Replevin barred by lack of standing; property identified differs; damages upheld, legal fees reduced.

Şedinţa publică din data de 4 decembrie 2019

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la 15.03.2007, astfel cum a fost precizată la 02.04.2012, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi S.C. B. S.A. solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligaţi, în solidar, la predarea în deplină proprietate şi paşnică folosinţă a imobilului compus din suprafaţa de 3.537,20 mp teren şi construcţii, situat în Bucureşti, B-dul x nr. 43, să fie obligat pârâtul Municipiului Bucureşti la restituirea contravalorii investiţiei efectuate la imobilul compus din teren şi construcţii din Bucureşti, B-dul x nr. 79, în valoare de 6.500.000 RON şi să fie instituit un drept de retenţie în favoarea sa asupra acestui din urmă imobil, până la achitarea creanţei.

În motivare, reclamanta a arătat că, în baza contractului autentificat sub nr. x la data de 24.08.2000, de către Biroul Notarilor Publici Asociaţi C. a cumpărat de la numitul D., imobilul situat în Bucureşti, B-dul x nr. 79. În cuprinsul contractului se face menţiunea că vânzătorul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, în baza sentinţei civile nr. 2124 din 13.02.1998 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti (rectificată prin încheierea din 03.11.1998), a dispoziţiei nr. 1490 din 15.06.1998 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti şi a procesului-verbal de punere în posesie nr. x/1998.

Ca urmare a promovării unei acţiuni în revendicare de către Municipiul Bucureşti contra sa şi a vânzătorului, a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 417/20 iunie 2003 de către Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a Civilă, menţinută prin decizia civilă nr. 1436 A/21 iunie 2004 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a Civilă şi prin decizia civilă nr. 3920/14.04.2006 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin respingerea căilor de atac.

Prin aceste hotărâri judecătoreşti a fost obligată, împreună cu vânzătorul D., să predea Municipiului Bucureşti imobilul din Bucureştii Noi nr. 67, cu motivarea că expertiza întocmită în cauză a stabilit că imobilul cumpărat de S.C. A. S.R.L. ar purta nr. 67 şi nu 79, iar imobilul prevăzut în actul de vânzare-cumpărare nr. x/13.10.1933, exhibat de vânzător, este inclus în imobilul ce poartă nr. 43 pe B-dul x Noi, care în prezent se află în posesia S.C. B. S.A..

În consecinţă, se află în situaţia de a nu avea posesia bunului cumpărat, aşa încât este obligată să promoveze prezenta acţiune, iar în cazul în care se stabileşte de către instanţă că imobilul cumpărat de la D. se găseşte pe B-dul x nr. 43 şi deci se află în posesia pârâtei S.C. B. S.A., aceasta să fie obligată la restituirea lui.

Totodată, reclamanta a arătat că în momentul cumpărării imobilului era funcţională doar o suprafaţă de 15% din întreaga suprafaţă de la parterul acestuia, restul construcţiei fiind devastat. Pentru înlăturarea acestei situaţii, a făcut importante investiţii, lucrări a căror valoare a apreciat-o provizoriu la suma de 6.500.000 RON şi, pe cale de consecinţă, solicită restituirea acestor investiţii.

În drept, şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 480, 481, 993, 997 C. civ.

Prin întâmpinarea formulată la 25.04.2007 pârâta S.C. B. S.A. a solicitat respingerea acţiunii şi a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active, excepţia lipsei interesului şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei Municipiului Bucureşti.

Prin încheierea din 22.02.2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia necompetenţei funcţionale a acestei secţii, a dispus scoaterea cauzei de pe rol şi trimiterea la secţia a VI-a comercială, spre competentă soluţionare.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială la data de 12.09.2008, sub nr. x/2008.

În această fază procesuală, prin încheierea din 26.10.2009, s-a dispus introducerea în cauză, în calitate de intervenientă în interes propriu, a S.C. E. S.R.L., instanţa constatând că aceasta a cumpărat imobilul revendicat de la pârâta S.C. B. S.A., prin contractul autentificat sub nr. x din 22.10.2007 de Biroul Notarilor Publici Asociaţi "F." din Bucureşti.

Prin sentinţa nr. 12274/02.11.2009, pronunţată de secţia a VI-a comercială a Tribunalului Bucureşti, în dosarul numărul x/2008, a fost admisă excepţia lipsei procedurii prealabile şi a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.A., Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi intervenienta S.C. E. S.R.L., ca prematură.

Împotriva acestei hotărâri, ca şi împotriva încheierii de şedinţă din 22.02.2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a comercială în dosarul nr. x/2007, a formulat apel reclamanta.

În această fază procesuală, instanţa a luat act de schimbarea denumirii pârâtei S.C. B. S.A., în S.C. G. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 250/20.04.2010 pronunţata în dosarul nr. x/2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civila, a respins, ca nefondat, apelul.

Împotriva acestei soluţii a formulat recurs reclamanta.

Prin decizia nr. 2643/14.09.2011 pronunţata în dosarul nr. x/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială a respins excepţiile invocate de intimata pârâtă S.C. G. S.R.L. Bucureşti şi intimata intervenientă S.C. E. S.R.L. Bucureşti, a admis recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 250 din 20 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a modificat decizia atacată în sensul că a admis apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. Bucureşti împotriva sentinţei nr. 12274 din 2 noiembrie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, pe care a desfiinţat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, respectiv Tribunalului Bucureşti.

Pentru a pronunţa această decizie, Înalta Curte a reţinut că în mod greşit s-a admis excepţia prematurităţii, deoarece litigiul are natură civilă, nu comercială, cum s-a stabilit în mod sumar de către tribunal şi de către instanţa de apel.

Cauza a fost înregistrata pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 28.11.2011.

La termenul de judecată din data de 02.04.2012, cauza a fost suspendată conform dispoziţiilor art. 1551 C. proc. civ.

La data de 01.04.2013, reclamanta a formulat cerere de repunere a cauzei pe rol, care a primit termen la 22.04.2013.

În această fază procesuală, a fost introdusă în cauză, în calitate de cesionară şi succesoare în drepturile reclamantei, S.C. H. S.R.L.

Prin sentinţa civilă nr. 3355/22 aprilie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2008, a fost admisă excepţia netimbrării cererii de repunere pe rol a cauzei, invocată de instanţă din oficiu, a fost anulată cererea de repunere pe rol ca netimbrată şi a fost admisă excepţia perimării invocată de instanţă din oficiu. Pe cale de consecinţă, s-a constatat perimată cererea de chemare în judecată.

Împotriva sentinţei şi a încheierii din data de 2 aprilie 2012 a declarat recurs reclamanta S.C. H. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 1340/17.06.2013, pronunţată în dosarul nr. x/2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis recursurile declarate de reclamantă, a casat încheierea din data de 02.04.2013 şi sentinţa civilă nr. 3355/22.04.2013 şi a trimis cauza pentru continuarea judecăţii aceluiaşi tribunal.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 800/02.06.2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. x/2008, au fost respinse ca neîntemeiate excepţiile lipsei capacităţii de folosinţă a reclamantei, a calităţii procesuale active şi a inadmisibilităţii acţiunii. Totodată, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta S.C. H. S.R.L. în calitate de cesionar de drepturi al cedentei S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi S.C. G. S.R.L. (fostă S.C. B. SA), în calitate de societate absorbantă a S.C. E. S.R.L. şi a fost obligată reclamanta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 309940,58 RON, către pârâta S.C. G. S.R.L..

Pentru a hotărî astfel, referitor la excepţiile lipsei capacităţii de folosinţă şi a lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, tribunalul a constatat că, la data la care a fost încheiat contractul de cesiune nr. x/31.10.2011, reclamanta avea capacitate de folosinţă, întrucât procedura falimentului nu era începută faţă de aceasta.

Capacitatea de folosinţă a unei părţi se analizează la momentul încheierii contractului de cesiune, şi anume, la data de 31.10.2011, modificările ulterioare în ceea ce priveşte situaţia reclamantei persoană juridică nefiind relevante.

În baza acestui contract a operat transmiterea calităţii procesuale active între reclamanta cedentă S.C. A. S.R.L. şi cesionara S.C. H. S.R.L., motiv pentru care se justifică calitatea procesuală activă a acesteia din urmă.

Aspecte referitoare la nulitatea absolută a contractului de cesiune nu pot face obiectul analizei pe cale de excepţie, întrucât vizează aspecte referitoare la părţile contractante şi terţe persoane, acestea din urmă având obligaţia de a face şi dovada interesului în contestarea contractului respectiv.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii, tribunalul a reţinut că reclamantei nu i se poate interzice accesul la justiţie în vederea valorificării unui drept, întrucât ar veni în contradicţie cu prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că în anul 1997, numitul D. a iniţiat în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti o acţiune în revendicare a unui imobil compus din teren în suprafaţă de 3.537,20 mp şi construcţii, situat în Bucureşti. B-dul x nr. 79.

Prin sentinţa civilă nr. 2124/13.02.1998 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/1997 s-a admis acţiunea în revendicare, pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti fiind obligat să lase reclamantului D. în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul compus din teren în suprafaţă de 3.537,20 mp şi construcţii, situat în Bucureşti, B-dul x nr. 79.

Consiliul General al Municipiului Bucureşti nu a exercitat căile de atac prevăzute de lege împotriva sentinţei civile nr. 2124/13.02.1998 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, astfel încât aceasta a rămas definitivă şi irevocabilă, constituind titlu executoriu.

În baza acestei hotărâri judecătoreşti s-a emis dispoziţia nr. x/15.06.1998 a Primarului General al Municipiului Bucureşti, prin care s-a dispus restituirea imobilului către D., fără a se preciza vecinătăţile.

În cadrul executării silite, prin procesul-verbal nr. x/22.07.1998 încheiat de executorul judecătoresc, s-a realizat punerea în posesie a numitului D., procedându-se şi la stabilirea vecinătăţilor imobilului.

În baza încheierii nr. 8301/2000 şi a încheierii nr. 8599/2000, ale Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti - Biroul de carte funciară, D. şi-a intabulat în Cartea Funciară nr. x a Municipiului Bucureşti, dreptul de proprietate cu privire la imobilul din Bd. x, având vecinătăţile indicate în sentinţa civilă nr. 2124/1998 (completată prin încheierea din 03.11.1998) şi numărul cadastral al parcelei 5852.

La data de 21.02.2000, ulterior intrării numitului D. în posesia imobilului din B-dul x nr. 79, restituit prin sentinţa civilă nr. 2124/1998 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, Municipiul Bucureşti a introdus împotriva acestuia o acţiune în revendicare privind imobilul din Bd. x nr. 79 identificat prin vecinătăţile indicate în dispozitivul completat al sentinţei civile nr. 2124/1998.

În susţinerea cererii de revendicare, Municipiul Bucureşti a susţinut că punerea în posesie a numitului D. s-a realizat asupra unei construcţii - complex comercial - executată din fondurile statului pe terenurile expropriate de la alţi proprietari, prin Decretele nr. 213/1966 şi nr. 617/1967, adică asupra unui alt imobil, identificat actualmente în B-dul x Noi, la nr. poştal 65-67.

