulie 2013), perioade care nu au fost supuse controlului finalizat cu decizia de care se prevalează acesta.

În cererea de recurs îndreptată împotriva deciziei nr. 866 A din 04 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au fost invocate dispoziţiile art. 446 din C. proc. civ.. Recurentul-pârât a solicitat, în raport de caracterul accesoriu al cererii privind plata cheltuielilor de judecată, ca, în măsura în care va fi admis recursul declarat împotriva deciziei nr. 262 A/6 martie 2018 (prin care a solicitat casarea hotărârii menţionate şi, implicit, respingerea acţiunii reclamantului), să se dispună şi casarea deciziei nr. 866/A din 04 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apei Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată, ca efect al admiterii apelului formulat de apelantul-reclamant Institutul Naţional al Magistraturii împotriva sentinţei civile nr. 733, pronunţată la data de 09 iunie 2016 de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.

În motivarea cererii de recurs s-a arătat faptul că decizia nr. 866/A din 04 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, face parte integrantă din decizia civilă nr. 262A/06 martie 2018, iar împotriva acestei ultime hotărâri recurentul-pârât a declarat recurs în termen legal, prin care a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În raport de caracterul accesoriu al cererii privind plata cheltuielilor de judecată şi în măsura în care se va admite recursul declarat de recurentul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii, prin care s-a solicitat casarea deciziei civile nr. 262A/06.03.2018 şi, implicit, respingerea acţiunii reclamantului Institutul National al Magistraturii, urmează a fi casată şi decizia nr. 866/A din 04 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă prin care pârâtul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată, ca efect al admiterii apelului formulat de apelantul-reclamant Institutul Naţional al Magistraturii împotriva sentinţei civile nr. 733, pronunţată la data de 09.06.2016 de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.

Prin întâmpinarea formulată de intimatul-reclamant Institutul Naţional al Magistraturii s-a solicitat respingerea, ca nefondate, a recursurilor formulate de recurentul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii împotriva deciziilor nr. 262 A din 6 martie 2018 şi nr. 866 A din 04 septembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

6. Încheierea de admitere în principiu a recursului:

Prin încheierea din şedinţa camerei de consiliu din 23 octombrie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursurile declarate de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii împotriva deciziilor nr. 262 A din 6 martie 2018 şi nr. 866 A din 4 septembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi a stabilit termen de judecată în şedinţă publică, la data de 11 decembrie 2019, cu citarea părţilor

7. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor:

I. Examinând recursul declarat împotriva deciziei nr. 262/6 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că este fondat şi urmează a fi admis în limitele şi pentru considerentele ce succed:

Cu referire la criticile prin care s-a susţinut că dreptul material la acţiune al intimatului - reclamant pentru sumele aferente perioadei aprilie 2010 - 05 iunie 2012 este prescris, Înalta Curte reţine că, respingând criticile din apelul incident privitoare la soluţia dată de tribunal excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, curtea de apel a reţinut că, atât în reglementarea Decretului nr. 167/1958 (art. 8 alin. (2), cât şi în reglementarea noului C. civ. (art. 2528 alin. (2), prescripţia dreptului la acţiune, în ceea ce priveşte îmbogăţirea fără justă cauză, curge de la data la care păgubitul a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Sub aspectul momentului subiectiv, curtea de apel a apreciat că acesta se situează în mod cert la data emiterii raportului Curţii de Conturi, întrucât, până la intervenţia Curţii de Conturi, atât reclamantul, cât şi pârâtul au apreciat în mod constant şi concordant că sumele aflate în discuţie se suportă din bugetul Institutului Naţional al Magistraturii.

Sub aspectul momentului obiectiv, curtea de apel a reţinut că, deşi acesta este reprezentat, conform art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958/art. 2528 alin. (2) din noul C. civ., de momentul efectuării fiecărei plăţi, tribunalul a respins în mod corect excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în considerarea faptului că, până la momentul comunicării raportului Curţii de Conturi - 11 martie 2013, pârâtul nu îşi poate invoca propria culpă pentru a obţine admiterea acestei excepţii.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că instanţa de apel, pe de o parte, acreditează ideea că, în speţă, momentul obiectiv de la care curge termenul de prescripţie este data efectuării fiecărei plăţi, dar, anterior datei de 11 martie 2013, pârâtul nu poate opune cu succes excepţia prescripţiei pentru că ar obţine un beneficiu al propriei turpitudini, iar, pe de altă parte, statuează în sensul că momentul subiectiv se situează în mod cert la data emiterii raportului Curţii de Conturi.

