Stray-dog attack on railway premises: joint liability of railway company and municipality upheld, mayor's appeal inadmissible

Şedinţa publică din data de 10 decembrie 2019

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Timiş sub nr. x/2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Timişoara, prin primar, Consiliul Local al municipiului Timişoara şi Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A., prin Sucursala Regionala CF Timişoara, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâţilor, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 250.000 euro, reprezentând daune morale, echivalentul bănesc al suferinţelor fizice produse de vătămarea corporală cauzată de fapta ilicită, precum şi al suferinţelor psihice determinate de suferinţele fizice, prejudiciul estetic cauzate reclamantului prin fapta ilicită a pârâţilor, constând în neîndeplinirea corespunzătoare sau omisiunea îndeplinirii obligaţiilor legale care le revin în legătură cu gestionarea câinilor fără stăpân, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunal Timiş

Prin sentinţa civilă nr. 269/27.02.2018, Tribunalul Timiş a respins acţiunea reclamantului A. în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Timişoara, prin primar, şi Consiliul Local al municipiului Timişoara, a admis în parte acţiunea reclamantului în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A., prin Sucursala Regionala CF Timişoara, şi a obligat pârâta la plata sumei de 100.000 euro, cu titlu de daune morale.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara

Prin decizia nr. 204/29.11. 2018, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins apelul formulat de către pârâta CNCF "CFR" S.A. - Sucursala Regională de Căi Ferate Timişoara, împotriva sentinţei civile nr. 269/PI/27.02.2018 pronunţate de Tribunalul Timiş, secţia I civilă, a admis apelul formulat de către reclamantul A. împotriva aceleiaşi senţinţe, a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Timişoara, prin primar, Consiliul Local al municipiului Timişoara şi CNCF "CFR" S.A. - Sucursala Regională de Căi Ferate Timişoara, a obligat pârâţii în solidar la plata către reclamant a sumei de 100.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru daune morale, a menţinut în rest dispoziţiile sentinţei atacate şi a obligat pârâţii în solidar să plătească reclamantului suma de 50 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

4. Recursul declarat în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel au declarat recurs pârâta Compania Naţională Căi Ferate "CFR" S.A. - Sucursala Regională de Căi Ferate Timişoara, precum şi pârâţii Municipiul Timişoara, Primarul municipiului Timişoara şi Consiliul local al municipiului Timişoara.

4.1. Recurenta-pârâtă Compania Naţională Căi Ferate "CFR" S.A. - Sucursala Regională de Căi Ferate Timişoara a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 din C. proc. civ. şi a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, iar în rejudecare admiterea excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive şi, pe cale de consecinţă, respingerea acţiunii în contradictoriu cu aceasta.

A criticat recurenta-pârâtă decizia atacată, în esenţă, sub următoarele aspecte:

Sub un prim aspect, recurenta a susţinut că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 2 şi 3 din Legea nr. 289/2005 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional în domeniul transportului pe calea ferată, în condiţiile în care evenimentul s-a petrecut într-o zonă în care este interzis accesul persoanelor neautorizate.

În dezvoltarea acestei critici, recurenta a arătat că, contrar celor afirmate de martor şi reţinute în hotărârea atacată, în Staţia CF Timişoara Nord avizarea publicului călător privind interzicerea accesului persoanelor neautorizate, în conformitate cu Legea nr. 289/2005, s-a concretizat prin amplasarea în diferite locuri din incinta staţiei a unui număr de 20 indicatoare, aspect constatat la faţa locului de organele de cercetare penala, astfel cum rezultă şi din soluţia de clasare dată în dosarul penal nr. x/2014, necontestată de reclamant.

Efectele ordonanţei de clasare, chiar dacă nu pot fi guvernate de prevederile art. 22 din C. proc. pen., totuşi constituie un mijloc de probă, care, fără a avea caracter absolut, dă naştere unei prezumţii simple de adevăr. La aprecierea forţei probante urmează, în opinia recurentei, să se ţină seama de faptul că reclamantul nu a formulat plângere împotriva ordonanţei prin care s-a stabilit locul producerii evenimentului şi de modalitatea în care s-a realizat avizarea publicului călător cu privire la interzicerea accesului persoanelor neautorizate.

