Civil liability for unlawful property title challenge and land registry notation without procedural standing

Şedinţa publică din data de 12 decembrie 2019

1. Obiectul cererii:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2016, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vi-a civilă, la 21 octombrie 2016, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Prefectul judeţului Ilfov, solicitând ca acesta să fie obligat la plata sumei de 99.100 euro (445.563,51 RON), cu titlu de despăgubiri pentru perioada septembrie 2014 - noiembrie 2016, plus dobânda legală începând de la data depunerii cererii şi până la plata integrală a despăgubirilor, cu cheltuieli de judecată.

În drept, reclamanta a indicat prevederile art. 14, art. 15, art. 16, art. 555, art. 1349, art. 1357, art. 1358, art. 1381, art. 1385, art. 1386, art. 1489 C. civ.

Pârâtul a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

2. Hotarârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 783/9 martie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

În pronunţarea acestei hotărâri, Tribunalul a reţinut că, între A. S.A., în calitate de proprietar, şi B.

S.R.L., în calitate de superficiar, a intervenit convenţia pentru constituirea unui drept de superficie, autentificată sub nr. x/5 decembrie 2012 la B.N.P. C. şi D., prin care proprietarul a consimţit să constituie, în favoarea superficiarului, un drept de superficie asupra terenului în suprafaţă de 3.500 mp, situat în extravilanul oraşului Voluntari, şos. x, judeţul Ilfov, număr cadastral x, C.F. x.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 99.100 euro cu titlu de daune interese, din care suma de 94.500 euro este aferentă perioadei septembrie 2014 - noiembrie 2016, perioadă în care aceasta nu a putut încasa suma de 3.500 euro lunar, în baza contractului încheiat cu B..

Reclamanta a susţinut că fapta ilicită a pârâtului a constat în notarea, în cartea funciară, a litigiului înregistrat sub nr. x/2014, notare care a avut, ca efect, imposibilitatea emiterii planului de urbanism zonal, împrejurare care reiese din adresa nr. x/22 aprilie 2015 emisă de Consiliul Judeţean Ilfov. Din cauza neemiterii documentaţiei P.U.Z., superficiarul B. nu a putut obţine autorizaţia de construire, ceea ce a avut, drept consecinţă, neachitarea de către acesta a sumei de 3.500 euro lunar către proprietar.

Cu toate acestea, contractul încheiat între părţi prevede şi o altă condiţie, pe lângă cea a obţinerii autorizaţiei de construire de către superficiar, pe baza documentaţiei P.U.Z., obţinută de proprietar, condiţie în absenţa căreia, obligaţia de plată a redevenţei nu devine exigibilă.

Astfel, potrivit art. 2.2 din convenţie, data la care urma să fie începută achitarea preţului lunar de către superficiar era data la care erau îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii: prezentarea de către proprietar, în termen de maximum şase luni de la data autentificării convenţiei, a unei hotărâri a Adunării generale ordinare a A. de confirmare a convenţiei, publicate în Monitorul Oficial, având, drept scop, ratificarea actului, precum şi obţinerea de către superficiar a autorizaţiei de construire cu privire la staţie, nu mai târziu de şase luni de la aprobarea P.U.Z. necesar eliberării acesteia. Autorizaţia de construire urma să fie obţinută de Mol în termen de un an de la încheierea convenţiei, termen care putea fi prelungit numai prin acordul ambelor părţi (art. 3.3).

De asemenea, potrivit art. 7.1 pct. (vii), proprietarul s-a obligat să prezinte superficiarului, în termen de şase luni de la data autentificării convenţiei, hotărârea Adunării generale ordinare a A. de confirmare a actului, publicată în Monitorul Oficial, având, drept scop, ratificarea convenţiei. În cazul neîndeplinirii acestei obligaţii, Mol putea considera contractul desfiinţat de drept, fără punere în întârziere, rezultând din simplul fapt al neexecutării, fără vreo formalitate sau intervenţie din partea instanţelor de judecată şi fără achitarea de către Mol a vreunei sume în favoarea proprietarului, Mol transmiţând acestuia din urmă doar o notificare de invocare a rezoluţiunii.

Cele doua condiţii sunt prevăzute cumulativ, iar, din redactarea contractului, rezultă ca cerinţa prezentării unei hotărâri A.G.A. de ratificare a convenţiei a fost văzută de părţi (sau, cel puţin, de superficiar) ca fiind esenţială. Reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii acestei cerinţe esenţiale stipulate în contract, consecinţa fiind că prejudiciul afirmat nu este unul cert (art. 1532 C. civ.) şi care să nu îi poată fi imputat reclamantei însăşi (art. 1534 C. civ.).

Între A. S.A., în calitate de locator proprietar, şi E. S.R.L., în calitate de locatar chiriaş, a intervenit contractul de locaţiune nr. x/21 octombrie 2010, având, ca obiect, terenul în suprafaţă de 400 mp, parte din terenul în suprafaţă de 10.769,43 mp, deţinut de proprietar în oraşul Voluntari, şos. x, judeţul Ilfov, în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x. Locatarul a dorit să închirieze spaţiul în scopul utilizării ca sediu secundar/punct de lucru exclusiv pentru staţii transportabile de carburant pe bază de cârduri pentru deservirea clienţilor locatarului (business to business), comerţul cu ridicata al combustibililor solizi, lichizi şi gazoşi şi al produselor derivate, comerţul cu amănuntul al carburanţilor pentru autovehicule, în magazine specializate şi depozitare.

Contractul a fost modificat prin actul adiţional nr. x mai 2011, prin care părţile au convenit o majorare a cuantumului chiriei, de la 1.000 la 1.200 euro lunar, pentru ultimul an contractual, 2015. Locatorul s-a obligat să îndeplinească formalităţile necesare obţinerii avizelor şi autorizaţiei de construire aferente amenajărilor solicitate de locatar, cu documentaţia pusă la dispoziţie de acesta din urmă, predată pe bază de proces-verbal către locator, în termen de 90 de zile calendaristice de la semnarea actului adiţional. în caz contrar, locatarul era îndreptăţit să rezilieze contractul dintre părţi din culpa locatorului, fără îndeplinirea vreunei alte formalităţi.

Din suma pretinsă prin cererea de chemare în judecată face parte şi suma de 4.600 euro, aferentă perioadei ianuarie 2015 - noiembrie 2016, în care reclamanta nu a putut încasa diferenţa suplimentară de chirie, de 200 euro lunar, de la E., în baza actului adiţional nr. x mai 2011 la contractul de locaţiune.

Reclamanta şi-a întemeiat, aşadar, pretenţiile pe contractul de locaţiune nr. x/21 octombrie 2010, astfel cum a fost modificat prin actul adiţional nr. x mai 2011.

