Hereditary petition subject to prescriptibility despite claim of imprescriptible absolute nullity of heir certificate

Şedinţa publică din data de 4 decembrie 2019

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă sub nr. x/2017 la data de 11.12.2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, să se constate preferinţa titlului său de succesor al defunctei B. faţă de titlul pârâtului, care este moştenitor aparent, anularea certificatului de moştenitor nr. x/26.12.1962 eliberat de Notariatul de Stat al Raionului V. I. Lenin, prin care pârâtul este considerat unic moştenitor al imobilului din Bucureşti, str. x, raionul V.I.Lenin (în prezent sector 5), compus din 186,40 mp teren construit şi neconstruit şi o casă formată din 5 camere, două holuri, antreu, baie, bucătărie, pivniţă şi pod dobândite de defunctă, prin moştenire de la tatăl său, C. şi obligarea pârâtului la restituirea bunurilor succesorale preluate de pârât, prin echivalent, respectiv suma de 844.000 RON, cu cheltuieli de judecată.

2. Sentinţa tribunalului

Prin sentinţa nr. 1263/25.06.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a III- a civilă a respins acţiunea, ca prescrisă.

3. Decizia instanţei de apel

Prin decizia nr. 202/A/15.02.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinţei.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. reclamantul A., astfel:

Prin motivele de recurs formulate la data de 20.02.2019, reclamantul a învederat următoarele:

- Menţinând soluţia de respingere, ca prescrisă, a acţiunii, instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii;

- Contrar celor reţinute de instanţele anterioare, cererile privind constatarea nulităţii absolute sunt imprescriptibile, situaţie faţă de care acestea trebuie analizate pe fond, indiferent de momentul înregistrării lor.

Prin motivele de recurs formulate la data de 22.02.2019, reclamantul a învederat următoarele:

- Întrucât pârâtul Statul Român nu a depus la dosar întâmpinare prin care să invoce prescripţia, în mod nelegal instanţa a aplicat regulile acestei instituţii juridice, refuzând astfel să judece fondul cauzei şi să se pronunţe asupra nulităţii absolute a certificatului de moştenitor nr. x/1962, respectiv asupra celor trei capete de cerere ce formează petiţia de ereditate. În acest sens, au fost încălcate dispoziţiile art. 2 din Decretul nr. 167/1958 şi ale art. 1841 C. civ.

- Prin nerespectarea textelor legale menţionate, instanţa a încălcat dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a viciat procedura de judecată a pricinii, aspect sancţionabil cu constatarea nulităţii;

- Declararea nulităţii absolute este imprescriptibilă, ocroteşte un interes general obştesc, certificatele de moştenitor sunt acte notariale care se încheie prin respectarea formelor legale, lipsa testamentului olograf reprezintă fraudă la lege, acţiunea este întemeiată pe motive de nulitate absolută, astfel încât este imprescriptibilă, conform art. 2 din Decretul nr. 167/1958, ceea ce dă legitimitate procesuală activă reclamantului într-o acţiune în anularea certificatului de moştenitor conform art. 88 din Legea nr. 36/1995.

Prin motivele de recurs formulate la data de 19.03.2019, reclamantul a învederat următoarele:

- Instanţele anterioare au interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, respectiv a omis a analiza capătul doi de cerere privind anularea certificatului de moştenitor nr. x/1962, ca fiind lovit de nulitate absolută pentru fraudă la lege, prin lipsa testamentului olograf;

- Întrucât reclamantul nu este moştenitor participant la procedura succesorală din 1962 (moment la care acesta avea 7 ani, fiind un terţ), nu îi este aplicabil termenul de prescripţie de 3 ani, ci îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958. Reclamantul a intrat în posesia certificatului de moştenitor menţionat în anul 2017, când a decedat mama sa, D. şi la o lună de la intrarea în posesie a depus petiţia de ereditate;

- Contrar celor reţinute de instanţa de apel în sensul că reclamantul nu are calitate procesuală activă întrucât autoarea sa a anihilat dreptul de opţiune al reclamantului (moştenitor subsecvent) prin desfiinţarea dreptului succesoral pe care acesta îl dobândise de la data deschiderii succesiunii defunctei B., acesta are drepturi proprii asupra bunurilor incluse în certificatul de moştenitor, în calitate de terţ (decizia nr. 385/2009 a Curţii de Apel Suceava);

- Prin faptul că au analizat doar un capăt de cerere din cele trei deduse judecăţii, instanţele au încălcat dispoziţiile art. 84 şi 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., întrucât independent de indicarea unui temei juridic de către parte, instanţa are obligaţia de a da o corectă calificare juridică cererilor, cu stabilirea normelor de drept aplicabile situaţiei de fapt reţinute în cauză.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 2 octombrie 2019, completul filtru a admis, în principiu, recursul declarat de A. împotriva deciziei nr. 202/A din 15 februarie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică, cu citare părţi la data de 4 decembrie 2019.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente:

În drept, petiţia de ereditate este acţiunea civilă prin care moştenitorul cere instanţei de judecată recunoaşterea titlului său de moştenitor şi obligarea celui care deţine fără drept bunurile moştenirii la restituirea lor şi nu se confundă cu acţiunea în nulitate absolută a unui act juridic.

