Restitution order upheld; purchasers ordered to pay €8,301 for unlawful occupation after res judicata barred challenges.

Şedinţa publică din data de 11 decembrie 2019

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 29 iulie 2014, sub nr. x/2014, reclamanţii A. şi B. au formulat în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, Administraţia Fondului Imobiliar şi C., acţiune în anularea Dispoziţiei nr. 17639/03 decembrie 2013, emisă de Primarul municipiului Bucureşti, şi a Protocolului de predare primire încheiat de Administraţia Fondului Imobiliar sub nr. 46717/28 ianuarie 2014, vizând restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, Strada x nr. 14, alcătuit din teren în suprafaţă de 432 mp şi construcţie compusă din apartamentele situate la parter şi la etaj; în subsidiar au solicitat să se constate calitatea reclamanţilor de chiriaşi ai statului, faptul că în speţă sunt incidente dispoziţiile O.U.G. nr. 40/1999 şi, pe cale de consecinţă, obligarea pârâtei C. să respecte prevederile legale şi să-i notifice în condiţiile art. 10 din O.U.G. nr. 40/1999, în vederea încheierii unui nou contract de închiriere.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe prevederile art. 94 lit. j), art. 95, art. 98, art. 101 alin. (2) C. proc. civ., O.G. nr. 80/2013, O.U.G. nr. 40/1999, art. 2502, art. 2517, art. 555, art. 1246 şi art. 1247 C. civ.

La data de 14 aprilie 2015, anterior primului termen de judecată, reclamanţii A. şi B. au depus cerere modificatoare a acţiunii, prin care, au arătat că nu mai solicită judecata capătului subsidiar al acţiunii introductive, ci admiterea acţiunii modificatoare constând în constatarea nulităţii Dispoziţiei nr. 17639/03 decembrie 2013, precum şi a Protocolului de predare primire încheiat de Administraţia Fondului Imobiliar sub nr. 46717/28 ianuarie 2014, în contradictoriu numai cu Municipiul Bucureşti, prin primar, şi cu Administraţia Fondului Imobiliar (AFI).

La data de 30 octombrie 2014, pârâtul Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii formulate de către reclamanţii A. şi B., ca neîntemeiată, şi menţinerea Dispoziţiei nr. 17639/3 decembrie 2013, ca fiind legală şi temeinică; de asemenea, a invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti.

La data de 06 noiembrie 2014, pârâta-reclamantă C. a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională.

Aceasta a invocat excepţia lipsei de interes a pârâţilor cu privire la primul capăt de cerere din acţiunea introductivă privind "anularea Dispoziţiei PMB nr. 17639/2013 şi a procesului-verbal de predare primire emis de AFI nr. 46717/2014", precum şi excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind "constatarea calităţii pârâţilor de chiriaşi ai statului"; pe fond a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

Prin cererea reconvenţională s-a solicitat obligarea reclamanţilor-pârâţi B. şi A. la plata sumei de 5.000 RON/lună, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a apartamentului de la etajul imobilului situat în Bucureşti, str. x, sector 1 Bucureşti, de la data de 20 februarie 2014 (data intabulării), până la data evacuării efective a spaţiului de către reclamanţii-pârâţi; obligarea reclamanţilor-pârâţi D. şi a pârâtei Primăria municipiului Bucureşti, în solidar, la plata sumei de 200.000 RON reprezentând despăgubiri civile pentru abuzul de drept care a avut drept consecinţă reconstituirea cu mare întârziere a dreptului său de proprietate şi temporizarea intrării efective în posesia imobilului situat în Bucureşti, str. x, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea de şedinţă din data de 07 octombrie 2015, a fost respinsă excepţia necompetenţei materiale a tribunalului; a fost admisă excepţia inadmisibilităţii cererii principale modificate şi au fost respinse, ca rămase fără obiect, excepţia lipsei de interes şi excepţia inadmisibilităţii, invocate de pârâtul Municipiul Bucureşti.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 252/02 martie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis, în parte, cererea de majorarea a onorariului de expert, fiind stabilit onorariu definitiv la suma de 1000 RON şi a fost obligată pârâta-reclamantă să completeze onorariul de expert cu suma de 500 RON; a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea principală modificată, formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi Administraţia Fondului Imobiliar; a fost admisă, în parte, cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă C., în contradictoriu cu reclamanţii-pârâţi A. şi B.; au fost obligaţi reclamanţii-pârâţi să plătească pârâtei-reclamante suma de 38.046,24 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada 20 februarie 2014 - 30 noiembrie 2014; a fost respins, ca neîntemeiat, petitul al doilea al cererii reconvenţionale şi a fost obligată reclamanta-pârâtă la 1.746 RON, cheltuieli judiciare reprezentând taxă de timbru.

3. Cererea de apel:

Împotriva sentinţei primei instanţe şi a încheierii din data de 07 octombrie 2015 au formulat apel reclamanţii A. şi B., iar împotriva sentinţei a formulat apel şi pârâta C..

4. Hotărârile pronunţate în apel:

Prin decizia nr. 442 A din 17 mai 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelurile formulate de apelanţii - reclamanţi A. şi B., împotriva sentinţei civile nr. 252/02 martie 2016 şi încheierii din 07 octombrie 2015, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, şi de apelanta - pârâtă C., împotriva aceleiaşi sentinţe, în contradictoriu cu intimaţii - pârâţi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi Administraţia Fondului Imobiliar; a fost anulată sentinţa apelată şi a fost reţinută cauza spre rejudecare, acordându-se termen la 06 septembrie 2017.

Rejudecând cererea principală şi cererea reconvenţională în raport de dezlegările date prin decizia intermediară, prin decizia nr. 995 A din 22 noiembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis, în parte, cererea de majorare a onorariului de expert şi a stabilit onorariul definitiv la suma de 1000 RON; a fost obligată pârâta - reclamantă să completeze onorariul de expert cu suma de 500 RON.

A fost respinsă cererea principală formulată de reclamanţii-pârâţi A. şi B. în contradictoriu cu pârâta-reclamantă C. şi cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi Administraţia Fondului Imobiliar, ca neîntemeiată.

A fost admisă, în parte, cererea reconvenţională şi au fost obligaţi reclamanţii-pârâţi să plătească pârâtei-reclamante suma de 8.301 euro, în echivalent în RON la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada 20 februarie 2014 - 30 noiembrie 2014; a fost respins, ca neîntemeiat, al doilea capăt al cererii reconvenţionale.

5. Cererea de recurs:

Împotriva deciziilor civile nr. 442 A din 17 mai 2017 şi nr. 995 din 22 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au declarat recurs reclamanţii-pârâţi B. şi A..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 18 septembrie 2018, sub nr. x/2014.

Cu privire la decizia intermediară nr. 442A din 17 mai 2017, recurenţii au solicitat admiterea recursului şi, în consecinţă, menţinerea dispoziţiei de admitere a apelului declarat de aceştia, casarea deciziei şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.

Cu privire la decizia nr. 995 din 22 noiembrie 2017, recurenţii au solicitat casarea acesteia cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.

