State liability for non-patrimonial damages due to prolonged administrative failure to execute final restitution orders

Şedinţa publică din data de 11 decembrie 2019

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău la data de 13 iunie 2018, sub nr. x/2017, reclamantele A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Comisia judeţeană Buzău de aplicare a legilor fondului funciar, prin prefect, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună: 1) obligarea Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de 70.000 euro, convertită în RON la data plăţii, reprezentând despăgubiri pentru repararea prejudiciului nepatrimonial cauzat prin faptele culpabile care au avut drept consecinţă neeliberarea titlului de proprietate conform sentinţei nr. 4469/4 decembrie 1991, pronunţată de Judecătoria Buzău, devenită irevocabilă şi 2) obligarea Comisiei judeţene Buzău de fond funciar la emiterea titlului de proprietate pentru suprafaţa de teren de 5,44 ha teren, pe raza comunei Beceni, în conformitate cu sentinţa civilă nr. 4469/4 decembrie 1991, pronunţată de Judecătoria Buzău, sub sancţiunea plăţii unei penalităţi stabilite de instanţă în limitele valorice reglementate de art. 906 alin. (2) C. proc. civ. pe zi de întârziere până la executarea obligaţiei, începând cu data de 16 decembrie 1991.

Pârâta Comisia judeţeană Buzău pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor a formulat întâmpinare, invocând excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Buzău şi excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere prin care s-a solicitat "aplicarea sancţiunii plăţii unei penalităţi stabilită de instanţă în limitele valorice reglementate de art. 906 alin. (2) C. proc. civ. pe zi de întârziere până la executarea obligaţiei, pârâta fiind de drept în întârziere începând cu data de 16 decembrie 1991".

Pârâta Comisia judeţeană Buzău pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor a formulat şi cerere de chemare în garanţie a Comisiei locale de fond funciar Beceni şi a Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Buzău.

În drept, a invocat prevederile art. 72 şi art. 78 din noul C. proc. civ.

De asemenea, a formulat întâmpinare pârâtul Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generala Regionala a Finanţelor Publice Galaţi, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Buzău, solicitând anularea acţiunii, ca netimbrată; pe cale de excepţie a invocat lipsa calităţii procesuale pasive a Statului Român.

Prin încheierea din data de 16 noiembrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Buzău, secţia I civilă a disjuns capătul de cerere în referire la obligarea Comisiei judeţene de fond funciar Buzău la emiterea titlului de proprietate pentru suprafaţa de teren de 5,44 ha teren, pe raza comunei Beceni, judeţul Buzău, împreună cu cererea de chemare în garanţie a Comisiei locale Beceni de fond funciar şi a OCPI Buzău, formulată de pârâta Comisia judeţeană de fond funciar Buzău şi cu excepţia nulităţii absolute a titlului de proprietate nr. x/20 iulie 2017 invocată pe cale incidentală de către reclamante şi, admiţând excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Buzău, a declinat competenţa de soluţionare a acestor cereri în favoarea Judecătoriei Buzău. A acordat termen de judecată la data de 14 decembrie 2017 pentru continuarea judecăţii capătului de cerere în referire la obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de 70.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru daune morale.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 99 din 19 ianuarie 2018, Tribunalul Buzău, secţia I civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârât; a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantele A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice; a fost obligat pârâtul la plata către reclamante a sumei de 10.000 euro în echivalent RON la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând despăgubiri civile pentru prejudiciul nepatrimonial; au fost respinse, în rest, pretenţiile reclamantelor.

3. Apelul declarat în cauză:

Prin decizia nr. 2410 din data de 31 octombrie 2018, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelantele-reclamante B. şi A. şi de apelanta-pârâtă Direcţia Regională a Finanţelor Publice Galaţi, prin Administraţia Finanţelor Publice Buzău în numele Statului Român - prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei nr. 99 din 19 ianuarie 2018, pronunţată de către Tribunalul Buzău.

4. Cererea de recurs:

Împotriva deciziei nr. 2410/31 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, au declarat recurs, cu a cărui soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză, reclamantele B. şi A., precum şi pârâta Direcţia Regională a Finanţelor Publice Galaţi, prin Administraţia Finanţelor Publice Buzău în numele Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

1. Recursul declarat de recurentele-reclamante B. şi A.:

Recurentele-reclamante au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanţei de apel, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.

După prezentarea istoricului şi contextului procesual, reclamantele au arătat că toate motivele de casare sunt raportate la modul de soluţionare prin decizia recurată a motivelor de apel. Faţă de modul cum acestea au fost soluţionate, ordinea de raportare a motivelor de casare începe cu raportarea la motivele de apel III, I şi II.

Astfel, recurentele-reclamante au arătat că hotărârea atacată a fost pronunţată cu:

- încălcarea regulii de procedură reglementată de art. 477 alin. (1) C. proc. civ. care concretizează principiul disponibilităţii în apel reglementat de art. 9 alin. (2) C. proc. civ. şi principiul contradictorialităţii reglementat de art. 14 alin. (3) C. proc. civ.

- încălcarea regulilor procedurale care constituie drepturi procesuale fundamentale, calificate de jurisprudenţa CEDO şi CJUE ca fiind de ordine publică, privind echitabilitatea procesului, dreptul la apărare, dreptul de acces efectiv la instanţă; încălcarea principiului protecţiei jurisdicţionale efective reglementat de art. 47 din Carta drepturilor fundamentale UE şi a principiului legalităţii procesului, al principiului legalităţii, egalităţii şi nediscriminării procesuale, art. 8 C. proc. civ., art. 20 şi 21 din Carta UE, al independenţei judecătorului;

- încălcarea regulilor de procedură ale cercetării procesului, ale art. 211 şi 237 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ.

- încălcarea principiului de drept de ordine publică al neînrăutăţirii situaţiei în propria cale de atac, reglementat de art. 481 C. proc. civ.

- încălcarea jurisprudenţei CJUE cu privire la obligaţia de motivare;

- încălcarea principiului securităţii juridice;

- încălcarea art. 1 alin. (1), art. 12 (1), art. 555 şi art. 1349 C. civ., a dispoziţiilor Legii nr. 17/2004 privind vânzarea terenurilor extravilane, precum şi ale art. 6 TUE, art. 49, 63 şi 81 alin. (2) lit. e) TFUE; art. 17 din Carta drepturilor fundamentale UE şi art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei.

Prin critica vizând soluţionarea motivului de apel "Nerespectarea dispoziţiilor legale privind stabilirea şi dimensionarea despăgubirilor" (III) şi a criticilor de nelegalitate subsumate lui, privind respingerea restului pretenţiilor reprezentând diferenţa de cuantum dintre suma acordată şi suma solicitată prin cererea de chemare în judecată, recurentele au arătat că instanţa de apel nu a acordat eficienţă juridică poziţiei procesuale a intimatului faţă de apelul promovat, încălcând astfel principiul protecţiei jurisdicţionale efective reglementat de art. 47 din Carta drepturilor fundamentale UE, neexercitându-şi funcţia de control judiciar, precum şi dreptul de acces la instanţa specializată de control judiciar civil, principiul dreptului de dispoziţie al părţii sub aspectul apărărilor de care a înţeles să uzeze, principiul contradictorialităţii şi principiul legalităţii procesului.

În continuare, recurentele au susţinut că instanţa de apel nu a examinat şi nu a oferit niciun răspuns relativ la poziţia procesuală a pârâtului în faţa instanţei de fond, cu privire la criticile cuprinse în paragrafele 38-43, al căror conţinut îl menţionează în memoriul de recurs.

Consideră reclamantele, că prin neacordarea de eficienţă juridică poziţiei procesuale a intimatului - pârât exprimată prin întâmpinare, instanţa de apel a încălcat scopul procesului reglementat de art. 211 C. proc. civ.

De asemenea, au învederat faptul că instanţa de apel a încălcat principiul de drept european reglementat de art. 20 şi 21 din Carta drepturilor fundamentale privind egalitatea în faţa legii şi nediscriminarea reflectat de CJUE în jurisprudenţa sa.

Or, nerespectarea principiului legalităţii legitimează prezumţia lipsei de independenţă a judecătorului în cauza de faţă, raportat la art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 cu modificările şi completările ulterioare, care prevede că:

"scopul independenţei judecătorilor constă inclusiv în a garanta fiecărei persoane dreptul fundamental de a fi examinat cazul să în mod echitabil, având la bază doar aplicarea legii".

În egală măsură, recurentele au arătat că au fost încălcate toate principiile şi dispoziţiile legale menţionate, inclusiv dreptul de acces la instanţa de control judiciar şi la o cale de atac efectivă în accepţiunea art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a UE, a principiului protecţiei jurisdicţionale efective şi obligaţiei de motivare, toate acestea fiind încălcate prin faptul că instanţa de apel nu a examinat şi nu a răspuns criticilor cuprinse în paragrafele 36,37, 44 -47, al căror conţinut l-au detaliat.

Au mai susţinut recurentele că, ignorând dispoziţiile legale precizate în paragrafele 36, 37 şi 44-47, instanţa de apel a afirmat în decizia sa, că, de vreme ce cuantificarea prejudiciului nepatrimonial nu este supusă unor criterii legale de determinare, valoarea acestuia se stabileşte prin apreciere (pag. 63, alin. (6) din decizie) situaţie în care obiectul valoric nu s-ar mai impune a fi stabilit de reclamant prin cerere, ci ar conţine formula despăgubiri nepatrimoniale la aprecierea instanţei, contrar dispoziţiei art. 194 lit. c) C. proc. civ., care, fără distincţie, impune ca cererea de chemare în judecată să cuprindă "obiectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului", în funcţie de care se determină şi competenţa după valoarea obiectului cererii introductive.

Astfel, în opinia recurentelor-reclamante, instanţa de apel a încălcat art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului privind dreptul la un proces echitabil, direct aplicabil sub aspectul dreptului de a fi ascultat de instanţă, astfel cum a fost interpretat în jurisprudenţa Curţii europene.