Cu toate acestea, contractul a mai fost modificat şi prin actul adiţional nr. x aprilie 2015, prin care părţile au decis ca valoarea majorată a chiriei de 1.200 euro plus T.V.A. să fie aplicabilă de la momentul predării avizelor şi autorizaţiei de construire, conform celor stabilite prin actul adiţional nr. x la contract. În consecinţă, potrivit ultimei manifestări de voinţă concordante a părţilor, reclamanta nu ar fi avut dreptul să obţină diferenţa de 200 euro decât după predarea avizelor şi a autorizaţiei de construire, iar nu cu începere de la 1 ianuarie 2015. Cu alte cuvinte, prejudiciul afirmat de reclamantă nu a dobândit caracter cert la 1 ianuarie 2015, aşa cum a susţinut prin cererea de chemare în judecată, întrucât partenerul său contractual nu avea obligaţia de a îi achita chiria majorată de la acea dată. Prin actul adiţional nr. x aprilie 2015, părţile au luat act de situaţia juridică a terenului care constituia obiectul contractului, în legătură cu care, aşa cum rezulta din înregistrarea în cartea funciară nr. x/19 septembrie 2014, se desfăşura un litigiu privind dreptul de proprietate, şi au decis să amâne exigibilitatea obligaţiei de plată a chiriei majorate.

Pentru aceste motive, constatând ca reclamanta nu a demonstrat caracterul cert al prejudiciului afirmat, Tribunalul a respins cererea, ca neîntemeiată.

împotriva sentinţei a declarat apel reclamanta, solicitând admiterea căii de atac şi schimbarea, în tot, a hotărârii primei instanţe, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Prin decizia nr. 333/13 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelul formulat de apelanta reclamantă S.C. A. S.A., ca nefondat.

în pronunţarea acestei decizii, Curtea a reţinut că actele juridice dintre anumite subiecte de drept sunt, pentru toţi nepartcipanţii la respectivul act (terţii), simple fapte juridice. Ei au obligaţia de a respecta drepturile şi obligaţiile ce rezultă din acestea, dacă le sunt aduse la cunoştinţă ca atare, cum au obligaţia de a respecta orice fapt juridic producător de drepturi şi obligaţii, dar nu au şi obligaţia de a acţiona pentru îndeplinirea condiţiilor sub care sunt înscrise drepturile respective sau de a acţiona în sensul în care îndeplinirea obligaţiilor din actele juridice să fie mai facilă pentru vreuna dintre părţi.

Cu alte cuvinte, singura obligaţie a terţilor vizează o abstenţiune, şi anume să nu aducă atingere, în mod ilicit, drepturilor ce ar izvorî din acte juridice dintre alte persoane.

Or, o astfel de abstenţiune nu implică ca terţii să se abţină de la exercitarea (fie şi nediligentă sau nesusţinută de o logică juridică perfectă) de drepturi procesual civile şi/sau drepturi civile care ar interfera cu drepturile rezultate din contractul dintre părţi, ci doar ca această exercitare să nu fie Jacută, în mod special, ilicit, pentru afectarea drepturilor contractuale ale vreuneia dintre părţi.

Astfel, declanşarea unui litigiu (fie şi în legătură cu un drept real) nu poate atrage, per se, răspunderea civila delictuala, alta decât cea privind cheltuielile de judecată; pentru a putea atrage şi o altă răspundere, trebuie ca, pe lângă fapta ilicită procesuală (culpa procesuală, definită ca fiind căderea în pretenţii, deci, alegarea neîntemeiată/inadmisibilă a unui drept), respectiva faptă să vizeze şi afectarea unor drepturi civile ale părţii adverse; simpla afectare a acestora ca urmare a litigiului, dar fără ca declanşarea litigiului să fie abuz de drept, ci doar

o declanşare eronată/greşită/neîntemeiată, nu poate constitui faptă ilicită, din moment ce o astfel de interpretare ar limita drastic principiul liberului acces la justiţie, prin faptul că oricărui reclamant i s-ar putea imputa prejudicii indirecte, faţă de care el nu ar manifesta vinovăţie (din moment ce scopul demersului său procesual era protejarea unor presupuse drepturi civile, iar nu afectarea relaţiei dintre pârât şi terţi)-

În speţă, apelanta reclamantă face simple alegaţii cu privire la scopul ascuns, neonest al pârâtului în declanşarea litigiului în contencios administrativ, ce îi viza titlul de proprietate. Faptul că pârâtului i s-a respins respectiva acţiune ca inadmisibilă (conform motivării, pe o problemă de calitate de a acţiona raportată la tipul actului administrativ - dosar fond) nu poate demonstra, per se, că el nu a urmărit, într-adevăr, anularea titlului reclamantei ca urmare a constatării caracterului de bun public pentru acel teren (suprafaţa totală, de 181.956,74 mp), ci doar afectarea relaţiilor reclamantei cu diverşi chiriaşi/superficiari ai săi.

De altfel, mai trebuie observat şi că afectarea indicată în speţa prezentă (prejudiciul) este, totuşi, minoră faţă de valoarea bunului ce face obiectul titlului de proprietate contestat, fiind greu credibil că, într-o astfel de situaţie, scopul nu ar fi fost cel declarat de reclamantul din contencios administrativ, şi anume reintrarea în domeniul public a terenului de 181.956,74 mp, ci doar îngreunarea relaţiilor comerciale ale pârâtei.

În ceea ce priveşte notarea litigiului în cartea funciară, al doilea element al presupusei fapte ilicite, trebuie observat că aceasta este o măsura de publicitate, cu scopul principal de a proteja pe terţi, care nu împiedică realizarea de operaţiuni comerciale efective cu respectivele terenuri aflate în litigiu. Astfel, notarea în cartea funciară a unui litigiu cu privire la un drept real nu poate constitui un fapt ilicit, din moment ce respectivul litigiu este real, iar terţii interesaţi de respectivul drept trebuie să cunoască situaţia juridică concretă.

De altfel, pe acest aspect, afirmaţiile reclamantei, în sensul că, în aceste condiţii, nu s-ar putea autoriza nici măcar ridicarea unui gard, sunt vădit lipsite de suport normativ, simpla existenţă (făcuta publică prin registrele de carte funciară) a unui litigiu cu privire la titlul de proprietate neîmpiedicând exercitarea atributelor acestuia; faptul că acest lucru s-ar întâmpla, oarecum cutumiar, în afara normelor legale, nu poate fi imputat celui ce ar declanşa un litigiu cu privire la dreptul real şi ar cere înscrierea existenţei lui.

Interpretarea propusă de reclamantă, cu privire la consecinţele unui litigiu asupra titlului, ce ar bloca, în mod efectiv şi insurmontabil, amenajări de orice fel ale terenului (deci, o parte din exerciţiul dreptului de proprietate) este negată nu numai de practică (existând numeroase construcţii ce se continuă pe terenuri în litigiu), dar şi de logica juridică, întrucât, dacă ar fi aşa, simpla contestare, la infinit, a unui titlu de proprietate asupra unui teren ar bloca, pe aceeaşi perioadă de timp, orice exploatare a sa, încălcând, practic, art. 44 din Constituţia

României; or, dacă un subiect de drept poate propune o asemenea interpretare, cu siguranţa instanţele de judecată, sesizate cu o astfel de situaţie (respectiv blocarea exercitării dreptului de proprietate prin simpla contestare a lui şi înscriere a acestei contestări în cartea funciară) ar proteja exerciţiul efectiv al dreptului, garantat de Constituţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, inclusiv prin obligarea la acordarea avizelor/autorizaţiilor necesare.