A arătat recurenta că locul faptei este precizat cu exactitate în procesul-verbal întocmit la faţa locului de către organele de Politie TF Timişoara Nord, incidentul producându-se ca urmare a accesului reclamantului într-o zonă în care este interzis accesul persoanelor neautorizate, potrivit prevederilor art. 2 şi 3 din Legea nr. 289/2005.

În conformitate cu planul de incendii elaborat şi avizat de ISU Timiş, accesul pe uşa din strada x este destinat autospecialelor de intervenţii în caz de incendii, iar motivul pentru care aceasta nu este închisă definitiv, ci provizoriu, prin puncte de sudură care se pot rupe, este tocmai de a facilita accesul pompierilor.

Chiar martorul propus de reclamant, B., a declarat că victima a intrat printr-o "spărtură în gard" şi, fără nicio referire la locul unde s-a petrecut evenimentul, a făcut doar afirmaţii cu privire la existenta câinilor maidanezi în "zonă".

Sub un al doilea aspect, recurenta a susţinut că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 155/2001, având în vedere ca societatea recurentă şi-a îndeplinit obligaţiile ce-i reveneau cu privire la ridicarea câinilor fără stăpân, nefiind autorizată să ia masuri directe asupra acestora.

A susţinut recurenta că a dovedit cu înscrisurile depuse la dosar faptul că a anunţat de fiecare dată autorităţile abilitate pentru a se lua masuri. A adăposti înseamnă a primi, a găzdui, a tine la adăpost, ceea ce nu este cazul în litigiul de faţă, în care societatea a încercat să rezolve situaţia acestor câini, respectiv ridicarea lor, astfel că nu sunt aplicabile prevederile art. 13 ind.l din O.U.G. nr. 155/2001.

Sub un al treilea aspect, recurenta a susţinut că nu sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 1375 din noul C. civ., întrucât aceasta nu poate fi considerată proprietara animalelor care au invadat teritoriul Staţiei CF Timişoara Nord, de circa 66 ha.

A arătat recurenta că, anterior producerii evenimentului, a solicitat în mod repetat sprijinul Primăriei Municipiului Timişoara şi al firmei S.C. C. S.R.L., care a concesionat serviciul de management al populaţiei canine pe raza municipiului, pentru ridicarea câinilor maidanezi.

Sub un ultim aspect, recurenta a susţinut că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1357 din C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală, având în vedere următoarele: prezenţa câinilor maidanezi în perimetrul staţiei a fost semnalată de către conducere încă din anul 2012, când s-a solicitat sprijinul Primăriei Timişoara pentru ridicarea lor; primăria a informat că firma S.C. C. S.R.L. a ridicat din staţia Timişoara Nord în lunile noiembrie şi decembrie 2012 câte 3 câini iar echipajele se vor deplasa periodic în vederea verificării situaţiei şi aplicării măsurilor ce se impun; conducerea recurentei a solicitat şi în anul 2013 direct firmei S.C. C. S.R.L. sprijin în vederea ridicării câinilor maidanezi din zona staţiei CF Timişoara Nord, str. x, str. x şi zona stadionului CFR, iar pe tot parcursul anului 2013 şi până la producerea incidentului din 28.12.2013 nu există date referitoare la ridicarea câinilor; după producerea incidentului, firma C. S.R.L. a procedat la acţiuni de ridicare a câinilor fără stăpân din staţia Timişoara Nord, care s-au concretizat prin prinderea a 19 câini; locul incidentului este în grupa tehnică, între linia nr. 28 şi gardul împrejmuitor al depoului de locomotive, la o distanţă de aprox. 150 m de cabina D1 înspre depoul de locomotive, zonă în care este interzis accesul personalului neautorizat, conform Legii nr. 289/2015; avizarea publicului călător privind interzicerea accesului s-a concretizat prin amplasarea în diferite locuri din incinta staţiei a 20 de indicatoare.

4.2. Recurenţii-pârâţi Municipiul Timişoara, Primarul municipiului Timişoara şi Consiliul local al municipiului Timişoara au invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ. şi au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate, respingerea apelului declarat de reclamant şi păstrarea sentinţei primei instanţe.

Au criticat recurenţii-pârâţi decizia atacată, în esenţă, sub următoarele aspecte:

Sub un prim aspect, recurenţii au susţinut că instanţa de apel a ignorat probatoriul administrat şi ordonanţa de clasare emisă în dosar penal nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Timişoara, în care s-a reţinut că atacul canin s-a produs ca urmare a accesului petentului A. într-o zonă în care este interzis accesul persoanelor neautorizate, în conformitate cu prevederile art. 2 şi 3 din Legea nr. 289/2005, fiind vorba despre o zonă de siguranţă feroviară, unde se desfăşoară activităţi specifice de cale ferată.