Printr-o altă critică, recurentele au susţinut faptul că neexaminând efectiv criticile de nelegalitatea invocate prin apelul formulat, instanţa de apel le-a încălcat dreptul de acces efectiv la instanţa de control judiciar, cât şi principiul protecţiei jurisdicţionale efective, respectiv dispoziţiile art. 47 din Cartă, art. 6 TUE şi art. 81 alin. (2) lit. e) TFUE, cu efect direct precum şi jurisprudenţa CJUE de interpretare a acestora.

Sub un alt aspect, recurentele-reclamante au mai susţinut că instanţa de apel a încălcat regula de drept privind neagravarea situaţiei în propria cale de atac reglementată de art. 481 C. proc. civ. (regula non reformatio in pejus) şi dreptul la apărare reglementat de art. 13 C. proc. civ., ambele reguli procedurale fiind şi principii ale dreptului unional şi convenţional.

Aceasta deoarece instanţa de apel, fără a răspunde criticilor de nelegalitate din apel privind judecarea cererii în pretenţii în echitate, lipsa criteriilor, a standardelor de comparaţie şi lipsa indicării în concret a jurisprudenţei avute în vedere de instanţa de fond, aduce criterii şi aspecte pe care instanţa de fond prin sentinţa sa nu le-a exprimat şi pe care nu s-a întemeiat cum ar fi faptul că "înseşi hotărârea de constatare a încălcării drepturilor produce un efect reparatoriu însemnat" (pag. 63 alin. (2) din decizie) fără a stabili proporţionalitatea gradului de însemnătate funcţie de vreun reper, dar şi pe faptul că "în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului se acordă victimelor încălcării unor drepturi fundamentale o satisfacţie echitabilă determinată ţinând seama de gravitatea încălcărilor Convenţiei pe care le-a suferit reclamantul şi pronunţându-se în echitate sub aspectul cuantumului despăgubirilor (nivelul despăgubirilor acordat fiind mai degrabă moderat)" (pag. 63 alin. (4) din decizie).

În acelaşi sens, recurentele-reclamante au susţinut că instanţa de apel a procedat la o deturnare a jurisprudenţei CEDO asupra încălcării drepturilor şi garanţiilor reglementate de Convenţie prin statuări cu aplicare directă, la modul în care sunt puse în aplicare dispoziţiile art. 41 din Convenţie, prin dispoziţii obligaţionale cu efecte exclusiv inter partes.

Referitor la soluţionarea motivului de apel "cu privire la imputabilitatea absenţei şi a lipsei de efectivitate a dreptului de acces la instanţă; greşita aplicare/neaplicare a dreptului incident" (I) şi a criticilor de nelegalitate subsumate lui, recurentele-reclamante au arătat că instanţa de apel, prin decizia sa, a procedat la completarea sentinţei cu aspecte pe care aceasta nu le-a reţinut arătând că deşi reală susţinerea privind carenţa legii, reclamantele aveau posibilitatea să ceară punerea în executare prin intermediul unui executor judecătoresc deoarece dispuneau de un titlu executoriu.

Or, completarea adusă motivării sentinţei încalcă regula procesuală privind neagravarea situaţiei în propria cale de atac reglementată de art. 481 C. proc. civ. procedură civilă (regula non reformatio in pejus) şi dreptul la apărare reglementat de art. 13 C. proc. civ., ambele reguli procedurale fiind şi principii ale dreptului unional şi convenţional, încălcând astfel şi principiile devoluţiunii reglementate de art. 477 (1) C. proc. civ.

Relativ la modalitatea de soluţionare a motivului de apel vizând lipsa de efectivitate a dreptului de acces la instanţă reglementat de Legea nr. 165/2013, aceste recurente au învederat că decizia recurată încalcă următoarele reguli de procedură de ordine publică, privind: limitele devoluţiunii, reglementate de art. 477 C. proc. civ. principiul securităţii juridice; efectivitatea dreptului de acces la instanţa de control judiciar şi obligaţia de motivare - principiu de ordine publică al dreptului european.

Totodată, recurentele-reclamante au învederat că decizia recurată încalcă principiul securităţii juridice şi prin nerespectarea deciziei nr. 19/2017, pronunţată de completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curţi şi publicată în Monitorul Oficial la 11 aprilie 2017 (paragrafele 58, 59, 60, 64, 65, 67, 68) care a procedat ca şi decizia 42/2016, la interpretarea unitară a domeniului de aplicare al Legii nr. 165/2013 într-o abordare istorică, obligatorie de la data publicării pentru toate instanţele judecătoreşti.

În mod greşit, judecătorii cauzei nu au reţinut prejudicierea recurentelor-reclamante prin lipsirea de dreptul de acces la justiţie din cauza nereglementării lui prin dispoziţiile procesuale din Legea nr. 18/1991, pe de o parte, şi, pe de altă parte, pentru lipsa de efectivitate a dreptului de acces la justiţie reglementat de Legea nr. 165/2013 şi răspunderea statului şi în baza dreptului convenţional astfel cum constată deciziile Curţii Constituţionale nr. 88/2014 şi nr. 44/2017, cât şi a dreptului european în baza principiului fundamental al răspunderii statelor pentru prejudiciile cauzate particularilor prin încălcarea drepturilor ocrotite de acesta, art. 17 şi 47 din Cartă, art. 6 TUE şi art. 81 alin. (2) lit. e) TFUE, cu efect direct, susţinută prin apel, paragrafele, 4, 5, 19-21.

Totodată, recurentele-reclamante au arătat că la soluţionarea motivului de apel "cu privire la lipsa dreptului de dispoziţie. Neaplicarea dreptului incident prin sentinţa apelată" (II) şi a criticilor de nelegalitate subsumate lui, instanţa de apel a încălcat regula de drept procesual cu privire la neagravarea situaţiei în propria cale de atac (reglementată de art. 481 C. proc. civ.) şi la regulile procesuale ale devoluţiunii.

Sub acest aspect, au susţinut că sentinţa apelată nu a făcut nicio referire expresă la dreptul de dispoziţie asupra terenului extravilan de a cărui lipsă s-au prevalat reclamantele prin cererea de chemare în judecată; aceasta nu conţine măcar sintagma drept de dispoziţie când analizează în finalul ei cuantificarea despăgubirii, ci astfel cum au arătat în apel, referă tangenţial la prerogativele dreptului de proprietate.

Astfel, sentinţa nu a operat nicio distincţie între terenul extravilan şi cel intravilan sub aspectul dreptului de dispoziţie, iar dacă ar fi făcut-o ar fi reţinut ceea ce reclamantele au invocat şi pârâtul nu a contestat, respectiv calitatea reclamantelor de proprietari de drept în baza Legii nr. 18/1991 cu privire la terenul intravilan, curte şi grădină, actul de dispoziţie făcându-se în baza legii, prezumând respectarea legii de către prima instanţă.

De asemenea, au arătat că sentinţa, în ceea ce priveşte terenul extravilan, nu face referire la nicio condiţie privind dovedirea vreunei intenţii de înstrăinare, fiind incidentă prezumţia de legalitate conform art. 328 raportat la art. 480 C. civ. şi art. 555 C. civ. nou, pe care au invocat-o.

În opinia recurentelor-reclamante, în situaţia descrisă, decizia recurată a încălcat dispoziţiile art. 481 C. proc. civ., principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac şi art. 477 alin. (1) C. proc. civ., principiul disponibilităţii reglementat de art. 9 C. proc. civ. faţă de limitarea lipsei dreptului de dispoziţie prin cererea acestora la terenul extravilan, principiul egalităţii în faţa legii, şi pe cel al nediscriminării procesuale.

Recurentele-reclamante au mai arătat că în mod greşit judecătorii cauzei nu au reţinut prejudicierea acestora nepatrimonială şi prin lipsirea de dreptul de dispoziţie asupra terenului extravilan conform art. 480 C. civ. vechi şi art. 555 C. civ. în vigoare, a dispoziţiilor Legii nr. 17/2004 privind înstrăinarea terenului extravilan, raportat la art. 1349 şi 1357 C. civ., şi nici răspunderea statului şi în baza dreptului european a principiului fundamental al răspunderii statelor pentru prejudiciile cauzate particularilor prin încălcarea drepturilor ocrotite de art. 17 şi 47 din Cartă, art. 6 TUE, 63 şi 49 TFUE şi a jurisprudenţei CJUE invocată în cauză, cu efect direct.

Recurentele-reclamante au menţionat că motivele de nelegalitate invocate se încadrează în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.

Totodată, au arătat că toate regulile de procedură a căror nerespectare au invocat-o sunt reglementate prin dispoziţii legale care ocrotesc un interes public, nu privat, subsumat lui, şi a căror nerespectare este sancţionată cu nulitatea absolută în baza art. 174 alin. (2) C. proc. civ. în egală măsură, normele a căror nerespectare au invocat-o sunt norme care reglementează procedura de judecată contencioasă, iar principiile invocate de drept european şi convenţional sunt principii de ordine publică ale dreptului european care se aplică cu prioritate.

Solicită examinarea motivelor de casare invocate prin prisma dispoziţiilor art. 3 şi 4 C. proc. civ., acordând prioritate dreptului european şi convenţional.

Recurentele-reclamante au solicitat judecarea în lipsă în baza art. 223 alin. (3) C. proc. civ. şi aplicarea dispoziţiei art. 224 C. proc. civ.

2. Recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcţia Regională a Finanţelor Publice Galaţi, prin Administraţia Finanţelor Publice Buzău în numele Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

Prin recursul formulat, pârâta Direcţia Regională a Finanţelor Publice Galaţi, prin Administraţia Finanţelor Publice Buzău în numele Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat modificarea în tot a deciziei atacate, invocând în drept dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Cu titlu preliminar, recurenta - pârâtă a arătat că reclamantele au indicat, ca izvor juridic al pretenţiilor formulate, dispoziţiile Legii nr. 18 din 1991, fără a indica în concret articolul căruia i se subsumează pretenţia de despăgubire, sens în care a apreciat că cererea de chemare în judecată este lipsită de cauză juridică, înlăuntru Legii nr. 18/1991 neexistând niciun text expres menit a conduce la ipoteza obligării Statului Român la plata de despăgubiri în urma excesivei lentori administrative a unor entităţi morale cărora legile speciale le-au conferit competenţe specifice şi, pe cale de consecinţă, răspunderi specifice în materia fondului funciar.

În opinia recurentei-pârâte, legiuitorul a înţeles să reglementeze în clar situaţia anumitor autorităţi ale statului cărora le-a atribuit competenţe speciale exclusive într-o materie, în cazul de faţă în materia fondului funciar, şi o răspundere în cazul neîndeplinirii obligaţiilor ce le incumbă.

Pe cale de consecinţă, dispoziţiile Legii nr. 18/1991, indicate drept fundament juridic al pretenţiei exhibate, nu conţin prevederi de natură a antrena răspunderea Statului Român, cererea de chemare în judecata fiind, în opinia recurentei - pârâte, lipsită de cauză juridică.

În continuare, recurenta-pârâtă a susţinut că motivarea deciziei recurate se circumscrie jurisprudenţei şi normelor convenţionale la care se adaugă jurisprudenţa constituţională conform căreia Statul Român ar fi de plano vinovat pentru excesiva lentoare administrativă de care au dat dovadă instituţii cărora legea le-a atribuit competenţe speciale şi exclusive într-o materie, mai exact în materia fondului funciar.

Consideră că raţionamentul instanţei de apel este neadecvat, deoarece instanţa nu a inclus în analiza sa şi prevederile H.G. nr. 890/2005 unde comisiile judeţene şi locale au atribuţii strict determinate în aplicarea legislaţiei fondului funciar, obligaţii pe care nu le-au îndeplinit într-un termen rezonabil.

Subliniază faptul că Statul Român nu poate fi făcut răspunzător atât timp cât legiuitorul, prin legislaţia specială din materia fondului funciar (Legea nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997, Legea nr. 1/2000 şi Legea nr. 247/2005) a stabilit în clar competenţe şi sancţiuni pentru comisiile judeţene şi locale.

Pe de altă parte, precizează că este adevărat faptul că Statul Român a fost obligat, aşa cum învederează reclamanta, de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului la plata unor despăgubiri atunci când a fost găsit în culpă, însă, această obligaţie de dezdăunare a vizat culpa generală în materia inexistenţei unui mecanism normativ coerent, apt a conduce la o reparaţie echitabilă într-un termen rezonabil.

Osebit de aceasta, recurenta-pârâtă a arătat că la nivel statal s-au creat pârghii legislative menite a fi utilizate de către persoanele aflate în situaţia reclamantelor, respectiv Legea nr. 247/2005, care a deschis posibilitatea persoanelor îndreptăţite să solicite pe cale judecătorească daune cominatorii şi H.G. nr. 890/2005, care a tranşat obligaţii speciale în sarcina comisiilor de retrocedare.

Astfel, Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, a fost scos din ecuaţia retrocedărilor, fiind atribuite competenţe legale (inclusiv calitate procesuală) şi altor entităţi, cum sunt comisiile judeţene şi locale.

Consideră recurenta - pârâtă că atât timp cât procedura se afla la nivel intern, Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Buzău, respectiv comisia locală sunt entităţile răspunzătoare pentru tergiversarea nejustificată, Statul Român, neputând fi ţinut a răspunde.

Sub acest aspect precizează că este adevărat că, de lege lata, în condiţiile şi limitele stabilite de lege, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice are, în principiu, prerogativa de a avea orice drepturi şi obligaţii (cu excepţia, desigur, a celor incompatibile statutului ori naturii sale juridice sau care aparţin, naturalmente, numai persoanelor fizice) şi, implicit, posibilitatea de a fi, în principiu, subiect de drept în toate ramurile dreptului putând astfel participa sau participând efectiv la diferite raporturi juridice ca titular de drepturi şi obligaţii, indiferent de ramura căreia îi aparţin, dar, exclusiv atunci când se pune problema apărării dreptului de proprietate publică.

Astfel, a susţinut recurenta-pârâtă că, în cauza pendinte, participarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu este justificată.

Atât instanţa de fond, cât şi cea de apel, prin neobservarea legislaţiei interne au purces la o aplicare eronată a normelor convenţionale şi a jurisprudenţei Curţii europene a drepturilor omului, fără a decela poziţia Statului Român în contrapondere cu dispoziţiile Legii nr. 18/1991, ca lege specială în materie.

A mai arătat că este esenţial de subliniat faptul că o entitate juridică, oricare ar fi aceasta, nu poate răspunde pe tărâm delictual fără a se cerceta în condiţii de contradictorialitate fapta ilicită săvârşită cu vinovăţie, de a fi dat, de a fi făcut sau de a nu fi făcut ceva.

Or, în opinia recurentei-pârâte, în mod greşit, atât Tribunalul Buzău, cât şi Curtea de Apel Ploieşti, au înţeles să condamne de plano Statul Român, în baza unor principii generale, ştiut fiind că normele convenţionale şi jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului sunt aplicabile dreptului intern, atunci când, raportat la caracteristicile speţei deduse judecăţii există situaţii comparabile.

În continuare, recurenta-pârâtă a arătat că în cauza dedusă judecăţii nu legislaţia ineficientă a condus la tergiversarea retrocedării, ci excesiva lentoare a Comisiei judeţene Buzău, căreia Legea nr. 18/1991 i-a conferit atribuţii în această materie, atribuţii care nu au fost îndeplinite într-un termen rezonabil.

De asemenea, recurenta-pârâtă a mai susţinut faptul că reclamantele nu au fost, aşa cum pretind, private de folosinţa bunului atât de mult timp, acestea exercitând posesiunea asupra bunului încă de la data obţinerii hotărârii judecătoreşti.

În consecinţă, a solicitat admiterea recursului formulat şi modificarea deciziei atacate, cu consecinţa respingerii acţiunii reclamantelor, ca neîntemeiată.

Prin întâmpinarea formulată la data de 25 martie 2019, la recursul declarat de recurentele-reclamante, recurenta-pârâtă Direcţia Regională a Finanţelor Publice Galaţi, prin Administraţia Finanţelor Publice Buzău în numele Statului Român - prin Ministerul Finanţelor Publice a solicitat respingerea recursului formulat de recurentele-reclamante B. şi A..

Prin întâmpinarea formulată la data de 28 martie 2019, la recursul declarat de recurenta-pârâtă, recurentele - reclamante B. şi A. au invocat excepţia nulităţii căii de atac declarate de pârâta Direcţia Regională a Finanţelor Publice Galaţi, prin Administraţia Finanţelor Publice Buzău, în numele Statului Român - prin Ministerul Finanţelor Publice.

Prin răspunsul la întâmpinare depus la data de 4 aprilie 2019, recurentele-reclamante au solicitat să se constate nulitatea întâmpinării pârâtei Direcţia Regională a Finanţelor Publice Galaţi, prin Administraţia Finanţelor Publice Buzău în numele Statului Român - prin Ministerul Finanţelor Publice.

Prin raportul întocmit conform art. 493 alin. (3) C. proc. civ. s-a reţinut că recursurile declarate de reclamantele A. şi B. şi de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, în numele Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Buzău împotriva deciziei civile nr. 2410 din data de 31 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, sunt motivate conform prevederilor art. 487 alin. (1) C. proc. civ., urmând ca Înalta Curte să analizeze posibilitatea încadrării criticilor în dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin rezoluţia din data de 13 iunie 2019, s-a dispus comunicarea raportului părţilor, conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., cu menţiunea că pot formula puncte de vedere asupra acestuia, în termen de 10 zile de la comunicare.

La data de 9 iulie 2019, recurentele-reclamante A. şi B. au formulat punct de vedere, prin care au solicitat anularea recursului declarat de către pârât, printr-o decizie pronunţată fără citarea părţilor.

5. Încheierea de admitere în principiu a recursului:

Prin încheierea de şedinţă dată în camera de consiliu la data de 9 octombrie 2019, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, în numele Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Buzău, invocată de recurentele-reclamante A. şi B..

A admis, în principiu, recursurile declarate de recurentele-reclamante A. şi B. şi de recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, în numele Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Buzău împotriva deciziei civile nr. 2410 din data de 31 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă şi a stabilit termen de judecată în şedinţă publică, la data de 27 noiembrie 2019, cu citarea părţilor.

6. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, şi văzând dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile nu sunt fondate şi urmează să le respingă pentru considerentele ce vor succede:

Cu referire la "excepţia nulităţii întâmpinării formulate de recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, în numele Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Buzău", invocată de recurentele-reclamante B. şi A. prin răspunsul la întâmpinare, Înalta Curte reţine că nu este o veritabilă excepţie, ci reprezintă un mijloc procesual prin care recurentele-reclamante doresc să valorifice poziţia procesuală a pârâtului drept recunoaştere a pretenţiilor.

Aceeaşi excepţie a "nulităţii întâmpinării" invocată prin notele de şedinţă depuse la 27 noiembrie 2019 din perspectiva încălcării cerinţelor care reglementează reprezentarea procesuală, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia finelui de neprimire reglementat de art. 488 alin. (2) C. proc. civ., deduse judecăţii prin acelaşi act procedural, apar formulate cu depăşirea termenului procedural dată fiind finalizarea procedurii de filtru şi declararea admisibilităţii în principiu a recursurilor.