Recurenţii-reclamanţi şi-au întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Printr-o primă critică, au arătat că instanţa de apel a procedat nelegal, în decizia intermediară, prin admiterea apelului declarat de pârâta-reclamantă ca o consecinţă automată a admiterii apelului reclamanţilor-pârâţi. Procedând astfel, fără o verificare a stabilirii situaţiei de fapt şi a aplicării legii de către prima instanţă în ceea ce priveşte soluţia dată cererii reconvenţionale, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 479 C. proc. civ., fiind aplicabil motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.. Mai departe, prin admiterea apelului intimatei-pârâte ca efect al admiterii apelului reclamanţilor, instanţa de apel a făcut posibilă soluţionarea cererii reconvenţionale într-un mod dezavantajos pentru reclamanţi în raport cu soluţia pronunţată de prima instanţă. Pe această cale, s-a încălcat art. 481 C. proc. civ., fiind aplicabil motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Au susţinut recurenţii că, întrucât prin decizia finală a fost admisă cererea reconvenţională şi au fost obligaţi la plata sumei de 8,301 euro, în echivalent în RON la cursul BNR din ziua plăţii, în condiţiile în care intimata-pârâtă îşi formulase pretenţiile în moneda naţională (5.000 de RON pe lună pentru intervalul 20 februarie 2014-31 noiembrie 2014), instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii reglementat de art. 9 C. proc. civ., astfel că este aplicabil motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

De asemenea, recurenţii-reclamanţi au susţinut că prin decizia finală, instanţa de apel a încălcat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a deciziei nr. 81A/16 ianuarie 2003, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă ale cărei considerente implică în mod necesar ideea că, atât timp cât contractul de vânzare încheiat între intimata-pârâtă şi numitul E. nu a fost desfiinţat, dreptul la restituirea imobilului potrivit Legii nr. 10/2001 nu se putea naşte în patrimoniul intimatei-pârâtei. În consecinţă, faţă de încălcarea dispoziţiilor de drept procesual privind autoritatea de lucru judecat şi a dispoziţiilor de drept material privind efectele contractului de vânzare, au susţinut că sunt aplicabile motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Printr-o altă critică recurenţii au arătat că, prin decizia finală s-a încălcat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a deciziei nr. 243/13 februarie 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, prima hotărâre judecătorescă prin care a fost identificat imobilul supus dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, respectiv - potrivit autorizaţiei de construire din anul 1931 - un corp de clădire cu subsol, parter şi zid, iar nu o construcţie cu subsol şi două etaje, cum greşit s-a reţinut în hotărârile ulterioare şi în decizia finală.

Sub un alt aspect recurenţii au susţinut că apreciind, în decizia finală, că renunţarea necontestată a intimatei-reclamante la notificarea formulată potrivit Legii nr. 10/2001 este irelevantă cât priveşte validitatea dispoziţiei atacate, instanţa de apel a încălcat regimul legal al actului juridic unilateral, astfel că este aplicabil motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Întrucât, în legătură cu cererea reconvenţională, instanţa a dedus vinovăţia recurenţilor-reclamanţi exclusiv din faptul intabulării dreptului de proprietate în beneficiul intimatei-pârâte, au fost încălcate dispoziţiile legale privind condiţiile răspunderii civile delictuale în ceea ce priveşte vinovăţia, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Cu referire la motivele de recurs decurgând din admiterea apelului intimatei-pârâte-reclamante ca efect automat al admiterii apelului declarat de reclamanţii-pârâţi, recurenţii au arătat că, după ce a analizat apelul reclamanţilor prin prisma încălcării art. 78 alin. (2) de către prima instanţă, instanţa de apel a admis apelul intimatei-pârâte ca o consecinţă automată a admiterii apelului recurenţilor-reclamanţi.

Raţiunea acestei soluţii, explicată de către instanţă, este incorectă. Potrivit instanţei, această admitere automată a apelului intimatei-pârâte se impunea din cauza interdependenţei dintre cererea principală şi cererea reconvenţională.

Este adevărat că soluţia dată cererii reconvenţionale depindea, în speţă, de cea dată cererii principale, în sensul că: (i) în caz de admitere a cererii principale, s-ar fi respins cererea reconvenţională, pârâta nemaiavând un titlu de proprietate şi (ii) în caz de respingere a cererii principale, după caz, se putea admite sau respinge cererea reconvenţională în ceea ce priveşte ambele capete ale acesteia.

Totuşi, această interdependenţă nu impunea, în niciun caz, admiterea automată a apelului pârâtei-reclamante fără nicio analiză a stabilirii situaţiei de fapt şi a aplicării legii de către prima instanţă; cum reclamanţii-pârâţi apelaseră încheierea din data de 7 octombrie 2017 şi sentinţa primei instanţe inclusiv în privinţa soluţiei date cererii reconvenţionale, instanţa putea - constatând că de soluţia dată cererii principale depindea soluţia privind cererea reconvenţională - să dispună rejudecarea atât a cererii principale, cât şi a cererii reconvenţionale, strict ca urmare a admiterii apelului reclamaţilor-pârâţi.

Cu alte cuvinte, interdependenţa cererilor principală şi reconvenţională trebuia să fie folosită de instanţa de apel pentru a determina obiectul rejudecării după admiterea apelului recurenţilor-pârâţi, iar nu pentru a deduce o interdependenţă între cererile de apel cu consecinţa admiterii apelului intimatei-pârâte ca urmare a admiterii apelului declarat de reclamanţii-pârâţi.

S-a susţinut că, prin modul în care a procedat, curtea de apel nu a efectuat în decizia intermediară nicio analiză, prin prisma motivelor de apel invocate de către reclamanta-pârâtă sau a celor de ordine publică, cu privire la stabilirea situaţiei de fapt şi la aplicarea legii în ceea ce priveşte cererea reconvenţională, singura în legătură cu care intimata-pârâtă a criticat sentinţa primei instanţe, încălcându-se regula înscrisa în art. 479 C. proc. civ.

Pe de altă parte, modul în care a procedat instanţa de apel a avut ca rezultat şi încălcarea principiului non reformatio în pejus, prevăzut de art. 481 C. proc. civ. or, miza soluţiei de a se dispune rejudecarea cererii reconvenţionale ca urmare a admiterii apelului declarat reclamanţii-pârâţi, iar nu în urma admiterii apelului pârâtei-reclamante, constă în corecta aplicare a art. 481 C. proc. civ.

Dacă, dată fiind interdependenţa cererilor, instanţa ar fi dispus rejudecarea cererii principale şi a cererii reconvenţionale ca urmare a admiterii apelului reclamanţilor, atunci, cu privire la cererea reconvenţională, ar fi fost posibilă doar o soluţie în limita principiului non reformatio în pejus, care se aplică nu doar în cazul schimbării hotărârii atacate de către instanţa de apel, ci şi în ipoteza rejudecării după anulare.

Ca atare, ar fi fost posibilă doar o soluţie de respingere sau de admitere pentru mai puţin decât s-a acordat intimatei-pârâte prin sentinţa apelată.

Dimpotrivă, în speţă, cu toate că şi-a însuşit concluziile raportului de expertiză efectuat în primă instanţă, instanţa de apel a înlocuit suma acordată de către prima instanţă în moneda naţională (38,046.24) cu un echivalent în euro (8,301), soluţie defavorabilă reclamanţilor-pârâţi, a căror obligaţie de plată a despăgubirilor poate deveni, astfel, mai oneroasă până la data plăţii efective, având în vedere aprecierea monedei euro faţă de moneda naţională.

Aşadar, în speţă, încălcarea principiului non reformatio în pejus este o consecinţă a încălcării, de către instanţa de apel, a art. 479 C. proc. civ., prin admiterea automată a apelului intimatei-pârâte ca urmare a admiterii apelului recurenţilor-pârâţi.