Municipiul Bucureşti a arătat că numărul poştal nr. 79 nu există în prezent, iar vecinătăţile trecute în încheierea din 03.11.1998 privind completarea sentinţei civile nr. 2124/1998 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, aparţin unui alt imobil de pe acelaşi bulevard, cu nr. x, care nu a aparţinut, însă, niciodată autorului numitului D., deoarece face parte dintr-un teren preluat prin două decrete de expropriere de la alte persoane.

Acţiunea în revendicare a Municipiului Bucureşti a fost admisă de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 417/20.06.2003, menţinută prin decizia civilă nr. 1436/A/21.06.2003, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi prin decizia civilă nr. 3920/14.04.2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, pârâţii D. şi A. fiind obligaţi să lase Municipiului Bucureşti, în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul compus din teren şi construcţie, situat în Bd. x, Bucureşti.

Referitor la pârâta S.C. G. S.R.L. - fostă S.C. B. S.A. dreptul de proprietate al acesteia asupra suprafeţei de teren pretinse de către reclamantă prin prezenta acţiune, este probat prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate.

În doctrină şi jurisprudenţă se consideră că în cadrul unei acţiuni în revendicare în care titlurile de proprietate emană de la autori diferiţi se compară titlurile de proprietate ale autorilor lor.

În speţă, reclamanta pretinde că titlul său de proprietate este contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/24.08.2000, contract ce a fost încheiat în baza sentinţei civile nr. 2124/13.02.1998 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi a dispoziţiei nr. 1490/15.06.1998, emisă de către Primarul General al Municipiului Bucureşti. La rândul lor, pârâtele invocă drept titlu certificatul de atestare a dreptului de proprietate.

În această situaţie, astfel cum s-a precizat prin decizia nr. 33/09.06.2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, trebuie să se verifice, pe fond, dacă reclamanta în acţiunea în revendicare are la rândul său, un bun în sensul Convenţiei, o speranţă legitimă în acelaşi sens. În acelaşi timp, persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credinţă nu trebuie să fie puse în situaţia de a suporta responsabilitatea, care aparţine concret statului pentru faptul de a fi confiscat, cândva aceste bunuri. De asemenea, nici consecinţele insecurităţii raporturilor juridice nu pot fi ignorate.

Tribunalul a apreciat că reclamanta nu are un "bun" în sensul Convenţiei, întrucât nu este în posesia unei hotărâri judecătoreşti anterioare prin care să-i fie recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, respectiv cel situat în Bucureşti, B-dul x nr. 43, sector 1 şi nici o speranţă legitimă.

Din actele dosarului (contractul de vânzare cumpărare nr. x/2000 şi din încheierea de carte funciară) rezultă că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate cu privire la un alt imobil decât acela revendicat din patrimoniul pârâtei. Cuprinsul clar şi neechivoc al acestui contract însoţit de executarea obligaţiilor reciproce cu privire la bunul imobil supus înţelegerii părţilor, exclude orice interpretare, conform căreia ceea ce a vândut D. şi a cumpărat reclamanta S.C. A. S.R.L. ar fi fost imobilul revendicat.

Pe de altă parte, titlul pârâtei, respectiv certificatul de atestare a dreptului de proprietate nr. x nr. x emis la data de 25.10.1993 de Ministerul Industriei, a fost transcris la data de 18.02.1994 în vechile registre de transcripţiuni sub nr. x, forme de publicitate ce au fost realizate înaintea încheierii contractului de vânzare cumpărare nr. x/24.08.2000.

Totodată, nu se poate reţine existenţa erorii asupra obiectului contractului de vânzare cumpărare nr. x/24.08.2000, din moment ce prin litigiile anterioare s-a reţinut cu putere de lucru judecat culpa vânzătorului D. care nu a solicitat în cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/1997, efectuarea unei expertize tehnice de identificare a bunului revendicat.

În concluzie, tribunalul, a reţinut că numai pârâta se bucură de un "bun" în sensul Convenţiei, fapt pentru care titlul ei de proprietate este preferabil, motiv pentru care acţiunea a fost respinsă ca neîntemeiată.

Potrivit dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., reclamanta a fost obligată că plătească pârâtei suma de 309.940,58 RON cheltuieli de judecată.

3. Motivele de apel

Împotriva sentinţei a declarat apel reclamanta, invocând următoarele critici:

Autorul său D. a revendicat fosta proprietate ce a aparţinut autorilor său I. şi J., care la data naţionalizării purta numărul poştal nr. 79 pe B-dul x Noi. Astfel, D. a obţinut prin sentinţa civilă nr. 2124/13.02.1998 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, în calitate de legatar universal al defuncţilor I. şi J., imobilul proprietatea acestora. J. l-a obţinut în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1942 şi transcris sub nr. x/1942 la Tribunalul Ilfov, secţia Notariat de la I.. La rândul său, I. a dobândit acest imobil prin cumpărare în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/13.10.1933 de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat de la K.. Ca urmare, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/24.08.2000 autentificat de BNP Asociaţi C., cumpărătoarei A. S.R.L. i s-au transmis toate drepturile şi obligaţiile, inclusiv şi calitatea procesuală activă a vânzătorului D.;

În condiţiile în care, prin raportul de expertiză întocmit în dosarul nr. x/2000, în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 417/20 iunie 2003 a Tribunalului Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă, s-a demonstrat că imobilul revendicat de D., respectiv fosta proprietate a autorului său I., face parte din parcela nr. 43 şi se regăseşte B-dul x nr. 43, sector 1 aflat în posesia pârâtei S.C. B. S.A., acesta este imobilul cumpărat şi nu cel ce a fost înscris în contractul de vânzare-cumpărare;

Prin sentinţa civilă nr. 2124/13.02.1998 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti s-a constatat că imobilul fost proprietatea autorilor vânzătorului a fost nelegal naţionalizat în baza Legii nr. 119/1948 şi trecut în proprietatea statului şi i s-a recunoscut lui D. dreptul de proprietate asupra acestuia, în condiţiile în care Consiliul General al Municipiului Bucureşti a fost obligat la predarea lui, astfel încât titlul său este mai bine caracterizat decât cel al pârâtei şi se impunea admiterea acţiunii;

Referitor la capătul doi de cerere, apelantul a pretins valoarea lucrărilor de îmbunătăţiri şi amenajări, categoria lucrări de construcţii executată de către el la imobilul din B-dul x nr. 79, de 1.710.880,72 RON cu TV inclus, astfel cum a fost stabilită prin expertiza evaluatoare efectuată în cauză. Acesta a pretins că a fost prejudiciat cu valoarea lucrărilor de îmbunătăţiri şi amenajări efectuate asupra acestui imobil, pe care a fost obligat să-l predea Primăriei Municipiului Bucureşti, ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare intentată de aceasta, deşi în acţiunea de revendicare formulată de autorul său, nu a formulat nici o cale de atac şi a emis dispoziţia de punere în posesie cu privire la acest imobil. Beneficiind de îmbunătăţirile aduse imobilului, Primăria Municipiului Bucureşti s-a îmbogăţit fără justă cauză cu valoarea investiţiei de 1.710.880,82 RON;

Onorariul de avocat de 309.940,58 RON, la care a fost obligat prin sentinţă, este excesiv de mare şi a cerut diminuarea cheltuielilor de judecată din primă instanţă, în situaţia în care nu se vor reţine ca întemeiate celelalte motive de apel.

Prin întâmpinare, intimata S.C. G. S.R.L. a solicitat respingerea apelului pretinzând că reclamantul a schimbat cauza cererii de chemare în judecată direct în apel în condiţiile în care îşi sprijină pretenţiile pe contractele de vânzare cumpărare nr. x/1942 şi nr. y/1933.

De asemenea, a susţinut că reclamanta nu deţine un bun în legătură cu imobilul aflat în proprietatea sa în raport de contractul de vânzare cumpărare nr. x/24.08.2000.

A invocat că titlul său de proprietate, respectiv certificatul de atestare a dreptului de proprietate este perfect valabil, fiind emis în baza art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 şi este mai bine caracterizat decât al reclamantei, în raport de faptul că nu există dovezi privind transmisiunea succesorală către vânzătorul D. şi preluarea imobilului de către stat de la antecesorii acestuia.

De asemenea, intimata pârâtă S.C. G. S.R.L. a formulat apel incident în conformitate cu dispoziţiile art. 293 C. proc. civ. referitor la respingerea excepţiilor lipsei calităţii procesuale active, lipsei capacităţii de folosinţă a S.C. A. S.R.L., ca urmate a încetării personalităţii juridice a acesteia, şi a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.

Totodată, a precizat că cererea de aderare la apel priveşte şi încheierea din 12 mai 2014, prin care s-au respins obiecţiunile formulate de ea la raportul de expertiză topografică şi de suplimentare a raportului de expertiză.

Referitor la lipsa calităţii procesuale active, a arătat că aceasta a vizat atât lipsa dreptului subiectiv material din patrimoniul reclamantei, cât şi lipsa transmisiunii calităţii procesuale active în baza contractului de cesiune din 31.12.2012, ca urmare a nulităţii acestuia, nulitate invocată pe cale de apărare de fond la prima instanţă.

Dreptul subiectiv de drept material nu există în patrimoniul reclamantei şi instanţa greşit a comparat titlurile de proprietate, căci, contractul de vânzare-cumpărare exhibat de reclamantă se referă la alt imobil şi, în plus, reclamanta nu deţine un bun în sensul Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în raport cu pârâta.

Transmisiunea calităţii procesuale active nu a avut loc, căci, contractul de cesiune din 31.12.2011 era nul pentru lipsa cauzei, cauză ilicită şi fraudă la lege. Ilicitatea cauzei şi fraudarea legii constau în încheierea contractului de cesiune cu încălcarea mai multor dispoziţii din Legea nr. 85/2006 şi în scopul fraudării drepturilor creditorilor S.C. A.. Lipsa cauzei constă în aceea că nu a fost plătit nici un preţ al cesiunii, la masa credală nu a fost adusă creanţa de 2.000.000 de euro, înscrisă în contractul de cesiune. De asemenea, contractul este nul şi pentru încălcarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice.

În plus, S.C. A. a invocat pentru prima data transmisiunea calităţii procesuale active către S.C. H. S.R.L. la data de 1 aprilie 2013, când a şi ataşat contractul de cesiune. Cu toate acestea, la data de 2 iulie 2012, S.C. A. a fost radiată din evidenţele Registrului comerţului, aşa încât transmisiunea calităţii procesuale active nu putea avea loc.

Capacitatea de folosinţă a reclamantei a încetat la data de 2 iulie 2012, când a fost radiată din Registrul comerţului şi, în lipsa transmisiunii calităţii procesuale active, excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă active trebuia admisă. Aceasta întrucât, la data când a fost invocată transmisiunea calităţii procesuale active şi la data când a fost soluţionată cererea, nu exista capacitatea procesuală de folosinţă a S.C. A..

Inadmisibilitatea acţiunii în revendicare a imobilelor preluate abuziv în perioada 1945 - 1989, este dedusă din conţinutul Legii nr. 10/2001 şi a deciziei în interesul legii nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a statuat că persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001, nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării.