Sub un alt aspect, recurenţii au susţinut că instanţa de apel a reţinut greşit, fără a ţine cont de probatoriul administrat, faptul că nu ar fi fost îndeplinite obligaţiile prevăzute de art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 155/2001, raportat la împrejurarea că pe raza unei unităţi administrativ-teritoriale există şi anumite limitări ale drepturilor autorităţilor locale de a interveni, dictate de regimul juridic al imobilul în cauză şi de regulile impuse de deţinător, cum este şi cazul de faţă, în care este vorba despre un incident produs într-o zonă de siguranţă feroviară în care este permis doar accesul personalului autorizat aparţinând companiei de căi ferate.

Au arătat recurenţii că societatea C. S.R.L a intervenit în zona peronului Gării de Nord Timişoara pentru a ridica câinii fără stăpân, ca urmare a solicitărilor companiei de căi ferate, şi nu există nicio solicitare pentru o intervenţie într-un spaţiu cu acces restricţionat, aflat în administrarea directă a S.N.C.F.R., spaţiu în care câinii erau toleraţi chiar de către angajaţii companiei, după cum în mod corect a reţinut prima instanţă.

În continuare, recurenţii au considerat relevant faptul că există mai multe adrese din anul 2013, prin care Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreţinere şi Reparaţii CF Timişoara a informat Divizia Patrimoniu - Staţia Timişoara Nord şi Postul de Poliţie TF Timişoara Nord, că în zona gării există mai mulţi câini fără stăpân care atacă personalul de manevră din zona liniilor 17, 18 şi 19 tehnică, iar în urma acestora, cei sesizaţi nu s-au adresat instituţiilor recurente pe parcursul anului 2013, pentru a solicita ridicarea câinilor fără stăpân din zona atelierelor de întreţinere si reparaţii, zonă cu acces interzis publicului, în care reprezentanţii societăţii C. S.R.L. nu puteau pătrunde fără autorizarea companiei de căi ferate.

Au conchis recurenţii în sensul că nu sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii lor civile delictuale, câtă vreme incidentul nu s-a petrecut pe domeniul public al Municipiului Timişoara, nu există o faptă ilicită săvârşită de autorităţile administraţiei publice locale, nu există vreo culpă sau o greşeală a pârâţilor care să facă legătura cu prejudiciul pretins de reclamant.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ. a fost analizat în complet de filtru, fiind comunicat părţilor.

Prin încheierea pronunţată în camera de consiliu la data de 8 octombrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de primarul municipiului Timişoara împotriva deciziei nr. 204 din 29 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă în dosarul nr. x/2016 şi a admis în principiu recursurile declarate de pârâta Compania Naţională Căi Ferate "CFR" S.A. - Sucursala Regională de Căi Ferate Timişoara şi de pârâţii municipiul Timişoara şi Consiliul local al municipiului Timişoara împotriva aceleaşi decizii şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică, la data de 26 noiembrie 2019, pentru soluţionarea recursului.

6. Apărările formulate în cauză

Intimata-recurentă pârâtă Compania Naţională Căi Ferate "CFR" S.A. - Sucursala Regională de Căi Ferate Timişoara a depus întâmpinare la recursul declarat de ceilalţi recurenţi-pârâţi, prin care a solicitat respingerea acestuia, ca neîntemeiat, reluând, în esenţă, argumentele expuse în cererea de recurs, în sensul de a arăta că incidentul s-a produs ca urmare a pătrunderii reclamantului într-o zonă în care accesul persoanelor neautorizate era interzis, că nu poate fi considerată proprietara animalelor, astfel că nu sunt incidente dispoziţiile art. 1375 din C. civ., şi că a întreprins toate măsurile necesare pentru ridicarea câinilor fără stăpân din Staţia CF Timişoara Nord.

Intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare la ambele recursuri, prin care a solicitat respingerea lor, ca neîntemeiate.

