Liability of RCA insurer for fatal accident: sufficiency of criminal records to prove fault and impact of victim's contributory negligence on damages

Şedinţa publică din data de 11 decembrie 2019

Cu privire la cauza de faţă, reţine următoarele:

1. Obiectul cauzei. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Judecătoriei Caracal la data de 07.10.2016, sub nr. x/2016, reclamantele A., B. şi C. au chemat în judecată pe pârâta S.C. D. S.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 80.000 Euro către A., respectiv câte 50.000 euro către B., respectiv C., cu titlu de daune morale, la plata contravalorii autoturismului marca x, la plata sumei de 12.753,95 RON, reprezentând despăgubiri materiale, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, s-a arătat că, la data de 06.09.2015, în jurul orei 11:45, pe DN1, în localitatea Tâncăbeşti, la intersecţia cu DJ 101B, a avut loc un eveniment rutier a cărui victimă a fost E., care conducea autoturismul marca x cu numărul de înmatriculare nr. x, decedat.

Vinovată de producerea evenimentului rutier a fost conducătoarea auto F., posesoare a poliţei de asigurare RCA, încheiată de societatea pârâtă, seria x, nr. x, încheiată la data de 2 aprilie 2015, valabilă în perioada 07.04.2015 - 06.04.2016, pentru autoturismul marca x, înmatriculat sub nr. x

Reclamantele au susţinut că în cauză a fost constituit dosarul penal nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea, nesoluţionat.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 94, coroborat cu art. 115 alin. (3), raportat la art. 116 C. civ., art. 48-58 din Legea nr. 136/1994, art. 2223, art. 2226 C. civ.

2. Judecata în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 2664/07.12.2016, pronunţată de Judecătoria Caracal, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu, şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 27.12.2016, sub nr. x/2016.

Prin sentinţa civilă nr. 2638/26.06.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis, în parte, acţiunea şi a obligat pârâta la plata sumelor de 12753 RON cu titlu de daune materiale, 2900 euro (în RON la cursul BNR din ziua plăţii) contravaloare auto, 50.000 euro, daune morale către A. - în calitate de mamă şi câte 30.000 euro (în RON la cursul BNR din ziua plăţii), daune morale către reclamantele B. şi C..

3. Judecata în apel.

Împotriva acestei soluţii, în termenul legal, la datele de 01, respectiv, 03 noiembrie 2017, au declarat apel reclamantele şi pârâta, cererile de apel fiind înregistrate pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 06 noiembrie 2017.

Pin decizia civilă nr. 379 A din data de 26 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul declarat de reclamantele A., B. şi C., împotriva sentinţei civile nr. 2638 din 26.06.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat, a admis apelul declarat de pârâta S.C. D. S.A., împotriva sentinţei civile nr. 2638 din data de 26.06.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a schimbat, în parte, sentinţa civilă apelată, în sensul că a obligat pe pârâtă la plata sumelor de 25.000 euro către reclamanta A. şi 10.000 euro, către fiecare dintre reclamantele B. şi C. şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

4. Judecata în recurs.

Împotriva deciziei curţii de apel au declarant recurs reclamatele C., A. şi B. şi pârâta S.C. D..

Prin încheierea din data de 23 octombrie 2019, completul de filtru a dispus anularea recursului declarat de reclamantele C., A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 379 A din 26 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă. În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâta S.C. D. S.A. împotriva aceleiaşi decizii, completul de filtru, constatând că recursul este exercitat şi motivat în termenul legal, că este scutit de la plata taxei judiciare de timbru, conform dispoziţiilor art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013 şi că îndeplineşte condiţiile de fond şi de formă prevăzute sub sancţiunea nulităţii, a apreciat că sunt incidente dispoziţiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., a admis în principiu recursul şi a acordat termen la 11 decembrie 2019 pentru soluţionarea, pe fond, a acestuia.