Or, încălcarea regulilor de procedură menţionate sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii [art. 174 alin. (1) C. proc. civ..], ceea ce atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Cu referire la motivul de recurs privind încălcarea principiului disponibilităţii, recurenţii-reclamanţi au arătat că, prin primul capăt al cererii reconvenţionale, pârâta-reclamantă a solicitat obligarea reclamanţilor-pârâţi la plata sumei de 5.000 de RON pe lună pentru perioada 20 februarie 2014 - 31 noiembrie 2014, reprezentând despăgubiri pentru privarea de folosinţa imobilului.

Prin sentinţa pronunţată, prima instanţă a admis în parte cererea şi a stabilit despăgubiri de 38.046,24 de RON. Dimpotrivă, în rejudecarea cererii reconvenţionale, instanţa de apel i-a obligat pe reclamanţi la plata sumei de 8,301 euro, reprezentând echivalentul în euro al despăgubirilor determinate de prima instanţă.

Or, potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ.:

"obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor". Astfel, în ceea ce priveşte obiectul cererii, instanţa este ţinută de cererea părţii, ale cărei limite nu le poate depăşi, obligaţia instanţei de a se pronunţa numai cu privire la ceea ce s-a cerut constituind garanţia aplicării principiului disponibilităţii reglementat de art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

De altfel, de vreme ce despăgubirile stabilite de instanţa de apel sunt destinate să o plaseze pe intimata-pârâtă în postura în care s-ar fi găsit dacă ar fi putut încasa fructele civile ale bunului, iar situaţia-regulă pentru dobândirea fructelor civile ar fi reprezentat-o, în lipsa altor probe, o închiriere între rezidenţi - ipoteză în care plăţile s-ar fi făcut în moneda naţională potrivit art. 3 alin. (1) din Regulamentul BNR nr. 4/2005, nu există un motiv întemeiat pentru cuantificarea despăgubirii într-o monedă străină.

Cu referire la motivul de recurs constând în încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat a deciziei nr. 81A/16 ianuarie 2003, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, recurenţii-reclamanţi au arătat că, prin decizia nr. 81A/16 ianuarie 2003, devenită irevocabilă, pronunţată în dosarul nr. x/2002 (având ca obiect cea de-a două acţiune în revendicare de drept comun formulată de către intimata-pârâtă), a fost respinsă acţiunea intimatei din prezenta cauză pentru considerentul decizoriu că, vânzând imobilul către F. (care, la rândul său, a vândut către E.), intimata-pârâtă nu poate avea calitatea de proprietar, necesară pentru admiterea acţiunii în revendicare.

Prin decizia finală, bazându-se pe sentinţa nr. 243/13 februarie 2007 a Tribunalului Bucureşti - ea însăşi ulterioară deciziei nr. 81A - instanţa de apel a apreciat că este irelevant considerentul menţionat deoarece calitatea actuală de proprietar necesară pentru justificarea calităţii procesuale active în acţiunea în revendicare nu se confundă cu calitatea de persoană îndreptăţită la măsura restituirii în natură potrivit Legii nr. 10/2001.

Sub acest aspect, decizia finală încalcă efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a deciziei nr. 81A/16 ianuarie 2003, deoarece considerentul amintit presupune, ca o consecinţă necesară, transmiterea către cumpărătorul final, E., a tuturor drepturilor şi acţiunilor de care depinde exercitarea dreptului cumpărat, inclusiv a dreptului la obţinerea măsurilor reparatorii potrivit Legii nr. 10/2001.

Într-adevăr, din art. 3 şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/1001 nu trebuie trasă concluzia că beneficiarii măsurilor reparatorii pot fi, literal, numai proprietarul deposedat abuziv sau moştenitorii legali ori testamentari ai acestuia, ci doar că aceste categorii de persoane sunt titularii originari ai dreptului la măsuri reparatorii. Acest drept, însă, este susceptibil de transmisiune, existând numeroase cazuri jurisprudenţiale în care dreptul la măsuri reparatorii a fost exercitat, de exemplu, de către terţi cumpărători ai drepturilor succesorale de la moştenitorii vizaţi de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Potrivit art. 1325 din C. civ. de la 1864, aplicabil contractelor de vânzare încheiate în perioada 1995-1996, cumpărătorul dobândeşte toate drepturile şi acţiunile accesorii dreptului cumpărat; împrejurarea că dreptul la măsuri reparatorii s-a născut ulterior vânzărilor, prin efectul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu infirmă această concluzie deoarece contractul de vânzare poate purta şi asupra unui bun care poate exista în viitor.

Pe de altă parte, concluzia contrară, adică ideea că numitul E. a cumpărat bunul printr-un contract eficace - nedesfiinţat până în prezent - dar că dreptul la măsuri reparatorii poate aparţine doar intimatei-pârâte, conduce la rezultatul existenţei concomitente a două titluri de proprietate asupra bunului şi echivalează cu consfinţirea unei cauze de evicţiune de drept prin fapta proprie a intimatei-pârâte.

Au susţinut recurenţii-reclamanţi că, tocmai pentru că intimata a vândut drepturile sale asupra imobilului şi pentru că, în mod accesoriu, au fost înstrăinate toate drepturile prezente sau viitoare a căror reţinere de către vânzătoare ar constitui o evicţiune, trebuie admis că, şi dacă s-ar fi născut în patrimoniul intimatei-pârâte în temeiul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dreptul la măsuri reparatorii s-a transmis către cumpărătorul final, E., prin efectul automat al contractelor de vânzare care nu au fost desfiinţate. Prin urmare, pierderea acestui din urmă drept de către intimata-pârâtă, în favoarea cumpărătorului E., este consecinţa necesară a vânzării eficace a bunului, deci este presupusă de considerentul decizoriu al deciziei nr. 81A/16 ianuarie 2003.

Sentinţa nr. 243/13 februarie 2007 nu infirmă această concluzie pentru că, în măsura în care a făcut o disociere absolută între cele două calităţi, această sentinţă a încălcat, la rândul său, implicaţiile necesare ale deciziei nr. 81A/16 ianuarie 2003.

Pentru aceste motive, în opinia recurenţilor-reclamanţi, nu s-au aplicat corect dispoziţiile privind autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 81 A/16 ianuarie 2003 şi nici cele privind efectele contractelor succesive de vânzare-cumpărare cu privire la bunul care a făcut obiectul dispoziţiei atacate (în special art. 1325 C. civ. 1864), fiind aplicabile motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Cu referire la motivul de recurs constând în încălcarea autorităţii de lucru judecat a sentinţei nr. 243/13 februarie 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, recurenţii-reclamanţi au arătat că prin această hotărâre judecătorească, devenită definitivă şi irevocabilă, s-a făcut o primă identificare exactă a bunului supus dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 în contextul proceselor dintre părţi privind restituirea imobilului. S-a reţinut, astfel, că acesta este compus din subsol, parter şi zid, astfel cum aceste componente sunt înscrise în autorizaţia de construire din data de 23 iunie 1931.

Ulterior, prin sentinţa nr. 2241/28 decembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, definitivă şi irevocabilă, pronunţată cu privire la cererea intimatei-pârâte pentru emiterea dispoziţiei de restituire în natură, s-a reţinut că imobilul ar fi compus dintr-un corp de clădire cu două apartamente, la parter şi, respectiv, la etajul clădirii. Or, autorizaţia din data de 23 iunie 1931 nu vizează construcţia unui etaj.

