Tort claim not barred by res judicata; subsidy denial case quashed and remanded for retrial

Şedinţa publică din data de 12 decembrie 2019

Asupra recursului civil de faţă, prin raportare la dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

1. Obiectul cererii:

Prin cererea înregistrată, pe rolul Tribunalului Bucureşti, la data de 12 iunie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta S.C A. S.R.L - în insolvenţă, reprezentată legal prin B., a chemat în judecată pe pârâţii APIA - Centrul Judeţean Călăraşi, C., D., E., F., G. şi H., solicitând obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 2 milioane RON, reprezentând 1milion daune morale şi 1 milion daune materiale cauzate societăţii reclamante.

2. Hotărârea pronunţată, în primă instanţă, de Tribunal:

Prin sentinţa civilă nr. 165/01.03.2018, Tribunalul Călăraşi, secţia Civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor C., D., E., F., G. şi H., a admis excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâţi şi, în consecinţă, a respins, ca inadmisibilă, acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva pârâţilor Agenţia de Plăţi şi Intervenţii pentru Agricultură (APIA) - Centrul Judeţean Călăraşi, C., D., E., F., G. şi H..

Împotriva sentinţei tribunalului a declarat apel reclamanta S.C A. S.R.L., solicitând admiterea apelului, anularea sentinţei ce face obiectul apelului şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceiaşi instanţă.

3. Hotărârea pronunţată, în apel, de Curtea de Apel:

Prin decizia civilă nr. 1465A/21.11.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 165/01.03.2018 pronunţată de Tribunalul Călăraşi, în dosarul nr. x/2017.

4. Cererea de recurs.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., ce a fost înregistrat, pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data 7 martie 2019.

În motivarea cererii de recurs, recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură privind autoritatea de lucru judecat, excepţie care presupune o triplă identitate de părţi, obiect şi cauză, iar, în speţă, cu sunt îndeplinite aceste cerinţe.

Astfel, în prima cerere de chemare în judecată, ce a format obiectul dosarului nr. x/2016, au fost formulate pretenţii ca urmare a actelor administrative anulate, temeiul juridic al acestora fiind art. 8 şi 19 din Legea nr. 554/2004.

Cea de a doua cerere de chemare în judecată a avut ca fundament juridic dispoziţiile C. civ. referitoare la răspunderea civilă delictuală, precum şi ale art. 84 din Legea nr. 188/1999 privind răspunderea funcţionarilor publici fiind reclamate faptele ilicite, culpabile, ale pârâţilor.

Se susţine că deşi reclamanta a urmărit, ca finalitate juridică, prin derularea celor două litigii, plata unor despăgubiri, cauza juridică a acţiunilor succesive este diferită, întrucât prima cerere de chemare în judecată a avut ca izvor acte administrative nelegale, iar a doua cerere de chemare în judecată are ca izvor acţiunile ilicite ale pârâţilor care au concurat la emiterea actuui administrativ, ce a fost anulat de instanţă.

Contestând argumentele instanţei de apel potrivit cărora răspunderea administrativă nu este distinctă de răspunderea delictuală de drept comun, recurenta a susţinut că Legea contenciosului administrativ este o lege specială care se aplică cu prioritate, dar nu exclude aplicarea normelor de drept comun, cum eronat a apreciat instanţa de apel.

Apreciază că răspunderea civilă delictuală învocată în prezenta acţiune se referă la acţiuni ale autorului faptei prejudiciabile care nu are nicio legătură cu actul administrativ nelegal.

S-a arătat că modalitatea în care instanţa de apel a soluţionat apelul constituie o încălcare gravă a dispoziţiilor art. 6 CEDO privind accesul la justiţie.

Consideră greşite şi susţinerile instanţei de apel potrivit cărora şi în ipoteza în care nu s-ar retine existenta autorităţii de lucru judecat, cererea de chemare în judecată s-ar impune a fi respinsă, ca tardivă. Susţine că cea de a doua cerere de chemare în judecată are ca temei juridic dispoziţiile dreptului comun, situaţie în care termenul general de prescripţie este cel de 3 ani şi nu de 1 an, astfel cum este prevăzut în legea specială,

A solicitat admiterea recursului, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, primei instanţe pentru evocarea fondului.