În susţinerea poziţiei sale procesuale, intimatul-reclamant a arătat, în esenţă, că recurenţii readuc în discuţie elemente de fapt, precum locul în care s-a petrecut incidentul din data de 28.12.2013, regimul aplicabil ariei respective, reinterpretarea probelor administrate, aspecte care în realitate presupun o nouă judecare a fondului şi reprezintă reiterarea unor chestiuni supuse dezbaterii în faţa instanţelor de fond şi apel.

În combaterea motivelor de recurs, intimatul-reclamant a arătat că evenimentul s-a produs în incinta Gării de Nord Timişoara, aşa cum rezultă din probele dosarului, incintă administrată de pârâta companie de căi ferate, astfel că nu se poate pretinde că aceasta este scutită de orice responsabilitate. Mai mult, cele două adrese scrise, pe care pretinde că le-a transmis către Primăria Municipiului Timişoara, au fost în realitate singurele măsuri luate pentru prevenirea evenimentelor de genul celui în discuţie, care nu reprezintă însă măsuri apte de a înlătura un pericol iminent, de care aceasta avea deplină cunoştinţă.

A mai arătat intimatul-reclamant că în cauză sunt aplicabile, contrar susţinerilor recurenţilor, prevederile legale care enumeră responsabilităţile unităţilor administrativ-teritoriale, prin organul lor deliberativ - consiliul local, în ceea ce priveşte gestionarea câinilor fără stăpân de pe domeniul public, cu referire la: obligaţia înfiinţării de servicii specializate pentru gestionarea câinilor fără stăpân (art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 155/2001); obligaţia amenajării şi suplimentării din fonduri proprii în funcţie de necesităţi, în condiţiile prevăzute în anexa nr. 1, de adăposturi publice pentru câinii fără stăpân; asigurarea prin servicii specializate a asistenţei medicale veterinare, efectuarea unor acţiuni sanitar-veterinare prevăzute de legislaţia sanitar-veterinară, precum şi identificarea şi înregistrarea câinilor fără stăpân exclusiv cu medicii veterinari de liberă practică, organizaţi în condiţiile legii (art. 2 alin. (1) şi (3) din O.U.G. nr. 155/2001); obligaţia cazării în adăposturile serviciilor pentru gestionarea câinilor fără stăpân (art. 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 155/2001); eutanasierea câinilor nerevendicaţi (art. 7 alin. (2) din O.U.G. nr. 155/2001); obligaţia consiliilor locale de asigurare a organizării şi funcţionării serviciilor publice de interes local (art. 36 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 215/2001); HCL Timişoara 146/14.03.2013 privind stabilirea unor măsuri pentru gestionarea câinilor cu şi fără stăpân din Municipiul Timişoara, prin a cărui anexă se urmăreşte punerea concretă în aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 155/2001.

Totodată, a susţinut intimatul, faptul că serviciul de gestionare a câinilor fără stăpân a fost concesionat nu poate duce la concluzia înlăturării răspunderii unităţii administrativ-teritoriale, deoarece acesteia îi revine, prin lege, obligaţia gestionării acestui aspect, iar concesionarea reprezintă doar modalitatea/instrumentul prin care Municipiul Timişoara îşi îndeplineşte această obligaţie.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele expuse în continuare.

II.1. Recursul declarat de recurenta-pârâtă Compania Naţională Căi Ferate "CFR" S.A. - Sucursala Regională de Căi Ferate Timişoara este nefondat.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte are în vedere faptul că drept temei al recursul declarat au fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.. Criticile concrete formulate pot fi însă subsumate numai motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8, întrucât cea dintâi teză de nelegalitate a fost invocată pur formal, nefiind argumentată de vreo critică susceptibilă de cenzură în recurs, din perspectiva pretinselor vicii ale motivării deciziei atacate (lipsa motivării, motivarea inexactă ori motivarea insuficientă).

Astfel fiind, criticile recurentei, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., vizează pretinsa reţinere greşită a calităţii procesuale pasive, cu consecinţa antrenării nelegale a răspunderii sale civile delictuale, rezultată din încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2 şi 3 din Legea nr. 289/2005, art. 131 din O.U.G. nr. 155/2001, precum şi ale art. 1375 şi 1357 C. civ., din perspectiva a două dintre condiţiile legale de angajare a răspunderii - fapta ilicită şi vinovăţia.