Prin decizia finală, instanţa de apel a reţinut că, în baza autorizaţiei de construire nr. x/23 iunie 1931, imobilul ar fi compus din demisol, parter şi etaj. Această structură nu reflectă, însă, conţinutul autorizaţiei şi, în consecinţă, nici conţinutul modului de identificare a imobilului în sentinţa nr. 243/13 februarie 2007.

În acest context, problema întinderii dreptului intimatei-pârâte la măsuri reparatorii pentru componentele de subsol, parter şi etaj ale imobilului, nu trebuia considerată tranşată prin hotărârile anterioare, ci ar fi trebuit administrate probe pentru a determina existenţa sau inexistenţa unui titlu al proprietarilor originari G. asupra etajului clădirii; în caz contrar, nefiind făcută dovada dreptului de proprietate al proprietarilor originari, nici intimata-pârâtă nu poate beneficia de restituirea în natură pentru această parte a imobilului.

Omisiunea instanţei de a se raporta la considerentele sentinţei nr. 243/13 februarie 2007, prin care s-a identificat imobilul prin redarea cu acurateţe a conţinutului autorizaţiei de construire, reprezintă o încălcare a autorităţii de lucru judecat a sentinţei menţionate, fiind aplicabil motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Sub un alt aspect, recurenţii-reclamanţi au arătat că a fost încălcat regimul actului juridic unilateral prin reţinerea irelevanţei declaraţiei de renunţare la notificare

Astfel, prin declaraţia înregistrată sub nr. x/8 ianuarie 2003 la unitatea notificată (Primăria municipiului Bucureşti), intimata-pârâtă a renunţat la notificarea formulată potrivit Legii nr. 10/2001. Mai mult, în dosarul nr. x/2002 (a două acţiune în revendicare a intimatei-pârâte) instanţa de apel, prin decizia nr. 81 A/2003, a consemnat că intimata-pârâtă din prezenta cauză a depus declaraţia de renunţare în dosar.

Renunţarea nu a fost negată sau contestată, iar ignorarea acesteia reprezintă un viciu grav al mai multor hotărâri pronunţate între părţi, inclusiv al deciziei finale din prezenta cauză.

Astfel, instanţa de apel, urmând un considerent din sentinţa nr. 243/13 februarie 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi din deciziile nr. 49/A/28 ianuarie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, şi nr. 9688/26 noiembrie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a reţinut că renunţarea la notificare ar fi irelevantă deoarece Primarul municipiului Bucureşti nu a luat act de renunţare, ci a procedat la respingerea acesteia pentru lipsa calităţii de persoană îndreptăţită.

Totuşi, decizia nr. 9688/26 noiembrie 2009 nu ar trebui înţeleasă în sensul grav al lipsei oricărei importanţe a unei renunţări la notificarea formulată de către intimata-pârâtă. Dimpotrivă, considerentul trebuie înţeles în contextul deciziei. Renunţarea nu era importantă, în speţă, pentru motivul de nulitate invocat de către intimata-pârâtă în legătură cu dispoziţia nr. 3055 din 31 mai 2004, anume greşita reţinere a lipsei calităţii de persoană îndreptăţită. Mai departe, prin sentinţa nr. 243/13 februarie 2007, instanţa nu putea, anulând dispoziţia de respingere a notificării pentru lipsa calităţii de persoană îndreptăţită, să se substituie entităţii notificate şi să soluţioneze notificarea pe baza actului de renunţare al intimatei-pârâte.

Or, renunţarea la notificarea formulată potrivit Legii nr. 10/2001 este un act juridic unilateral. Efectele unor astfel de acte se produc - după cum acestea sunt sau nu sunt supuse comunicării - fie de la data comunicării actului către destinatar, fie chiar de la data încheierii sale de către autor. Pe de altă parte, ca aplicaţie a principiului forţei obligatorii a actului juridic (art. 969 C. civ. 1864), actele unilaterale sunt irevocabile şi nu există vreo excepţie de la această regulă pentru ipoteza unei renunţări la notificarea formulată potrivit Legii nr. 10/2001.

Ca atare, în speţă, declaraţia de renunţare - necontestată - a devenit eficace, cel târziu, la data comunicării actului unilateral de renunţare, deci la data înregistrării la Primăria municipiului Bucureşti (613/8 ianuarie 2003) şi a produs un efect extinctiv irevocabil, stingând dreptul intimatei-pârâte la măsurile reparatorii solicitate prin notificare.

În consecinţă, în opinia recurenţilor-reclamanţi, întrucât nu a procedat la o analiză a efectelor renunţării intimatei-pârâte la notificarea formulată, considerând, greşit, că întreaga problemă a fost tranşată prin hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2004, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a regimului actului unilateral, fiind aplicabil motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Cu referire la motivul de recurs privitor la încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează condiţiile răspunderii civile delictuale, recurenţii-reclamanţi au arătat că, pentru a-i obliga la plata despăgubirilor solicitate prin cererea reconvenţională, curtea de apel a considerat că este întrunită şi condiţia vinovăţiei acestora, prevăzută de art. 1357 C. civ. în vigoare, pe care instanţa a dedus-o exclusiv din împrejurarea că, la 20 ianuarie 2014, s-a efectuat intabularea în cartea funciară a dreptului intimatei-pârâte. De asemenea, instanţa a reţinut ca fiind irelevantă împrejurarea că nu s-a dovedit că recurenţilor-reclamanţi nu li s-a comunicat dispoziţia atacată, soluţia fiind criticabilă pentru cel puţin două motive.

În primul rând, decizia nr. 1293A/14 aprilie 2015, prin care a fost respinsă definitiv cererea de evacuare formulată de către pârâtă, a confirmat că situaţia juridică a imobilului era confuză, dată fiind, cel puţin, starea de proprietate comună asupra părţilor destinate folosinţei comune, pe care recurenţii-reclamanţi erau, îndreptăţiţi să le folosească, dat fiind dreptul de proprietate pe care, independent de dispoziţia atacată, recurenţii-reclamanţi îl aveau asupra garajului.

În condiţiile recunoaşterii, prin hotărârea menţionată, a situaţiei juridice confuze a imobilului şi a existenţei, pe rolul instanţelor, a unui proces având ca obiect partajul, nu se poate reţine vinovăţia recurenţilor-reclamanţi în perioada pentru care s-au cerut despăgubiri prin cererea reconvenţională, anume 20 februarie 2014 - 30 noiembrie 2014, deoarece nu se poate considera că recurenţii-reclamanţi ştiau sau ar fi trebuit să ştie că o privează fără drept pe intimata-pârâtă de posesia bunului.

În al doilea rând, soluţia cuprinsă în decizia finală este nelegală deoarece faptul opozabilităţii dreptului prin înscrierea în cartea funciară nu presupune în mod necesar că recurenţii-reclamanţi au privat-o cu vinovăţie pe intimata-pârâtă de folosinţa imobilului; într-adevăr, prin opozabilitate se înţelege doar dreptul părţii de a invoca actul juridic - şi drepturile izvorâte din acestea - împotriva terţului care ar ridica pretenţii în legătură cu aceste drepturi.

Aplicată în speţă, opozabilitatea faţă de recurenţii-reclamanţi a dispoziţiei atacate şi a dreptului decurgând din aceasta însemna că, juridic, recurenţii nu s-ar fi putut opune exerciţiului dreptului.