4. Hotărârea pronunţată în apel de Curtea de apel

Prin decizia civilă nr. 199 A din 7 aprilie 2015, Curtea de apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamanta S.C. H. S.R.L., a schimbat în parte sentinţa apelată, a admis în parte acţiunea, în sensul că: a obligat pe pârâţii S.C. G. S.R.L. şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, să predea reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul constând din suprafaţa de 3137 mp teren şi construcţiile aferente, identificat în chenarul 7-8-9-1-2-3-4-5-6-7, haşurat cu roşu, în anexa la raportul de expertiză din dosarul nr. x/2008 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Comercială, fila x, întocmit de expertul L., situat în municipiul Bucureşti, B-dul x nr. 43, sector 1; a obligat pe pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, să plătească reclamantei suma de 1.710.880,72 RON, despăgubiri civile pentru îmbunătăţirile aduse imobilului din Bucureşti, B-dul x nr. 67, sector 1; a înlăturat obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată din prima instanţă; a respins capătul de cerere privind instituirea unui drept de retenţie, ca neîntemeiat; a respins, ca nefondat, apelul incident, formulat de apelanta-incidentală S.C. G. S.R.L., împotriva aceleiaşi sentinţe.

Examinând cu prioritate criticile din cererea de aderare la apel, ca urmare a faptului că ele vizează, în principal, excepţii procedurale de fond, a căror admitere ar împiedica examinarea criticilor referitoare la fondul litigiului din apelul declarat de reclamantă, Curtea a reţinut următoarele:

Reclamanta S.C. A. S.R.L. pretinde că este îndreptăţită la restituirea imobilului situat în Bucureşti, B-dul x Noi, numărul 43, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 2880 autentificat la data de 24.08.2000, de către Biroul Notarilor Publici Asociaţi C., a sentinţei civile nr. 2124 din 13.02.1998 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, a contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/1933, dar şi a constatărilor din cuprinsul sentinţei civile nr. 417/20 iunie 2003 de către Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, menţinută prin decizia civilă nr. 1436 A/21 iunie 2004 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi prin decizia civilă nr. 3920/14.04.2006 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin respingerea căilor de atac.

Prin aceste din urmă hotărâri judecătoreşti, reclamanta a fost obligată împreună cu vânzătorul D. să predea Municipiului Bucureşti, imobilul din Bucureştii Noi nr. 67, cu motivarea că expertiza întocmită în cauză a stabilit că imobilul cumpărat de S.C. A. S.R.L. ar purta nr. 67 şi nu 79, iar imobilul prevăzut în actul de vânzare-cumpărare nr. x/13.10.1933, exhibat de vânzător, este inclus în imobilul ce poartă nr. 43 pe B-dul x Noi, care în prezent se află în posesia S.C. B. S.A..

În raport de aceste înscrisuri şi constatări, reclamanta poate pretinde că acesta este imobilul cumpărat prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x la data de 24.08.2000, de către Biroul Notarilor Publici Asociaţi C. şi nu cel ce, ulterior judecăţii din 1998, s-a dovedit ca aparţinând Municipiului Bucureşti. Ca urmare, reclamanta justifică calitatea procesuală activă.

Curtea a reţinut că este neîntemeiată şi critica referitoare la lipsa unei transmisiuni a calităţii procesuale active de la S.C. A. către S.C. H. S.R.L., apreciind că această transmisiune a operat în baza contractului, indiferent de data constatării de către instanţă a transmisiunii calităţii procesuale către cesionar.

Aspectele privind nulitatea absolută a contractului de cesiune pentru lipsa cauzei, cauză ilicită, frauda la lege şi încheierea contractului de cesiune cu încălcarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a cesionarului, nu puteau fi dovedite pe cale de apărare, ci numai în cadrul unei acţiuni având un asemenea obiect, cu justificarea unui interes legitim, actual, personal şi direct al titularului cererii, în condiţiile în care pârâta nu este parte în contractul de cesiune, având doar calitatea de terţ.

Astfel fiind, Curtea, pentru considerentele susmenţionate, a constatat că şi celelalte argumente privind greşita respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active sunt neîntemeiate.

Instanţa de apel a mai reţinut că S.C. A. S.R.L. avea capacitate procesuală de folosinţă la data intentării acţiunii, iar la data radierii sale din Registrul comerţului, respectiv 02.07.2012, era deja încheiat contractul de cesiune de drepturi litigioase cu S.C. H. S.R.L., căreia i-a transmis toate drepturile legate de actualul proces, locul ei fiind luat de către cesionară, respectiv de către S.C. H. S.R.L., care are capacitate procesuală de folosinţă, fiind o persoană juridică în fiinţă. Aşa fiind este lipsită de relevanţă, încetarea ulterioară a capacităţii de folosinţă a cedentei.

În consecinţă şi excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă activă este neîntemeiată.

Referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun asupra unui imobil care a făcut obiectul naţionalizării în baza Legii nr. 119/1948, care intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001 şi astfel, nu ar putea face obiectul unei acţiuni de drept comun, Curtea a reţinut că reclamanta invocă existenţa unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, în sensul Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite şi în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Curtea a mai reţinut că autorul reclamantei, D., nu putea apela şi nici nu avea interes să apeleze la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, atâta vreme cât imobilul, fost proprietatea autorilor săi, fusese obţinut de către el în cadrul acţiunii în revendicare, respectiv prin sentinţa civilă nr. 2124 din 13.02.1998 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă, prin nerecurare, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Faptul că în sentinţă era indicat amplasamentul de la numărul poştal vechi şi nu cel actual al imobilului fost proprietatea autorului său nu înlătură eficacitatea titlului acestuia, reconfirmat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

De asemenea, nici faptul că ulterior, printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă în anul 2006, s-a stabilit că imobilul, fost proprietatea autorului reclamantului avea un alt amplasament, iar cel deţinut de către acesta a fost pierdut în cadrul acţiunii în revendicare intentată de către stat, reprezentat printr-o unitate administrativ-teritorială, nu-i poate împiedica accesul la acţiunea în restituirea bunului, pe calea acţiunii de drept comun, de la cel care îl deţine.

În acest context, reţinerea inadmisibilităţii acţiunii în revendicare pe considerentul că autorul reclamantului ar fi avut la dispoziţie prevederile Legii speciale nr. 10/2001, ar conduce, în mod inevitabil, la îngrădirea dreptului la acces în justiţie, şi ar face ca acest drept să aibă caracter iluzoriu, ceea ce ar fi contrar prevederilor art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Curtea de apel a apreciat că respingerea obiecţiunilor formulate de către pârât la raportul de expertiză topografică întocmit în cauză, prin încheierea din 12.05.2014, este justificată de identitatea constatărilor expertului topo L., cu cele din expertiza întocmită în dosarul nr. x/2000, de către expertul M. şi cu celelalte înscrisuri aflate la dosarul cauzei.

Ca urmare, toate criticile formulate prin cererea de aderare la apel referitoare la greşita respingere a excepţiilor susmenţionate şi a obiecţiunilor la raportul de expertiză topo din prezenta cauză, sunt neîntemeiate.

Referitor la apelul declarat de reclamantă, Curtea reţine că acesta este întemeiat, din următoarele considerente:

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 24.08.2000 de către Biroul Notarilor Publici Asociaţi C., reclamanta S.C. A. S.R.L. a cumpărat de la vânzătorul D., imobilul situat în Bucureşti, B-dul x nr. 43, compus din suprafaţa de 3.537 mp teren intravilan, învecinată la N-V cu str. x, parcela Bloc B2, la S-E cu str. x, N-E cu B-dul x Noi şi clădirea formată din parter şi subsol, amplasată pe terenul descris mai sus, înscris în cartea funciară provizorie nr. 19534 a Municipiul Bucureşti, Sectorul 1 cu nr. cadastral x.

Vânzătorul D. a declarat, şi s-a consemnat în cuprinsul contractului, că a dobândit acest imobil în baza sentinţei civile nr. 2124 din 13.02.1998 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă, învestită cu formulă executorie şi transcrisă sub nr. x/1998 la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti şi a încheierii de rectificare din 03.11.1998 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, rămasă definitivă (prin care sunt prezentate vecinătăţile), punerea în posesie fiind făcută în baza dispoziţiei nr. 1490 din 15.06.1998 a Primarului General al Municipiului Bucureşti şi a procesului-verbal de punere în posesie nr. x/1998 încheiat de executorul judecătoresc.

Acelaşi vânzător a mai declarat, şi s-a consemnat în cuprinsul aceluiaşi contract, că el, D., a obţinut sentinţa mai sus menţionată în calitate de legatar universal al defunctului I., care, la rândul său, a avut calitatea de legatar universal al defunctei J., calităţi care au fost stabilite prin certificatul de moştenitor succesiv nr. 5/1999 eliberat de BNP N.. J. a dobândit acest imobil, la rândul său, prin cumpărare, de la I. în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1942, transcris sub nr. x/1942 la Tribunalul Ilfov, secţia Notariat. I. a dobândit acest imobil, prin cumpărare, de la K., în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/13.10.1933 de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat. Dreptul de proprietate a fost intabulat în cartea funciară nr. x a Municipiului Bucureşti.

Cu toate acestea, cel care a fost obligat la predarea imobilului către vânzător, şi a efectuat punerea în posesie, respectiv Municipiul Bucureşti, l-a chemat în judecată atât pe acesta cât şi pe cumpărător (pe acesta din urmă la data de 1 martie 2001) pentru a fi obligaţi la predarea imobilului, pe considerentul că numărul poştal din B-dul x nr. 79, în prezent, nu mai există, şi că el, în realitate, a fost obligat la predarea imobilului din B-dul x nr. 67. Numai că acest imobil nu a fost proprietatea autorilor reclamantului D. din acţiunea în revendicare, ci a altor persoane, de la care a fost preluat prin două decrete de expropriere.

În dosarul nr. x/2000 al Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, care a făcut obiectul acestei acţiuni, s-a administrat expertiza topografică întocmită de expertul M., care a stat la baza pronunţării în cauză a sentinţei civile nr. 417 din 20 iunie 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.

În considerentele sentinţei s-a reţinut cu putere de lucru judecat că, din raportul de expertiză întocmit de expertul M., rezultă că imobilul revendicat de pârâtul D., fosta proprietate a autorului său, I. nu este cel aflat sub construcţia complexului comercial din B-dul x nr. 67 (fost 79), care nu a aparţinut fostei proprietăţi a lui I.. Expertul a stabilit că fosta proprietate a lui I. face parte din parcela nr. 43 şi se regăseşte, în prezent, la intersecţia B-dul x Noi cu str. x, parte din acesta fiind ocupat de S.C. B. S.A..

În urma comparării titlurilor de proprietate ale reclamantului Municipiul Bucureşti şi ale pârâţilor D. şi S.C. A. S.R.L., respectiv sentinţa civilă nr. 2124/1998 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi contractul de vânzare-cumpărare nr. x/24.08.2000, instanţa a apreciat că titlul opus de Municipiul Bucureşti, respectiv Decretele de expropriere nr. 213/1966 şi nr. 617/1967, sunt preferabile titlurilor opuse de pârâţi.