Este locul aici a aminti faptul că răspunderea civilă delictuală, consacrată în textul de principiu al art. 1349 C. civ., are o finalitate eminamente reparatorie, constituie dreptului comun pentru întreaga instituţie a răspunderii civile şi cunoaşte mai multe forme, între care răspunderea pentru prejudiciul cauzat printr-o faptă ilicită proprie (art. 1357-1371 C. civ.) şi răspunderea pentru prejudiciul injust cauzat de animale (1375-1380 C. civ.).

În litigiul pendinte, cauza juridică înţeleasă ca fundament al pretenţiei deduse judecăţii - astfel cum a fost menţionată în cererea introductivă, într-o redactare clară şi neechivocă şi, respectiv, analizată în calea de atac devolutivă a apelului - o reprezintă angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, în condiţiile dispoziţiilor de drept comun ale art. 1357 C. civ. şi ale celor cu caracter special în materia gestionării câinilor fără stăpân cuprinse în O.U.G. nr. 155/2001.

Devoluând fondul, instanţa de apel a analizat posibilitatea atragerii răspunderii delictuale a recurentei-pârâte pentru fapta proprie (reţinând că sunt întrunite toate condiţiile generale referitoare la fapta ilicită, prejudiciu, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul, precum şi vinovăţia) şi a înlăturat ipoteza angajării răspunderii acesteia pentru prejudiciul cauzat de animale, întrucât nu este nici proprietarul câinilor fără stăpân şi nici nu se serveşte de aceştia, cerinţe alternative pretinse de textul art. 1375 C. civ.

Drept urmare, contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a examinat, din perspectiva cauzei juridice a litigiului, incidenţa răspunderii delictuale subiective (subsumată dovedirii condiţiei vinovăţiei) în condiţiile art. 1357 C. civ., iar nicidecum ipoteza răspunderii delictuale obiective (fără vinovăţie) la care se referă art. 1375 C. civ., astfel încât este vădit nefondată critica formulată sub acest aspect.

În continuare, analizând criticile de nelegalitate axate pe teza încălcării şi aplicării greşite a prevederilor Legii nr. 289/2005 şi O.U.G. nr. 155/2001, Înalta Curte observă că recurenta-pârâtă a reiterat, prin cererea de recurs, nemulţumirile supuse deja controlului judiciar anterior, referitoare la lipsa legitimării sale procesuale pasive deduse din neîntrunirea, în sarcina acesteia, a două dintre condiţiile legale cumulative de angajare a răspunderii delictuale, respectiv vinovăţia şi fapta ilicită.

Astfel, susţinând că evenimentul din 28.12.2013 (atacul câinilor fără stăpân care i-a provocat intimatului-reclamant multiple plăgi muşcate la nivelul capului, trunchiului şi al membrelor) a avut loc într-o zonă în care era interzis accesul persoanelor neautorizate, loc avizat prin indicatoare corespunzătoare, recurenta-pârâtă invocă încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor Legii nr. 289/2005 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional în domeniul transportului pe calea ferată.

Este vorba despre normele care interzic persoanelor neautorizate, definite la art. 3 (calitate necontestată, de altfel, în proces), accesul în zona de siguranţă a infrastructurii feroviare publice (art. 1 alin. (1), respectiv, intrarea sau staţionarea în zonele unde accesul este interzis prin afişe ori semne corespunzătoare din perimetrul staţiilor de cale ferată, reviziilor, depourilor şi triajelor de reţea (art. 2).

Tot astfel, susţinând faptul că prin măsurile întreprinse şi-a îndeplinit obligaţiile legale stabilite prin O.U.G. nr. 155/2001, recurenta-pârâtă afirmă că decizia instanţei de apel a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 131 potrivit cu care "Persoanele juridice de drept public sau de drept privat care cresc sau adăpostesc provizoriu câini sunt direct răspunzătoare, prin reprezentantul lor legal, de respectarea legislaţiei sanitar-veterinare în vigoare şi a prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă".

Or, invocatul aparat argumentativ a fost examinat de curtea de apel într-o manieră extrem de detaliată, în cadrul unui silogism judiciar corect, logic şi convingător, fiind stabilită situaţia de fapt pe baza aprecierii întregului probatoriu administrat (incluzând şi mijloacele de probă evocate în memoriul de recurs, între care ordonanţa de clasare din dosarul penal nr. x/2014 şi depoziţia martorului B.) şi aplicate normele de drept substanţial incidente, cu consecinţa confirmării legitimării procesuale pasive a pârâtei companie de cale ferată şi, pe fond, a angajării răspunderii civile delictuale, prin obligarea la plata în solidar a unor despăgubiri pentru daune morale în sumă de 100.000 euro.