Deci, din punctul de vedere al Curţii, nu numai că nu s-a dovedit niciun caracter ilicit al faptei de a contesta în instanţă un titlu de proprietate şi de a cere notarea solicitării de anulare a sa, dar presupusa legătură de cauzalitate propusă între aceste fapte şi prejudiciul cauzat este vădit improprie, din moment ce simpla solicitare de anulare a unui titlu, coroborată cu înscrierea acesteia în cartea funciară, nu blochează exerciţiul efectiv al dreptului.

În ceea ce priveşte al treilea element al faptei ilicite (refuzul pârâtului de a solicita O.C.P.I. radierea notării litigiului), indicat în apel, pe lângă faptul că prezintă numeroase argumente comune cu cel de-al doilea şi că, de la momentul rămânerii definitive a hotărârii din contencios administrativ, în aceeaşi măsură, oricare dintre părţi putea solicita radierea înscrierii, trebuie observat că un astfel de element nu a fost indicat în cererea introductivă, fiind, practic, o modificare (adăugire) a cauzei juridice (completare a situaţiei de fapt, aşa cum ea este încadrată juridic), făcută direct în apel, interzisă de art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

Faţă de aceste considerente, în baza art. 480 C. proc. civ., Curtea a respins apelul formulat de reclamantă, ca nefondat.

4. Cererea de recurs:

împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.A., criticând-o pentru următoarele motive:

I. Art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.: Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 430 C. proc. civ., referitoare la autoritatea de lucru judecat.

Prin decizia nr. 2222/21 septembrie 2016 (aflată la dosarul cauzei), înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul declarat de Prefectul judeţului Ilfov împotriva sentinţei civile nr. 3274/2 decembrie 2014, reţinând, în considerentele hotărârii, că demersul judiciar declanşat "excedează limitelor competenţei constituţionale atribuite prefectului" (p. 6, alin. (3) din decizie). Depunând cererea de chemare în judecată fără a avea competenţa de a o face, prefectul a dat dovadă de abuz de putere din decizie).

Contrar celor stabilite, cu autoritate de lucru judecat, de Înalta Curte, instanţa de apel, prin decizia criticată, a reţinut că "declanşarea unui litigiu (fie şi în legătură cu un drept real) nu poate atrage, per se, răspunderea civilă delictuală, alta decât cea privind cheltuielile de judecată (...) simpla afectare a acestora (a drepturilor civile ale părţii adverse) ca urmare a litigiului, dar fără ca declanşarea litigiului să fie abuz de drept, ci doar o declanşare eronată/greşită/neîntemeiată, nu poate constitui faptă ilicită (...)".

Potrivit dispoziţiilor art. 15 C. civ.:

"Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei credinţe".

Reţinând că, numai în cazul unui abuz de drept, se poate angaja răspunderea civilă delictuală, instanţa de apel a neglijat sau nu a observat constatările făcute de înalta Curte, prin decizia menţionată. Aceasta, întrucât abuzul de putere constatat de instanţă este inclus în noţiunea "abuzului de drept"; de vreme ce drepturile, ca atare, trebuie a fi exercitate "cu bună credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri" (art. 14 C. civ.), cu atât mai mult, lipsa acestor drepturi face imperativă abţinerea de la orice păgubi pe altul.

Constatându-se, deci, cu autoritate de lucru deciziei înaltei Curţi, că Prefectul nu a avut competenţa constituţională de a formula cererea a cărei judecare a produs un prejudiciu recurentei, această chestiune litigioasă, a existenţei abuzului, odată rezolvată, se cuvenea a fi preluată ca atare de instanţa de apel şi analizată prin prisma condiţiei vinovăţiei pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

II. Art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.: Hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, referitoare la răspunderii civile delictuale, reglementate în dispoziţiile art. 1349, 1357, 1364, 1385 alin. (3), cu referire la art. 14, 15, 16 C. civ.

Prin hotărârea pronunţată, instanţa de apel a considerat că declanşarea unei proceduri judiciare şi notarea litigiului în cartea funciară nu pot constitui, în sine, fapte ilicite, de natură să atragă răspunderea civilă, ci doar, eventual, răspunderea procesuală sub forma cheltuielilor de judecată.

În acelaşi timp, a reţinut că Prefectului, în calitatea sa de reclamant în acţiunea de anulare a titlului de proprietate al recurentei, nu i se poate antrena răspunderea civilă, întrucât "el nu a urmărit (...) afectarea relaţiilor reclamantei cu diverşi chiriaşi/superficiari ai săi".

Pe de altă parte, notarea litigiului în cartea funciară "nu poate constitui un fapt ilicit cauzator de pagube, atât timp cât această notare nu blochează exerciţiul drepturilor de proprietate".

A mai reţinut instanţa de apel că "presupusa legătură de cauzalitate (...) între aceste fapte şi prejudiciul cauzat este vădit improprie".

Aceste constatări ale Curţii de Apel încalcă dispoziţiile C. civ., cu privire la condiţiile antrenării răspunderii civile.

În primul rând, legea civilă română nu enumera, exhaustiv, faptele cauzatoare de prejudicii şi natura lor; deci, orice interpretare restrictivă este contrară spiritului legii. Dispoziţiile art. 1357 C. civ., referitoare la " condiţiile răspunderii" se referă, generic, la fapta ilicită, săvârşită cu vinovăţie, care cauzează altuia un prejudiciu.

În acelaşi timp, desfăşurarea unei activităţi permise de lege (cum este dreptul de a intenta o acţiune judiciară) nu îl exonerează de răspundere pe cel care putea să-şi dea seama de caracterul ilicit al faptei sale, aşa după cum prevăd dispoziţiile art. 1364 C. civ.

Caracterul ilicit al unei fapte nu este, prin urmare, dat, în primul rând, de inexistenţa unei justificări legale a acţiunii, ci, mai ales, de modul în care este folosit dreptul de a acţiona. Pentru a rămâne în sfera licitului, drepturile civile trebuie exercitate în limitele prevăzute de lege sau a celor care decurg din bunele moravuri şi cu bună-credinţă. In acest sens, art. 15 C. civ. dispune:

"Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe". De asemenea, art. 14 alin. (1) C. civ. prevede:

"Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să-şi exercite drepturile (...) cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri".

De aceea, declanşarea unui litigiu şi notarea lui în cartea funciară nu pot fi excluse, ipso facto, din categoria faptelor ilicite, aşa cum, greşit, a interpretat instanţa de apel, motivând că, în felul acesta, s-ar "limita drastic principiul liberului acces la justiţie". Dimpotrivă, acest acces trebuie conjugat cu ordinea publică, cu bunele moravuri, cu buna credinţa, altminteri şi el se poate converti într-o faptă ilicită.

Cu atât mai mult, promovarea unei cereri de chemare în judecata, fără ca reclamantul să aibă dreptul procesual de a o promova, şi, mai ales, notarea litigiului în cartea funciară - aşa cum a acţionat Prefectul judeţului Ilfov - pot antrena răspunderea delictuală, dacă sunt întrunite şi celelalte condiţii.