Aceste constatări cu privire la amplasamentul imobilului cu care a fost pus în posesie autorul reclamantului, în baza sentinţei civile nr. 2124/1998 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi care a fost înscris în contractul de vânzare-cumpărare nr. x/24.08.2000, ca fiind în B-dul x nr. 67 şi nu B-dul x nr. 79, care, în prezent, nu mai există, şi cu privire la amplasamentul real al terenului fost proprietatea autorilor lui D., actualmente în B-dul x nr. 43, aflat în posesia pârâtei din prezenta cauză, au fost menţinute prin decizia civilă nr. 1436A din 21.06.2004 a Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin care a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâţi şi decizia civilă nr. 3920/14.04.2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin care a fost respins recursul declarat de aceiaşi pârâţi împotriva deciziei din apel.

Astfel, în cuprinsul considerentelor deciziei din apel, curtea de apel a reţinut că pârâtul D. a fost pus din eroare în posesie cu imobilul din B-dul x nr. 79, care, de fapt, este nr. 67, şi că el nu justifică un titlu valabil pentru acesta.

În considerentele deciziei instanţei supreme s-a reţinut că procesul finalizat prin sentinţa civilă nr. 2124 din 13.02.1998 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, a avut ca obiect revendicarea de către D. a imobilului compus din teren şi construcţie din B-dul x nr. 79, ce a aparţinut autorului său şi a fost naţionalizat în anul 1948. Prin sentinţă s-a admis acţiunea fără ca, în prealabil, imobilul să fi fost identificat printr-o expertiză. După emiterea dispoziţiei de restituire de către Primarul Municipiul Bucureşti şi după punerea în posesie a reclamantului, acesta a cerut, iar instanţa a încuviinţat, completarea dispozitivului sentinţei cu menţiunile privitoare la vecinătăţile imobilului din B-dul x nr. 79.

În realitate, numărul poştal 79 nu mai există, iar vecinătăţile trecute în încheierea din 03.11.1998, aparţin unui alt imobil de pe acelaşi bulevard, la nr. 65 - 67, care nu a aparţinut niciodată autorului reclamantului, făcând parte dintr-un teren preluat prin două decrete de expropriere de la alţi cetăţeni.

Deşi aceste constatări au intrat în puterea lucrului judecat în raport de părţile din proces, îi sunt opozabile şi pârâtului din prezenta cauză, întrucât prin raportul de expertiză întocmit în actualul dosar de către expertul L., se constată că reconstituirea clasică/grafică şi reconstituirea digitală bazate pe măsurători foarte precise, pe planul de amplasament şi delimitare a imobilului fosta proprietate a lui I., confirmă faptul că imobilul situat în Bucureşti, B-dul x nr. 43, parcela x, pe documentaţia cadastrală a S.C. B. S.A., este acelaşi care a aparţinut lui I..

Expertul a avut în vedere procesul-verbal nr. x/16.06.1938 însoţit de planul de situaţie al ţesătoriei mecanice, proprietatea I., actul de vânzare, procesul-verbal nr. x/1.11.1933 însoţit de planul de situaţie al proprietăţii soţilor O., actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 16.06.1938, planul Municipiului Bucureşti din anul 1947.

Expertul a conchis că limita terenului aflat în proprietatea pârâtei se află în chenarul 7-8-9-1-2-3-4-5-6-7, haşurat cu linii roşii în anexa la raportul de expertiză din dosarul nr. x/2008 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială - fila x, şi are o întindere de 3137 mp pe care sunt edificate construcţii. Restul terenului de până la 3536 mp este ocupat de P. S.A. - 166 mp şi de domeniul public - 234 mp.

Aceste constatări sunt identice cu cele din raportul de expertiză întocmit de expert M., care a stat la baza pronunţării soluţiilor din dosarul nr. x/2000 al Tribunalului Bucureşti, secţia V-a civilă.

Curtea nu a luat în considerare apărările pârâtei, precum că autorul reclamantului nu ar face dovada proprietăţii imobilului, în raport de contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/1942 şi transcris sub nr. x/1942 la Tribunalul Ilfov, secţia Notariat şi sub nr. x/13.10.1933 de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat şi precum că D. nu ar face dovada calităţii de moştenitor al soţilor I. şi J., în raport de certificatul de moştenitor nr. x/1999 eliberat de BNP N..

De asemenea, Curtea a apreciat că nu se poate constata că imobilul care a făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare menţionate mai sus, ar fi fost preluat cu titlu în proprietatea statului, în baza Legii nr. 119/1948 şi de la alte persoane decât autorii vânzătorului D. în condiţiile în care, prin sentinţa civilă nr. 2124 din 13.02.1998 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, intrată în puterea lucrului judecat, statul (reprezentat prin Consiliul General al Municipiului Bucureşti), autor al naţionalizării, a fost obligat la predarea acestuia către D..

Chiar dacă ulterior s-a demonstrat că, din cauza neefectuării unui raport de expertiză de identificare a imobilului fost proprietatea autorilor lui D., amplasamentul acestuia nu este cel stabilit prin încheierea de completare a dispozitivului sentinţei susmenţionate şi nici cel indicat în contractul de vânzare-cumpărare exhibat de către reclamantă, este evident că lui D. i s-a restituit, prin sentinţa civilă nr. 2124 din 13.02.1998 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, imobilul fostă proprietatea autorilor săi, care a făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare din 1933 şi 1942, şi că acest imobil i-a fost transmis reclamantei prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 24.08.2000.

Că este aşa o demonstrează nu numai raţionamentul instanţei, ci şi conţinutul contractului de vânzare-cumpărare, care face trimitere atât la sentinţa civilă nr. 2124 din 13.02.1998 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, cât şi la contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/1942 şi nr. y/13.10.1933 de către Tribunalul Ilfov, prin care autorii vânzătorului au devenit proprietarii imobilului din litigiu.

În aceste sens sunt incidente dispoziţiile art. 977 C. civ., conform, cu care interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor.

În raport de toate aceste înscrisuri, reclamanta, care şi-a transmis calitatea procesuală activă către apelanta S.C. H. S.R.L. în baza contractului de cesiune de drepturi litigioase din 31.12.2011, este titulara unui "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În acest sens, Curtea a avut în vedere că, în cauza Atanasiu şi alţii împotriva României, instanţa europeană a subliniat că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul de a impune statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile care i-au fost transferate înainte să ratifice Convenţia.

În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, adoptă o legislaţie care adoptă restituirea, totală sau parţială, a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care împlinesc condiţiile de restituire.

Dacă interesul patrimonial este de ordinul creanţei, el nu poate fi considerat o valoare patrimonială decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu, atunci când este confirmat printr-o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor.

Curtea europeană a subliniat, ţinând seama de sensul autonom al noţiunii de bunuri şi de criteriile reţinute în jurisprudenţa sa, că existenţa unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar, şi dacă în dispozitivul hotărârii au dispus în mod expres restituirea bunului.

În acest context, refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, care ţine de prima frază a aliniatului 1 al art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

Or, în speţă, i s-a recunoscut vânzătorului D., autorul reclamantei, dreptul la restituirea imobilului fost proprietatea autorilor săi, astfel încât, chiar dacă acesta este indicat cu un amplasament greşit în conţinutul hotărârii judecătoreşti, în temeiul acesteia şi a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/13 octombrie 1933 de către Tribunalul Ilfov, secţia Notariat, este titularul unui "bun" în sensul Convenţiei.

Ca urmare, nici vânzătorul şi nici reclamantul nu pot rămâne lipsiţi de bunul lor, ca urmare a punerii în executare a sentinţei civile nr. 417 din 20 iunie 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, astfel încât, acţiunea în revendicare intentată împotriva actualului deţinător al imobilului dobândit, fondată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., este întemeiată.

Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului emis la data de 25.10.1993 de către Ministerul Industriilor sub nr. x seria x, în favoarea B. S.A., ale cărei drepturi au fost preluate de către S.C. G. S.R.L., în urma mai multor transmisiuni succesive, exhibat de către pârâtă, a fost emis în baza art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 şi a Hotărârii Guvernului nr. 834/1991, ca urmare a faptului că B. S.A. era deţinătoarea terenului ce a făcut obiectul acestuia, în care se include şi suprafaţa de 3137 mp teren din litigiu.

Stabilirea dreptului de proprietate asupra terenului în baza prevederilor legale susmenţionate, pe cale administrativă, numai pe considerentul deţinerii acestuia la data intrării lor în vigoare, a dispoziţiilor legale susmenţionate, nu poate constitui un criteriu de preferabilitate pentru pârâtă, în raport de adevăraţii proprietari ai terenului, preluat abuziv la stat, al căror drept de proprietate a fost reconfirmat prin sentinţa civilă nr. 2124 din 13.02.1998 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

Aşa fiind, în urma comparării titlurilor de proprietate prezentate de părţi şi ale celor ce au aparţinut antecesorilor lor, Curtea a reţinut că titlul reclamantei este preferabil în raport de cel al pârâtei.

Instanţa de apel a considerat neîntemeiate apărările pârâtei, precum că reclamanta ar fi invocat noi temeiuri juridice în apel, reţinând că, prin cererea de chemare în judecată completată la primă instanţă, reclamanta a făcut, în mod evident, trimitere nu numai la sentinţa civilă nr. 2124 din 13.02.1998 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, ci şi la contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/13.10.1933 de Tribunalul Ilfov, inserat şi în conţinutul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 24.08.2000 de Biroul Notarilor publici C..

În ceea ce priveşte capătul 2 de cerere, Curtea a constatat că reclamanta a efectuat investiţii şi îmbunătăţiri la imobilul din Bucureşti, B-dul x nr. 67, fapt constatat prin raportul de expertiză întocmit de expert Q., care le-a evaluat la 1.710.880,72 RON cu TVA inclus .

Întrucât părţile au confirmat punerea în executare a sentinţei civile nr. 417 din 20 iunie 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin care reclamanta a fost obligată la predarea imobilului către Municipiul Bucureşti, evident, acesta din urmă, s-a îmbogăţit, fără justă cauză, cu contravaloarea acestor lucrări evidenţiate în raportul de expertiză în detrimentul reclamantei şi trebuie să fie obligat la plata contravalorii lor, în baza art. 993 C. civ.

Cu toate acestea, întrucât reclamanta nu se mai află în posesia bunului în legătură cu care s-a născut creanţa de 1.710.880,72 RON, cererea privind acordarea unui drept de retenţie în favoarea acesteia, este neîntemeiată.

Întrucât pârâta a căzut în pretenţii, în baza art. 274 C. proc. civ., s-a dispus înlăturarea obligării reclamantei la plata cheltuielilor de judecată din prima instanţă.

5. Motivele de recurs

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., pârâţii S.C. G. S.R.L. şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General. Împotriva încheierii din 14.11.2014 a declarat recurs reclamanta S.C. H. S.R.L..