Înalta Curte reţine că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata unor sume de bani achitate de Institutul Naţional al Magistraturii în perioada aprilie 2010 - septembrie 2011, respectiv în perioada octombrie 2011 - iulie 2013, cererea de chemare în judecată fiind înregistrată pe rolul instanţei la data de 5 iunie 2015.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, iar potrivit art. 3 din acelaşi act normativ, termenul de prescripţie este de 3 ani.

Momentul de la care începe să curgă prescripţia extinctivă este data "când se naşte dreptul la acţiune", conform art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Această soluţie legislativă a fost menţinută şi în noul C. civ., care dispune la art. 2500 alin. (1) în sensul că:

"Dreptul material la acţiune, denumit în continuare drept la acţiune, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege".

Art. 2501 alin. (1) din C. civ. dispune la rândul său în sensul că:

"Drepturile la acţiune având un obiect patrimonial sunt supuse prescripţiei extinctive, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel".

Acelaşi regim juridic se aplică şi drepturilor accesorii ce însoţesc creanţa principală (actualizări cu indicele de inflaţie, dobânzi) potrivit art. 2503 alin. (1) din C. civ. care prevede că:

"Odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal, se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel"; actuala reglementare păstrează, de asemenea, conform art. 2517 din C. civ., durata de 3 ani a termenului general de prescripţie.

Cum cererea de chemare în judecată a fost întemeiată în drept pe faptul juridic licit al îmbogăţirii fără justă cauză, în raport de data efectuării plăţilor invocate de intimatul-pârât, sunt relevante prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, respectiv prevederile art. 2528 din noul C. civ.

Conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958:

"(1)Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data cînd păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atît paguba cît şi pe cel care răspunde de ea. (2) Dispoziţiile alineatului precedent se aplică prin asemănare şi în cazul îmbogăţirii fără just temei."

Art. 2528 din noul C. civ. dispune:

"(1)Prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea. (2)Dispoziţiile alin. (1) se aplică, în mod corespunzător, şi în cazul acţiunii în restituire întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată sau gestiunea de afaceri."

Din perspectiva dispoziţiilor legale enunţate se constată că în alin. (2) din ambele reglementări (art. 2.528 din C. civ. şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958) se prevede că dispoziţiile alin. (1) se aplică, în mod corespunzător, şi în cazul faptei juridice licite, respectiv acţiunii în restituire întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză, plăţii nedatorate sau gestiunii de afaceri.

Prin urmare, termenul de prescripţie în cazul unei acţiuni întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză începe să curgă, în condiţiile art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958/art. 2.528 din C. civ., de la momentul la care cel al cărui patrimoniu s-a micşorat a cunoscut sau trebuia să cunoască atât faptul măririi altui patrimoniu, cât şi pe cel care a beneficiat de această mărire.

Criticile prin care recurentul-pârât a susţinut că intimatul-reclamant nu se poate prevala de constatarea făcută de Curtea de Conturi pentru a determina în acest fel momentul de la care a început să curgă prescripţia extinctivă, respectiv că dreptul la acţiune al intimatului-reclamant s-a născut la data efectuării fiecărei plăţi apreciate ca fiind făcută nelegal, iar nu la data la care a fost întocmit raportul de control al Curţii de Conturi ori a fost emisă Decizia nr. XII/5/09 aprilie 2013/DI şi nici la data rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 3926/10 decembrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2013, sunt fondate.

În acest sens, Înalta Curte reţine că faza dezbaterilor asupra recursului, recurentul-pârât a invocat, în susţinerea argumentelor sale privitoare la prescripţia extinctivă în ceea ce priveşte plăţile anterioare datei de 05 iunie 2012, soluţia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin decizia civilă nr. 19/2019 din 3 iunie 2019 (ulterioară declarării recursului aflat în examinare), în dosarul nr. x/2019, prin care, admiţându-se recursul în interesul legii s-a statuat, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 8 şi 12 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, şi a dispoziţiilor art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv a art. 2.526 din C. civ., că:

"actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plăţii către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului."