În motivarea recursului întemeiat, în drept, pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., pârâta S.C. D. S.A. a invocat următoarele aspecte:

Suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea dosarului penal nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) teza a 2 a C. proc. civ., raportat la prevederile art. 482 din acelaşi cod. În susţinere, a arătat că urmare a evenimentului rutier produs, a fost începută urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea o legătură hotărâtoare asupra deciziei ce urmează să fie pronunţată. De asemenea, a mai arătat că, prin întâmpinare, intervenienta F. a învederat că, în ceea ce priveşte vinovăţia acesteia în producerea accidentului şi a gradului de vinovăţie a fiecăruia dintre conducătorii auto, încă se fac cercetări.

Prin urmare, apreciază că sunt elemente suficiente care impun suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea definitivă a cauzei penale în cadrul căreia se poate constata o culpă comună a conducătorilor auto implicaţi în accident, şi care, în opinia acesteia, ar atrage incidente prevederilor art. 28 din Norma ASF nr. 23/2014.

În continuare, în susţinerea nelegalităţii deciziei recurate, pârâta a învederat că, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile privitoare la răspunderea civilă delictuală respectiv a culpei asiguratului RCA, faţă de împrejurarea că pretenţiile au fost întemeiate exclusiv pe cercetările preliminare ale organelor de urmărire penală, înscrisuri care nu sunt apte să facă dovada culpei asiguratului S.C. D. S.A.

Or, în lipsa îndeplinirii condiţiilor privind răspunderea delictuală a asiguratului, respectiv a săvârşirii de către asigurat a unei fapte ilicite, nu poate fi antrenată răspunderea contractuală a asigurătorului, aşa cum reiese din conţinutul prevederilor art. 2223 din C. civ. şi a art. 49 din Legea nr. 136/1995 .

De asemenea, intervenienta F. a precizat că maşina condusă de E. nu avea ITP valabil la data producerii accidentului şi nici nu purta centura de siguranţă în momentul producerii impactului. În lipsa unei certitudini cu privire la culpa exclusivă a asiguratului sau a stabilirii unei eventuale contribuţii a victimei la producerea accidentului, aşa cum impun prevederile art. 1371 din C. civ., nu se poate angaja răspunderea contractuală a asigurătorului, situaţia de fapt nefiind pe deplin stabilită.

În acest context, în mod nelegal, instanţa de apel a respins cererea de probatorii reprezentată de expertiza tehnică auto care să stabilească dinamica producerii accidentului şi vinovăţia în producerea acestuia, regulile de circulaţie încălcate de cei doi conducători auto, viteza de deplasare, posibilitatea de evitare a accidentului, starea tehnică a autovehicului condus de E. ca urmare a lipsei inspecţiei tehnice periodice valide, respectiv a unei expertize medico-legale care să stabilească în ce condiţii putea survenea decesul lui E. dacă acesta purta centură de siguranţă la momentul impactului.

De asemenea, a mai solicitat instanţei reducerea cuantumului despăgubirilor acordate pentru autoturismul avariat la suma de 1188 euro, în raport de prevederile art. 51 alin. (9) lit. 1 din Norma ASF nr. 23/2014 incidente cauzei, având în vedere că potrivit normei legale amintite, despăgubirea pentru autovehiculul avariat nu poate depăşi valoarea acestuia la data producerii evenimentului. Or, potrivit înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, reiese că valoarea autovehicului, la data producerii accidentului era de 1188 euro, iar nu 2900 euro, aşa cum în mod greşit au reţinut instanţele de fond.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi

Înalta Curte apreciază că motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. a fost invocat în mod formal de către recurenta-pârâtă, în condiţiile în care niciuna dintre criticile aduse cauzei deduse judecăţii, prin motivele de recurs, nu se subsumează ipotezelor reglementate de prevederile textului legal amintit, şi anume nemotivarea hotărârii, existenţa unor motive contrare sau străine de natura pricinii.

În acest sens, ceea ce se critică de către recurenta-pârâtă este nerespectarea, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor privitoare la suspendarea judecăţii cauzei, în condiţiile art. 413 alin. (2) C. proc. civ., respectiv a celor care reglementează angajarea răspunderii civile delictuale a asiguratului, din perspectiva inexistenţei unui fapt ilicit, şi, pe cale de consecinţă, a celor care antrenează răspunderea contractuală a asiguratorului, aspecte ce urmăresc aplicarea şi interpretarea corectă, raportat la circumstanţele, de fapt, ale cauzei a dispoziţiilor art. 2223 din C. civ., art. 49 din Legea nr. 136/1995, respectiv a art. 1371 din C. civ.