Din această perspectivă, şi vinovăţia Prefectului este evidentă. Aceasta, cu atât mai mult cu cât prevederile art. 1357 alin. (2) C. civ. stipulează, expres, că "autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă". Astfel, standardul de diligentă pe care legiuitorul îl impune pentru angajarea vinovăţiei unei persoane, în cadrul răspunderii civile delictuale, devine un standard de conduită deosebit de ridicat, de natură să responsabilizeze, în cel mai înalt grad, pe destinatarii normei legale şi să îi oblige ca, în acţiunile lor sociale, să dea dovadă de o atitudine de o deosebită atenţie şi diligentă, pentru a evita prejudicierea intereselor celorlalţi membri ai societăţii.

Nu se poate afirma, în cauza de faţă, că Prefectul a acţionat cu această precauţie absolută, cerută de lege pentru ca răspunderea lui să nu fie antrenată.

El a solicitat, fară a avea dreptul, anularea titlului de proprietate al recurentei, pentru întreaga suprafaţă de teren, de 181.956 mp (situată în mai multe locaţii din judeţele Ilfov, Prahova şi Giurgiu), cu motivaţia că terenul ar fi cel pe care se afla fostul fort 6, de apărare a Capitalei (care, pe lângă faptul că este departe de proprietatea recurentei, în prezent, nu mai există), fort necesar în vederea pregătirii de război pentru apărarea Bucureştiului, într-un potenţial conflict armat cu Ucraina.

La momentul declanşării litigiului, 12 septembrie 2014, reclamanta avea, în derulare, cele două contracte comerciale pentru cedarea folosinţei a două suprafeţe de teren, în schimbul unor chirii semnificative. Era întocmită, de asemenea, documentaţia pentru obţinerea planului urbanistic zonal, act în baza căruia se puteau obţine autorizaţiile necesare edificării staţiilor de benzină pentru cei doi parteneri, aşa cum se convenise în contractele respective.

La cererea Prefectului judeţului Ilfov din 12 septembrie 2014, litigiul a fost notat în C.F., la 19 septembrie 2014, situaţie care a paralizat derularea normală a contractelor încheiate şi a multor alte demersuri adiacente.

Deşi documentaţia a fost întocmită, P.U.Z.-uI nu a fost obţinut, întrucât Consiliul Judeţean Ilfov - Direcţia de Urbanism şi Amenajare a Teritoriului a amânat autorizarea documentaţiei pentru obţinerea P.U.Z.-ului, aşa după cum rezultă din adresa nr. x/22 aprilie 2015 a acestei instituţii, "după definitivarea situaţiei juridice a terenului, privind litigiul între Prefectura Ilfov şi S.C. A. S.A.".

Prin sentinţa civilă nr. 3274/2 decembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, cererea de chemare în judecată formulată de Prefectul judeţului Ilfov a fost respinsă ca inadmisibilă, constatându-se că acesta nu are calitate procesuală activă de a formula în justiţie asemenea cereri.

Împotriva sentinţei, Prefectul judeţului Ilfov a formulat recurs, iar, prin decizia nr. 2222/21 septembrie 2016, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul formulat.

La 29 septembrie 2015, în timp ce dosarul se afla, în recurs, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în procedura de filtru, reclamanta a solicitat Prefectului judeţului Ilfov să facă demersurile necesare pentru radierea notării litigiului din C.F., avertizându-1 că i s-a produs un important prejudiciu, pe care îl va recupera pe cale judiciară.

Prefectul nu numai că nu a dat curs sugestiilor amiabile ale recurentei, dar, prin adresa nr. x/26 octombrie 2015, i-a comunicat că demersul său procesual este pe deplin justificat şi legitim, iar notarea în C.F. are drept scop asigurarea unor garanţii procesuale, fiind exclus orice eventual abuz de drept.

De altfel, şi după pronunţarea deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în demersul recurentei de a evita mărirea pagubei şi de a respecta obligaţiile asumate faţă de partenerii contractuali, a solicitat din nou, la 20 octombrie 2016, Prefectului să întreprindă măsurile pentru radierea notării litigiului, dar acesta nu a dat curs cererii.

Deci, faptul iniţierii de către Prefect a unei proceduri judiciare, privind terenurile recurentei din mai multe locaţii, care nu aveau nicio legătură cu aşa zisul fort 6, fără o documentare minimală pentru verificarea competenţei sale, graba notării litigiului în C.F., recurarea hotărârii de fond, cu motive nelegale, refuzul repetat al radierii notării, în condiţiile în care i s-a atras atenţia, expres, că produce o pagubă importantă, toate acestea nu caracterizează o persoană foarte diligentă şi cu grija de a nu produce altora pagube,

Cât priveşte legătura de cauzalitate între fapta Prefectului şi prejudiciu, în mod nelegal, instanţa de apel a ajuns la concluzia că aceasta nu există, că invocarea în cazul litigiului de faţă este "vădit improprie". S-a reţinut că simpla solicitare de anulare a titlului şi înscriere a litigiului în cartea funciară "nu blochează exerciţiul efectiv al dreptului".

Concluzia instanţei este greşită,

În cadrul derulării unor contracte comerciale, mai ales pentru cedarea folosinţei terenurilor, în vederea exploatării acestora prin construirea unor staţii de benzină, notarea unui litigiu în cartea funciară este de o importanţă decisivă, întrucât avizarea documentaţiei P.U.Z. pentru imobilul respectiv şi eliberarea autorizaţiei de construire pentru staţiile de benzină nu se pot face în condiţiile existenţei unui litigiu cu privire la proprietatea terenului, aşa cum, de altfel, a comunicat şi Consiliul Judeţean Ilfov, care avea competenţa să autorizeze aceste lucrări.

Pe de altă parte, dacă refuzul avizării documentaţiei P.U.Z. şi eliberării autorizaţiilor de construire, cu motivarea că există un litigiu, ar fi la limita legii, aşa cum lasă să se înţeleagă decizia Curţii, aceasta nu înseamnă că recurentei nu i-a fost blocat exerciţiul efectiv al dreptului. în atare condiţii, obţinerea avizării şi autorizării presupunea declanşarea separată a unui alt litigiu, care, pe lângă soluţia imprevizibilă, ar fi presupus şi o durată mare de timp, costuri deosebite, ceea ce ar fi îngreunat şi mai mult derularea contractelor comerciale.

În consecinţă, în mod nelegal a fost înlăturată răspunderea intimatei, care, prin procedeele folosite, i-a produs recurentei un important prejudiciu.

"Despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câştigul pe care, în condiţii obişnuite, el ar fi putut să-1 realizeze şi de care a fost lipsit (...)", potrivit art. 1385 alin. (3) C. civ., text pe care instanţa nu 1-a aplicat, reclamanta fiind pusă în imposibilitate de a obţine câştigul pe care, în condiţiile derulării celor două contracte comerciale, l-ar fi putut obţine.

III. Art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.: Nelegal, instanţa a constatat că recurenta a modificat cererea în faza de apel, contrar dispoziţiilor art. 478 din acelaşi cod.

Curtea de Apel a apreciat că refuzul pârâtului intimat de a efectua radierea notării litigiului, ca urmare a solicitărilor reclamantei, nu constituie un element al faptei ilicite, întrucât acest motiv a fost indicat de parte abia în faza de apel, "fiind practic o modificare (adăugire) a cauzei juridice (completare a situaţiei de fapt, aşa cum ea este încadrată juridic) făcută direct în apel", interzisă de art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

Această concluzie a instanţei de apel, prin care se înlătură, în mod nejustificat, unul dintre elementele faptei ilicite comise de Prefect, este nelegală.