Vinovăţia, însă, ar fi presupus că, în fapt, recurenţii-reclamanţi au acţionat cu intenţie prejudiciabilă sau din culpă în sensul de a refuza părăsirea imobilului deşi ştiau sau ar fi trebuit să ştie că intimata-pârâtă are un titlu care le este opozabil. Or, o asemenea dovadă nu s-a făcut în cauză, recurenţii-reclamanţi nefiind informaţi cu privire la împrejurarea că intimata-pârâtă a dobândit un titlu cu privire la imobil, împrejurare despre care - fiind plecaţi până în acel moment în străinătate, în interes de serviciu - recurenţii au aflat în iulie 2014, când au şi acţionat, imediat, pentru a opri procedura de executare silită (obţinând suspendarea provizorie a executării silite).

Aşadar, independent de opozabilitatea înscrierii în cartea funciară a dreptului decurgând din dispoziţia atacată, o eventuală vinovăţie a recurenţilor-reclamanţi nu s-ar putea identifica decât, cel mult, începând cu luna iulie 2014.

Întrucât au fost aplicate greşit dispoziţiile legale privind condiţiile răspunderii civile delictuale în ceea ce priveşte vinovăţia, în opinia recurenţilor, este aplicabil motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

6. Apărările formulate în cauză:

Intimata-pârâtă C. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat; în subsidiar, a invocat excepţia lipsei de interes a pârâţilor cu privire la primul capăt de cerere din acţiunea introductivă privind "anularea Dispoziţiei Primăriei Municipiului Bucureşti nr. 17639/2013 şi a procesului-verbal de predare primire emis de Administraţia Fondului Imobiliar nr. 46717/2014", solicitând admiterea excepţiei şi respingerea acestui capăt de cerere ca fiind formulat de persoane care nu justifică un interes legitim şi personal.

5. Încheierea de admitere în principiu a recursului:

Prin încheierea din şedinţa camerei de consiliu de la 23 octombrie 2019, Înalta Curte a admis, în principiu, recursul declarat de recurenţii B. şi A. împotriva deciziilor civile nr. 442 A din 17 mai 2017 şi nr. 995 din 22 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, şi a stabilit termen de judecată în şedinţă publică, la data de 11 decembrie 2019, cu citarea părţilor.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând deciziile recurate, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat şi urmează a fi respins pentru considerentele ce succed:

Prin primul motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 479 C. proc. civ. în sensul că a admis apelul declarat de pârâta-reclamantă ca o consecinţă automată a admiterii apelului declarat de reclamanţii-pârâţi, fără a face o verificare a stabilirii situaţiei de fapt şi a aplicării legii de către prima instanţă în ceea ce priveşte soluţia dată cererii reconvenţionale, creând astfel premisele rejudecării cererii reconvenţionale în condiţii dezavantajoase pentru reclamanţii-pârâţi.

Prin urmare, în cadrul aceluiaşi motiv de recurs s-a susţinut şi încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 481 C. proc. civ., care reglementează principiul neînrăutăţirii situaţiei în propria cale de atac.

Criticile nu sunt fondate.

Astfel, art. 479 C. proc. civ., purtând denumirea marginală "Dispoziţii speciale privind judecata" dispune în sensul că: "(1) Instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu. (2) Instanţa de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 478 alin. (2)."

În speţă, prin decizia nr. 442 A din 17 mai 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelurile formulate de apelanţii-reclamanţi B. şi A. împotriva sentinţei civile nr. 252/02 martie 2016 şi a încheierii din 07 octombrie 2015, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, precum şi apelul declarat de apelanta-pârâtă C. împotriva aceleiaşi sentinţe, a anulat sentinţa apelată şi a reţinut cauza, spre rejudecare.

Recurenţii-reclamanţi susţin în mod eronat că instanţa de apel nu a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 479 C. proc. civ., respectiv că ar fi admis apelul declarat de apelanta-pârâtă exclusiv în considerarea faptului că soluţia dată cererii reconvenţionale depindea de soluţia dată cererii principale modificate.

În acest sens, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a verificat limitele învestirii sale prin cererile de apel, atât în ceea ce priveşte apelul exercitat de reclamanţii-pârâţi, cât şi în ceea ce priveşte apelul exercitat de pârâta-reclamantă, considerentele fiind structurate pe criticile formulate; împrejurarea că în decizia intermediară de admitere a apelurilor nu s-a făcut o analiză separată a celor două apeluri declarate în cauză, ci instanţa de apel a examinat criticile în raport de problemele de drept invocate, nu conduce la concluzia nesocotirii limitelor învestirii sau a necercetării apelului declarat de apelanta - pârâtă - reclamantă.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că, subsecvent expunerii considerentelor privitoare la încălcarea de către tribunal a dispoziţiilor art. 78 alin. (2) C. proc. civ., curtea de apel a arătat care sunt limitele rejudecării, respectiv care sunt criticile care nu au fost găsite fondate, referitoare la contravaloarea lipsei de folosinţă pe metru pătrat, care au fost dezvoltate prin cererile de apel în legătură cu primul capăt al cererii reconvenţionale.

Astfel, a reţinut curtea de apel că "nefondat susţin apelanţii-reclamanti-pârâti că starea imobilului/vechimea si etajul imobilului ar fi determinat o valoare mai mică, de vreme ce expertiza luată în considerare la prima instanţă a procedat la realizarea evaluării pe bază de comparabile, iar apelanţii-reclamanti-pârâti nu invocă în apel alte comparabile care să poată fi utilizate sau că/de ce eventual ar trebui înlăturate comparabilele deja utilizate de expert cu aplicarea deja de corecţii. De asemenea, nefondat susţine apelanta-pârâtă-reclamantă că ar fi trebuit ca expertiza să ia în considerare "o medie a ofertelor comerciale avute în zonă", de vreme ce, aşa cum s-a reţinut şi în încheierea de şedinţă de la 10.05.2017, cu referire la fila x a raportului de expertiză ce trimite la anexa trei a acestuia, expertul contabil a justificat în raportul de expertiză corecţiile aplicate, realizând evaluarea pe bază de comparabile şi aplicări de corecţii, nu prin vreo medie a vreunei părţi a unor oferte comerciale, în raportul de expertiză regăsindu-se toate corecţiile aplicate, necontestate în concret de apelanta-reclamantă-pârâtă, care au dus la valoarea de 7,49E/mp/lună.

Faţă de toate cele arătate, luându-se în considerare şi încheierea din 10.05.2017 cu referire la inutilitatea noii expertize cerute la acel termen de apelanta-reclamantă-pârâtă, se vor admite apelurile în limitele considerentelor mai sus expuse şi se va anula sentinţa ce nelegal (contrar art. 78 alin. (2) C. proc. civ.) a admis excepţia inadmisibilităţii, urmând ca şi criticile apelantei-pârâte - reclamante referitoare la întinderea imobilului (suprafaţei) ocupată de reclamanţii-pârâti pe perioada 20.02.2014-30.11.2014 să se analizeze în rejudecare, împreună cu restul susţinerilor şi apărărilor în măsura în care încă nu au primit dezlegare ale tuturor părţilor din proces, inclusiv ale apelanţilor-reclamanţi-pârâţi."

Prin urmare, nu pot fi primite criticile prin care recurenţii au susţinut că instanţa de apel nu a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 479 C. proc. civ.

Pe cale de consecinţă, nu sunt fondate nici criticile privitoare la înrăutăţirea situaţiei apelanţilor-reclamanţi-pârâţi în propria cale de atac.