5.1. Prin recursul declarat de reclamanta S.C. H. S.R.L. împotriva încheierii din 14.11.2014, prin care s-a dispus admiterea în parte a cererii sale de asistenţă judiciară, recurenta a solicitat modificarea acestei încheieri, în sensul scutirii în totalitate de la plata taxei de timbru. Recurenta nu a depus motive de recurs.

5.2. Recurenta pârâtă S.C. G. S.R.L. a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora a susţinut următoarele argumente:

- Instanţa de apel a apreciat în mod greşit cu privire la existenta unui "bun" în patrimoniul reclamantei cu privire la imobilul revendicat.

În cadrul acţiunii în revendicare, acţiune reală şi petitorie, reclamatul trebuie să fie proprietar al bunului revendicat, adică să aibă acel drept subiectiv real care să poarte asupra unui bun individual determinat şi care îi dă posibilitatea de a pretinde acel bun individual determinat de la orice persoana care îl stăpâneşte fără drept.

Reclamanta nu are un "bun", şi nici măcar o speranţă legitimă cu privire la acest "bun", nefiind în posesia unei hotărâri judecătoreşti anterioare prin care să-i fie recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, situat în Bucureşti, Bd. x.

Intimata avea doar dreptul la o acţiune în pretenţii împotriva numitului D., pentru repararea daunelor cauzate prin evicţiunea consumată.

În mod greşit instanţa de apel a reţinut că imobilul restituit lui D. în baza sentinţei nr. 2124/1998 şi care face şi obiectul contractului nr. x/2000 este acelaşi cu imobilul fost proprietatea autorilor săi. De asemenea, aceeaşi instanţa arată, în mod eronat, că obiectul Contractului nr. x/14.08.2000, titlul intimatei, este constituit din imobilul revendicat.

Voinţa reala a părţilor nu poate fi disociată de obiectul material al contractului, respectiv imobilul de care a fost evinsă reclamanta iniţială şi despre care s-a stabilit că este situat la numărul poştal 67 din B-dul x Noi. Ceea ce a cumpărat reclamanta iniţială şi cu privire la care poate emite pretenţii, este imobilul situat în Bucureşti, B-dul x nr. 67, Sector 1 şi nu imobilul revendicat, situat în Bucureşti, B-dul x nr. 43.

Argumentaţia intimatei, validată în mod inexplicabil de instanţa de apel, cu privire la dobândirea prin contractul nr. x/2000 a imobilului revendicat nu corespunde niciunui realităţi juridice sau faptice.

Pe de o parte, faptul că în contractul nr. x/2000 s-a menţionat imobilul din B-dul x nr. 79 nu disociază menţiunea de obiectul material al acestui contract, astfel cum este identificat prin vecinătăţi, număr cadastral şi carte funciară (o astfel de disociere ar presupune o problemă de nevalabilitate a contractului), iar pe de altă parte, nu Municipiul Bucureşti era obligat să identifice sau să cunoască imobilul revendicat şi cu privire la care trebuia făcută punerea în posesie, ci însuşi numitul D., în pretinsa calitate de moştenitor al foştilor proprietari.

Imobilul revendicat şi situat în Bucureşti, B-dul x nr. 43, Sector 1 aparţinea fabricii B. S.A., rămânând în discuţie doar terenul în suprafaţa de 3.537 mp, întrucât construcţia ce a existat pe acest teren fusese demolată în baza Decretului nr. 303/1989 a fostului Consiliu de Stat, în locul său fiind edificate alte construcţii.

În acelaşi sens, în Procesul-verbal de constatare nr. x din 26 august 1968 se face vorbire despre "provenienţa imobilelor şi terenurilor aflate în administrarea operativa a B. Bucureşti, imobile care formează proprietatea statului". Astfel, referitor la imobilele din Bucureşti, B-dul x nr. 43, se arată că acestea au devenit proprietatea statului prin actul naţionalizării din 11.06.1948, că acestea datează din anul 1934 şi că au fost demolate în proporţie de 70%. Totodată, în acest act se arată expres ca "terenurile pe care au fost construite obiectivele industriale ale centrului de finisaj B. din B-dul x nr. 43-45 au aparţinut moştenitorilor R. Bucureşti".

Numitul D. nu mai avea niciun interes să identifice imobilul, întrucât ar fi ieşit la iveală atât demolarea vechii construcţii a S., cât şi ocuparea terenului de construcţiile edificate de stat, ceea ce şi în contextul unei revendicări potrivit dreptului comun ar fi împiedicat restituirea terenului în natură. Mai mult decât atât, în procesul finalizat cu sentinţa civilă nr. 2124/1998, D. a menţionat că preluarea de către stat s-a făcut în baza Decretului nr. 92/1950, omiţând să se refere la fosta fabrică naţionalizată în baza Legii nr. 119/1948.

- Între obiectul material al contractului nr. x/2000 şi obiectul material al prezentului litigiu exista diferenţe care exclude interpretarea că imobilul dobândit de către A. S.R.L. ar fi acelaşi cu imobilul revendicat, aflat în proprietatea şi posesia efectiva a recurentei pârâte.

Imobilul cumpărat de reclamanta iniţială a fost determinat prin individualizarea sa materială - indicarea vecinătăţilor, efectuarea lucrărilor cadastrale şi realizarea formelor de publicitate imobiliară, prin înscrierea dreptului în cartea funciară.

Prin contractul de vânzare, reclamanta iniţială a dobândit un bun individual determinat, pe care l-a amenajat şi folosit ca sediu social, până la pierderea proprietăţii prin evicţiune consumată.

Încercarea de a stabili că imobilul ce face obiectul contractului nr. x/2000 este de fapt imobilul revendicat, aflat în proprietatea tabulară şi posesia efectivă a recurentei, constituie o încercare de inducere în eroare cu privire la voinţa părţilor de la data semnării acestui contract.

În realitate, reclamanta încearcă să mute pierderile din patrimoniul său în acela al pârâtei, prin rezolvarea pe seama acesteia din urmă a problemelor legate de răspunderea contractuală a vânzătorului D. şi de inexistenţa unor moştenitori ai acestuia care să răspundă pentru evicţiune.

- Fără vreun temei legal, instanţa de apel înţelege să completeze voinţa părţilor de la data semnării contractului nr. x/2000 cu reţinerile rapoartelor de expertiză întocmite în cauză de experţii M. şi L., fapt inadmisibil, având în vedere principiile de drept aplicabile în materia realizării acordului de voinţă între părţile contractante. Voinţa părţilor se desluşeşte având în vedere conţinutul actului juridic încheiat între ele, şi nu prin raportare la elemente străine raportului juridic.

- Hotărârea instanţei de apel conţine considerente contradictorii, deoarece, în susţinerea raţionamentul juridic, instanţa de apel invocă şi hotărârile judecătoreşti pronunţate în acţiunea în revendicare formulată de Municipiul Bucureşti împotriva lui D., respectiv, reţine că în cuprinsul sentinţei civile nr. 417/20.06.2003, s-a făcut o comparare între titlurile deţinute de D. şi Municipiul Bucureşti, respectiv între sentinţa nr. 2124/1998, la care se adaugă contractul nr. x/2000 şi decretele de expropriere nr. 213/1966 şi nr. 617/1967, considerându-se că titlul celui de-al doilea este preferabil. Aşadar, instanţa de apel recunoaşte că titlul exhibat de D. este constituit de sentinţa civilă nr. 2124/1998, la care se adaugă contractul nr. x/2000 şi nu contractul nr. x/1933. Cu toate acestea, contrazicându-şi propriul raţionament, instanţa de apel înţelege să dea eficienţă contractului nr. x/1993, trecând, astfel, nu numai peste voinţa părţilor manifestată cu ocazia încheierii contractului nr. x/2000, dar şi peste reţinerile cuprinse în hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

- Hotărârile judecătoreşti pronunţate în litigiul anterior beneficiază de autoritate de lucru judecat, însă doar faţă de părţile în cauză, nu şi faţă de pârâtă, în calitate de terţ.

- Reclamanta a pierdut, prin evicţiune, imobilul restituit, astfel încât promovarea unei acţiuni în revendicare împotriva pârâtei nu poate fi admisă. Singurul în măsura să promoveze o astfel de acţiune era D., pe temeiul Legii nr. 10/2001.

- Instanţa de apel a procedat la o greşita comparare de titluri, titlul pârâtei fiind mai bine caracterizat. Imobilului revendicat a fost preluat de stat cu titlu, ca urmare a naţionalizării dispuse prin Legea nr. 119/1948 privind naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi transporturi. În anexa nr. 11 a Legii nr. 119/1948 se menţionează la pct. 34 întreprinderea S., această naţionalizare fiind confirmată şi de procesul-verbal de constatare nr. x/26.08.1968.

Dreptul de proprietate al statului cu privire la imobilul revendicat, a fost transcris sub nr. x/04.09.1968, fiind dat în folosinţa întreprinderii B. S.A..

Pârâta a dobândit dreptul de proprietate ope legis, prin Certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x emis la data de 25.10.1993 de Ministerul Industriilor, fiind dobânditor de bună credinţa. B. S.A. (actuala pârâtă) a fost înfiinţata în anul 1990 prin H.G. nr. 1926/13.12.1990, ca societate cu capital de stat, succesoare a fostei întreprinderi socialiste B. S.A. Bucureşti.

Reclamanta nu prezintă un titlu cu privire la imobilul revendicat şi nici nu face, cu privire la acesta, dovada dreptului său de proprietate sau al vânzătorului D.. La dosarul cauzei nu există vreo dovadă în sensul că imobilul revendicat (respectiv, cel situat la nr. 43) a fost preluat de stat chiar de la defuncţii J. şi I..

Reclamanta nu a învestit instanţa prin acţiunea introductivă cu un petit privind desfiinţarea titlului pârâtei şi rectificarea cărţii funciare. În consecinţa, compararea de titluri făcută de instanţa de apel este greşită.

- Nu s-a făcut dovada că reclamanta a dobândit de la antecesorul său dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, şi nici dovada că antecesorii vânzătorului au fost proprietarii acestui imobil. La data pronunţării sentinţei nr. 2124/1998, certificatul de moştenitor succesiv nr. 5/05.06.1999 nu era eliberat, astfel încât acesta nu putea reprezenta o dovadă a transmisiunii succesorale cu privire la imobilul revendicat către D..

- Recurenta G. S.R.L. este proprietară cu titlu oneros a terenului (prin întreaga procedura de reorganizare, urmată de privatizare şi de afluxul de capital străin) - parte a imobilului revendicat - pe care doreşte sa construiască, pe când intimata reclamantă este un dobânditor cu titlu gratuit (se pretinde a fi dobânditor printr-un contract de cesiune, însă preţul acestui contract nu mai poate fi plătit cedentului A., întrucât acesta şi-a încetat calitatea de subiect de drept, prin închiderea procedurii falimentului şi radierea sa ca persoana juridică).

Se aplică, în acest caz, regula potrivit căreia se va da prioritate titlului dobânditorului cu titlu oneros, faţă de cel al dobânditorului cu titlu gratuit, întrucât evitarea unei pierderi (certat de damno vitando) are prioritate faţă de nerealizarea sau păstrarea unui câştig/beneficiu (certat de lucro captando).