în cererea de chemare în judecată, la pagina 4, alin. (2)., se regăsesc motivele privind refuzul Prefectului de a solicita radierea notării din C.F., recurenta redând paragrafele semnificative, în acest sens, din cerere.

Aşadar, acest element al faptei ilicite a fost înlăturat, greşit, de către instanţă, cu nesocotirea flagrantă a dispoziţiilor procedurale.

Recurenta a solicitat admiterea căii de atac exercitate, casarea, în tot, a hotărârii recurate, admiterea apelului, cu cheltuieli de judecată.

Intimatul Prefectul judeţului Ilfov a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat.

S-a întocmit raport privind admisibilitatea, în principiu, a recursului, cu privire la care recurenta a depus punct de vedere.

Recursul a fost admis în principiu la termenul din 5 decembrie 2019.

Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

I. În cadrul acestui motiv de recurs, se arată, în esenţă, că instanţa de apel, considerând că demersul Prefectului judeţului Ilfov, privind anularea titlului de proprietate al recurentei, nu constituie un abuz de drept, a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 2222/21 septembrie 2016 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin ignorarea considerentelor acestei hotărâri, conform cărora acţiunea declanşată de Prefect a excedat limitelor constituţionale de competenţă, atribuite acestuia, constituind un abuz de putere. Recurenta mai susţine că abuzul de putere, astfel constatat, constituie un abuz de drept, dar şi că lipsa dreptului ar trebui să determine persoana în cauză să se abţină de la orice acţiune care ar vătăma ori păgubi pe altul. Mai departe, recurenta a menţionat ca aspectul litigios, astfel tranşat în litigiul anterior, trebuia valorificat în speţa de faţă, din perspectiva îndeplinirii vinovăţiei pârâtului, ca element al răspunderii civile delictuale.

În realitate, aceste susţineri vizează două motive de casare, distincte, care urmează a fi examinate ca atare. Astfel, prima dintre critici se referă la încălcarea de către instanţa de apel a unei chestiuni tranşate definitiv într-un proces anterior şi care are legătură cu soluţionarea litigiului de faţă, deci nerespectarea dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ.. Art. 430 C. proc. civ. se referă, generic, la autoritatea de lucru judecat, ca efect al hotărârii judecătoreşti, problema punctată de recurentă punând, însă, în discuţie încălcarea autorităţii de lucru judecat sub aspectul funcţiei sale pozitive, chestiune ce se regăseşte în art. 431 alin. (2).

Aceste afirmaţii vor fi verificate în lumina motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar nu a pct. -ului 7, încadrare dată de recurentă.

Încălcarea autorităţii de lucru judecat, reglementată în art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., se referă la funcţia negativa a lucrului judecat, prevăzută în art. 431 alin. (1) din acelaşi cod, potrivit căruia o acţiune nu poate fi judecată, în mod definitiv, decât o singură dată, fiind interzisă reluarea judecăţii, în condiţiile identităţii de părţi, obiect şi cauză. în caz de admitere a unui asemenea motiv de recurs, soluţia prevăzută de art. 497 C. proc. civ. este cea a casării, cu consecinţa finală a respingerii acţiunii, ca inadmisibile.

În ipoteza în care se invocă, ca în speţa de faţă, nerespectarea efectului pozitiv al lucrului judecat, constând în tranşarea, într-un alt dosar, a unei chestiuni litigioase care are legătură cu procesul pendinte, efect reglementat în art. 431 alin. (2) C. proc. civ., soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată, ca inadmisibile, este de neconceput. Aceasta, întrucât, în cazul invocării aspectului pozitiv al lucrului judecat, se are în vedere natura probatorie a hotărârii din primul proces, care a rezolvat, în mod definitiv, chestiunea relevantă pentru litigiul ulterior, interesând soluţia pe fond ce se va da în cel din urmă. Ca atare, într-o asemenea ipoteză, nu se pune problema că, între cele două procese, există identitate de părţi, obiect şi cauză, astfel încât să devină operantă funcţia negativă a lucrului judecat, cu consecinţa respingerii acţiunii, ca inadmisibile, ci valorificarea în litigiul pendinte, sub aspect probator, a dezlegării definitive date în primul proces.

Punându-se problema nerespectării funcţiei pozitive a lucrului judecat, reglementate în art. 431 alin. (2) C. proc. civ., deci, a unor dispoziţii de ordin procedural, motivul de casare incident este cel prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod, care sancţionează încălcarea regulilor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

Celelalte critici subsumate motivului de recurs prezentate în cadrul pct. -ului I al cererii se referă la împrejurarea că abuzul de putere reprezintă un abuz de drept, care, mai departe, ar fi trebuit avut în vedere de către instanţa de apel, ca şi condiţie a vinovăţiei pârâtului, îndeplinită în cauză.

De asemenea, cum s-a arătat deja, partea supune dezbaterii şi "lipsa dreptului" pârâtului în formularea acţiunii în nulitate, cu consecinţe în ceea ce priveşte abţinerea de la exercitarea unui asemenea demers.

Or, aceste susţineri se referă la raţionamentul Curţii de Apel, privind interpretarea dispoziţiilor art. 15 C. civ., care reglementează abuzul de drept, la asimilarea abuzului de putere cu instituţia reglementată în textul de lege enunţat, la implicaţiile juridice pe care le presupune lipsa dreptului, şi, în final, la concluziile trase de instanţa în legătură cu îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale. Toate aceste aspecte pun în discuţie norme de drept substanţial;

criticile încadrându-se, astfel, în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pornind de la aceste premise, înalta Curte constă că alegaţiile recurentei nu sunt întemeiate sub aspectul încălcării aspectului pozitiv al lucrului judecat, derivând din cele statuate prin decizia nr. 2222/21 septembrie 2016, dar sunt, parţial, corecte în ceea ce priveşte chestiunile de fond, mai precis, în legătură cu "lipsa dreptului" Prefectului în exercitarea acţiunii în nulitate, ce a format obiect al litigiului anterior, şi cu consecinţele juridice pe care le implică, în domeniul răspunderii civile delictuale, acest demers.

Sub aspectul încălcării dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., privind funcţia pozitivă a lucrului judecat prin decizia menţionată mai sus, critica nu poate fi primită, întrucât instanţa de apel nu a negat, în niciun fel, cele reţinute în considerentele deciziei nr. 2222/21 septembrie 2016 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în sensul că acţiunea în nulitatea titlului de proprietate al reclamantei, promovate de Prefect, reprezintă o depăşire "a limitelor competenţei constituţionale atribuite acestuia", "deschizând calea abuzului de putere, prin acceptarea imixtiunii prefectului în acte emise de alte autorităţi publice sau în acte de drept privat, ceea ce este inadmisibil". Nu sunt întrunite, în consecinţă, cerinţele motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Pe de altă parte, concluzia instanţei de apel, în sensul că demersul pârâtului din prezentul litigiu, în legătură cu anularea titlului de proprietate, nu constituie o faptă ilicită, este greşită.

Sub acest aspect, raţionamentul Curţii conţine, în realitate, două erori de judecată.