Prin concluziile scrise, intimatul-reclamant a învederat, cu referire la decizia civilă nr. 19/2019 din 3 iunie 2019, pronunţată în recurs în interesul legii, că aceasta poate fi avută în vedere exclusiv în aplicarea dispoziţiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, respectiv ale art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social.

Înalta Curte reţine că, prin problema de drept care a ocazionat pronunţarea deciziei de recurs în interesul legii sus-menţionată, s-a solicitat a se stabili dacă actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control marchează sau nu momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă în acţiunile iniţiate de angajatori pentru recuperarea prejudiciului cauzat de salariaţi.

Faţă de problema de drept expusă, în speţă nu se pune problema incidenţei dispoziţiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., însă considerentele cu caracter de principiu cuprinse în decizia de recurs în interesul legii nr. 19/2019 din 3 iunie 2019, referitoare la termenul de prescripţie în cazul unei acţiuni întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză care începe să curgă, în condiţiile art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958/art. 2.528 din C. civ., de la momentul la care cel al cărui patrimoniu s-a micşorat a cunoscut sau trebuia să cunoască atât faptul măririi altui patrimoniu, cât şi pe cel care a beneficiat de această mărire, se impun în cauză pentru identitate de raţiune.

Astfel, conchizând că actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control nu marchează începutul curgerii termenului de prescripţie pentru acţiunea de recuperare a prejudiciului, Înalta Curte - Completul competent să judece recursul în interesul legii a reţinut în această decizie că: ""48. (...) începutul cursului prescripţiei extinctive este marcat de două momente, şi anume: un moment subiectiv, cel al cunoaşterii tuturor elementelor cerute de lege, şi un moment obiectiv, acela la care angajatorul trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea.

49. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripţia se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi recuperarea acesteia.

50. Faţă de cele expuse, cum problema de drept supusă analizei se raportează la actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control care poate marca sau nu începutul termenului de prescripţie extinctivă, sunt necesare câteva precizări legate de atribuţiile şi actele Curţii de Conturi, din perspectiva dispoziţiilor art. 1 şi 21 din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 94/1992), conform cărora: "Curtea de Conturi exercită funcţia de control asupra modului de formare, consolidare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public, furnizând Parlamentului şi unităţilor administrativ-teritoriale rapoarte privind utilizarea şi administrarea acestora în conformitate cu principiile legalităţii, regularităţii, economicităţii, eficienţei şi eficacităţii" (art. 21).

51. Art. 1 alin. (2) din Legea nr. 94/1992 prevede că: "Funcţia de control a Curţii de Conturi se realizează prin proceduri de audit public extern prevăzute în standardele proprii de audit, elaborate în conformitate cu standardele de audit internaţionale general acceptate."

52. De asemenea, controlul Curţii de Conturi nu se efectuează în orice situaţie, ci conform prevederilor primului paragraf al pct. 42 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi, aprobat prin Hotărârea Curţii de Conturi nr. 155/2014, care prevăd că: "Activitatea de control se desfăşoară conform programului anual de activitate aprobat de plenul Curţii de Conturi şi a tematicilor specifice elaborate de structurile de specialitate pe categorii de persoane juridice, pe domenii sau pe sectoare de activitate, în conformitate cu atribuţiile şi competenţele stabilite instituţiei prin lege."

53. Or, din perspectiva celor expuse, în condiţiile în care nu există certitudinea datei unui posibil control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, entitatea publică nu poate sta în pasivitate, aşteptând verificarea ulterioară a resurselor bugetare prin actul de control, ci trebuie să depună toate diligenţele pentru depistarea existenţei unor eventuale pagube cauzate de salariaţi în privinţa acelor resurse.

54. Cum stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă (...) se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi recuperarea acesteia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, sub aspectul curgerii prescripţiei extinctive, nu are relevanţă constatarea făcută şi adusă la cunoştinţă de organul de control al Curţii de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, care este un terţ faţă de raporturile de muncă ce s-au derulat între angajator şi angajat şi ale cărui observaţii nu dau naştere unui drept substanţial, de care să se prevaleze angajatorul, ci derivă din interpretarea conduitei acestuia, prin raportare la obligaţiile stabilite în sarcina sa în materie de salarizare şi gestionare a resurselor bugetare, în condiţiile în care, de fapt, organul de control, dacă apreciază că nu au fost respectate dispoziţiile legale, procedează la un control de legalitate.