Examinând recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, în numele Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Buzău, întrucât prin criticile formulate s-a susţinut, în esenţă, că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu poate fi ţinut să răspundă pentru prejudiciul reclamat în cauză, Înalta Curte constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 99/19 ianuarie 2018, pronunţată de Tribunalul Buzău, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi a fost obligat acest pârât la plata sumei de 10.000 euro, în echivalent în RON la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând prejudiciu cu caracter nepatrimonial, apreciindu-se că în sarcina statului, privit ca un tot unitar (în sensul includerii în aria sa de cuprindere atât a autorităţii legislative cât şi a autorităţilor administrative, în speţă comisiile de fond funciar) se poate reţine o culpă suficientă pentru a conduce la concluzia producerii unui prejudiciu nepatrimonial şi a genera obligaţia de dezdăunare.

Astfel, odată cu adoptarea Legii nr. 18/1991, Statul Român a decis să restituie proprietăţile preluate de regimul comunist, iar, aşa cum a reţinut şi Curtea Constituţională în decizia nr. 88 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 281 din 16 aprilie 2014: "adoptând şi aplicând legislaţia care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate de către un regim anterior, statul îşi asumă responsabilitatea realizării unui cadru eficient pentru realizarea mecanismului de restituire. Astfel, Curtea observă că statul ocupă o poziţie importantă chiar şi în cazul în care nu este parte în proces, fiind cel îndrituit să adopte şi să aplice legislaţia necesară. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că dificultăţile de ordin organizatoric ale autorităţilor cu competenţe în implementarea măsurilor privind retrocedările sunt consecinţa modificărilor repetate pe cale legislativă ale mecanismului de restituire. Instanţa europeană a considerat deja că aceste modificări au fost inoperante în plan practic şi au creat un climat de incertitudine juridică, ce a fost evidenţiată în practica instanţelor judecătoreşti române, inclusiv de instanţa supremă, care au încercat, fără un succes durabil, să elimine "echivocul situaţiilor juridice incerte" şi "să sancţioneze lipsa de diligenţă din partea autorităţilor competente"".

Mai mult, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a reţinut că atunci când un stat contractant, după ratificarea convenţiei, inclusiv a Protocolului nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislaţie poate fi considerată ca generând un nou drept de proprietate protejat prin articolul 1 din Protocolul nr. 1 în cazul persoanelor care îndeplinesc condiţiile de restituire. Acelaşi principiu se poate aplica în ceea ce priveşte dispoziţiile de restituire sau de despăgubire stabilite în temeiul unei legislaţii adoptate înainte de ratificarea convenţiei în cazul în care o asemenea legislaţie rămâne în vigoare după ratificarea Protocolului nr. 1 [a se vedea, printre altele, Kopecky împotriva Slovaciei (GC), nr. 44912/98, pct. 35 şi 48-52, CEDO 2004-IX, Broniowski împotriva Poloniei (GC), nr. 31443/96, pct. 125, CEDO 2004-V, cauza Viaşu împotriva României, cererea nr. x/2001, hotărârea din 9.12.2008].

Atunci când principiul de restituire a proprietăţilor confiscate în mod abuziv a fost deja adoptat de către un stat, incertitudinea cu privire la punerea în practică a acestui principiu, indiferent dacă este legislativă, administrativă sau legată de practicile aplicate de autorităţi, este în măsură să genereze, atunci când persistă în timp şi în absenţa unei reacţii coerente şi rapide a statului, o neîndeplinire din partea acestuia din urmă a obligaţiei sale de a asigura beneficierea efectivă de dreptul de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (hot. Broniowschi împotriva Poloniei (GC) nr. 31443/96, CEDO 2004-v; Păduraru împotriva României, nr. 63252/2000, pct. 92 şi 112, dec. 2005).

Totodată, Curtea Europeană a reţinut în mod explicit că "Numărul de cereri înaintate Curţii, de hotărâri care statuează încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 şi în anumite cazuri a articolului 6 din Convenţie, precum şi miile de dosare de restituire trimise către A.N.R.P. şi care nu au fost tratate într-un termen rezonabil, demonstrează că mecanismul ales pentru restituirea bunurilor confiscate sau naţionalizate de către stat pe parcursul perioadei comuniste nu a fost pus în aplicare în mod compatibil cu art. 1 din Protocolul nr. 1." (Cauza Viaşu contra României).

Atunci când Curtea Europeană constată o încălcare, statul pârât are obligaţia legală nu numai de a plăti persoanei în cauză sumele alocate cu titlu de reparaţie echitabilă prevăzută art. 41, ci, de asemenea de a alege sub supravegherea Comitetului de Miniştri, măsurile generale şi/sau, după caz individuale pe care să le includă în ordinea sa juridică internă pentru a pune capăt încălcării constatate de Curte şi pentru a anula, pe cât posibil, consecinţele acestei încălcări. (Hotărârea din 22 iunie, cauza Broniowski contra Poloniei).

S-a reţinut că, în condiţiile în care statul "nu şi-a îndeplinit obligaţia pozitivă de a reacţiona, la timp şi cu coerenţă, în ceea ce priveşte problema de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în virtutea decretelor de naţionalizare", iar mecanismul de acordare a despăgubirilor nu se dovedeşte funcţional, statul este răspunzător de indemnizarea reclamanţilor pentru prejudiciul suferit ca urmare a exproprierii terenului proprietatea lor, în suprafaţă de 1044 mp (cauza Păduraru contra României, cauza Suciu Werle contra României, hot. din 13 decembrie 2007).

Statul trebuie să garanteze realizarea efectivă şi rapidă a dreptului la restituire, fie că este vorba de o restituire în natură, fie că este vorba de acordarea de despăgubiri, conformându-se principiului preeminenţei dreptului şi legalităţii protecţiei drepturilor patrimoniale enunţate în art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, ţinându-se cont şi de principiile afirmate de jurisprudenţa Curţii în materia acordării de despăgubiri.

Totodată, a reţinut Tribunalul Buzău că în Cauza Maria Costin contra României, Curtea Europeană a statuat în sensul că:

"(...) administraţia constituie un element al statului de drept, interesul său identificându-se cu cel al unei bune administrări a justiţiei. Aşadar, dacă administraţia refuză sau omite să execute o hotărâre ori întârzie în executarea acesteia, garanţiile art. 6 de care a beneficiat justiţiabilul în faţa instanţelor judecătoreşti îşi pierd orice raţiune de a fi".

În speţă, deşi deţin o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă din anul 1991 care le stabileşte dreptul la reconstituirea dreptului de proprietate asupra suprafeţei de 5,44 ha teren pe raza localităţii Beceni, jud. Buzău de pe urma autorului defunct C., reclamantelor nu li s-a eliberat un titlu de proprietate decât ulterior demarării procedurii de faţă.

A constatat tribunalul că, după ce, prin adresele nr. x/28 noiembrie 2016 şi nr. 6683/11 ianuarie 2017 reclamantele erau informate de Comisia locală Beceni că procesul-verbal de punere în posesie nr. x/02 februarie 2011 nu poate fi avizat de către OCPI deoarece este necesar să fie anexată "ridicarea topografică a amplasamentelor parcelelor situate în intravilan şi extravilan şi planurile parcelare, determinate în format digital şi analogic, conform H.G. nr. 890/2005" ori pentru că "punerea în posesie nu s-a realizat pe bază de măsurători topografice, întocmite de către specialişti în măsurători topografice", după promovarea acţiunii de faţă, cu adresa din 19 iulie 2017, OCPI a făcut cunoscut faptul că procesul-verbal nr. x/02 februarie 2011 este întocmit corect din punct de vedere tehnic, iar amplasamentele cadastrale şi suprafeţele corespund cu ridicările topografice transmise.

Conform adresei nr. x/11 ianuarie 2017 a Comisiei locale de fond funciar Beceni: "documentaţia realizată de specialistul în măsurători cadastrale din cadrul Primăriei Beceni, cu mijloacele tehnice de care dispunea la acel moment a fost înaintată către Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Buzău cu adresa nr. x/24 martie 2011, dar a fost restituită cu adresa nr. x/07 aprilie 2014, motivat de faptul că punerea în posesie nu s-a realizat pe bază de măsurători topografice, întocmite de către specialişti în măsurători topografice."

Prin urmare, au fost necesari trei ani pentru ca o autoritate a Statului Român cu atribuţii în procedura de reconstituire a dreptului de proprietate (Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară) să restituie documentaţia topografică comisiei locale pe motiv că măsurătorile topografice nu ar fi fost corecte, pentru ca trei ani mai târziu, aceeaşi autoritate, evaluând acelaşi proces-verbal de punere în posesie şi aceleaşi măsurători topografice să conchidă că acestea au fost corect întocmite.

Subliniind că procesul pe care şi l-a asumat Statul Român, de a restitui proprietăţile preluate de către regimul anterior, este unul complex şi de durată şi necesită un efort importat pe plan financiar, logistic şi uman, tribunalul a constatat că, în speţă, timp de 26 de ani, în lipsa unei justificări rezonabile şi pertinente, reclamantele nu au putut obţine emiterea unui titlu de proprietate în ciuda faptului că deţineau o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă şi a demersurilor făcute; prin urmare, justul echilibru între interesele generale ale statului şi interesele private ale reclamantelor a fost rupt, iar lipsa de reacţie a autorităţilor le-a pus pe reclamante în situaţia de nu putea beneficia de toate prerogativele dreptului de proprietate.

Sub aspectul fundamentului juridic al pretenţiilor deduse judecăţii s-a reţinut că sunt incidente dispoziţiile art. 1357 alin. (1) C. civ. care dispun în sensul că:

"(1)Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare"; de asemenea, s-a apreciat că sunt aplicabile prevederile art. 252 şi 253 din C. civ. privitoare la ocrotirea personalităţii umane şi mijloacele de apărare.

În speţă, tribunalul a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile pentru a fi atrasă răspunderea pârâtului Statul Român pentru prejudiciile morale pricinuite reclamantelor prin faptele autorităţilor ce îl compun.