Prima dintre acestea vizează raportarea demersului pârâtului la abuzul de drept, care, presupune, în mod necesar, existenţa unui drept subiectiv, exercitat, însă, în mod abuziv, în condiţiile art. 15 C. civ., fără ca instanţa de apel să verifice dacă, raportat la cele constatate prin decizia pronunţată în litigiul anterior, Prefectul se afla în situaţia abuzului de drept sau în cea a inexistenţei dreptului de promovare a acţiunii în nulitate.

Cea de-a doua greşeală de judecată se referă la concluzia că, numai în cazul abuzului de drept, declanşarea unui litigiu reprezintă o faptă ilicită.

Sub primul aspect, lipsa dreptului şi abuzul de drept sunt două instituţii distincte, deci, care nu se confundă.

În cazul abuzului de drept, ale cărui criterii sunt reglementate în art. 15 C. civ., există dreptul subiectiv, care, deşi exercitat în limitele sale externe, depăşeşte limitele interne, de vreme ce s-a produs o deturnare de la scopul pentru care dreptul subiectiv a fost recunoscut de lege.

În accepţiunea dispoziţiilor art. 15 C. civ., abuzul de drept, ca formă de încălcare a conceptului de bună-credinţă, reglementat de art. 14 din acelaşi cod, semnifică exercitarea cu rea-credinţă a unui drept subiectiv, în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil. În ambele situaţii, autorul abuzului de drept deturnează dreptul de la finalitatea sa economică şi socială, adică de la limitele sale fireşti, denumite limite interne.

Abuzul de drept implică, însă, exercitarea dreptului în limitele sale externe, determinate de lege, respectiv să fie întrunite condiţiile legale pentru exerciţiul dreptului. Pentru a fi în prezenţa abuzului de drept şi pentru a se angaja răspunderea în temeiul acestuia, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerinţe, printre care şi cea ca autorul faptei să fie titularul dreptului subiectiv, adică să aibă folosinţa şi exerciţiul dreptului.

Depăşirea limitelor externe, materiale sau juridice, de exercitare a dreptului excede sferei abuzului de drept, interesând materia răspunderii civile delictuale pentru săvârşirea unei fapte ilicite.

În alţi termeni, dacă titularul acţiunii depăşeşte limitele sale externe, stabilite prin acte normative, el nu comite un abuz de drept, ci o faptă ilicită.

În speţă, fapta ilicită invocată constă în promovarea unei acţiuni nelegale, astfel încât problema delimitării între abuzul de drept şi lipsa dreptului se transpune în plan procesual.

Abuzul de drept procesual, fiind o formă specifică de manifestare a exerciţiului abuziv al unui drept substanţial, are aceeaşi fizionomie juridică, cu acesta din urmă şi, ca atare, chestiunea delimitării se pune în aceeaşi modalitate ca şi în dreptul material.

Pornind de la dispoziţiile art. 12 C. proc. civ., condiţiile abuzului de drept procesual presupun, în mod cumulativ, ca autorul actului să fie titularul dreptului procesual în cauză şi să aibă capacitatea procesuală de a-1 exercita; dreptul procesual să fie exercitat în limitele sale externe, fixate de lege; dreptul să fie deturnat de la scopul pentru care a fost recunoscut de lege; să fie exercitat cu rea credinţă, titularul său urmărind producerea unui rezultat vătămător părţii adverse prin exercitarea actului de procedura respectiv; exercitarea abuzivă a dreptului procesual să fi produs consecinţa încălcării drepturilor procesuale ale unei alte părţi.

În concluzie, abuzul de drept, atât în plan substanţial, cât şi procesual, presupune, în mod necesar, existenţa dreptului, iar nu absenţa lui. Indiferent că se pune problema unei depăşiri a legalităţii, a unei fapte nelegale, a încălcării legalităţii, în toate aceste cazuri, a încălcării limitelor externe ale dreptului, ne aflăm în prezenţa unei simple fapte ilicite, iar nu a abuzului de drept.

În speţă, în considerentele deciziei civile nr. 2222/21 septembrie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a reţinut că acţiunea în nulitatea titlului de proprietate al reclamantei, formulată de Prefect, "excedează limitelor competenţei constituţionale atribuite prefectului, în calitatea sa de reprezentant al Guvernului în teritoriu, cu drept de tutelă administrativă". " (...) în măsura în care ar fi extinsă tutela administrativă dincolo de graniţele stabilite de legiuitor, s-ar deschide calea abuzului de putere, prin acceptarea imixtiunii prefectului în acte emise de alte autorităţi publice sau în acte de drept privat, ceea ce este inadmisibil".

Pentru a ajunge la această concluzie, înalta Curte a constatat că problema relevantă, în litigiul demarat de Prefect, vizează competenţa constituţională şi legală a părţii menţionate de a ataca, în faţa instanţei de contencios administrativ, şi acte administrative emise de alte autorităţi publice decât cele ale administraţiei publice locale, în raport de dreptul de tutelă administrativă pe care îl exercită potrivit art. 123 alin. (5) din Constituţia României şi art. 3 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Coroborând textul constituţional cu dispoziţiile enunţate mai sus din Legea contenciosului administrativ, dar şi cu art. 19 alin. (1) lit. a) şi e) din Legea nr. 340/2004 privind instituţia prefectului, instanţa de recurs a stabilit că Prefectul, în baza dreptului său constituţional de tutelă administrativă, poate sesiza instanţa de contencios administrativ, în vederea verificării legalităţii numai a actelor administrative emise de autorităţile administraţiei publice locale, nu şi actele emise de autorităţi ale administraţiei publice centrale, cum este cazul în speţă (actul contestat fiind emis de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale).

În consecinţă, prin decizia nr. 2222/21 septembrie 2016, înalta Curte a respins recursul declarat de Prefectul judeţului Ilfov, ca nefondat, menţinând, astfel, hotărârea primei instanţe, de respingere a acţiunii, ca inadmisibilă.

Considerentele deciziei instanţei de recurs relevă, în esenţă, că pârâtul din prezentul dosar nu era titularul acţiunii promovate, deci, a încălcat dispoziţiile legale care nu-i permiteau, în baza dreptului de tutelă administrativă, să conteste un act al administraţiei publice centrale, ci doar un act aparţinând autorităţii publice locale, cu alte cuvinte, a încălcat limitele externe ale dreptului său la acţiune.

Folosirea, în cuprinsul acestei decizii, a conceptului de "abuz de putere" nu relevă identitatea cu "abuzul de drept", cele două instituţii fiind diferite prin prisma a cel puţin două elemente, chiar dacă, în principiu, ambele tipuri de abuz produc aceleaşi efecte, în sens de consecinţe negative asupra destinatarului abuzului şi ambele sunt sancţionate, deopotrivă, de lege. In cadrul raportului generat de săvârşirea unui abuz de drept, se poate observa că părţile se află într-o oarecare poziţie de echilibru, "forţa" este distribuită în mod egal între participanţi, în schimb, în cazul abuzului de putere, una dintre părţile raportului juridic se află într-o poziţie de inferioritate faţă de cealaltă, acesta fiind unul dintre elementele esenţiale de diferenţiere între cele două noţiuni. Un alt element de diferenţiere între abuzul de drept şi abuzul de putere constă în aceea că interesul/dreptul ocrotit, prin sancţionarea abuzului de drept, este unul privat, în timp ce interesul ocrotit, prin sancţionarea abuzului de putere, este un interes general, public. În realitate, referirea instanţei de recurs, în decizia nr. 2222/2016, la "abuzul de putere" configurează ideea de nelegalitate a acţiunii în nulitate promovată de pârât, cu depăşirea competenţelor legale şi constituţionale atribuite acestuia.