În acest sens, Înalta Curte reţine că principiul non reformatio in pejus, reglementat de art. 481 C. proc. civ., este menit a-l proteja pe titularul unei căi de atac de obţinerea unei soluţii nefavorabile în raport cu cea cuprinsă în hotărârea atacată, în propria cale de atac.

Această regulă nu limitează soluţiile ce pot fi pronunţate în căile de atac atunci când acestea sunt declarate de părţi cu interese contrare, aşa cum este ipoteza în speţă.

Astfel, soluţia dată cererii reconvenţionale fiind criticată în apel atât de reclamanţii-pârâţi, cât şi de pârâta-reclamantă, principiul non reformatio in pejus nu poate fi invocat cu succes.

Aşa cum s-a arătat, admiterea apelului declarat de pârâta-reclamantă nu a reprezentat o consecinţă exclusivă a admiterii apelului declarat de reclamanţii-pârâţi; în realitate, în raport de circumstanţele particulare ale cauzei determinate de respingerea, în mod nelegal, ca inadmisibil, a petitului formulat pe cale principală, şi de soluţionare pe fond, în primă instanţă, a cererii reconvenţionale, considerentele curţii de apel referitoare la necesitatea rejudecării cererii reconvenţionale au fost impuse de împrejurarea că o eventuală admitere a cererii principale ar fi lipsit de fundament cererea reconvenţională.

Însă, în rejudecare, în raport de criticile formulate atât de reclamanţii-pârâţi, cât şi de pârâta-reclamantă, nu pot fi primite criticile recurenţilor-reclamanţi prin care au invocat aplicarea, în beneficiul lor, a principiului non reformatio in pejus.

Examinând în continuare criticile prin care s-a susţinut că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii consacrat de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., respectiv dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Regulamentul BNR nr. 4/2005, din perspectiva stabilirii obligaţiei de plată a contravalorii lipsei de folosinţă în euro, în condiţiile în care pârâta-reclamantă a formulat solicitarea de plată în moneda naţională, iar dispoziţiile bancare prevăd că plăţile între rezidenţi se fac în RON, Înalta Curte reţine că, prin decizia nr. 995 din 22 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost admisă, în parte, cererea reconvenţională, fiind obligaţi reclamanţii - pârâţi să plătească pârâtei - reclamante suma de 8.301 euro, respectiv echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă aferentă perioadei 20 februarie 2014 - 30 noiembrie 2014.

Art. 9 alin. (2) C. proc. civ. prevede că:

"obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor", iar potrivit dispoziţiilor art. 3 din Regulamentul nr. 4 din 1 aprilie 2005, republicat, privind regimul valutar:

"(1) Plăţile, încasările, transferurile şi orice alte asemenea operaţiuni care decurg din vânzări de bunuri şi prestări de servicii între rezidenţi, indiferent de raportul juridic care le reglementează, se realizează numai în moneda naţională (leu), cu excepţia operaţiunilor prevăzute în anexa nr. 2 Categorii de rezidenţi care pot efectua operaţiuni în valută, care se pot efectua şi în valută."

Cu referire la modalitatea în care curtea de apel a dat eficienţă principiului disponibilităţii, sub aspectul respectării limitelor învestirii din perspectiva obiectului primului capăt al cererii reconvenţionale, Înalta Curte reţine că pârâta-reclamantă C. a solicitat obligarea reclamanţilor-pârâţi B. şi A. la plata contravalorii lipsei de folosinţă a apartamentului amplasat la etajul imobilului situat în Bucureşti, str. x, începând cu data de 20 februarie 2014, până la data evacuării acestuia; pârâta-reclamantă a indicat în cuprinsul cererii reconvenţionale o sumă de 5000 RON pe lună.

Cum această valoare are rolul de a estima pretenţiile titularului cererii, conform art. 194 lit. c) C. proc. civ., cu prilejul judecăţii în primă instanţă a fost administrată proba cu expertiză judiciară contabilă, probă care a fost valorificată şi de curtea de apel cu prilejul rejudecării fondului.

Pe baza acestei probe, prin care expertul a determinat, prin metoda comparaţiei, o contravaloare a lipsei de folosinţă de 894 euro/lună, curtea de apel a stabilit în sarcina reclamanţilor-pârâţi B. şi A. obligaţia de plată a echivalentului în RON, la cursul BNR din ziua plăţii, a sumei de 8.301 euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă aferentă perioadei 20 februarie 2014 - 30 noiembrie 2014.

Sub aspectul obiectului primului petit al cererii reconvenţionale, Înalta Curte reţine că s-a solicit obligarea reclamanţilor-pârâţi la contravaloarea lipsei de folosinţă pe perioada menţionată, cererea fiind soluţionată în limitele formulării ei.

Înalta Curte reţine că nu pot fi primite susţinerile recurenţilor în sensul că indicarea în cuprinsul dispozitivului deciziei nr. 995 din 22 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a unei sumei în euro are drept consecinţă încălcarea principiului disponibilităţii întrucât, în conformitate cu dispoziţiile explicite cuprinse în dispozitiv, plata urmează a fi făcută în monedă naţională; din această perspectivă nu poate fi primită nici critica referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Regulamentul BNR nr. 4/2005.

Nemulţumirea recurenţilor vizează în fapt caracterul determinabil al pretenţiilor deduse judecăţii prin cererea reconvenţională, care au fost admise, dar această nemulţumire nu poate fi circumscrisă motivelor de nelegalitate invocate; de altfel, Înalta Curte constată că acest mod de determinare a cuantumului obligaţiei de plată este consecinţa faptului că prin raportul de expertiză contabilă întocmit la judecata în fond suma datorată pentru lipsa de folosinţă a fost stabilită la 894 euro/lună. Pe baza acestei valori, aplicând cursul BNR din data de 29 decembrie 2015, la data întocmirii raportului de expertiză, valoarea în RON a sumei de 8301 euro, calculată pentru perioada 20 februarie 2014 - 30 noiembrie 2014, reprezenta 38.046,24 RON, în vreme ce valoarea la data plăţii urmează a fi determinată prin raportare la cursul BNR de la acel moment.

Or, modalitatea de determinare pe baza probelor administrate a cuantumului acestor pretenţii excede controlului de legalitate în recurs.

Cu referire la criticile subsumate motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., prin care recurenţii au susţinut că instanţa de apel a încălcat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 81 A/16 ianuarie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, devenită irevocabilă, prin care a fost respinsă o acţiune în revendicare de drept comun formulată de intimata C. pentru lipsa calităţii de proprietar, Înalta Curte reţine că examinând fondul cererii formulate pe cale principală, prin care s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a Dispoziţiei nr. 17639/03 decembrie 2013 a Primăriei municipiului Bucureşti şi a protocolul nr. MS/46717/28 ianuarie 2014 încheiat între pârâta-reclamantă şi Administraţia Fondului Imobiliar, curtea de apel a expus istoricul litigios al imobilului şi a reţinut că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/22 decembrie 1930, încheiat cu H., soţii G. au dobândit terenul situat în Bucureşti, str. x, teren pe care au edificat o construcţie în baza autorizaţiei de construire nr. x/23 iunie 1931, compusă din demisol parter şi etaj; imobilul a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950.

Pârâta-reclamantă a invocat calitatea de succesoare în drepturi a foştilor proprietari în cadrul unei acţiuni în revendicare formulată în contradictoriu cu Primăria municipiului Bucureşti, care a fost soluţionată prin sentinţa civilă nr. 4340/1994, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti. Prin sentinţa arătată s-a dispus restituirea în proprietatea C. a imobilului situat în Bucureşti, str. x. După rămânerea definitivă şi irevocabilă a sentinţei, pârâta-reclamantă C. a vândut imobilul către F., care, la rândul său, l-a vândut către E..