- Prin sentinţa civilă nr. 2124/1998, vânzătorul D. nu a dobândit un "bun", deoarece, prin acea hotărâre, instanţa nu i-a recunoscut lui D. dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, ci asupra unui alt imobil; aceeaşi hotărâre judecătorească nu produce efecte şi nu este opozabilă pârâtei, din moment ce a fost pronunţată în contradictoriu cu un neproprietar (non dominus), respectiv Consiliul General al Municipiului Bucureşti, care nu a avut niciodată proprietatea imobilului revendicat; această hotărâre nu putea statua asupra nevalabilităţii titlului statului, din moment ce nu a fost pronunţată într-o acţiune vizând constatarea nevalabilităţii titlului statului; în respectivul litigiu, D. nu a invocat niciodată că titlul de preluare al statului este Legea nr. 119/1948, ci Decretul nr. 92/1950; hotărârea nu poate produce niciun efect în contra pârâtei, în calitate de terţ, întrucât nu poate fi pusă în executare nici chiar faţă de debitorul din raportul de drept execuţional.

- Titlul pârâtei este protejat prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, întrucât sentinţa nr. 2124/1998 este ulterioară dobândirii de către B. S.A. a dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, cât şi a realizării formelor de publicitate imobiliară cu privire la acesta.

- Chiar dacă s-ar admite că reclamanta are un "bun", trebuie respectat principiul securităţii circuitului civil, întrucât şi recurenta are, la rândul său, un "bun" (fapt reţinut de instanţa de apel), ceea ce opreşte restituirea în natură a imobilului revendicat. Posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare nu trebuie să aducă atingere unui alt drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice, referirea din decizia în interesul legii la "atingerea unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice" incluzând - în ipoteza particulară analizată - şi drepturile acţionarilor societăţii pârâte, ca investitori.

- Cu privire la greşita respingere a cererii de aderare la apelul principal, recurenta arată că, întrucât prima instanţă a reţinut că reclamanta nu este titulara dreptului subiectiv, deoarece a dobândit prin contract dreptul de proprietate asupra altui imobil decât cel revendicat, ar fi trebuit să respingă cererea de chemare în judecată pentru lipsa calităţii procesuale active.

Decizia este nelegală şi sub aspectul respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale active din perspective lipsei unei transmisiuni a acestei calităţi de la reclamanta iniţiala A. S.R.L. către pretinsa reclamanta actuală, intimata S.C. H. S.R.L..

Instanţele de fond şi de apel au greşit în soluţionarea acestui aspect atunci când au apreciat că transmiterea calităţii procesuale active a operat la data cesiunii şi că A. S.R.L. avea capacitatea procesuală de folosinţă la data la care cesiunea a produs efecte în prezenta cauză. În mod greşit s-a reţinut că excepţia nulităţii contractului de cesiune nu poate fi invocată în acest cadru procesual, pe cale de apărare.

- Referitor la greşita respingere a excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a reclamantei iniţiale A. S.R.L., instanţa de apel a apreciat în mod nejustificat că verificarea existenţei capacităţii de folosinţă ar trebui realizată în raport de data încheierii contractului de cesiune atestat sub nr. x/31.10.2011 de către av. T.. La data la care a fost invocată şi soluţionată excepţia, reclamanta iniţială era radiată din Registrul Comeţului, iar capacitatea procesuală trebuia să existe pe tot parcursul procesului.

- În mod greşit a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii. Acţiunea în revendicare formulată de reclamantă este inadmisibilă, întrucât nu exista deschisă calea unei astfel de acţiuni pentru imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1946-22 decembrie 1989.

Imobilul revendicat a fost supus naţionalizării dispuse prin Legea nr. 119/1948, intrând în câmpul de aplicare al Legii nr. 10/2001, iar singurul care ar fi putut promova o acţiune în temeiul Legii nr. 10/2001 ar fi fost vânzătorul D..

Aceasta soluţie a fost consacrată prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33/2008, care a concluzionat că, de principiu, persoanelor cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv art. 480 C. civ.

5.3. În recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, s-a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia s-au arătat, în esenţă, următoarele:

- Cu privire la capătul de cerere în revendicare, hotărârea este greşită, deoarece reclamanta nu a făcut dovada existenţei unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la CEDO.

Prima instanţă a reţinut corect faptul că intimata reclamantă nu se află în posesia unei hotărâri judecătoreşti anterioare, prin care să i se fi recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, respectiv cel situat în Bucureşti, B-dul x nr. 43, sector 1; intimata - reclamanta a dobândit dreptul de proprietate cu privire la un alt imobil decât cel revendicat în prezenta cauză, fapt ce rezultă din actele aflate la dosar şi din chiar contractul de vânzare cumpărare nr. x/2000 şi din încheierea de carte funciară, depuse de la dosar.

Nu se poate reţine eroare asupra obiectului contractului de vânzare cumpărare nr. x/24.08.2000, obiectul contractului fiind clar individualizat.

Instanţa de apel a dat eficienţă comparării titlurilor, în condiţiile în care intimata reclamantă nu are un drept de proprietate. În lipsa dovezii existenţei actuale a dreptului de proprietate afirmat cu privire la imobilul revendicat, intimata-reclamantă nu face dovada dreptului pretins.

Instanţa de apel era ţinută la soluţionarea cererii de revendicare în funcţie de obiectul contractului de vânzare cumpărare nr. x/2000, prin care s-a individualizat imobilul cumpărat prin vecinătăţi, stradă, număr cadastral, carte funciară.

În concluzie, prin pronunţarea soluţiei în cauză au fost încălcate şi interpretate greşit dispoziţiile art. 1295 şi art. 480 C. civ., art. 1 şi art. 21 din Legea nr. 7/1996.

- Cu privire la capătul de cerere privind plata de despăgubiri pentru îmbunătăţirile aduse imobilului din Bucureşti, B-dul x nr. 67, hotărârea instanţei de apel a fost dată prin aplicarea greşită a dispoziţiilor referitoare la îmbogăţirea fără justă cauză.

Nu sunt îndeplinite condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză; nu sunt incidente dispoziţiile art. 993 C. civ. cheltuielile făcute de intimata reclamantă sunt cheltuieli voluptuare şi nu reprezintă cheltuieli necesare sau utile imobilului.

Decizia recurată este nelegală, întrucât nu se poate imputa Municipiului Bucureşti culpa pentru întoarcerea bunului în proprietatea sa şi pentru faptul că dreptul său asupra imobilului este mai caracterizat, admiterea acţiunii în revendicare nereprezentând un fapt juridic ilicit în temeiul căreia să se angajeze răspunderea civilă a Municipiului Bucureşti. Intimata reclamantă a angajat aceste cheltuieli pentru sine, în calitatea sa la acel moment, de proprietară a imobilului.

Instanţa de apel a interpretat şi aplicat eronat dispoziţiile art. 993 C. civ., care se referă la plata nedatorată.

Eventuala culpă în evingerea Municipiului Bucureşti o are cel mult Consiliul General al Municipiului Bucureşti, care a procedat iniţial la punerea în posesie a intimatei reclamante şi care, ulterior, a determinat revendicarea de către Municipiul Bucureşti.

Îmbunătăţirile a căror contravaloare este pretinsă depăşesc caracterul unor îmbunătăţiri necesare şi utile, fiind adevărate cheltuieli voluptuare, executate pentru luxul personal al intimatei reclamante.

6. Procedura în faţa instanţei de recurs

La primul termen de judecată din 22 octombrie 2015, U. S.A. a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul recurentei pârâte S.C. G. S.R.L., cerere care a fost admisă în principiu prin încheierea din 21 ianuarie 2016.

La acelaşi termen, din 21 ianuarie 2016, s-a dispus suspendarea judecăţii recursurilor, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea irevocabilă a litigiului ce formează obiectul dosarului nr. x/2015 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, care are ca obiect nulitatea contractului de cesiune de care se prevalează reclamanta.

Prin încheierea din 21 februarie 2019 s-a dispus repunerea cauzei pe rol, constatându-se că dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost soluţionat prin hotărâre definitivă (decizia nr. 5243 din 6 decembrie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă).

La acelaşi termen s-a dispus citarea V. S.R.L., în calitate de cesionară a creanţei deţinute de intervenienta U. S.A., iar la termenul din 18 aprilie 2019 s-a dispus introducere în cauză a cesionarei, în calitate de intervenientă, în locul U. S.A..

La termenul din 17 octombrie 2019, s-a dispus introducerea în cauză, ca succesoare cu titlu particular a imobilului, în calitate de recurentă pârâtă, a S.C. W. S.R.L.. De asemenea, constatând că creanţa intervenientei V. S.R.L. a fost cedată către S.C. W. S.R.L., care a dobândit calitatea de recurentă pârâtă, s-a dispus scoaterea din cauză a V. S.R.L..

7. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinările formulate la recursurile declarate de pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primar General şi de S.C. G. S.R.L., reclamanta S.C. H. S.R.L. a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate, reluând apărările formulate pe parcursul procesului şi argumentele reţinute de instanţa de apel, a cărei decizie a solicitat a fi menţinută.

Prin întâmpinarea formulată de S.C. G. S.R.L. la recursul declarat de Municipiul Bucureşti s-a solicitat admiterea acestui recurs.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte reţine următoarele:

Primul motiv de recurs ce se impune a fi examinat este cel referitor la modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, încadrabil în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat prin recursul declarat de recurenta pârâtă S.C. G. S.R.L. şi argumentat din două puncte de vedere.

Pe de o parte, recurenta a susţinut soluţionarea greşită a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei din perspectiva nulităţii contractului de cesiune nr. x octombrie 2011 prin care reclamanta iniţială, S.C. A. S.R.L. a cesionat în favoarea SC. H. S.R.L. toate drepturile pe care le-ar fi dobândit cu privire la imobilul revendicat.

Pe de altă parte, s-a arătat de către recurenta pârâtă că prima instanţă a reţinut corect faptul că reclamanta nu face dovada dreptului său de proprietate asupra imobilului, dar această constatare ar fi trebuit să conducă la respingerea acţiunii pentru lipsa calităţii procesuale active; critica întemeiată pe această excepţie vizează şi decizia din apel, recurenta pârâtă susţinând că în mod greşit instanţa de apel reţine că reclamanta are un titlu pe imobilul revendicat. Aceeaşi critică este susţinută şi prin recursul formulat de recurentul pârât Municipiul Bucureşti.

Înalta Curte reţine că, în ceea ce priveşte nulitatea contractului de cesiune, constatând că recurentul pârât a formulat acţiune pe cale separată, prin încheierea din 21 ianuarie 2016 a dispus suspendarea judecăţii recursurilor, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea irevocabilă a litigiului ce formează obiectul dosarului nr. x/2015 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost soluţionat prin hotărâre definitivă (sentinţa civilă nr. 3074 din 19 mai 2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, menţinută în apel prin decizia nr. 940 A din 22 mai 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, definitivă prin decizia nr. 5243 din 6 decembrie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă).