Astfel, incapacitatea statului de a crea un cadru legislativ coerent şi stabil în procedura de retrocedare a proprietăţilor, disfuncţionalităţile în asigurarea suportului material necesar derulării acestui amplu proces, neaducerea la îndeplinire, de către autorităţile administrative create special în acest scop, a atribuţiunilor care le revin în procesul de reconstituire a dreptului de proprietate şi mai mult, neexecutarea, pe parcursul a 26 de ani, a dispoziţiilor unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile de către aceste autorităţi ale statului care cumulează, atât calitatea de debitor, cât şi pe cea de organ de executare cu privire la aceste obligaţii, reprezintă tot atâtea încălcări ale dreptului reclamantelor de a redobândi proprietatea preluată de regimul comunist de la autorul lor, inclusiv în componenta sa nepatrimonială constând în atingeri aduse demnităţii şi inducerea unor sentimente de incertitudine şi instabilitate generate tocmai de cei chemaţi mai întâi să inspire, prin conduita lor, încredere şi siguranţă cetăţenilor, anume autorităţile ce alcătuiesc Statul Român.

Prin apelul declarat împotriva sentinţei civile nr. 99/19 ianuarie 2018, pronunţată de Tribunalul Buzău, Statul Român a arătat, sub aspectul obligaţiei de dezdăunare a reclamantelor stabilită în sarcina, că din interpretarea sistematică şi istorico-teleologică a prevederilor art. 1357 alin. (1) C. civ. art. 52 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, art. 12 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, republicată, coroborat cu prevederile art. 4 din H.G. nr. 890/2005, se observă că, potrivit normelor de tehnică legislativă stabilite de Legea nr. 24/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, textul art. 12 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, republicată, coroborat cu prevederile art. 4 din H.G. nr. 890/2005 implică faptul că norma specială e cea care derogă de la norma generală şi că norma specială este de strictă interpretare la cazul respectiv.

Prin urmare, norma de trimitere propriu-zisă - art. 12 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, republicată, coroborată cu prevederile art. 4 din H.G. nr. 890/2005 - a fost incorporată în textul legii sub forma unei exprimări clare, neechivoce şi are o individualitate proprie.

De aceea, este greşită aprecierea instanţei de fond în sensul că domeniul de aplicare în materia constatării culpei materiale a Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, se regăseşte în textul art. 1357 alin. (1) C. civ.

Răspunderea pentru fapta proprie, atunci când se constată existenţa culpei, poate fi antamată pe temeiul dreptului comun, în speţă a art. 1357 alin. (1) C. civ. ca normă de referinţă, însă fără a se face abstracţie de legea specială, derogatorie, în cazul de faţă, prevederile articolelor 52 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 şi 12 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, republicată, coroborate cu prevederile art. 4 din H.G. nr. 890/2005.

În opinia apelantului-pârât, Tribunalul Buzău a lăsat să se înţeleagă faptul că Statul Român se află in mora, în sensul că excesiva lentoare administrativă de care a dat dovadă Comisia judeţeană Buzău, este consecinţa legislaţiei ineficiente şi, pe cale de consecinţă, există o justificare de ordin convenţional şi jurisprudenţial european, aspect care nu este real, deoarece, în speţa dedusă judecaţii, nu legislaţia ineficientă sau incoerentă a condus la tergiversarea retrocedării, ci excesiva lentoare a Comisiei judeţene Buzău căreia Legea nr. 18/1991 i-a conferit atribuţii în aceasta materie, atribuţii care nu au fost îndeplinite într-un termen rezonabil.

Sub un alt aspect s-a arătat că art. 1357 alin. (1) C. civ., ca temei al răspunderii pentru fapta proprie, presupune acţiunea directă, neintermediată a autorului prejudiciului, or, dată fiind legislaţia specială în materia retrocedărilor Statul Român nu poate fi considerat autorul prejudiciilor săvârşite de instituţii special abilitate cu acest atribut.

Examinând aceste critici exhibate de apelantul-pârât, curtea de apel le-a găsit nefondate, reţinând că reclamantele au solicitat angajarea răspunderii Statului Român, în configurarea sa de tot unitar, pentru fapte ale autorităţilor sale, autoritatea legislativă şi autoritatea administrativă - Comisia judeţeană de fond funciar abilitată de lege să desfăşoare procesul de reconstituire a dreptului de proprietate.

În ceea ce priveşte autoritatea legislativă, faptele invocate vizează lacunele legislative, ineficienţa cadrului legislativ, lipsa de stabilitate şi previzibilitate cu referire, în principal, la Legea nr. 165/2013.

Referitor la autoritatea administrativă s-au invocat încălcări ale atribuţiilor conferite de lege în sarcina comisiei judeţene de fond funciar şi ale comisiei locale de fond funciar aflată, conform legii, în coordonarea şi subordinea celei dintâi pe o perioadă de 26 de ani, de la intrarea în vigoare a Legii nr. 18/1991, februarie 1991 şi până la sesizarea instanţei, iunie 2017, cu consecinţa încălcării drepturilor reclamantelor.

Ca şi temei al angajării răspunderii statului reclamantele au făcut trimitere la: dispoziţii din dreptul intern, deciziile Curţii Constituţionale citate în acţiune, decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. 42/2016 prin care se dezleagă probleme de drept generate de aplicarea Legii nr. 165/2013, Legea nr. 18/1991 şi art. 1 al Protocolului 1 la CEDO; dreptul convenţional întemeiat pe jurisprudenţa CEDO şi dreptul european reprezentat de jurisprudenţa CJUE.

În speţă, obligaţia stabilită prin hotărâre judecătorească, scadentă din 16 decembrie 1991, nu a fost executată de Comisia judeţeană de fond funciar, până la data promovării cererii de chemare în judecată (13 iunie 2017), deşi acesta reprezintă o autoritate a statului înfiinţată prin lege tocmai în scopul executării obligaţiei de emitere a titlurilor de proprietate pentru terenurile reconstituite în baza Legii nr. 18/1991.

Instanţa de apel a reţinut ca fiind relevante în cauză statuările Curţii europene din 7 ianuarie 2014 în cauza Fundaţia Cămine de Elevi ale Bisericii Reformate şi Simionescu împotriva României (cererile nr. 2699/03 şi 43597/07) paragrafele 55-60, prin care s-a reţinut că protecţia efectivă a justiţiabilului şi restabilirea legalităţii implică obligaţia administraţiei de a se conforma unei sentinţe sau hotărâri care urmează să fie pronunţată, eventual, împotriva acesteia în ultimă instanţă, iar în cazul în care administraţia refuză sau omite să execute o hotărâre, ori o execută tardiv, garanţiile prevăzute de art. 6, de care a beneficiat justiţiabilul pe parcursul etapei judiciare a procedurii, îşi pierd orice raţiune de a fi.

Sub acest aspect s-a considerat că statul pârât trebuie să garanteze, prin măsuri legale şi/sau administrative corespunzătoare, că hotărârile judecătoreşti obligatorii şi executorii pronunţate împotriva acestuia sunt executate din oficiu şi cu promptitudine indiferent dacă este vorba despre condamnări pecuniare sau de obligaţia de a proceda la acţiuni specifice.

Totodată în cauza Păduraru împotriva României (pct. 92 şi 112), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că:

"atunci când principiul de restituire a proprietăţilor confiscate în mod abuziv a fost deja adoptat de către un stat, incertitudinea cu privire la punerea în practică a acestui principiu, indiferent dacă este legislativă, administrativă sau legată de practicile aplicate de autorităţi, este în măsură să genereze, atunci când persistă în timp şi în absenţa unei reacţii coerente şi rapide a statului, o neîndeplinire din partea acestuia din urmă a obligaţiei sale de a asigura beneficiul efectiv al dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1".

A conchis curtea de apel că din ansamblul celor expuse anterior rezultă că Statul trebuie să garanteze realizarea efectivă şi rapidă a dreptului la restituire, fie că este vorba de o restituire în natură, fie că este vorba de acordarea de despăgubiri, conformându-se principiului preeminenţei dreptului şi legalităţii protecţiei drepturilor patrimoniale enunţate în art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a drepturilor Omului, ţinând cont şi de principiile afirmate de jurisprudenţa Curţii europene în materia acordării de despăgubiri.

În condiţiile în care timp de 26 de ani reclamantelor nu li s-a emis titlul de proprietate, deşi deţineau o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, în mod corect a apreciat prima instanţă că justul echilibru între interesele generale ale statului şi interesele private ale reclamantelor a fost rupt, iar lipsa de reacţie a autorităţilor le-a pus pe acestea în situaţia de a nu putea beneficia de toate prerogativele dreptului de proprietate.

Chiar dacă dispoziţiile Legii nr. 18/1991 (art. 12, 52 şi 64), stabilesc în favoarea comisiei locale şi a comisiei judeţene de fond funciar atribuţii în ceea ce priveşte procedura de reconstituire şi eliberare a titlurilor de proprietate (recunoscându-le calitate procesuală pasivă în acest sens) o atare împrejurare nu este de natură să justifice respingerea prezentei acţiuni formulată în contradictoriu cu Statul Român, întrucât în cadrul acesteia nu se aduce în discuţie cenzurarea legalităţii unor măsuri dispuse de comisiile de fond funciar şi nici nu se tinde la obligarea acestora să-şi îndeplinească atribuţiile date de lege în competenţa lor.

Din moment ce statul nu a luat măsuri ca autorităţile sale mai sus menţionate să execute dispoziţiile unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile într-un termen rezonabil (lăsând să treacă un interval de 26 de ani), iar prin această conduită a creat un sentiment de incertitudine şi instabilitate pentru reclamante aducând atingere demnităţii acestora, a produs un prejudiciu nepatrimonial în ceea ce le priveşte pe acestea, existând o legătură de cauzalitate între conduita acestuia şi prejudiciul produs.