Ulterior acestor vânzări, prin decizia civilă nr. 823/15 martie 1996, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, a fost admis recursul în anulare şi a fost desfiinţată sentinţa civilă nr. 4340/1994, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.

În temeiul Legii nr. 112/1995, Primăria Municipiului Bucureşti a înstrăinat apartamentul situat la etaj reclamanţilor - pârâţi A. şi B., prin contractul nr. x/30 septembrie 1996.

Într-un proces în care au figurat în calitate de părţi atât reclamanţii-pârâţi, cât şi pârâta-reclamantă din prezenta cauză, prin sentinţa civilă nr. 3088/07 aprilie 1999, Judecătoria Galaţi a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare nr. x/30 septembrie 1996, dispunând şi repunerea părţilor în situaţia anterioară. Aceeaşi soluţie a fost dispusă şi în privinţa contractului de vânzare-cumpărare care a avut ca obiect celălalt apartament situat în acelaşi imobil. Sentinţa civilă nr. 3088/07 aprilie 1999 a devenit definitivă prin decizia civilă nr. 1639/21 decembrie 1999 a Tribunalului Galaţi şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 582/R/20 octombrie 2008 a Curţii de Apel Galaţi.

În anul 1997, pârâta-reclamantă a formulat o nouă acţiune în revendicare a imobilului, care a făcut obiectul dosarului x/1997, înregistrat pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti. Prin decizia civilă nr. 81/A/16 ianuarie 2003, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, menţinută prin decizia civilă nr. 1805/12 septembrie 2003, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2003, a fost respinsă acţiunea în revendicare, instanţa reţinând că C. nu are calitate procesuală activă, atâta timp cât imobilul a fost înstrăinat către F. şi, ulterior, către E..

Prin notificarea nr. 2597/08 august 2001, pârâta-reclamantă a solicitat Primăriei municipiului Bucureşti, în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti. str. x. Sector 1.

Prin dispoziţia nr. x/31 mai 2004, emisă de Primarul General al municipiului Bucureşti, notificarea nr. x/2001 a fost respinsă pentru lipsa calităţii de persoană îndreptăţită, această dispoziţie fiind întemeiată pe decizia civilă nr. 81/A/16 ianuarie 2003 a Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, astfel cum a fost menţinută prin decizia civilă nr. 1805/12 septembrie 2003, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 243/13 februarie 2007 a Tribunalului Bucureşti a fost desfiinţată dispoziţia nr. x/31 mai 2004, fiind obligată pârâta Primăria Municipiului Bucureşti să soluţioneze pe fond notificarea nr. 2597/08 august 2001. Această sentinţă a devenit definitivă şi irevocabilă urmare respingerii apelului prin decizia civilă nr. 49A/28 ianuarie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, şi a recursului, prin decizia civilă nr. 9688/26 noiembrie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.

Primăria municipiului Bucureşti nu s-a conformat dispoziţiilor sentinţei civile nr. 243/13 febrarie 2007, iar, prin sentinţa civilă nr. 2241/28 decembrie 2011, Tribunalul Bucureşti a obligat-o să restituie prin decizie motivată imobilul situat în str. x, Bucureşti, compus din teren şi construcţie. Sentinţa a devenit irevocabilă prin decizia civilă nr. 1842/25 octombrie 2012, pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Refuzul Primăriei municipiului Bucureşti de a pune în executare şi această hotărâre judecătorească, a determinat declanşarea executării silite, pârâta-reclamantă învestind Biroul Executorului Judecătoresc I..

Constatând refuzul nejustificat al Primăriei municipiului Bucureşti de a executa voluntar obligaţia, prin încheierea din 21 noiembrie 2013, pronunţată în dosarul nr. x/2013, Judecătoria Sector 3 Bucureşti a obligat-o să plătească în favoarea pârâtei-reclamante penalităţi de 1000 de RON pe zi de întârziere, de la data de 03 iulie 2013, până la executarea obligaţiei stabilite prin sentinţa civilă 2241/2911.

Primăria municipiului Bucureşti a emis Dispoziţia nr. 17639/03 decembrie 2013, prin care a dispus restituirea în natură, în proprietatea C. a imobilului situat în Bucureşti, str. x, sect. 1 compus din teren în suprafaţa de 432 mp şi construcţia compusă din două apartamente situate la parter şi etaj.

Ulterior, Administraţia Fondului Imobiliar a eliberat protocolul nr. MS/46717/28 ianuarie 2014, privind predarea-preluarea imobilului.

Prin încheierea nr. 10948/20 februarie 2014, OCPI Bucureşti - BCPI Sector 1 a dispus radierea poziţiei privind înscrierea dreptului de proprietate al reclamanţilor - pârâţi A. şi B. asupra apartamentului situat la etaj şi intabularea dreptului de proprietate în favoarea pârâtei-reclamante; predarea imobilului s-a făcut în urma executării silite, la data de 30 noiembrie 2014.

A reţinut curtea de apel că "toate motivele invocate de reclamanţii-pârâţi în susţinerea cererii lor au primit dezlegare prin hotărârile pronunţate în litigiile soluţionate anterior între părţi."

Recurenţii-reclamanţi-pârâţi au susţinut că decizia nr. 995 din 22 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, încalcă efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 81 A/16 ianuarie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, devenită irevocabilă, din perspectiva calităţii intimatei de persoană îndreptăţită la acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001, coroborate cu art. 1325 din C. civ. de la 1864.

Înalta Curte menţionează că, pentru a supune controlului judiciar în recurs legalitatea unei hotărâri judecătoreşti, este necesar ca titularul căii de atac să expună critici ce pot fi subsumate motivelor prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., care să privească modalitatea în care instanţa care a pronunţat hotărârea atacată a interpretat sau aplicat o dispoziţie legală.

Prin urmare, nu este suficient ca partea care exercită recursul să reitereze propriile susţineri din fazele procesuale anterioare, ci este necesar să arate care sunt viciile de nelegalitate ale dezlegărilor date de instanţa de judecată cererilor sau apărărilor sale.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că, examinând susţinerile reclamanţilor-pârâţi, instanţa de apel a arătat că prin sentinţa civilă nr. 243/13 februarie 2007 a Tribunalului Bucureşti, prin care s-a soluţionat litigiul purtat între C., în calitate de reclamantă, Primarul General al Municipiului Bucureşti, în calitate de pârât, şi intervenienţii accesorii B. şi A., au fost înlăturate apărările pârâtului şi ale intervenienţilor, referitoare la lipsa calităţii reclamantei C. de persoană îndreptăţită la restituire, întemeiate pe dispoziţiile deciziei civile nr. 81/A/06 ianuarie 2003 şi ale deciziei civile nr. 1805/A/12 septembrie 2003; tribunalul a considerat neîntemeiate argumentele pârâtului şi intervenienţilor D., faţă de regimul juridic diferit al celor două acţiuni în justiţie promovate de reclamanta C., reţinând că, faţă de prevederile art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001, cumpărătorul E. nu poate fi considerat persoană îndreptăţită în condiţiile şi în sensul Legii nr. 10/2001, pentru a putea recurge la procedura acestei legi, şi numai reclamanta, în calitate de moştenitor al foştilor proprietari, este îndreptăţită să urmeze procedura, interesul său legal şi actual decurgând tocmai din obligaţia de garanţie pentru evicţiune.