Prin hotărârea menţionată s-a respins acţiunea având ca obiect constatarea nulităţii contractului de cesiune atestat sub nr. 18/31 octombrie 2011 de avocat T..

Având în vedere că motivele de nulitate a actului de cesiune, invocate în prezenta cauză, au fost analizate şi respinse prin hotărârea definitivă pronunţată în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Bucureşti, se impune respingerea criticii formulate de recurenta pârâtă, întrucât hotărârea pronunţată în litigiul separat se impune cu autoritate de lucru judecat.

În ce priveşte lipsa capacităţii de folosinţă a reclamantei S.C. A. S.R.L., curtea de apel a reţinut în mod corect că transmisiunea calităţii procesuale de la cedentă către cesionară a operat în baza contractului de cesiune, cedenta având capacitate de folosinţă la momentul încheierii contractului de cesiune.

Analizând critica ambilor pârâţi, privind lipsa calităţii procesuale active a reclamantei decurgând din inexistenţa dreptului de proprietate asupra imobilului în patrimoniu său, Înalta Curte constată că este întemeiată, pentru următoarele motive:

Reclamanta a învestit instanţa cu acţiunea în revendicarea imobilului compus din suprafaţa de 3.537,20 mp teren şi construcţii, situat în Bucureşti, B-dul x nr. 43, formulată pe calea dreptului comun, invocând ca titlu de proprietate contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x la data de 24.08.2000, de Biroul Notarilor Publici Asociaţi C., prin care a cumpărat de la numitul D., imobilul situat în Bucureşti, B-dul x nr. 79, care s-a dovedit a fi situat, în realitate, la nr. 67.

Examinând excepţia lipsei calităţii procesuale active, readusă în dezbatere de pârâtă, prin cererea de aderare la apel - motivată de faptul că reclamantei îi lipseşte însuşi dreptul subiectiv material de proprietate, deoarece prin contractul de vânzare-cumpărare a achiziţionat un alt imobil decât cel revendicat - instanţa de apel a reţinut că reclamanta S.C. A. S.R.L. pretinde că este îndreptăţită la restituirea imobilului situat în Bucureşti, B-dul x Noi, numărul 43, nu numai în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 2880 autentificat la data de 24.08.2000, de către Biroul Notarilor Publici Asociaţi C. şi a sentinţei civile nr. 2124 din 13.02.1998 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, ci şi a contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/1933, a constatărilor din cuprinsul sentinţei civile nr. 417/20 iunie 2003 de către Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a Civilă, menţinută prin decizia civilă nr. 1436 A/21 iunie 2004 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a Civilă, şi prin decizia civilă nr. 3920/14.04.2006 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin respingerea căilor de atac.

Prin aceste din urmă hotărâri judecătoreşti - reţine instanţa de apel - reclamanta a fost obligată împreună cu vânzătorul D. să predea Municipiului Bucureşti, imobilul din Bucureştii Noi nr. 67, cu motivarea că expertiza întocmită în cauză a stabilit că imobilul cumpărat de A. S.R.L. ar purta nr. 67 şi nu 79, iar imobilul prevăzut în actul de vânzare-cumpărare nr. x/13.10.1933, exhibat de vânzător, este inclus în imobilul ce poartă nr. 43 pe B-dul x Noi, care în prezent se află în posesia SC. B. S.A..

În raport de aceste înscrisuri şi constatări, instanţa de apel a reţinut că reclamanta poate pretinde că acesta este imobilul cumpărat prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x la 24 august 2000 şi nu cel ce, ulterior judecăţii din 1998, s-a dovedit ca aparţinând Municipiului Bucureşti.

Înalta Curte constată că titlul reclamantei, constând în contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 24 august 2000, are ca obiect imobilul situat în Bucureşti, B-dul x nr. 79 (în realitate, 67), compus din suprafaţa de 3.537 mp teren intravilan, cu vecinii: N-V str. x, V parcela bloc B2, S-E str. x, N-E B-dul x Noi şi clădirea formată din parter, etajul 1 şi subsol, amplasată pe terenul descris mai sus, înscris în Cartea Funciara provizorie nr. 19534 a Municipiului Bucureşti, sector 1 cu numărul cadastral al parcelei 5852.

Imobilul cumpărat de reclamanta iniţială S.C. A. S.R.L. a fost, aşadar, clar determinat prin individualizarea sa materială, respectiv s-au indicat vecinătăţile şi elementele de identificare cadastrală şi de carte funciară.

Imobilul astfel identificat a fost efectiv preluat în posesie de reclamanta S.C. A. S.R.L., care l-a amenajat, efectuând investiţiile şi îmbunătăţirile, a căror valoarea a pretins-o, în prezenta cauză, prin cererea îndreptată împotriva Municipiului Bucureşti.

Anterior, vânzătorul fusese pus în posesie cu acelaşi imobil, în baza dispoziţiei de restituire nr. 1490 din 15 iunie 1998 a Primarului General al Municipiului Bucureşti şi a procesului-verbal de punere în posesie nr. x/1998 încheiat de executorul judecătoresc. Restituirea şi punerea în posesie au avut la bază sentinţa civilă nr. 2124 din 13 februarie 1998 a Judecătoriei Sectorului 1, rectificată prin încheierea din 3 noiembrie 1998, în care s-au indicat vecinătăţile imobilului restituit, care coincid cu vecinătăţile menţionate în contract şi care corespund imobilului de la nr. 67.

Împrejurarea că părţile contractului de vânzare-cumpărare nu au avut vreun dubiu cu privire la identitatea imobilului ce a format obiectul vânzării rezultă şi din apărările pe care acestea le-au făcut în cadrul litigiului având ca obiect acţiunea în revendicare formulată de Municipiul Bucureşti, finalizat prin sentinţa civilă nr. 417 din 20 iunie 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, rămasă irevocabilă, în care au susţinut că imobilul cumpărat are vecinătăţile stabilite prin încheierea de îndreptare a sentinţei civile nr. 2124 din 13 februarie 1998 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

Faptul că, în contractul de vânzare-cumpărare, s-au menţionat titlurile vechi al autorilor vânzătorului (contractele de vânzare autentificate sub nr. x din 13 octombrie 1933 şi nr. y/1942, de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat) nu poate conduce la schimbarea obiectului contractului, prin interpretarea că părţile ar fi intenţionat, de fapt să vândă şi, respectiv, să cumpere imobilul din actele vechi de proprietate, astfel cum ar fi urmat, eventual, să fie identificat în viitor.

O condiţie de valabilitate a contractului de vânzare-cumpărare, astfel cum rezultă din prevederile art. 948 pct. 3 şi art. 964 C. civ. din 1864 (în vigoare la data încheierii contractului în discuţie) este aceea ca bunul vândut să fie determinat sau determinabil.

Or, din nicio clauză a contractului nu reiese că părţile ar fi convenit să vândă un imobil ce ar fi urmat să fie determinat în viitor, ci s-au indicat exact elementele de identificare (adresă poştală, suprafaţă, coordonate cadastrale) care nu permit interpretarea propusă de reclamantă, în sensul că ar fi cumpărat, în realitate, nu imobilul descris în contract, pe care l-a şi preluat în posesie, ci imobilul pe care ar fi trebuit să-l dobândească vânzătorul prin retrocedare, pe baza actelor vechi de proprietate.

În concluzie, Înalta Curte constată, că este întrunit motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., deoarece în mod greşit instanţa de apel a aplicat dispoziţiile art. 977 C. civ. şi a interpretat clauza din contract referitoare la obiectul vânzării, stabilind că bunul vândut este altul decât cel identificat clar şi fără dubiu, predat ca atare de vânzător cumpărătorului şi folosit de acesta până la momentul evicţiunii, instanţa schimbând, în acest mod, înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al contractului.

Împrejurarea că, prin sentinţa civilă nr. 417 din 20 iunie 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a admis acţiunea în revendicare a Municipiul Bucureşti, iar pârâţii D. şi S.C. A. S.R.L. (vânzătorul şi cumpărătorul) au fost obligaţi să predea reclamantului imobilul ce formase obiectul vânzării, nu-i conferă cumpărătorului vocaţia de a pretinde unui terţ predarea altui imobil decât cel cumpărat, cu motivarea că acela ocupă amplasamentul imobilului pe care vânzătorul l-a obţinut prin hotărâre judecătorească de retrocedare.

În realitate, ceea ce s-a restituit în favoarea lui D. a fost imobilul identificat prin încheierea de rectificare a sentinţei nr. 2124 din 13 februarie 1998 a Judecătoriei Sectorului 1, care cert nu este imobilul revendicat, pe care îl deţine în prezent pârâta.

De aceea, este eronată constarea instanţei de apel că lui D. i s-ar fi restituit, prin sentinţa civilă nr. 2124 din 13.02.1998 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, imobilul fost proprietatea autorilor săi, care a făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare din 1933 şi 1942, care este situat la nr. 43 şi că acest imobil i-ar fi fost transmis reclamantei prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 24.08.2000.

În analiza titlului de proprietate al reclamantei, apt să-i justifice calitatea procesuală activă, este relevant ce a cumpărat aceasta de la D., şi nu ce ar fi trebuit să dobândească vânzătorul în baza actelor de proprietate ale autorilor acestuia.

Faptul că ulterior cumpărătorul a fost evins, constatându-se că imobilul restituit prin hotărâre judecătorească şi vândut nu era proprietatea vânzătorului, pune problema unei ipoteze clasice de evicţiune, cumpărătorul evins având la dispoziţie acţiunea în garanţie împotriva vânzătorului.

Această concluzie conduce la constatarea că este fondat şi motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în ceea ce priveşte modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei.

Această condiţie de exerciţiu a acţiunii civile presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi persoana care este titularul dreptului dedus judecăţii. În cazul acţiunilor privitoare la proprietate, cum este acţiunea în revendicare, reclamantul trebuie să-şi justifice calitatea sa procesuală, prin probarea chiar a dreptului pretins, respectiv a dreptului de proprietate asupra bunului revendicat.

Calitatea reclamantului de a introduce acţiunea în revendicare trebuie examinată înainte de a discuta dreptul pârâtului asupra bunului, ceea ce obligă pe cel care promovează o astfel de cerere să probeze că este titularul dreptului de proprietate asupra bunului revendicat.

Cum, contractul de vânzare-cumpărare exhibat de reclamantă nu are ca obiect imobilul revendicat, în lipsa unui titlu de proprietate, nu se poate reţine calitatea procesuală activă a reclamantei.

Nu poate fi reţinută calitatea reclamantei de a revendica imobilul în litigiu, situat la nr. 43 - pe motiv că acesta a fost preluat abuziv de stat - nici din perspectiva unei pretinse "subrogări" a reclamantei în dreptul pe care D. l-ar fi avut, în calitate de moştenitor al fostului proprietar. Este adevărat că, odată cu strămutarea proprietăţii, prin vânzare, se transmit vânzătorului şi toate garanţiile şi acţiunile accesorii care au aparţinut vânzătorului, însă numai în ceea ce priveşte bunul vândut. În speţă, prin contractul de vânzare cumpărare, i s-au transmis reclamantei garanţiile şi accesoriile corespunzătoare imobilului identificat în contract, nu un drept la acţiune pentru intentarea unei acţiuni de retrocedare a imobilului preluat abuziv de către stat.