Astfel, în mod corect a reţinut curtea de apel faptul că nesemnalizarea interdicţiei de folosire a zonei unde s-a produs evenimentul prejudiciabil, tolerarea amenajării unei căi de acces şi de traversare a acestui perimetru, alăturat comportamentului nediligent pentru înlăturarea unei situaţii de risc ridicat reprezentat de prezenţa câinilor fără stăpân în staţia CFR conturează în mod neîndoielnic un comportament ilicit şi culpabil al pârâtei recurente, ce a contribuit la producerea consecinţelor prejudiciabile pentru reclamantul-intimat.

Sub aspectul condiţiei vinovăţiei, concluzia instanţei de apel a fost fundamentată pe rezultatul evaluării forţei doveditoare individuale a fiecărui mijloc de probă şi, respectiv, globale a întregului probatoriu din dosar, conform art. 264 alin. (1) C. proc. civ., cu referire atât la ordonanţa de clasare pronunţată în dosarul penal nr. x/2017 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Timişoara, cât şi la relatările martorului B., ori la conţinutul adreselor de sesizare depuse la filele x al dosarului Tribunalului Timiş.

Împrejurările de fapt reţinute pe baza aprecierii coroborate a probatoriului - ce nu mai pot fi reexaminate în calea de atac a recursului în care se exercită exclusiv un control de legalitate - au fundamentat raţionamentul judiciar al instanţei de apel, potrivit cu care pârâta-recurentă şi-a asumat riscul producerii unui eveniment de natura celui al cărui victimă a fost reclamantul-intimat, ceea ce, în planul subiectiv al răspunderii delictuale, se traduce în existenţa vinovăţiei în producerea prejudiciului reclamat. Aceleaşi împrejurări de fapt au condus la excluderea culpei reclamantului, care a pătruns într-un spaţiu interzis peroanelor neautorizate în condiţiile în care accesul era îngăduit printr-o uşă amenajată şi lipseau panourile de semnalizare a interdicţiei de intrare în acel perimetru.

Drept urmare, situaţia de fapt astfel reţinută a determinat, în mod logic, deducţia instanţei de apel referitoare la îndeplinirea condiţiei legale a vinovăţiei recurentei, prevăzută de art. 1357 C. civ.

Ca atare, este înlăturată pretinsa nesocotire a dispoziţiilor Legii nr. 289/2005, criticile recurentei tinzând, în realitate, la reaprecierea probelor şi la schimbarea situaţiei de fapt, pe aspectele care vizează nesemnalizarea interdicţiei de folosire a zonei unde s-a produs evenimentul şi tolerarea amenajării unei căi de acces şi de traversare a acestui perimetru.

Or, asemenea critici nu pot fi primite, întrucât intră în domeniul procesului de apreciere a probatoriului cauzei şi, în consecinţă, ies din sfera controlului de legalitate permis instanţei de recurs.

Sub aspectul celeilalte condiţii legale de angajare a răspunderii delictuale (fapta ilicită), curtea de apel a reţinut comportamentul omisiv al pârâtei-recurente de a nu fi luat toate măsurile care se impuneau pentru a înlătura situaţia de pericol în care se găseau persoanele care foloseau perimetrul staţiei CFR, prin tolerarea câinilor fără stăpân. Aceasta întrucât a înţeles să-şi rezume demersurile la a formula doar trei sesizări (două solicitări adresate Primăriei mun. Timişoara, în 31.10.2012 şi 27.12.2012, şi una adresată S.C. C. S.R.L., în 18.01.2013), în condiţiile în care pârâta presta un serviciu ce implica prezenţa în zonă a unui public călător numeros şi încă din cursul anului 2012 au existat numeroase sesizări care semnalau prezenţa câinilor fără stăpân în incinta staţiei CFR .

Înalta Curte are în vedere, similar instanţei de apel, caracterul de durată al situaţiei de pericol evidenţiată de prezenţa câinilor fără stăpân în perimetrul staţiei CFR, care permite concluzia evidentă că recurenta-pârâtă a adăpostit provizoriu câini fără stăpân, în accepţiunea textului art. 131 din O.U.G. nr. 155/2001, sus-redat, conduită al cărei efect direct a fost asumarea răspunderii, prin reprezentantul legal, de a respecta legislaţia sanitar-veterinară în vigoare şi prevederile O.U.G. nr. 155/2001.