55. Or, controlul efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control constată doar abaterile sau neregularităţile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziţia (Curţii de Conturi sau a unui alt organ cu atribuţii de control) de către instituţia supusă controlului.

56. Aşa cum rezultă din art. 21 din Legea nr. 94/1992, Curtea de Conturi efectuează o verificare a resurselor financiare ale entităţii controlate, având atribuţia, aşa cum s-a arătat deja, de a constata încălcări ale principiilor legale cu ocazia gestionării respectivelor resurse.

57. Paguba constatată, preexistentă raportului Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entităţii controlate.

58. Prin urmare, paguba este rezultatul exclusiv al propriei culpe cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare ale entităţii controlate, care, potrivit legii, trebuia să declanşeze mecanisme interne în ceea ce priveşte controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul.

59. Constatările Curţii de Conturi sau ale unui alt organ cu atribuţii de control, precum şi măsurile dispuse în sarcina entităţii controlate sunt obligatorii exclusiv pentru aceasta din urmă, în condiţiile în care raportul de control constată doar producerea pagubei, fără să constituie, prin el însuşi, izvor al creanţei.

60. Izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată.

61. Cum prescripţia extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei şi la faptul sau actul generator al acestui drept, rezultă că invocarea actului de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziţie legală care să dispună explicit că acesta reprezintă punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive.

62. De altfel, actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control nu poate reprezenta nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, câtă vreme dispoziţiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 prevăd expres şi imperativ că: "Prescripţia se întrerupe: a) prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia; b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent; c) printr-un act începător de executare. Prescripţia nu este întreruptă, dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea."

63. Cum actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control nu se încadrează în cele trei cazuri expres reglementate de lege, acesta nu poate marca începutul unui (nou) termen de prescripţie.

64. Din această perspectivă, a susţine că momentul curgerii termenului de prescripţie este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficienţă însăşi instituţia prescripţiei, care sancţionează pasivitatea în exerciţiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoaşterea şi neaplicarea dispoziţiilor legale.

65. De asemenea, a considera că începutul cursului prescripţiei extinctive este condiţionat de existenţa unui control financiar în materia acordării de drepturi derivate din raportul de muncă ar însemna a condiţiona acest moment al prescripţiei extinctive de un eveniment viitor şi incert/nesigur.(...)"

Având în vedere aceste considerente potrivit cărora actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control nu marchează începutul curgerii termenului de prescripţie pentru acţiunea de recuperare a prejudiciului, Înalta Curte reţine că în mod greşit curtea de apel a apreciat că momentul subiectiv se situează la data emiterii raportului Curţii de Conturi.

Sub aspectul momentului obiectiv, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a validat raţionamentul tribunalului care a apreciat că acesta este dat de momentul efectuării fiecărei plăţi punând însă în discuţie un caz de inoperabilitate a prescripţiei extinctive constând în invocarea de către pârât a propriei turpidudini.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a circumscris aceast caz de pretinsă inoperabilitate a prescripţiei extinctive unei dispoziţii legale şi nici unui caz de întrerupere sau de suspendare.

Pentru considerentele expuse, reţinând că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost în mod greşit respinsă, Înalta Curte văzând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 şi ale art. 497 C. proc. civ., urmează să admită recursul şi să trimită cauza, spre rejudecare, instanţei de apel.

Examinând în continuare criticile prin care recurentul-pârât a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1345 - 1348 din noul C. civ., a căror analiză se impune a fi făcută în considerarea faptului că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat şi plata unor sume cu referire la care nu s-a pus în discuţie excepţia prescripţiei extinctive, Înalta Curte constată următoarele:

Sub un prim aspect, recurentul-pârât a arătat că activitatea desfăşurată de persoanele care au fost remunerate de Institutul Naţional al Magistraturii în baza contractelor de colaborare încheiate cu acestea nu se circumscrie unei activităţi realizate în cadrul comisiilor de elaborare a subiectelor pentru testul-grilă de verificare a raţionamentului logic şi nici vreuneia dintre celelalte situaţii reglementate de art. 1 alin. (2) lit. b) din H.G. nr. 183/2005, motiv pentru care veniturile proprii realizate în condiţiile acestui act normativ nu pot fi utilizate pentru plata acestor persoane, neexistând un temei legal care să justifice executarea acestei obligaţii de către pârât.