În situaţia dată, având în vedere argumentele expuse în precedent, privind diferenţa între exercitarea abuzivă a dreptului subiectiv, inclusiv a celui procesual, şi absenţa dreptului, înalta Curte constată că acţiunea Prefectului nu îmbracă forma abuzului de drept, ci a lipsei dreptului, care conturează săvârşirea de către pârât a unei fapte ilicite, respectiv a unei acţiuni contrare legii, care are ca rezultat încălcarea sau vătămarea dreptului subiectiv sau a interesului legitim al unei persoane (în speţă, dreptul de proprietate al recurentei şi exerciţiul liber al acestui drept), fiind îndeplinită această condiţie a răspunderii civile delictuale, prevăzută în art. 1357 alin. (1) C. civ.

Din această perspectivă, în mod greşit, instanţa de apel a considerat că declanşarea unui litigiu poate atrage răspunderea părţii căzute în pretenţii, în speţă, Prefectul care a pierdut în acţiunea în nulitate, doar în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată. Problema suportării propriilor cheltuieli de judecată sau a obligării la plata lor către partea adversă se pune, exclusiv, în procesul în care s-au avansat sume de bani cu acest titlu şi în care partea a pierdut, fără, însă, ca efectele declanşării unui proces, cu nerespectarea dispoziţiilor legale, să se limiteze la această problemă.

Cum s-a arătat deja, exercitarea unui demers procesual nelegal poate genera şi alt tip de litigii, inclusiv prin care să se antreneze răspunderea civilă delictuală, sub rezerva îndeplinirii tuturor condiţiilor acestui tip de răspundere, astfel cum sunt reglementate în art. 1357 C. civ.

Cea de-a doua greşeală, în raţionamentul Curţii, a vizat afirmaţia că declanşarea procesului, fără drept, de către pârât reprezintă o faptă ilicită doar în cazul abuzului de drept. Delictul civil nu este condiţionat de exercitarea unui drept, care presupune, în mod necesar, existenţa acestuia, ci de săvârşirea unei fapte contrare legii, aşa cum este cazul şi în litigiul de faţă.

II. Pe lângă argumentele expuse în precedent, conform cărora demersul procesual al Prefectului reprezintă o faptă ilicită, Înalta Curte constată că, din perspectiva aceluiaşi element al răspunderii civile delictuale, este întemeiată şi critica recurentei privind interpretarea greşită a instanţei de apel, care a considerat că acţiunea pârâtului nu poate fi calificată astfel, întrucât s-ar limita drastic principiul liberului acces la justiţie.

Acest principiu, astfel cum este reglementat în art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, reprezintă regula esenţială potrivit căreia orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, fără ca exercitarea unui asemenea drept să poată fi îngrădită de vreo lege. După cum rezultă din chiar conţinutul său, principiul liberului acces la justiţie are o componentă determinantă, şi anume legitimitatea drepturilor şi intereselor apărate. Or, în cauză, pârâtul nu era titularul dreptului la acţiune, demersul său procesual fiind exercitat cu depăşirea dispoziţiilor legale, astfel încât nu se poate pune problema suprimării ori restrângerii, în persoana sa, a dreptului de acces Ia justiţie, întrucât, prin acţiunea formulată, Prefectul judeţului Ilfov nu apăra un drept sau interes legitim personal.

Cât priveşte împrejurarea că pârâtul nu a urmărit, prin acţiunea în nulitate, deteriorarea relaţiilor contractuale dintre recurentă şi terţii cocontractanţi, deci, nu ar avea caracter ilicit, raţionamentul Curţii este eronat, deoarece raportează condiţia faptei ilicite la abuzul de drept, prin prisma criteriului ilicit al scopului exercitării dreptului, abuz de drept care, pentru motivele deja arătate, nu este incident în cauză. In alţi termeni, nu este relevant, pentru definirea faptei ilicite, ca, prin declanşarea litigiului în nulitatea titlului de proprietate al reclamantei, Prefectul să fi urmărit un astfel de scop, legat de raporturile juridice ale părţii adverse cu terţii. Semnificativ este că, prin acţiunea formulată, pârâtul a încălcat dispoziţiile legale şi constituţionale care nu-i permiteau un asemenea demers, aducând atingere dreptului de proprietate al recurentei sau, cel puţin, exercitării libere a acestui drept, inclusiv prin derularea unor contracte care i-ar fi facilitat acesteia din urmă punerea în valoare a terenului, obiect al dreptului de proprietate contestat de pârât. Contestarea dreptului de proprietate de către Prefect, în baza unei acţiuni nelegale, respinse ca atare prin hotărâre judecătorească definitivă, produce consecinţe negative asupra dreptului însuşi şi a exerciţiului său nestingherit, prin faptul că, supunându-I unei dezbateri contradictorii, dar incorecte din punct de vedere juridic, îi afectează însuşi conţinutul. Un astfel de demers este de natură să distorsioneze încrederea celorlalte subiecte de drept participante la realitatea juridică, mai ales a celor interesate de stabilirea unor raporturi contractuale în legătură cu bunul care priveşte dreptul de proprietate contestat, în legitimitatea acestui drept, ceea ce, fără dubiu, creează efecte negative asupra titularului dreptului în discuţie.

Referitor la notarea litigiului în cartea funciară, argumentele instanţei de apel, vizând lipsa caracterului ilicit al unui asemenea demers, sunt pur generice, fără corespondent în cele susţinute de recurentă, în legătură cu blocarea exercitării efective a atributelor dreptului de proprietate, susţineri care ar fi impus o examinare a celor relatate în raport de situaţia concretă, prezentată de parte.

În mod neîndoielnic, notarea litigiului în evidenţele de publicitate imobiliară nu configurează, în sine, caracteristicile unei fapte ilicite, rolul notării fiind cel de avertizare a terţilor cu privire la existenţa unui litigiu în legătură cu un anumit bun sau drept.

Pe de altă parte, pornind de premisa greşită că exercitarea acţiunii în nulitate nu reprezintă o faptă ilicită, instanţa de apel nu a verificat raportul dintre o acţiune promovată nelegal şi notarea unei astfel de acţiuni în registrul de publicitate imobiliară, adică modul în care influenţează, din perspectiva îndeplinirii condiţiei faptei ilicite în ce priveşte operaţiunea de carte funciară, demersul procedural al acţiunii în nulitate, nelegal efectuat. în rejudecare, instanţa de apel urmează să examineze acest aspect.

Sub un alt aspect, condiţiile răspunderii civile delictuale trebuie întrunite în mod cumulativ pentru a fi atrasă o asemenea răspundere în persoana pârâtului, ceea ce presupune ca toate condiţiile să fie verificate gradual, pe măsură ce se constată îndeplinirea fiecăreia în parte.