În acest context, Înalta Curte urmează a analiza legalitatea hotărârii curţii de apel prin raportare la motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. căruia i se subsumează aspectele de nelegalitate invocate de către recurenta-pârâtă prin memoriul de recurs.

Conform dispoziţiilor art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "Recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile."

Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă a solicitat instanţei, în temeiul prevederilor art. 413 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., suspendarea judecăţii, până la soluţionarea, definitivă, a dosarului penal nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea. Această solicitare a fost formulată şi în faţa instanţei de apel, care, prin practicaua deciziei ce face obiectul prezentei căi de atac, a respins-o, apreciind că, în raport de circumstanţele concrete ale speţei, de materialul probator existent la dosar şi faţă de împrejurarea că suspendarea este una facultativă, nu se impune această măsură.

Prin cererea de recurs pendinte, recurenta-pârătâ nu a formulat critici concrete cu privire la soluţia curţii de apel de respingere a cererii de suspendare, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (2) din C. proc. civ., ci a reiterat solicitarea pe care a adresat-o instanţei de apel. Astfel, deşi inclusiv la termenul din 11 decembrie 2019, recurenta-pârâta a menţionat că solicitarea de suspendare se constituie într-o critică de nelegalitate a deciziei curţii de apel, aşa cum reiese şi din practicaua prezentei decizii, prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă nu a invocat niciun argument în susţinerea nelegalităţii soluţiei curţii de apel de respingere a cererii de suspendare, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (2) din C. proc. civ., rezumându-se doar, ca în cuprinsul cererii de recurs, să reitereze cererea de suspendare şi argumentele în susţinerea acesteia.

Or, în lipsa unor argumente juridice care să susţină din această perspectivă nelegalitatea soluţiei curţii de apel de respingere a cererii de suspendare, instanţa de recurs nu poate trece la analiza acestei chestiuni.

În continuare, s-a criticat soluţia curţii de apel din perspectiva în care, în mod greşit, au fost aplicate şi interpretate dispoziţiile art. 2223 din C. civ., coroborate cu prevederile art. 49 din Legea nr. 136/1995, şi s-a reţinut îndeplinirea condiţiilor privind răspunderea civilă delictuală a asiguratului, în condiţiile în care, în cauză, în opinia recurentei-pârâte, nu a fost dovedită fapta ilicită a acestuia şi nici culpa exclusivă în producerea prejudiciului, raportat la circumstanţele concrete ale speţei, înscrisurile existente la dosarul cauzei, rezultate în urma cercetărilor preliminare ale organelor de urmărire penală, nefiind apte să facă dovada culpei asiguratului în producerea prejudiciului.

Înalta Curte reţine că potrivit art. 264 alin. (2) din C. proc. civ., "În vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviinţate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabileşte puterea lor doveditoare."

Prin urmare, înscrisurile, ca mijloc de probare a existenţei sau a inexistenţei unor fapte, nu au o valoare juridică probatorie prestabilită, instanţa având deplina libertate în aprecia asupra utilităţii şi concludenţei acestora. Ca atare, argumentul recurentei-pârâte potrivit căruia reţinerea caracterului ilicit al faptei asiguratului şi culpa exclusivă a acestuia în producerea prejudiciului, a rezultat din înscrisuri fără valoare probatorie, nu poate fi primit pentru argumentele mai sus reţinute, acesta neputând face obiect de cenzură în recurs. În egală măsură, aprecierea supra caracterului util al probelor este atributul exclusiv al instanţei de judecată astfel încât nu poate constitui obiect al cenzurii în recurs critica recurentei referitoare la necesitatea şi utilitatea probei probelor de expertiză tehnică şi medico-legală.