Agenţia de Plăţi şi Intervenţii pentru Agricultură (APIA) - Centrul Judeţean Călăraşi a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

5. Procedura derulată în recurs

Prin rezoluţia din 16 mai 2019 s-a dispus întocmirea raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului, după îndeplinirea formalităţilor de comunicare, prevăzute de art. XVII alin. (3), coroborate cu cele ale art. XV alin. (3) şi alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ. s-a dispus, prin rezoluţie, comunicarea raportului/suplimentului la raport părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere, conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

6. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând hotărârea atacată, Înalta Curte va constata că recursul reclamantei este fondat, având în vedere argumentele care succed:

Recurenta-reclamantă a susţinut că, instanţa de apel, validând sub acest aspect raţionamentul primei instanţe, a reţinut greşit că în prezenta pricină se impune autoritatea de lucru judecat, raportat la sentinţa civilă nr. 1550 din 5 octombrie 2016 pronunţată de Tribunalul Ialomiţa, secţia civilă, în dosarul nr. x/2016. Recurenta a pretins greşita aplicare a dispoziţiilor legale referitoare la excepţia autorităţii de lucru judecat, în condiţiile în care nu este îndeplinită cerinţa triplei identităţi, cu referire expresă la lipsa identităţii de cauză, critică de nelegalitate care se încadrează în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., şi nu în pct. 5 al aceluiaşi articol, cum eronat invocă recurenta, a cărui incidenţă va fi reţinută în cauză.

Potrivit dispoziţiilor art. 431 alin. (1) C. proc. civ., nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect, dată fiind autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri judecătoreşti.

De asemenea, dispoziţiile art. 430 alin. (1) C. proc. civ. stipulează că are autoritate de lucru judecat şi hotărârea judecătorească prin care se statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident procedural.

Aceste dispoziţii legale dau expresia efectului negativ al autorităţii de lucru judecat, potrivit căruia nicio prersoană nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, fiind interzisă reluarea aceleiaşi judecăţi, în condiţiile identităţii de părţi, obiect şi cauză, cu alte cuvinte, partea care a pierdut procesul nu mai poate repune în discuţie aceeaşi pretenţie, pe care să o opună aceleiaşi părţi şi invocând acelaşi temei juridic.

În speţă, aspectele de nelegalitate care sunt îndreptate împoriva soluţiei din prezenta cauză sunt cele care vizează neîntrunirea triplei identităţi de elemente pentru a putea fi reţinută excepţia autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1550 din 5 octombrie 2016 pronunţată de Tribunalul Ialomiţa, secţia civilă, dat fiind faptul că nu există identitate de cauză în ceea ce priveşte cele două litigii.

Or, relativ la acest element al cererii de chemare în judecată şi anume cauza, trebuie avut în vedere temeiul juridic al dreptului valorificat prin cerere, care nu se confundă nici cu dreptul subiectiv şi nici cu mijloacele de dovadă a temeiului juridic.

Astfel cum reţine şi instanţa de apel, cauza juridică a unei cererii este reprezentată de fundamentul juridic al pretenţiei, actul sau faptul generator al dreptului, alături de împrejurările de fapt care au determinat promovarea acţiunii, la care se adaugă dispoziţiile legale incidente speţei.

În cauza supusă analizei, astfel cum rezultă din constatările instanţelor de fond, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în cadrul unui prim demers judiciar, care a format obiectul dosarului nr. x/2016 al Tribunalului Ialomiţa, obligarea, în solidar, a pârâţilor APIA - Centrul Judeţean Călăraşi, C., D., E., F., G. şi H. la plata de despăgubiri în sumă de 2.000.000 RON, reprezentând daune morale (1 milion RON) şi daune materiale (1 milion RON). În drept, cererea reclamantei a fost fundamentată pe dispoziţiile art. 8, 19 din Legea 554/2004 şi dispoziţiile art. 1349, 1357, 1359, 1362 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1550 din 5 octombrie 2016 pronunţată de Tribunalul Ialomiţa, secţia civilă, în dosarul nr. x/2016, a fost respinsă, ca prescrisă, cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. împotriva pârâţilor APIA - Centrul Judeţean Călăraşi, C., D., E., F., G. şi H..

În pronunţarea acestei soluţii, Tribunalul a reţinut, în privinţa temeiurilor de drept invocate, reprezentate de art. 8 şi 19 din Legea 554/2004, că acestea vizează ipoteza în care persoana vătămată sesizează instanţa de contencios administrativ competentă cu cerere separată pentru repararea pagubei cauzate ca urmare a anulării în instanţă, în tot, a actului administrativ, situaţie care ar putea fi încadrată în ipoteza reglementată de art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Totodată, s-a avut în vedere că dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 vizează despăgubirile solicitate pentru prejudiciul cauzat de actul pretins nelegal în perioada în care acesta s-a aflat în vigoare (şi-a produs efectele), prejudiciu constatat cu ocazia şi ca urmare a soluţionării şi admiterii acţiunii în anularea actului.