Înalta Curte reţine că la data efectuării plăţilor care fac obiectul judecăţii, art. 1 alin. (1) şi (2) din Hotărârea nr. 183 din 9 martie 2005 dispunea:

"(1) Se aprobă înfiinţarea pe lângă Consiliul Superior al Magistraturii a unei activităţi finanţate integral din venituri proprii privind organizarea concursurilor şi examenelor de admitere, potrivit Legii nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor, cu modificările ulterioare, Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, precum şi Legii nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, prin preluarea acestei activităţi de la Ministerul Justiţiei.

(2) Din veniturile proprii realizate prin activitatea prevăzută la alin. (1) se asigură:

a) cheltuielile corespunzătoare organizării concursurilor sau examenelor prevăzute de lege;

b) plata cu ora a membrilor comisiilor de organizare a examenelor sau concursurilor, a supraveghetorilor şi a persoanelor care corectează lucrările candidaţilor ori care soluţionează contestaţiile, numiţi în condiţiile legii."

Natura juridică a plăţilor care au făcut obiectul menţiunilor de la pct. 12 din Raportul de control întocmit de auditorii Curţii de Conturi a României, înregistrat la Institutul Naţional al Magistraturii sub nr. 1018/11 martie 2018, au făcut obiectul analizei instanţelor de judecată în dosarul nr. x/2013.

Prin sentinţa civilă nr. 3926 din 10 decembrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, devenită definitivă prin decizia nr. 2708/01 iulie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a reţinut că nu poate fi primit punctul de vedere al reclamantului Institutul Naţional al Magistraturii, care a susţinut că plata membrilor comisiilor de elaborare a subiectelor pentru testul grilă de verificare a raţionamentului logic pentru concursurile de admitere la INM şi în magistratură nu putea fi făcută din veniturile menţionate de H.G nr. 183/2005 (întrucât art. 1 alin. (1) şi (2) din acest act normativ nu enumeră aceste comisii) deoarece aceste cheltuieli constituie în mod cert cheltuieli corespunzătoare organizării concursurilor aprobate de CSM, în conformitate cu hotărârile Plenului CSM, fiind incidentă ipoteza prevăzută de art. 1 alin. (2) lit. a) din H.G nr. 183/2005.

Prin recursul aflat în examinare, recurentul Consiliul Superior al Magistraturii a susţinut că îndeplinirea condiţiilor îmbogăţirii fără justă cauză trebuie examinate în speţă prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (2) lit. b) din H.G nr. 183/2005, dispoziţii care la data efectuării plăţilor includeau plata cu ora a membrilor comisiilor de organizare a examenelor sau concursurilor, a supraveghetorilor şi a persoanelor care corectează lucrările candidaţilor ori care soluţionează contestaţiile, numiţi în condiţiile legii; de asemenea, recurentul-pârât a criticat decizia civilă nr. 262 A din 6 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, cu referire la considerentele prin care s-a reţinut autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 3926 din 10 decembrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, arătând în cererea de recurs că sus-menţionata hotărâre judecătorească "a intrat în puterea lucrului judecat numai în ceea ce priveşte natura juridică a sumelor pretinse în prezenta cauză."

Înalta Curte reţine că, într-adevăr, natura juridică a sumelor pretinse în prezenta cauză a fost stabilită prin hotărârea judecătorească sus-menţionată în sensul că acestea constituie cheltuieli corespunzătoare organizării concursurilor aprobate de CSM, în conformitate cu hotărârile Plenului CSM, fiind incidentă ipoteza prevăzută de art. 1 alin. (2) lit. a) din H.G nr. 183/2005."

Aşa cum rezultă din decizia nr. 2708/01 iulie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2013, ca efect al admiterii în principiu a cererii de intervenţie accesorie formulată în favoarea Institutului Naţional al Magistraturii, recurentul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a dobândit calitatea de parte în acest dosar, astfel că statuările instanţei de contencios administrativ referitoare la natura juridică a plăţilor aflate în discuţie, în sensul că acestea nu trebuiau suportate din bugetul Institutului Naţional al Magistraturii, întrucât constituie cheltuieli corespunzătoare organizării concursurilor aprobate de CSM, în conformitate cu hotărârile Plenului CSM, fiind incidentă ipoteza prevăzută de art. 1 alin. (2) lit. a) din H.G nr. 183/2005, au intrat în puterea lucrului judecat.