Or, contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel, luând în considerare caracterul extrem de sumar al măsurilor întreprinse, astfel cum au fost acestea ilustrate de înscrisurile dosarului, a realizat o interpretare şi aplicare corectă a prevederilor art. 131 din O.U.G. nr. 155/2001, cu referire la art. 1357 C. civ., atunci când a concluzionat în sensul conturării neîndoielnice a faptei ilicite omisive a pârâtei-recurente ce a contribuit la producerea consecinţelor prejudiciabile pentru reclamant, constând în comportamentul nediligent pentru înlăturarea unei situaţii de risc ridicat generat de prezenţa câinilor fără stăpân în staţia CFR.

Celelalte nemulţumiri expuse în memoriul de recurs, cu referire la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1357 C. civ., aduc în discuţie exclusiv împrejurări de fapt stabilite pe baza aprecierii mijloacelor de probă, aspecte care prezintă, după cum s-a arătat în cele ce preced, valenţele unui veritabil control judiciar de temeinicie, incompatibil cu structura recursului.

Concluzionând asupra criticilor de nelegalitate, în baza argumentelor expuse punctual, Înalta Curte reţine că este nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

II.2. Recursul declarat de recurenţii-pârâţi Municipiul Timişoara şi Consiliul Local al municipiului Timişoara este, de asemenea, nefondat.

Criticile de nelegalitate plasate pe tărâmul motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. şi axate pe ideea nesocotirii de către instanţa de apel a prevederilor art. 2 şi 3 din Legea nr. 289/2005 sunt comune celor formulate prin recursul celeilalte pârâte, urmând a fi respinse în baza aceloraşi raţiuni, care au fost deja expuse şi care sunt deopotrivă valabile şi în cazul acestui al doilea recurs.

Se mai cuvine a fi observat şi faptul că, dincolo de aspectul că susţinerile recurenţilor referitoare la ordonanţa de clasare din 22.12.2015 se circumscriu forţei doveditoare a acestui mijloc de probă, instanţa de apel a analizat apărarea susţinută pe soluţia de clasare şi a evidenţiat în mod corect incidenţa unei situaţii care excedează domeniului autorităţii penalului asupra civilului, în sensul că nu poate fi reţinut efectul autorităţii de lucru judecat al ordonanţei parchetului, conform art. 1365 C. civ. şi art. 28 alin. (1) C. proc. pen.

Nu pot fi primite nici criticile de nelegalitate axate pe ideea aplicării greşite a dispoziţiilor O.U.G. nr. 155/2001 şi ale art. 1357 C. civ., sprijinite argumentativ pe teza conform căreia evenimentul nu s-a produs pe domeniul public al municipiului Timişoara şi nu ar putea fi reţinută nici fapta ilicită şi nici vinovăţia autorităţilor administraţiei publice locale.

Este de observat, în acest sens, faptul că instanţa de apel şi-a întemeiat analiza referitoare la fapta culpabilă a recurenţilor-pârâţi, constând în gestionarea defectuoasă a populaţiei câinilor fără stăpân la nivelul municipiului Timişoara, pe incidenţa dispoziţiilor relevante din O.U.G. nr. 155/2001 care reglementează o serie de obligaţii în sarcina consiliului local, ca organ deliberativ al unităţii administrativ-teritoriale, aşa cum sunt şi prevederile art. 1 alin. (1) şi (2) (obligaţia de a înfiinţa servicii specializate pentru gestionarea câinilor fără stăpân, la nivelul unităţii administrativ-teritoriale), art. 2 alin. (1) (obligaţia de a amenaja şi de a suplimenta din fonduri proprii adăposturile publice pentru câinii fără stăpân) şi Anexa 2, lit. A) pct. 1 (capturarea câinilor de către personalul angajat al consiliilor locale).

Or, în mod judicios a argumentat curtea de apel în sensul că nicio dispoziţie legală nu circumscrie spaţial răspunderea consiliului local numai pentru prejudiciile cauzate de câinii fără stăpân, ce s-ar consuma pe domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale, câtă vreme actul normativ în discuţie se referă la gestionarea câinilor fără stăpân de la nivelul întregii unităţi administrativ-teritoriale. Un argument suplimentar este dat de însuşi cuprinsul caietului de sarcini întocmit pentru delegarea gestiunii serviciilor publice de management al populaţiei canine, animalelor de companie şi activităţi de ecarisaj, ce a stat la baza desemnării concesionarului acestui serviciu, care se referă la întregul teritoriu al municipiului Timişoara, inclusiv la incinta instituţiilor publice, a societăţilor comerciale, organizaţiilor, asociaţiilor, unităţilor de învăţământ şi militare (art. 5).