În lipsa unei stipulaţii exprese în contractul de vânzare cumpărare, prin care părţile să convină asupra transmiterii către cumpărător a drepturilor asupra fostei proprietăţi, indiferent la ce număr poştal s-ar situa (având în vedere că vânzarea s-a făcut în timpul procesului intentat de Municipiul Bucureşti, aşa încât părţile erau avizate cu privire la posibilitatea unei erori de identificare a imobilului), numai D., în calitate de moştenitor al fostului proprietar al imobilului preluat de stat ar fi avut calitatea să revendice imobilul de la nr. 43 de la pârâtă. Într-un asemenea cadru, s-ar fi putut verifica, în contextul Deciziei nr. 33/2008, dacă sentinţa civilă nr. 2124 din 13.02.1998 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, astfel cum a fost rectificată prin încheierea din 3 noiembrie 1998, constituie un "bun" pentru reclamant şi dacă această hotărâre poate fi opusă cu putere de lucru judecat deţinătorului actual, având în vedere că sentinţa a fost dată fără motivare, aşa încât nu rezultă care este titlul statului pe care instanţa l-a invalidat (Decretul nr. 92/1950 indicat în acţiunea formulată de D. sau Legea nr. 119/1948, indicată ca temei al preluării de către pârâtă) şi nici dacă a fost avută în vedere situaţia juridică a imobilului la data pronunţării respectivei sentinţe (sub aspectul titlului în baza căruia pârâta deţine bunul şi existenţa unor construcţii noi, ca urmare a demolării construcţiilor existente pe teren la data preluării de către stat).

Reclamanta este succesor cu titlu particular al vânzătorului D. numai în privinţa imobilului pe care l-a cumpărat, astfel cum a fost identificat în contract, nu şi în ceea ce priveşte acţiunea pe care vânzătorul ar fi putut să o formuleze împotriva pârâtei, pentru restituirea în natură a bunului preluat de stat, aflat în prezent în proprietatea acesteia.

În acest context, este greşită reţinerea de către instanţa de apel a incidenţei în cauză a Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, întrucât nu ne aflăm în ipoteza unei acţiuni în revendicarea imobilului preluat în mod abuziv de stat, formulată de fostul proprietar sau de moştenitorii acestuia, ci într-o acţiune clasică în revendicare, formulată de cumpărătorul unui imobil deja restituit persoanei îndreptăţite, deci, ieşit de sub incidenţa legislaţiei şi a jurisprudenţei specifice restituirii imobilelor preluate abuziv, imobil de care a fost evinsă prin acţiunea unui terţ.

În raport cu aceste considerente, Înalta Curte, constatând incidente în cauză motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., va admite recursurile declarate de pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primar General şi de S.C. G. S.R.L., continuat de S.C. W. S.R.L., în calitate de succesor cu titlu particular şi va modifica în parte decizia civilă recurată, în sensul că va admite apelul incident formulat de S.C. G. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 800 din 2 iunie 2014 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, cu consecinţa respingerii acţiunii în revendicare formulată de reclamanta S.C. H. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii S.C. G. S.R.L. şi Municipiul Bucureşti, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

În raport cu această soluţie, nu se mai impune analizarea celorlalte critici din recursurile pârâţilor, care vizează aspectele de fond ale acţiunii în revendicare şi nici a ultimului motiv de recurs formulat de recurenta S.C. G. S.R.L. privind inadmisibilitatea acţiunii în condiţiile incidenţei Legii nr. 10/2001.

În ceea ce priveşte criticile din recursul declarat de Municipiul Bucureşti, în privinţa soluţiei de admiterea a capătului de cerere având ca obiect valoarea investiţiilor şi îmbunătăţirilor efectuate de reclamantă la imobilul din B-dul x nr. 67, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate.

Prima critică vizează neîndeplinirea condiţiilor îmbogăţirii fără justă cauză, recurentul considerând că temeiul juridic al măririi patrimoniului său şi al însărăcirii corelative a patrimoniului reclamantei este dreptul de proprietate pe care intimata reclamantă l-a avut asupra imobilului la momentul efectuării investiţiilor. În opinia recurentului, reclamanta a angajat aceste cheltuieli pentru sine, în calitatea sa, la acel moment, de proprietară a imobilului.

Critica este nefondată, deoarece admiterea acţiunii în revendicare pune şi problema recuperării cheltuielilor pe care posesorul le-a efectuat cu bunul supus restituirii.

Faptul că aceste cheltuieli au fost efectuate în perioada în care intimata reclamantă se credea proprietară nu poate constitui motiv de respingere a capătului de cerere privind cheltuielile, ci dimpotrivă, justifică dezdăunarea sa pentru pierderea patrimonială suferită, restituirea cheltuielilor necesare şi utile făcute de posesorul faţă de care s-a admis acţiunea în revendicare nefiind decât o aplicaţie particulară a mecanismului îmbogăţirii fără justă cauză.

Această obligaţie nu are la bază ideea de culpă a proprietarului căruia i s-a admis acţiunea în revendicare şi nu se fondează pe răspunderea civilă delictuală, aşa cum în mod greşit susţine recurentul. Îmbogăţirea fără justă cauză este un fapt juridic licit, izvor autonom de obligaţii, care generează un raport obligaţional în al cărui conţinut se regăsesc îndatorirea celui care în mod injust şi-a sporit patrimoniul de a restitui însărăcitului valoarea cu care s-a îmbogăţit.

În cazul particular, în care efectul îmbogăţirii şi, respectiv, al însărăcirii corelative decurge din admiterea acţiunii în revendicare, obligaţia de restituire revine proprietarului, căruia i-au revenit în patrimoniu, odată cu bunul revendicat, şi investiţiile efectuate de posesorul evins. În acest sens, prevederile art. 997 C. civ. din 1864 prevăd că proprietarul poate fi obligat, la cerere, la restituirea cheltuielilor necesare şi utile.

Pentru aceleaşi considerente, este nefondată şi critica referitoare la lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti pe acest capăt de cerere, excepţie motivată de acest pârât pe ideea unei eventuale culpe a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, care a procedat iniţial la punerea în posesie a vânzătorului D..

Indicarea greşită, în considerentele deciziei din apel, a dispoziţiilor art. 993 C. civ., care se referă la plata nedatorată, nu este de natură să invalideze soluţia pronunţată de instanţa de apel asupra acestui capăt de cerere, câtă vreme, din dezvoltarea considerentelor, nu rezultă că instanţa şi-ar fi întemeiat raţionamentul pe aspectele particulare pe care le ridică instituţia juridică a plăţii nedatorate.

Susţinerea aceluiaşi recurent, în sensul că îmbunătăţirile a căror contravaloare este pretinsă depăşesc caracterul unor îmbunătăţiri necesare şi utile (fără a se indica, în concret, despre care îmbunătăţiri este vorba), nu poate fi examinată de instanţa de recurs, întrucât pune în discuţie reevaluare situaţiei de fapt, în raport cu aspectele constatate prin expertiza de identificare şi evaluare a investiţiilor efectuate de reclamantă la imobilul din B-dul x nr. 67, verificare care este incompatibilă cu structura recursului.

Prin urmare, instanţa va menţine dispoziţiile din decizia recurată privind admiterea apelului declarat de reclamanta S.C. H. S.R.L., obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti la plata despăgubirilor în sumă de 1.710.880,72 RON către reclamantă şi respingerea capătului de cerere referitor la instituirea unui drept de retenţie (soluţia instanţei de apel cu privire la acest ultim capăt de cerere nefiind criticată în recursul reclamantei).

Recursul declarat de reclamanta S.C. H. S.R.L. împotriva încheierii din 14.11.2014, prin care s-a dispus admiterea în parte a cererii sale de acordare a facilităţilor la plata taxei judiciare de timbru, urmează a fi respins ca inadmisibil, având în vedere că, potrivit art. 211 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 (lege în temeiul căreia s-a solicitat acordarea facilităţilor), calea de atac împotriva încheierii prin care se soluţionează cererea de acordare a facilităţilor la plata taxei judiciare de timbru este cererea de reexaminare, pe care recurenta reclamantă a şi formulat-o, fiind respinsă de un alt complet al Curţii de Apel Bucureşti, prin încheierea din 8 decembrie 2014, irevocabilă.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată la care a fost obligată reclamanta prin sentinţa primei instanţe şi care au format obiect de critică în apelul declarat de această parte, se constată că instanţa de apel nu s-a mai pronunţat asupra cererii apelantei de a se diminua onorariul de avocat în condiţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în contextul soluţiei de admitere a acţiunii şi de înlăturare în totalitate a obligaţiei reclamantei de plată a cheltuielilor de judecată.

Întrucât în recurs s-a modificat decizia din apel şi s-a respins acţiunea în revendicare, redevine actuală critica din apel formulată de reclamantă cu privire la valoarea onorariului de avocat, la care a fost obligată prin sentinţa de fond. Această critică nu poate fi lăsată nesoluţionată, câtă vreme ea a fost dedusă judecăţii de către reclamanta S.C. H. S.R.L. pe calea apelului şi nici nu se impune casarea cu trimitere spre rejudecare exclusiv pe acest aspect, în condiţiile în care nu se poate imputa instanţei de apel omisiunea de a se pronunţa.

În consecinţă, Înalta Curte, apreciind asupra cuantumului onorariului de avocat solicitat de pârâtă, în temeiul art. 274 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., va obliga pe reclamanta S.C. H. S.R.L. la plata către pârâta S.C. W. S.R.L., în calitate de succesor cu titlu particular al pârâtei S.C. G. S.R.L., a sumei de 75.000 RON, apreciind că această sumă este suficientă în raport cu gradul de complexitate al cauzei şi munca depusă de avocat, suma de 309.940 RON solicitată de pârâtă cu acest titlu fiind exagerat de mare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primar General şi de S.C. G. S.R.L., continuat de S.C. W. S.R.L., în calitate de succesor cu titlu particular, împotriva deciziei nr. 199/A din 7 aprilie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Modifică în parte decizia civilă recurată, în sensul că admite apelul incident formulat de S.C. G. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 800 din 2 iunie 2014 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.

Respinge acţiunea în revendicare formulată de reclamanta S.C. H. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii S.C. G. S.R.L. şi Municipiul Bucureşti, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

Menţine dispoziţiile din decizia recurată privind admiterea apelului declarat de reclamanta S.C. H. S.R.L., obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti la plata despăgubirilor în sumă de 1.710.880,72 RON către reclamantă şi respingerea capătului de cerere referitor la instituirea unui drept de retenţie.

Obligă pe reclamanta S.C. H. S.R.L. la plata către pârâta S.C. W. S.R.L., în calitate de succesor cu titlu particular al pârâtei S.C. G. S.R.L., a sumei de 75.000 RON cheltuieli de judecată în primă instanţă, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Menţine dispoziţia din sentinţa apelată privind respingerea excepţiei lipsei capacităţii de folosinţă şi a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanta S.C. H. S.R.L. împotriva încheierii din 14 noiembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 decembrie 2019.