Prin urmare, constatând că reclamanţii-pârâţi readuc în discuţie aspecte intrate în puterea lucrului judecat, curtea de apel a constatat incidenţa dispoziţiilor art. 1201 din C. civ. de la 1864.

Or, în prezentul recurs, recurenţii-pârâţi, ignorând considerentele explicite cuprinse în decizia civilă nr. 995 din 22 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, susţin că această hotărâre judecătorească încalcă efectul efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 81 A/16 ianuarie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, devenită irevocabilă, din perspectiva calităţii intimatei de persoană îndreptăţită la acordarea de măsuri reparatorii, reiterând susţinerile care nu au necesitat o nouă analiză în faza procesuală anterioară în considerarea puterii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 243/13 februarie 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, fără a expune minime considerente de legalitate care le-ar permite să supună unei noi dezbateri judiciare chestiuni intrate în puterea lucrului judecat.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prin care s-a susţinut încălcarea autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 243/13 februarie 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, din perspectiva identificării imobilului, respectiv a necesităţii administrării de probe pentru a se determina întinderea dreptului intimatei-pârâte-reclamante la măsuri reparatorii pentru componentele de subsol, parter şi etaj, Înalta Curte reţine că nu poate fi primit.

Astfel, prin această hotărâre judecătorească, devenită irevocabilă, a fost admisă contestaţia formulată de contestatoarea C. împotriva Dispoziţiei nr. 3055/31 mai 2004, emisă de Primarul General al municipiului Bucureşti, care a fost desfiinţată, fiind obligat pârâtul să soluţioneze pe fond notificarea nr. 2597/08 august 2001, în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, instanţa statuând cu privire la persoanele care erau proprietarii imobilului la momentul naţionalizării şi la calitatea contestatoarei C. de persoană îndreptăţită la acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile Legii nr. 10/2001, inclusiv sub aspectul justificării unui interes legitim, personal şi actual al acesteia în soluţionarea notificării.

Aşa cum s-a arătat în cele ce preced, restituirea în natură către intimata-pârâtă-reclamantă a imobilului situat în Bucureşti, str. x, sect. 1 nu a fost dispusă prin sentinţa civilă nr. 243/13 februarie 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ci prin Dispoziţia nr. 17639/03 decembrie 2013, emisă de Primarul General al municipiului Bucureşti, în care se menţionează că imobilul restituit este alcătuit din teren în suprafaţa de 432 mp şi construcţie compusă din două apartamente situate la parter şi etaj, dispoziţie emisă în temeiul sentinţei civile nr. 2241/28 decembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti (prin care unitatea notificată a fost a obligată să restituie prin decizie motivată imobilul), devenită irevocabilă prin decizia civilă nr. 1842/25 octombrie 2012, pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a-III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Prin urmare, cum întinderea drepturilor la măsuri reparatorii nu a fost determinată prin hotărârea judecătorească invocată de recurenţi, critica este nefondată.

În ceea ce priveşte criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care s-a susţinut încălcarea de către instanţa de apel a regimului juridic al actului juridic unilateral reprezentat de declaraţia intimatei-pârâte-reclamante de renunţare la notificare, Înalta Curte constată că în mod corect a reţinut curtea de apel că aceste aspecte au intrat în puterea lucrului judecat, fiind tranşate în mod irevocabil conform statuărilor cuprinse în decizia civilă nr. 9688/26 noiembrie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.

Prin urmare, susţinerile recurenţilor privitoare la efectele cererii de renunţare la notificare nu mai pot fi examinate nici în faza procesuală actuală.

Înalta Curte reţine, aşadar, că nu pot fi primite criticile prin care s-a susţinut că instanţa de apel ar fi făcut o greşită aplicare a regimului actului juridic unilateral, prin faptul că nu a procedat la analiza efectelor declaraţiei de renunţare menţionate.

De asemenea, sunt nefondate criticile prin care recurenţii au susţinut că, obligându-i la contravaloarea lipsei de folosinţă, instanţa de apel ar fi încălcat dispoziţiile art. 1357 C. civ. sub aspectul neîntrunirii condiţiei care priveşte vinovăţia lor.

Înalta Curte reţine că, admiţând primul capăt din cererea reconvenţională, curtea de apel a arătat că, după rămânerea definitivă a sentinţei civile nr. 3088/07 aprilie 1999 a Judecătoriei Galaţi, reclamanţii-pârâţi au pierdut orice titlu în baza căruia să mai poată exercita atributul folosinţei asupra imobilului în litigiu. Pe de altă parte, în temeiul prevederilor art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, de la data intabulării, pârâta-reclamantă a devenit îndreptăţită să obţină posesia imobilului.

Din perspectiva săvârşirii de căre reclamanţii-pârâţi, cu vinovăţie, a faptei ilicite constând în continuarea fără drept a folosinţei imobilului, cu încălcarea dreptului de proprietate al pârâtei-reclamante, curtea de apel a apreciat că este lipsit de relevanţă faptul că acestora nu le-a fost comunicată dispoziţia nr. x/03 decembrie 2013 a Primarului municipiului Bucureşti, întrucât, la data de 20 februarie 2014 a fost îndeplinită procedura intabulării dreptului de proprietate al pârâtei-reclamante, iar potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi art. 21 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, scopul publicităţii imobiliare este acela al opozabilităţii faţă de terţi a drepturilor înscrise. De asemenea, nu au fost primite apărările reclamanţilor-pârâţi care au susţinut că li s-a solicitat să elibereze în termen scurt imobilul, respectiv că temporar locuiau la Londra, fiind în misiune, întrucât aceştia au pierdut dreptul de proprietate încă din 21 decembrie 1999, dată la care sentinţa civilă nr. 3088/07 aprilie 1999, pronunţată de Judecătoria Galaţi a devenit definitivă ca efect al respingerii apelului, prin decizia civilă nr. 1639/21 decembrie 1999 a Tribunalului Galaţi.

Criticile prin care recurenţii au arătat că ar fi existat o situaţie confuză cu privire la situaţia juridică a bunului, inclusiv din perspectiva existenţei unui drept de proprietate comună asupra părţilor destinate folosinţei comune (în condiţiile în care au un drept de proprietate asupra garajului) şi a existenţei unui proces de partaj, nu sunt de natură a infirma raţionamentul instanţei de apel în sensul că, ulterior rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 3088/07 aprilie 1999, pronunţată de Judecătoria Galaţi, prin care a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare care a reprezentat titlul de proprietate al recurenţilor, aceştia nu au opus un alt titlu locativ.

Prin urmare, independent de efectuarea formalităţilor de comunicare către recurenţi a încheierii prin care a fost întabulat dreptul de proprietate al intimatei-pârâte-reclamante, recurenţii au cunoscut împrejurarea că în perioada 20 februarie 2014 - 30 noiembrie 2014 nu justificau niciun temei pentru ocuparea imobilului aflat în litigiu.

Pentru considerentele expuse, constatând caracterul nefondat al criticilor de nelegalitate circumscrise dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenţii B. şi A. împotriva deciziilor civile nr. 442 A din 17 mai 2017 şi nr. 995 din 22 noiembrie 2017, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii B. şi A. împotriva deciziilor civile nr. 442 A din 17 mai 2017 şi nr. 995 din 22 noiembrie 2017, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 decembrie 2019.