În speţă, recurenta a expus, în cererea de chemare în judecată, o activitate pretins ilicită complexă a părţii adverse, compusă din trei fapte, şi anume declanşarea procesului în nulitate, notarea acestuia în registrul de publicitate şi refuzul radierii notării, atât după obţinerea, pentru partea menţionată, a hotărârii favorabile de primă instanţă, cât şi după rămânerea definitivă a acestei hotărâri.

Pentru prima dintre fapte, prezenta instanţă, pentru argumentele menţionate în precedent, a stabilit că reprezintă o faptă ilicită, celelalte două fapte urmând a fi analizate în rejudecare (inclusiv cea referitoare la refuzul radierii notării litigiului, care, cum se va arăta în cuprinsul examinării ultimului motiv de recurs, a fost invocată în acţiunea de faţă).

Prin urmare, cel puţin în legătură cu acţiunea în nulitate declarată nelegal, iar, dacă este cazul, şi cu celelalte două fapte pretins ilicite, instanţa de apel va verifica condiţia prejudiciului şi, mai departe, condiţia raportului de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, raportat la cele susţinute de recurentă. în alţi termeni, Curtea de Apel a analizat, în mod generic, prejudiciul şi raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, concluzionând că declanşarea litigiului în nulitate şi notarea lui în cartea funciară de către intimat nu blochează exerciţiul efectiv al dreptului de proprietate al reclamantei, în sensul că nu împiedică desfăşurarea relaţiilor contractuale iniţiate de aceasta cu terţii.

De asemenea, sunt greşite şi alegaţiile instanţei de apel privind posibilitatea recurentei de a demara un nou proces în vederea obţinerii avizelor şi autorizaţiilor necesare desfăşurării raporturilor contractuale încheiate pentru terenul în discuţie, întrucât aceasta ar însemna o sarcină costisitoare şi, în final, exorbitantă pentru parte, de natură, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a aduce atingere dreptului de proprietate, iar nu de a-1 proteja.

Astfel, în rejudecare, instanţa de apel va evalua dacă se justifică, din punct de vedere probator, susţinerile recurentei privind existenţa a două contracte în derulare pentru teren, la momentul declanşării litigiului anterior, dacă era întocmită documentaţia pentru obţinerea P.U.Z.-ului necesar emiterii autorizaţiilor vizând edificarea staţiilor de benzină şi dacă avizarea documentaţiei a fost amânată determinat de existenţa şi notarea acţiunii în nulitate, raportat la adresa invocată în recurs, nr. 3931/22 aprilie 2015 a Consiliului Judeţean Ilfov - Direcţia de Urbanism şi Amenajare a Teritoriului; se va verifica dacă recurenta i-a solicitat pârâtului, în mai multe rânduri, înlăturarea notării din C.F. şi care a fost răspunsul acestuia, raportat şi la adresa nr. x/26 octombrie 2015.

Numai după examinarea concretă şi completă a cauzei, în funcţie de toate susţinerile şi apărările părţilor, dar şi de probele administrate, instanţa de apel va fi în măsură să concluzioneze, în drept, asupra îndeplinirii sau nu a condiţiilor răspunderii civile delictuale, şi anume dacă, în situaţia în care se confirmă cele arătate, în fapt, de recurentă, aceasta a suferit un prejudiciu în legătură cu derularea contractelor angajate cu terţii şi, în caz afirmativ, care este întinderea dreptului la reparaţie, bineînţeles, sub rezerva ca un asemenea prejudiciu să fie consecinţa, directă sau indirectă, a faptelor ilicite pretinse (raportul de cauzalitate).

Referitor la vinovăţie, se vor avea în vedere dispoziţiile art. 1357 alin. (1) C. civ., care condiţionează răspunderea intimatului de caracterul imputabil al faptei, indiferent că se pune problema vinovăţiei intenţionale sau a culpei, precum şi alin. (2), care precizează că autorul prejudiciului răspunde şi pentru cea mai uşoară culpă. De asemenea, dacă este cazul, instanţa de apel va examina atitudinea subiectivă a intimatului raportat şi la dispoziţiile art. 1358 C. civ., text de lege potrivit căruia aprecierea culpei se face pornind de la un criteriu obiectiv, ce vizează comportamentul unui om normal, abstract, care acţionează cu prudenţă şi diligentă faţă de afacerile sale şi ale semenilor săi, urmând a se ţine seama şi de circumstanţele concrete externe în care a avut loc săvârşirea faptei.

În plus, Curtea va examina şi incidenţa dispoziţiilor art. 1385 alin. (3) C. civ., conform celor susţinute în recurs, condiţionat de limitele reparaţiei, astfel cum a fost pretinsă prin acţiunea introductivă de instanţă.

în ce priveşte dispoziţiile art. 1364 C. civ., acestea, de asemenea, vor fi avute în vedere în rejudecare, întrucât, pe de-o parte, readuc în discuţie condiţiile culpei civile, neanalizate până la acest moment procesual, iar, pe de altă parte, două dintre faptele pretins ilicite, care compun activitatea evocată de recurentă, nu au fost examinate (refuzul radierii notării în C.F.) sau au fost examinate deficitar (notarea C.F.) de instanţa de apel, astfel încât nu se poate stabili, în recurs, dacă prezintă caracter ilicit. Asupra tuturor acestor chestiuni urmează a se pronunţa, deci, Curtea de Apel.

III. Şi critica subsumată acestui motiv de recurs este întemeiată, instanţa procedând, în mod greşit, la aplicarea, în speţă, a dispoziţiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., cu referire la neanalizare celei de-a treia fapte pretins ilicite - refuzul radierii notarii din evidenţele de publicitate imobiliară, determinat de modificarea cauzei juridice a cererii de chemare în judecată, prin suplimentarea descrierii situaţiei de fapt şi cu acest element.

Astfel cum, în mod corect, a subliniat recurenta, aceasta s-a referit, în cuprinsul acţiunii introductive, şi la refuzul Prefectului judeţului Ilfov de a radia notarea litigiului în nulitate din C.F., ca element al comportamentului său pretins ilicit, susţinând că i-a solicitat un asemenea demers atât pe parcursul judecăţii dosarului în recurs, cât şi ulterior rămânerii definitive a hotărârii de respingere a acţiunii în nulitate. în prima etapă, se arată că intimatul i-a comunicat reclamantei, prin adresa nr. x/26 octombrie 2015, că acţiunea sa este pe deplin legitimă, iar celei de-a doua solicitări nu i-a mai răspuns (pagina 4, paragrafele 2-4 din cererea de chemare în judecată).

Prin urmare, în mod greşit, instanţa de apel a considerat că a fost schimbată cauza juridică a cererii de chemare în judecată, prin completarea situaţiei de fapt cu elementul determinat de refuzul radierii notării, cu consecinţa neanalizării şi a acestei fapte, fiind întrunite cerinţele motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. Instanţa de rejudecare va examina şi această faptă susţinută de recurentă în cuprinsul acţiunii.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, în baza art. 496 şi 497 cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., înalta Curte va admite recursul declarat de S.c. A. S.A., va casa decizia atacată şi va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva deciziei nr. 333 din 13 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 decembrie 2019.