Tribunalul a constatat, însă, că cererea de daune formulată de reclamantă nu îşi găseşte temeiul în acţiunea în anulare a deciziei nr. x/17.01.2014, întrucât pretinsele daune sunt aferente, încă de la data emiterii acestei decizii prin care s-a respins reclamantei, cererea de plată în cadrul schemelor de sprijin pe suprafaţă-campania 2013, reclamanta cunoscând pretinsa pagubă şi întinderea ei, precum şi pe cei care i-ar fi pricinuit-o.

Astfel, prin considerentele acestei hotărâri, Tribunalul a reţinut că reclamanta s-a adresat cu cerere în daune împotriva autorităţii administrative şi a funcţionarilor săi, care au emis actul administrativ de excludere de la plata ajutorului pentru campania din 2013, abia în anul 2016, după mai bine de doi ani de la emiterea actului de excludere la plată, apreciindu-se că cererea reclamantei, având ca obiect acţiune în despăgubire, apare ca prescrisă.

În prezenta cauză, recurenta reclamantă a învederat că temeiul juridic al acţiunii este diferit, fundamentat pe răspunderea civilă delictuală, reglementată de C. civ., şi care se bazează pe alte împrejurări de fapt şi drept decât cele arătate în litigiul precedent, respectiv pe conduita culpabilă a autorităţii emitente şi a funcţionarilor care au participat la procedura de soluţionare a contestaţiei formulate de reclamantă şi de emitere a actului administrativ ilicit, care a fost anulat de instanţa de contencios administrativ, respectiv respingerea, fără temei legal, a cererii de plată a subvenţiei agricole.

Susţinerile recurentei sunt întemeiate sub aspectul inexistenţei îndeplinirii condiţiei identităţii de cauză a celor două procese, chiar dacă obiectul şi părţile sunt aceleaşi.

În procesul pendinte, reclamanta invocă împrejurări de fapt şi drept diferite de cea invocată în cauza precedentă, şi anume, faptele ilicite şi atitudinea culpabilă a intimaţilor-pârâţi, constând în activitatea defectuoasă desfăşurată în exercitarea atribuţiilor legale, precum şi legătura de cauzalitate şi prejudiciul cauzat reclamantei, aspecte care necesită verificarea întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, astfel cum au fost configurate prin cererea de chemare n judecată.

Prin urmare, în cadrul prezentului demers judiciar, reclamanta a recurs la calea dreptului comun pentru formularea unor pretenţii în materia răspunderii delictuale, în condiţiile prevăzute de C. civ., temei juridic diferit care reclamă judecarea litigiului după normele de drept comun reglementate de dreptul civil, şi nu după regulile specifice cuprinse în legea-cadru a contenciosului administrativ, care a constituit temeiul de drept al primei acţiuni şi care a configurat raportul juridic dedus judecăţii ca fiind unul aflat în sfera de reglementare a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 544/2004.

Cum, prin cele două demersuri juridice, reclamanta a susţinut aplicarea unor dispoziţii legale diferite, astfel cum au fost evidenţiate în motivarea celor două cereri de chemare în judecată, nu poate fi conturată identitatea de cauză juridică, astfel încât, chiar dacă finalitatea urmărită a celor două acţiuni este identică - obţinerea aceloraşi despăgubiri - nu este întrunită tripla identitate de elemente, pentru a fi justificată reţinerea autorităţii de lucru judecat.

În consecinţă, constatând că instanţele de fond au soluţionat greşit excepţia autorităţii de lucru judecat în prezenta cauză şi reţinând incidenţa motivului de recurs înscris în art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte urmează, în temeiul dispoziţiilor art. 496 şi art. 497 C. proc. civ., să admită recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. şi să dispună casarea deciziei recurate, urmând ca instanţa de rejudecare să analizeze toate celelalte susţineri şi apărări formulate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1465 A din 21 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia recurată şi sentinţa civilă nr. 165 din 1 martie 2018 a Tribunalului Călăraşi, secţia civilă.

Trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Călăraşi.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 decembrie 2019.