Drept urmare, sunt nefondate criticile subsumate regimului juridic al terenului pe care s-a produs evenimentul în discuţie.

În ansamblul argumentelor care au fundamentat concluzia întrunirii condiţiilor legale de antrenare a răspunderii delictuale a recurenţilor-pârâţi, instanţa de apel a subliniat în mod corect faptul că respectiva concesionare a serviciului de gestionare a populaţiei canine către S.C. C. S.R.L. nu constituie o cauză exoneratoare de răspundere, întrucât contractul de concesiune vizează doar raporturile dintre concedent şi concesionar şi nu are aptitudinea de a limita dreptul victimei de a pretinde angajarea răspunderii delictuale a autorilor faptei ilicite săvârşite cu vinovăţie.

Ca atare, fapta culpabilă a recurenţilor-pârâţi Municipiul Timişoara şi Consiliul local al municipiului Timişoara, de a gestiona defectuos populaţia câinilor fără stăpân, se alătură celei reţinute în sarcina pârâtei Compania Naţională Căi Ferate "CFR" S.A. - Sucursala Regională de Căi Ferate Timişoara, devenind incident cazul de solidaritate pasivă pentru repararea prejudiciului înregistrat de reclamant, în condiţiile art. 1382 din C. civ.

Conchizând, Înalta Curte reţine că sunt nefondate toate criticile de nelegalitate formulate de recurenţii-pârâţi, subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Cu referire la recursul declarat de Primarul municipiului Timişoara, Înalta Curte a reţinut, în cadrul procedurii de filtrare prevăzute de art. 493 C. proc. civ., cu prilejul verificării condiţiilor legale privind admisibilitatea căii de atac, neîndeplinirea exigenţelor textului art. 458 coroborat cu art. 425 C. proc. civ., dispunând în consecinţă respingerea recursului ca inadmisibil, prin încheierea din 8 octombrie 2019. A fost avut în vedere argumentul că primarul nu este, în litigiul pendinte, subiect al recursului, după cum rezultă fără echivoc din limitele cadrului procesual delimitat la judecata în fond şi în apel, întrucât a figurat în proces doar în calitate de reprezentant legal al unităţi administrativ-teritoriale, care este persoană juridică de drept public, cu capacitatea juridică deplină şi patrimoniu propriu, conform dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 215/2001.

Pentru toate considerente expuse, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de Primarul municipiului Timişoara şi, respectiv, ca nefondate, recursurile declarate de pârâta Compania Naţională Căi Ferate "CFR" S.A. - Sucursala Regională de Căi Ferate Timişoara şi de pârâţii Municipiul Timişoara şi Consiliul local al municipiului Timişoara împotriva deciziei nr. 204 din 29 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

În baza art. 453 şi art. 455 coroborate cu art. 494 C. proc. civ., reţinând culpa procesuală a recurenţilor-pârâţi şi natura coparticipării procesuale, se va dispune obligarea în solidar a acestora la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 8.722,03 RON (reprezentând onorariu de avocat şi cheltuieli de transport) suportate de intimatul-reclamant în faza procesuală a recursului, caracterul real, necesar şi rezonabil al cuantumului acestor cheltuieli fiind dovedit cu bonurile şi facturile fiscale depuse la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de Primarul municipiului Timişoara împotriva deciziei nr. 204 din 29 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă în dosarul nr. x/2016.

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâta Compania Naţională Căi Ferate "CFR" S.A. - Sucursala Regională de Căi Ferate Timişoara şi de pârâţii Municipiul Timişoara şi Consiliul local al municipiului Timişoara împotriva deciziei nr. 204 din 29 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă în dosarul nr. x/2016.

Obligă în solidar pe pârâta Compania Naţională Căi Ferate "CFR" S.A. - Sucursala Regională de Căi Ferate Timişoara şi pe pârâţii Municipiul Timişoara şi Consiliul local al municipiului Timişoara la plata sumei de 8.722,03 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantul A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 decembrie 2019.