Câtă vreme, în accepţiunea CEDO şi a CJUE statul este privit ca un tot unitar, care integrează autorităţile şi organele sale şi care este răspunzător direct pentru acestea (atât pentru autoritatea legislativă, cât şi pentru autorităţile administrative, în speţă comisiile de fond funciar) în mod legal Tribunalul Buzău, având în vedere obiectul acţiunii deduse judecăţii, cauza pe care prezentul demers judiciar se întemeiază şi ansamblul probelor administrate, a conchis că se poate reţine o culpă suficientă în sarcina sa în producerea prejudiciului nepatrimonial şi a stabilit obligaţia acestuia la dezdăunarea reclamantelor, prin raportare atât la prevederile art. 1357 C. civ., cât şi la dispoziţiile din dreptul comunitar.

În faza procesuală a recursului, Statul Român, prin reprezentant, a reluat parţial susţinerile formulate în apel, referitoare la lipsa legitimării procesuale pasive în considerarea existenţei unor dispoziţii cu caracter special care sunt aplicabile în virtutea principiului specialia generalibus derogant şi la fundamentul cererii de chemare în judecată.

Având în vedere că exercitarea controlului judiciar în recurs presupune verificarea legalităţii hotărârii supuse controlului judiciar în limita criticilor de nelegalitate subsumate motivelor prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte constată, sub un prim aspect, că, prin recursul formulat Statul Român, prin reprezentant, a contestat în cauză obligarea sa la despăgubiri în considerarea faptului că nu-i poate fi atrasă răspunderea în temeiul Legii nr. 18/1991, pentru excesiva lentoare a activităţii administrative a entităţilor morale cărora legile speciale de restituire le-au recunoscut competenţe specifice în materie.

Critica nu este fondată şi ignoră atât temeiul juridic invocat prin cererea de chemare în judecată, cât şi considerentele explicite ale instanţelor de fond care au arătat pe larg contextul în care a fost promovată cererea de chemare în judecată, dar şi împrejurarea că aceasta are un caracter complex care tinde la atragerea răspunderii Statului în contextul existenţei unor factori de natură legislativă şi administrativă care, cumulat, au condus în concret la producerea unui prejudiciu reclamantelor, derivat din neeliberarea unui titlu de proprietate o lungă perioadă de timp, activitate ce reprezintă o întârziere excesivă în punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile.

Or, reprezentantul Statului Român, în speţă Ministerul Finanţelor Publice, omite a arăta în raţionamentul conform căruia Statul nu ar trebui obligat la despăgubiri faptul că, în realitate, situaţia de fapt reţinută în speţă este subsumată unor deficienţe ale mecanismului normativ reprezentat chiar de legile speciale de reparaţie menţionate în cererea de recurs.

Prin urmare, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, obligarea statului la despăgubiri nu a fost dispusă în considerarea faptului că ar fi fost ignorate dispoziţiile art. 12, 52 şi 64 din Legea nr. 18/1991, care prevăd constituirea comisiilor de fond funciar, atribuţiile acestora de eliberare a titlurilor de proprietate şi remediul legal împotriva refuzului de emitere a titlului de proprietate, şi aceasta deoarece, aşa cum s-a reţinut cu temei în cauză, prin acest demers judiciar, reclamantele pretind că, în sarcina Statului român, privit ca un tot unitar în care intră ansamblul autorităţilor sale, s-a născut o obligaţie de dezdăunare pentru prejudiciul nepatrimonial ce le-a fost cauzat, pe de o parte, din cauza cadrului legislativ creat pentru aducerea la îndeplinire a obligaţiei asumată de către stat în retrocedarea proprietăţilor preluate de regimul comunist, cadru legislativ care, în speţă, s-a dovedit ineficient, cu raportare în principal la Legea nr. 165/2013, iar, pe de altă parte, din pricina încălcării atribuţiilor conferite de lege comisiilor special create pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor şi tergiversarea operaţiunilor de reconstituire cu consecinţa neemiterii titlului de proprietate o lungă perioadă de timp.

Din această perspectivă examinarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 4 din H.G. nr. 890/2005, care este un act normativ dat în aplicare Legii nr. 18/2001, nu se impunea în considerarea principiului accesorium sequitur principale.

Împrejurarea că reclamantele au exercitat în intervalul menţionat posesia asupra terenului poate constitui un element de care să se ţină seama în evaluarea prejudiciului, însă nu constituie un argument de înlăturare a răspunderii.

Reţinând caracterul nefondat al criticilor menţionate şi împrejurarea că celelalte susţineri ale recurentului-pârât nu se subsumează unor veritabile critici de nelegalitate, Înalta Curte va respinge, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, în numele Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Buzău, ca nefondat.

Examinând în continuare, în limita criticilor de nelegalitate formulate, recursul declarat de recurentele - reclamante B. şi A., Înalta Curte reţine că nu sunt fondate criticile prin care s-a susţinut că au fost încălcate: 1) regulile de procedură reglementată de art. 477 alin. (1) C. proc. civ. care concretizează principiul disponibilităţii în apel reglementat de art. 9 alin. (2) C. proc. civ. şi principiul contradictorialităţii reglementat de art. 14 alin. (3) C. proc. civ. 2) regulile procedurale care constituie drepturi procesuale fundamentale, calificate de jurisprudenţa CEDO şi CJUE ca fiind de ordine publică, privind echitabilitatea procesului, dreptul la apărare şi dreptul de acces efectiv la instanţă; încălcarea principiului protecţiei jurisdicţionale efective reglementat de art. 47 din Carta drepturilor fundamentale UE, a principiului legalităţii procesului, a principiilor legalităţii, egalităţii şi nediscriminării procesuale, a dispoziţiilor art. 8 C. proc. civ., art. 20 şi 21 din Carta UE şi a principiului independenţei judecătorului; 3) regulile de procedură ale cercetării procesului, ale art. 211 şi 237 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ. 4) principiul de drept al neînrăutăţirii situaţiei în propria cale de atac, reglementat de art. 481 C. proc. civ. 5) jurisprudenţa CJUE cu privire la obligaţia de motivare; 6) principiul securităţii juridice şi 6) dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 12 (1), art. 555 şi 1349 C. civ., ale Legii nr. 17/2004 privind vânzarea terenurilor extravilane şi ale art. 6 TUE şi art. 49, 63 şi 81 alin. (2) lit. e) TFUE; art. 17 din Carta drepturilor fundamentale UE şi art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei.

Astfel, critica prin care s-a susţinut că, soluţionând motivul de apel vizând "nerespectarea dispoziţiilor legale privind stabilirea şi dimensionarea despăgubirilor" (III) şi criticile de nelegalitate subsumate acestuia, privind respingerea restului pretenţiilor reprezentând diferenţa dintre suma acordată şi suma solicitată prin cererea de chemare în judecată, instanţa de apel nu a acordat eficienţă juridică poziţiei procesuale a intimatului faţă de apelul promovat, încălcând astfel principiul protecţiei jurisdicţionale efective reglementat de art. 47 din Carta drepturilor fundamentale UE, nu şi-a exercitat funcţia de control judiciar şi a încălcat: dreptul de acces la instanţa specializată de control judiciar civil, principiul dreptului de dispoziţie al părţii sub aspectul apărărilor de care a înţeles să uzeze, principiul contradictorialităţii şi principiul legalităţii procesului, nu poate fi primită.

În principal, recurentele au susţinut că instanţa de apel nu a examinat şi nu a oferit niciun răspuns relativ la poziţia procesuală a pârâtului în faţa instanţei de fond, cu privire la criticile cuprinse în paragrafele 38-43, prin care invocând dispoziţiile art. 9 şi 14 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., precum şi pe cele ale art. 255 alin. (2) din acelaşi act normativ, prin care se tindea la a se dovedi că prin poziţia procesuală adoptată în faţa instanţei de fond, pârâtul ar fi recunoscut pretenţiile formulate prin cererea de chemare în judecată.

Înalta Curte reţine că, astfel cum s-a arătat în mod constant în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Boldea vs. Romania, cauza Albina vs. România), dispoziţiile art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale impun instanţelor naţionale să-şi motiveze deciziile, însă această obligaţie nu presupune existenţa unor răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate în mod real problemele esenţiale care au fost supuse spre judecată instanţei, iar în considerentele hotărârii trebuie să se regăsească argumentele care au stat la baza pronunţării acesteia.

Astfel, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument în mod separat, fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile; motivarea unei hotărâri este o chestiune de esenţă, de conţinut, nu de volum, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă.

În cauză recurentele-reclamante pretind în mod nefondat că decizia pronunţată în apel necesita o argumentare suplimentară în legătură cu o pretinsă recunoaştere a pretenţiilor acestora de către pârât.

Distinct de împrejurarea că dispoziţiile legale evocate (art. 9 şi 14 alin. (2) - (4) şi 255 alin. (2) din C. proc. civ.), reglementate în materia principiilor fundamentale ale procesului civil, respectiv a admisibilităţii probelor, nu erau susceptibile să justifice prin ele însele exercitarea unui drept de dispoziţie juridică, în cauză nu existau premisele care să justifice considerente suplimentare sub acest aspect de vreme ce Statul Român a contestat chiar legitimarea sa procesuală pasivă.

Or, nu se poate susţine cu temei că pârâtul care se apără prin invocarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, face un act de dispoziţie în sensul recunoaşterii pretenţiilor reclamantelor. Împrejurarea că pârâtul nu s-a referit în apărările sale la cuantumul pretenţiilor este consecinţa faptului că, indiferent de suma solicitată, acesta a considerat că nu datorează nimic.

Pe cale de consecinţă, susţinerile recurentelor-reclamante, în sensul că prin neacordarea de eficienţă juridică poziţiei procesuale a intimatului - pârât exprimată prin întâmpinare, instanţa de apel a încălcat scopul procesului reglementat de art. 211 C. proc. civ., dar şi principiul de drept european reglementat de art. 20 şi 21 din Carta drepturilor fundamentale privind egalitatea în faţa legii şi nediscriminarea, reflectat de CJUE în jurisprudenţa sa, sunt lipsite de fundament.