Prin urmare, nu sunt fondate criticile prin care recurentul-pârât a susţinut că, în speţă, condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză trebuie examinate prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (2) lit. b) din H.G nr. 183/2005, respectiv cele prin care s-a arătat că nu ar exista un temei legal prin raportare la care să se stabilească obligaţia de plată în sarcina sa.

De asemenea, Înalta Curte reţine că prevederile art. 106 din Legea nr. 304/2004, conform cărora Institutul Naţional al Magistraturii este finanţat de la bugetul de stat, prin bugetul Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile legii, nu sunt de natură a susţine efectuarea unei duble plăţi de către recurent, în ipoteza admiterii cererii de chemare în judecată, în condiţiile în care aceastea nu fac decât să evidenţieze existenţa unui buget distinct al Institutului Naţional al Magistraturii de cel al instituţiei în a cărei coordonare se află, din care au fost efectuate plăţi care intrau sub incidenţa art. 1 alin. (2) lit. a) din H.G nr. 183/2005.

Rezultă astfel că aceste prevederi legale constituie temeiul de drept în raport de care trebuie analizată îndeplinirea condiţiilor îmbogăţirii fără justă cauză, fiind lipsită de relevanţă susţinerea recurentului în sensul că nu are calitatea de parte în contractele încheiate de Institutul Naţional al Magistraturii.

Sub un alt aspect, Înalta Curte reţine că nu poate constitui un fine de neprimire împrejurarea că prin cererea de chemare în judecată au fost solicitate şi sume care exced perioadei ce a făcut obiectul controlului Curţii de Conturi, respectiv sume aferente perioadei ianuarie - iulie 2013, în măsura în care acestea au o situaţie juridică identică cu plăţile reţinute prin actul de control.

Cu referire la susţinerile recurentului-pârât în sensul că au fost incluse sume care nu au legătură cu constituirea bazei de date cu subiecte, Înalta Curte reţine că, dată fiind soluţia de casare cu trimitere spre rejudecare, nu se impune examinarea acestora însă, cu prilejul rejudecării, curtea de apel urmează să evidenţieze fiecare categorie de cheltuieli solicitate, modalitatea de enunţare a cuantumului global nefiind de natură să permită exercitarea controlului judiciar.

II. Examinând, în continuare, recursul declarat de recurentul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii împotriva deciziei civile nr. 866 A din 04 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin cererea de recurs care vizează această decizie, au fost invocate dispoziţiile art. 446 din C. proc. civ., recurentul-pârât solicitând, în raport de caracterul accesoriu al cererii privind plata cheltuielilor de judecată, ca, în măsura în care va fi admis recursul declarat împotriva deciziei nr. 262 A/6 martie 2018 (prin care a solicitat casarea hotărârii menţionate şi, implicit, respingerea acţiunii reclamantului), să se dispună şi casarea deciziei nr. 866/A din 04 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apei Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată, ca efect al admiterii apelului formulat de apelantul-reclamant Institutul Naţional al Magistraturii împotriva sentinţei civile nr. 733 pronunţată la data de 09 iunie 2016 de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.

Faţă de considerentele expuse cu prilejul examinării recursului declarat împotriva deciziei nr. 262 A/6 martie 2018, în temeiul cărora această decizie urmează a fi casată, cu consecinţa trimiterii spre rejudecare, instanţei de apel, Înalta Curte reţine că urmează a fi admis şi recursul declarat împotriva hotărârii nr. 866 A din 4 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care a fost admisă cererea de completare a nr. 262 A/6 martie 2018, pronunţată de aceeaşi instanţă, în sensul obligării pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel, având în vedere caracterul accesoriu al acestei hotărâri şi împrejurarea că prin casarea deciziei principale a dispărut temeiul acordării cheltuielilor de judecată, urmând ca asupra cheltuielilor de judecată ocazionate de judecata apelului să se pronunţe instanţa de trimitere cu prilejul rejudecării.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 şi 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii împotriva deciziilor civile nr. 262 A din 6 martie 2018 şi nr. 866 A din 4 septembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, va casa deciziile recurate şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii împotriva deciziilor civile nr. 262 A din 6 martie 2018 şi nr. 866 A din 4 septembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează deciziile recurate şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 decembrie 2019.