Analizând pretinsa aplicare şi interpretare greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 2223 din C. civ., respectiv a prevederilor art. 49 din Legea nr. 136/1995, Înalta Curte reţine următoarele:

Conform prevederilor art. 2.223 alin. (1) C. civ. "în cazul asigurării de răspundere civilă, asigurătorul se obligă să plătească o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde potrivit legii faţă de terţele persoane prejudiciate şi pentru cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil". Aceiaşi normă legală este reluată şi în conţinutul legii speciale, de art. 49 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, potrivit căruia "Asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule, precum şi tramvaie şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil, în conformitate cu: a) legislaţia în vigoare din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul de vehicul şi cu cel mai mare nivel de despăgubire dintre cel prevăzut în legislaţia respectivă şi cel prevăzut în contractul de asigurare; b) legislaţia românească în vigoare, în cazul în care persoanele păgubite sunt cetăţeni ai statelor membre ale Uniunii Europene, în timpul unei călătorii ce leagă direct două teritorii în care este valabil tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene, dacă nu există birou naţional pe teritoriul traversat în care s-a produs accidentul".

Acest act normativ identifică, în plus, faptul ilicit cauzator de prejudicii drept condiţie pentru atragerea răspunderii civile delictuale.

Aşadar, la nivel de principiu, asigurarea de răspundere civilă produsă prin accidente de vehicule reprezintă o garanţie a persoanelor vătămate prin accident şi care aveau deschisă o acţiune în daune împotriva vinovatului de accident ori a moştenitorilor acestuia, în sensul că prejudiciul cauzat va fi reparat.

Pentru a fi antrenată răspunderea asigurătorului faţă de terţa persoană păgubită este necesară existenţa prealabilă a unei răspunderi civile a autorului faptei (asiguratul) faţă de aceeaşi persoană.

Răspunderea asigurătorului nu este una de sine stătătoare, acesta putând deveni obligat faţă de victima în baza legii doar în măsura în care o atare obligaţie - izvorâtă, de această dată, din răspunderea civilă delictuală - există şi în sarcina conducătorului auto.

Ceea ce se invocă, prin prezentul demers judiciar, este neîndeplinirea condiţiei existenţei unui fapt ilicit cauzator de prejudiciu săvârşit de către intervenientă. Această chestiune însă implică o cercetare a situaţiei de fapt şi a circumstanţelor concrete în care s-a produs evenimentul rutier, analiză care, în faza recursului poate fi efectuată numai pe baza probelor deja administrate în fazele procesuale anterioare şi a înscrisurilor aflate la dosarul cauzei.

Astfel, din menţiunile cuprinse în procesul-verbal de cercetare la faţa locului, coroborate cu concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară întocmit în dosarul penal nr. x/2015, se reţine că la data de 06.09.2015 autovehiculul cu numărul de înmatriculare x, condus de E., se deplasa pe DN1 dinspre Bucureşti către Ploieşti, în timp ce de pe Şos. x, sensul dinspre localitatea Vlădiceasca către DN1, circula autoturismul Ford Mondeo condus de F., iar la intersecţia celor două drumuri mijloacele de transport au intrat în coliziune fontalo-laterală. S-a mai reţinut că autoturismul cu numărul de înmatriculare x, condus de E. se afla pe drumul cu prioritate, iar intervenienta F. pentru a pătrunde pe DN1 avea obligaţia de a respect semnificaţia indicatorului "cedează trecerea".

Conducătoarea auto F. însă nu a respectat indicatorul de "cedează trecerea", deşi, potrivit art. 57 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002 şi a art. 129 - 135 din H.G. nr. 1391/2006 care prevăd regulile de circulaţie aplicabile în intersecţii, precum şi obligaţia de a ceda trecerea, avea această obligaţie.

Se constată astfel că, în mod corect, a fost reţinută săvârşirea faptei ilicite de către intervenienta F., autoturismul condus de aceasta fiind asigurat de către societatea D..

În ceea ce priveşte vinovăţia, aceasta rezultă din probele administrate în cauză şi constă în nerespectarea de către intervenientă a prevederilor legale care reglementează circulaţia pe drumurile publice.