De altfel, având în vedere că efectuarea unui act de dispoziţie nu se prezumă, recurentele-reclamante nici nu au arătat în concret care a fost forma de manifestare a actului de dispoziţie, invocând, în sens larg, poziţia procesuală a pârâtului.

Cu referire la critica prin care s-a arătat că instanţa de apel nu a respectat principiul legalităţii, legitimând prezumţia lipsei de independenţă a judecătorului în cauza de faţă, raportat la art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 cu modificările şi completările ulterioare, care prevede că:

"scopul independenţei judecătorilor constă inclusiv în a garanta fiecărei persoane dreptul fundamental de a fi examinat cazul să în mod echitabil, având la bază doar aplicarea legii", Înalta Curte reţine că, pentru considerentele expuse, în cazul particular dedus judecăţii nu se poate reţine încălcarea normelor evocate, critica având un caracter pur formal.

Criticile prin care recurentele au arătat că au fost încălcate principiile şi dispoziţiile legale, inclusiv dreptul de acces la instanţa de control judiciar şi la o cale de atac efectivă în accepţiunea art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a UE, a principiului protecţiei jurisdicţionale efective şi obligaţiei de motivare, prin faptul că instanţa de apel nu a examinat şi nu a răspuns criticilor cuprinse în paragrafele 36, 37 şi 44 - 47 din cererea de apel sunt, de asemenea, nefondate.

Astfel, recurentele-reclamante au susţinut că, ignorând dispoziţiile legale precizate în paragrafele 36, 37 şi 44 - 47, instanţa de apel a afirmat în decizia recurată, că, de vreme ce cuantificarea prejudiciului nepatrimonial nu este supusă unor criterii legale de determinare, valoarea acestuia se stabileşte prin apreciere (pag. 63, alin. (6) din decizie) situaţie în care obiectul valoric nu s-ar mai impune a fi stabilit de reclamant prin cerere ci ar conţine formula despăgubiri nepatrimoniale la aprecierea instanţei, contrar dispoziţiei art. 194 lit. c) C. proc. civ., care, fără distincţie, impune ca cererea de chemare în judecată să cuprindă "obiectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului", în funcţie de care se determină şi competenţa după valoarea obiectului cererii introductive.

Astfel, în opinia recurentelor-reclamante, instanţa de apel a încălcat art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului privind dreptul la un proces echitabil, direct aplicabil sub aspectul dreptului de a fi ascultat de instanţă, astfel cum a fost interpretat în jurisprudenţa Curţii europene.

Înalta Curte reţine că, în realitate, în paragraful menţionat, curtea de apel a reţinut următoarele: "Câtă vreme cuantificarea prejudiciului nepatrimonial nu este supusă unor criterii legale de determinare, iar valoarea acestuia se stabileşte prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic şi afectiv, importanţa valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, în speţă, raportat la situaţia de fapt expusă Curtea consideră cuantumul despăgubirilor acordate de tribunal pentru prejudiciul moral încercat de reclamante în cuantum de 10.000 de euro ca fiind judicios stabilit, astfel încât nu pot fi primite criticile reclamantelor vizând stabilirea şi dimensionarea despăgubirilor."

Prin urmare, curtea de apel nu a statuat în sensul că dispoziţiile art. 194 lit. c) din C. proc. civ., conform cărora cererea de chemare în judecată, ca act procedural care emană de la reclamant, trebuie să cuprindă obiectul cererii şi valoarea acestuia, după preţuirea reclamantului, nu ar fi în speţă aplicabile, ci a expus considerentele privitoare la modalitatea de evaluare a daunelor morale solicitate, ca operaţiune ce revine instanţei de judecată.

În continuare, printr-o altă critică, recurentele au susţinut faptul că neexaminând efectiv criticile de nelegalitate invocate prin apelul formulat, instanţa de apel le-a încălcat dreptul de acces efectiv la instanţa de control judiciar, dar şi principiul protecţiei jurisdicţionale efective, respectiv dispoziţiile art. 47 din Cartă, art. 6 TUE şi art. 81 alin. (2) lit. e) TFUE, cu efect direct precum şi jurisprudenţa CJUE de interpretare a acestora sub acest aspect.

Din examinarea susţinerilor cuprinse în paragrafele 36, 37 şi 44 - 47 din cererea de apel a reclamantelor, Înalta Curte constată că nu se desprinde vreo critică distinctă de cele care au fost examinate de curtea de apel, care să necesite o argumentare suplimentară, în condiţiile în care acestea vizează cuantumul despăgubirilor cu caracter moral, iar în legislaţia internă nu există criterii predeterminate pentru cuantificarea acestora.

Normele procedurale invocate de recurente, respectiv art. 1 alin. (1) C. civ. şi art. 5 alin. (3) C. proc. civ. au caracter general, nefiind necesar a se regăsi în mod necesar în considerentele deciziei de apel.

Pe de altă parte, împrejurarea că modalitatea de cuantificare a despăgubirilor este lăsată la aprecierea judecătorului care devoluează fondul, nu are semnificaţia soluţionării cauzei cu încălcarea art. 1 alin. (1) C. civ. şi a art. 5 alin. (3) C. proc. civ. şi aceasta deoarece izvorul obligaţiei, astfel cum a fost reţinut în cauză, este unul legal; numai cuantificarea despăgubirilor nu beneficiază de criterii legale.

Prin urmare, critica nu este fondată.

Sub un alt aspect, recurentele-reclamante au susţinut că instanţa de apel a încălcat principiul non reformatio in pejus, reglementat de art. 481 C. proc. civ., şi dreptul la apărare reglementat de art. 13 C. proc. civ. (ambele reguli procedurale fiind si principii ale dreptului unional şi convenţional), în sensul că (fără a răspunde criticilor de nelegalitate din apel privind judecarea cererii în pretenţii în echitate, la lipsa criteriilor, a standardelor de comparaţie, a indicării în concret a jurisprudenţei avute în vedere de instanţa de fond), a adus criterii şi aspecte pe care instanţa de fond prin sentinţă nu le-a expus cum ar fi faptul că "înseşi hotărârea de constatare a încălcării drepturilor produce un efect reparatoriu însemnat" (pag. 63 alin. (2) din decizie), fără a stabili proporţionalitatea gradului de însemnătate funcţie de vreun reper, dar şi faptul că "în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului se acordă victimelor încălcării unor drepturi fundamentale o satisfacţie echitabilă determinată ţinând seama de gravitatea încălcărilor Convenţiei pe care le-a suferit reclamantul şi pronunţându-se în echitate sub aspectul cuantumului despăgubirilor (nivelul despăgubirilor acordat fiind mai degrabă moderat)" (pag. 63 alin. (4) din decizie).

Critica nu poate fi primită, având în vedere că instanţa de apel a expus considerentele menţionate ca răspuns la susţinerile formulate de apelantele-reclamante din perspectiva cuantificării daunelor morale acordate de prima instanţă. Instanţa de apel nu a creat reclamantelor o situaţie mai grea decât cea din hotărârea atacată, cuantumul despăgubirilor acordate de prima instanţă fiind menţinut ca efect al respingerii apelurilor. Critica privitoare la încălcarea dreptului la apărare nu a fost dezvoltată într-o modalitate care să permită exercitarea controlului judiciar, astfel că va fi respinsă în consecinţă.

De asemenea, în circumstanţele particulare ale cauzei nu se poate reţine că instanţa de apel ar fi procedat la o deturnare a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului asupra încălcării drepturilor şi garanţiilor reglementate de Convenţie, în realitate această jurisprudenţă constituind fundament pentru admiterea cererii de chemare în judecată în limita sumei de 10.000 euro.

Referitor la soluţionarea motivului de apel "cu privire la imputabilitatea absenţei şi a lipsei de efectivitate a dreptului de acces la instanţă; greşita aplicare/neaplicare a dreptului incident" (I) şi a criticilor de nelegalitate subsumate lui, recurentele-reclamante au arătat că instanţa de apel, prin decizia pronunţată, a procedat la completarea sentinţei cu aspecte pe care aceasta nu le-a reţinut arătând că, deşi reală susţinerea privind carenţa legii, reclamantele aveau posibilitatea să ceară punerea în executare prin intermediul unui executor judecătoresc, deoarece dispuneau de un titlu executoriu.

Or, în opinia acestora, completarea adusă motivării sentinţei încalcă regula procesuală privind neagravarea situaţiei în propria cale de atac, reglementată de art. 481 C. proc. civ. procedură civilă, şi dreptul la apărare reglementat de art. 13 C. proc. civ., (ambele reguli procedurale fiind şi principii ale dreptului unional şi convenţional), precum şi principiile devoluţiunii reglementate de art. 477 (1) C. proc. civ.

Critica nu este fondată.

Pentru considerentele expuse şi în precedent instanţa de apel nu a agravat situaţia recurentelor-reclamante şi nici nu a încălcat limitele devoluţiunii, având în vedere că a expus considerentele menţionate ca răspuns la susţinerile formulate de apelantele-reclamante din perspectiva cuantificării daunelor morale acordate de prima instanţă. Instanţa de apel nu a creat reclamantelor o situaţie mai grea decât cea din hotărârea atacată, cuantumul despăgubirilor acordate de prima instanţă fiind menţinut ca efect al respingerii apelurilor. Critica privitoare la încălcarea dreptului la apărare nu a fost dezvoltată într-o modalitate care să permită exercitarea controlului judiciar, astfel că va fi respinsă în consecinţă.

Relativ la modalitatea de soluţionare a motivului de apel vizând lipsa de efectivitate a dreptului de acces la instanţă reglementat de Legea nr. 165/2013, aceste recurente au învederat că decizia atacată încalcă următoarele reguli de procedură de ordine publică, privind: limitele devoluţiunii, reglementate de art. 477 C. proc. civ. principiul securităţii juridice; efectivitatea dreptului de acces la instanţa de control judiciar şi obligaţia de motivare - principiu de ordine publică al dreptului european.