În situaţia răspunderii civile delictuale răspunderea operează, în principiu, pentru cea mai uşoară culpă, indiferent de gravitatea vinovăţiei, obligaţia de reparare a prejudiciului cauzat fiind una integrală.

Prin fapta ilicită a intervenientei s-a creat un prejudiciu, iar legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu rezultă din modul de săvârşire al faptei.

Prin urmare, criticile referitoare la aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 2223 din C. civ., respectiv a art. 49 din Legea nr. 136/1995, sunt nefondate.

Nefondate sunt şi criticile privind aplicarea şi interpretarea dispoziţiilor art. 1371 din C. civ. referitoare la o culpă comună, a victimei şi a intervenientei la producerea prejudiciului, din perspectiva în care, se susţine că, nepurtarea centurii de siguranţă de către victima E., lipsa valabilităţii inspecţiei tehnice periodice a autovehiculului condus de acesta şi viteza cu care acesta circula, de peste 100km/h, reprezintă împrejurări de natură să conducă la concluzia că devin incidente prevederile legale indicate.

Or, din conţinutul considerentelor deciziei curţii de apel, se constată că această chestiune a fost analizată şi valorificată raportat la situaţia de fapt, astfel cum aceasta este relevată de probatoriile administrate în cauză, fiind avute în vedere dinamica producerii accidentului, fapta ilicită săvârşită de către intervenientă, faptul că victima nu purta centură de siguranţă, împrejurarea că maşina rula cu viteza de 100 km/h sau că nu avea efectuată la zi inspecţia tehnică periodică. Cum, culpa concurentă a victimei nu constituie împrejurare care să înlăture răspunderea intervenientei, ci influienţează doar cuantificarea prejudiciului sub acest aspect, recurenta nu a înţeles să formuleze critici prin care să aducă în discutie elemente de nelegalitate din perspectiva menţionată, critica nu poate fi validată.

În ceea ce priveşte critica referitoare la aplicarea şi interpretarea greşită de către curtea de apel a dispoziţiilor art. 51 alin. (1) lit. a) din Norma ASF nr. 23/2014, din perspectiva în care despăgubirea acordată de 2900 euro pentru autovehiculul avariat, depăşeşte valoarea acestuia la data producerii accidentului, de 1188 euro, aşa cum reiese din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acesteia pentru următoarele considerente:

Conform art. alin. (1) lit. a) din Norma ASF nr. 23/2014 "Despăgubirile nu pot depăşi:a)cuantumul pagubei, valoarea vehiculului la data producerii evenimentului şi nici limita de despăgubire prevăzută în poliţa de asigurare RCA, în cazul unei daune totale, în situaţia în care păgubitul face dovada reparării vehiculului; ".

Pe de altă parte, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, potrivit concluziilor raportului de evaluare a autoturismului victimei, aflat la dosarului nr. x/2016 al Tribunalului Bucureşti, reiese că valoarea acestuia, la momentul producerii accidentului, era de 2900 euro.

Împrejurarea că, la dosarului nr. x/2016 al Tribunalului Bucureşti, pârâta, odată cu concluziile scrise, a ataşat o fişă de evaluare, întocmit de aceasta, în sistem D.A.T., din conţinutul căreia reiese că valoarea autovehiculului, la data producerii accidentului, era de 1188 euro, nu poate fi apreciată ca fiind o nesocotire de către instanţa de apel a prevederilor art. 51 alin. (1) lit. a) din Norma ASF nr. 23/2014, de vreme ce, pe de o parte, respectivul înscris nu a fost prezentat instanţei în condiţiile art. 254 din C. proc. civ., iar pe de altă parte, deşi avea posibilitatea, în temeiul prevederilor art. 337 sau art. 338 din C. proc. civ., pârâta nu a contestat legalitatea şi nici nu a solicitat completarea raportului sau efectuarea unui nou raport de expertiză.

Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel a validat concluziile raportului de expertiză dispus a fi efectuat în cauză, apreciind că reclamantelor li se cuvine suma de 2900 euro, cu titlu de despăgubiri pentru avarierea autovehiculului victimei E..

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta S.C. D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 379 A din 26 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta S.C. D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 379 A din 26 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 decembrie 2019.