Critica nu este fondată.

În limita aspectelor de nelegalitate formulate, Înalta Curte reţine că instanţa de apel, analizând pe larg aspectele de fapt ale judecăţii şi materialul probator, a apreciat că nu pot fi primite susţinerile apelantelor-reclamante, în sensul că modalitatea defectuoasă de legiferare cu referire strictă la Legea nr. 165/2013 ar fi fost de natură a le crea un prejudiciu nepatrimonial ca urmare a faptului că au fost nevoite să aştepte, fără un orizont temporal previzibil, finalizarea procesului de reconstituire a dreptului de proprietate prin emiterea titlului de proprietate.

În speţă s-a reţinut că aspectele invocate de comisia de fond funciar vizau probleme legate de măsurătorile topografice (care ar fi împiedicat eliberarea titlului de proprietate) precum şi faptul că, faţă de reclamante, nu a considerat suspendată procedura administrativă de reconstituire în temeiul art. 7 alin. (1) din Legea 165/2013 fapt care rezultă fără echivoc din împrejurarea că pe parcursul prezentului proces s-a procedat la eliberarea titlului de proprietate.

Pe cale de consecinţă, criticile relative la modalitatea de soluţionare a motivului de apel vizând lipsa de efectivitate a dreptului de acces la instanţă reglementat de Legea nr. 165/2013 sunt lipsite de fundament.

În ceea ce priveşte susţinerile privitoare la nerespectarea de către instanţa de apel a deciziei nr. 19/2017, pronunţată de completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curţi şi publicată în Monitorul Oficial la 11 aprilie 2017, se constată că această decizie a fost pronunţată în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la art. 1, art. 3 pct. 1-4, art. 11 alin. (1) şi art. 33 alin. (1) din aceeaşi lege.

Prin această decizie s-a statuat că prevederile Legii nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, sunt incidente cu privire la imobilele în legătură cu care există cauze aflate pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, la data intrării în vigoare a acestei legi, numai dacă pentru imobilele respective s-au formulat cereri din categoria celor prevăzute la art. 3 pct. 1 din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare.

În raport de obiectul actului de sesizare a instanţei, cu care tribunalul s-a considerat legal învestit, această decizie nu se impune în speţă în sensul art. 521 alin. (3) C. proc. civ.

Examinarea criticilor dezvoltate în legătură cu decizia nr. 19/2017, pronunţată de completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, nu permite decelarea unor critici de nelegalitate aduse deciziei pronunţate în apel, care să pună în discuţie pretinsa nerespectare a acestei hotărâri şi consecinţele de ordin legal care ar decurge din acest fapt.

Recurentele-reclamante au justificat legătura cu cauza a acestei decizii prin împrejurarea că aceasta este dată în interpretarea unitară a domeniului de aplicare a Legii nr. 165/2013.

Însă o asemenea susţinere nu este suficientă pentru a contura o pretinsă nelegalitate a hotărârii examinate, fiind necesar să se arate legătura cu cauza a deciziei pronunţate în procedura de unificare a jurisprudenţei şi pretinsele vicii de nelegalitate.

Nefondate sunt şi criticile prin care s-a susţinut că, în mod greşit, judecătorii cauzei nu au reţinut prejudicierea recurentelor-reclamante prin lipsirea de dreptul de acces la justiţie din cauza nereglementării lui prin dispoziţiile procesuale din Legea nr. 18/1991, pe de o parte, şi, pe de altă parte, pentru lipsa de efectivitate a dreptului de acces la justiţie reglementat de Legea nr. 165/2013; de asemenea, greşit nu s-a reţinut răspunderea statului şi în baza dreptului convenţional (astfel cum constată deciziile Curţii Constituţionale nr. 88/2014 şi nr. 44/2017) şi a dreptului european în baza principiului fundamental al răspunderii statelor pentru prejudiciile cauzate particularilor prin încălcarea drepturilor ocrotite de acesta, art. 17 şi 47 din Cartă, art. 6 TUE şi art. 81 alin. (2) lit. e) TFUE, cu efect direct, susţinută prin apel, paragrafele 4, 5, 19-21.

Din această perspectivă, Înalta Curte menţionează că exercitarea controlului de legalitate în recurs are ca premisă formularea unor critici de nelegalitate, de partea care justifică un interes, în legătură cu modalitatea în care instanţa care a pronunţat hotărârea atacată a făcut interpretarea şi aplicarea normelor legale aplicabile la cazul particular cu care a fost învestită.

Aşa cum s-a arătat deja, cu prilejul examinării recursului declarat de recurentul-pârât, în speţă, obligarea statului la despăgubiri nu a fost dispusă în temeiul prevederilor Legii nr. 18/1991, care în art. 12, 52 şi 64 prevăd constituirea comisiilor de fond funciar, atribuţiile acestora de eliberare a titlurilor de proprietate şi remediul legal împotriva refuzului de emitere a titlului de proprietate, şi aceasta deoarece, aşa cum s-a reţinut cu temei în cauză, prin acest demers judiciar, reclamantele pretind că în sarcina Statului român, privit ca un tot unitar în care intră ansamblul autorităţilor sale, s-a născut o obligaţie de dezdăunare pentru prejudiciul nepatrimonial ce le-a fost cauzat pe de o parte, din cauza cadrului legislativ creat pentru aducerea la îndeplinire a obligaţiei asumată de către stat în retrocedarea proprietăţilor preluate de regimul comunist, cadru legislativ care, în speţă, s-a dovedit ineficient, cu raportare, în principal, la Legea nr. 165/2013, iar, pe de altă parte, din pricina încălcării atribuţiilor conferite de lege comisiilor special create pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor şi tergiversarea operaţiunilor de reconstituire cu consecinţa neemiterii titlului de proprietate vreme de 26 de ani.

Totodată, recurentele-reclamante au arătat că la soluţionarea motivului de apel "cu privire la lipsa dreptului de dispoziţie. Neaplicarea dreptului incident prin sentinţa apelată" (II) şi a criticilor de nelegalitate subsumate acestuia, instanţa de apel a încălcat regula de drept procesual cu privire la neagravarea situaţiei în propria cale de atac (reglementată de art. 481 C. proc. civ.) şi la regulile procesuale ale devoluţiunii.

Sub acest aspect, au susţinut că sentinţa apelată nu a făcut nicio referire expresă la dreptul de dispoziţie asupra terenului extravilan de a cărui lipsă s-au prevalat reclamantele prin cererea de chemare în judecată.

Astfel, s-a arătat că sentinţa nu a operat nicio distincţie între terenul extravilan şi cel intravilan sub aspectul dreptului de dispoziţie, iar dacă ar fi făcut-o ar fi reţinut calitatea reclamantelor de proprietari de drept în baza Legii nr. 18/1991 cu privire la terenul intravilan, curte şi grădină.

De asemenea, au arătat că sentinţa, în ceea ce priveşte terenul extravilan, nu face referire la nicio condiţie privind dovedirea vreunei intenţii de înstrăinare, fiind incidentă prezumţia de legalitate conform art. 328 raportat la art. 480 C. civ. şi art. 555 C. civ. nou, pe care au invocat-o.

În opinia recurentelor-reclamante, în situaţia descrisă, decizia recurată a încălcat dispoziţiile art. 481 C. proc. civ., principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac şi art. 477 alin. (1) C. proc. civ., principiul disponibilităţii reglementat de art. 9 C. proc. civ. faţă de limitarea lipsei dreptului de dispoziţie asupra terenului extravilan, principiul egalităţii în faţa legii şi principiul nediscriminării procesuale.

Recurentele-reclamante au mai arătat că în mod greşit judecătorii cauzei nu au reţinut prejudicierea acestora nepatrimonială şi prin lipsirea de dreptul de dispoziţie asupra terenului extravilan conform art. 480 C. civ. vechi şi art. 555 C. civ. în vigoare, a dispoziţiilor Legii nr. 17/2004 privind înstrăinarea terenului extravilan, raportat la art. 1349 şi 1357 C. civ., şi nici răspunderea statului în baza dreptului european, a principiului fundamental al răspunderii statelor pentru prejudiciile cauzate particularilor prin încălcarea drepturilor ocrotite de art. 17 şi 47 din Cartă, art. 6 TUE, 63 şi 49 TFUE şi a jurisprudenţei CJUE invocată în cauză cu efect direct.

Criticile nu sunt fondate.

În acest sens Înalta Curte reiterează considerentele potrivit cărora îndeplinirea exigenţelor de motivare nu impun judecătorilor să răspundă fiecărui argument adus de părţi, ci impun o analiză efectivă a cererilor formulate.

Din această perspectivă, în cauză se constată că instanţa de apel, în limitele învestirii, a expus considerente lămuritoare cu privire la modalitatea în care exercitarea atributelor dreptului de proprietate a fost influenţată de neemiterea titlului de proprietate.

Împrejurarea că instanţa de apel a evidenţiat exercitarea atributului dispoziţiei juridice asupra terenului intravilan, în argumentarea soluţiei de respingere a apelului reclamantelor care tindeau la un cuantum sporit al despăgubirilor, nu are semnificaţia încălcării 477 alin. (1) şi 481 C. proc. civ. ori a celorlalte dispoziţii invocate de recurente, şi aceasta deoarece, la stabilirea despăgubirilor, prima instanţă a avut în vedere impedimentele privitoare la exercitarea dreptului de dispoziţie asupra terenului în litigiu, în lipsa titlului de proprietate.

Considerentele instanţei de apel nu au caracter discriminatoriu, ci evidenţiază justeţea modalităţii de evaluare a cuantumului prejudiciului pe care instanţa de recurs nu o poate cenzura.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de recurentele-reclamante B. şi A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurentele-reclamante B. şi A. şi de recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, în numele Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Buzău, împotriva deciziei nr. 2410 din 31 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 decembrie 2019.