Spre deosebire de acţiunea în nulitate absolută a actului juridic care este imprescriptibilă din punct de vedere extinctiv, conform art. 2 din Decretul nr. 167/1958, petiţia de ereditate este supusă termenului general de prescripţie, întrucât nu se regăseşte printre acţiunile exceptate (imprescriptibile) care sunt enunţate limitativ prin dispoziţiile art. 21 din decret. Potrivit dispoziţiilor art. 18 din decret, instanţa judecătorească si organul arbitral sunt obligate ca, din oficiu să cerceteze, dacă dreptul la acţiune sau la executarea silită este prescris.

Moştenitor este persoana chemată la moştenire în temeiul legii sau al testamentului şi care a înţeles să-şi exercite în mod valabil dreptul de opţiune succesorală, calitatea de moştenitor urmând a fi dovedită cu certificatul de moştenitor (a cărui anulare se poate cere în condiţiile art. 88 din Legea nr. 36/1995) sau prin alte mijloace de probă.

În legătură cu soarta bunurilor sale după ce nu va mai fi în viaţă, orice persoană are dreptul să decidă în formele prescrise de lege fie prin donaţie, fie prin testament (art. 800 vechiul C. civ.).

Dacă cel care lasă moştenirea a dispus doar pentru o parte din bunurile sale prin testament, pentru restul bunurilor legea cheamă la moştenire rudele defunctului în ordinea claselor de moştenitori legali şi a gradului succesoral.

În speţă, se constată că reclamantul, prin cererea dedusă judecăţii, a cerut să se constate preferinţa titlului său de succesor al defunctei B. faţă de titlul pârâtului, certificatul de moştenitor nr. x/26.12.1962 eliberat de Notariatul de Stat al Raionului V.I. Lenin, a cărui nulitate solicită a se consta, şi obligarea pârâtului Statul Român la restituirea, prin echivalent, a bunurilor ce au aparţinut moştenirii defunctei.

În motivarea cererii reclamantul a pretins că este moştenitorul legal al defunctei B. decedată la 8 iulie 1962, în calitate de nepot de soră (D.) şi că a fost chemat la succesiunea acesteia în nume propriu, în raport de dispoziţiile art. 653 C. civ., caz în care este îndreptăţit să ceară restituirea de la pârât a imobilului situat în municipiul Bucureşti, str. x, raionul V.I. Lenin (în prezent sector 5), pe care acesta îl deţine în mod nelegal, în baza certificatului de moştenitor nr. x/26.12.1962 a cărui nulitate absolută cere a se constata.

Analizând pretenţia dedusă în concret judecăţii, prima instanţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 22 C. proc. civ., a procedat la calificarea cererii ca fiind o petiţie în ereditate, reţinând că această calificare se impune atâta timp cât reclamantul se pretinde adevăratul moştenitor al defunctei B. şi urmăreşte deposedarea pârâtului, pe care îl indică a fi moştenitor aparent, de imobilul mai sus menţionat.

Ori, astfel cum s-a arătat, petiţia de ereditate este o acţiune prescriptibilă în termenul general de prescripţie, în raport de dispoziţiile art. 21 din Decretul nr. 167/1958, iar excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, potrivit dispoziţiilor art. 18 din decret, poate fi invocată din oficiu de instanţa de judecată.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că nu poate primi critica formulată de reclamant, prin care solicită a se constata că instanţele de fond au primit greşit excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, întrucât, în raport de calificarea dată cererii de chemare în judecată, excepţia se impunea a fi analizată cu prioritate, din oficiu, nefiind necesar ca aceasta să fi fost invocată de pârât prin întâmpinare.

Critica privind greşita soluţionare, din oficiu, a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune nu poate fi primită nici din perspectiva dispoziţiilor art. 1841 din C. civ. de la 1864 (potrivit cărora: În materie civilă, judecătorii nu pot aplica prescripţia dacă cel interesat nu va fi invocat acest mijloc), astfel cum pretinde reclamantul, întrucât aceste dispoziţii legale au fost abrogate implicit ca urmare a intrării în vigoare a Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă (publicat în M. Oficial nr. 19/21.04.1958).

Cât priveşte momentul de la care începe să curgă prescripţia, instanţele de fond au statuat în mod corect că termenul general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, curge de la data când pârâtul a făcut acte de moştenire care, prin natura lor, contestă drepturile celui ce se pretinde adevăratul moştenitor.

Cum pârâtul Statul Român a făcut acte de moştenire de la data decesului defunctei B., 8 iulie 1962, când a acceptat legatul cu titlu particular făcut în favoarea sa de defunctă, (dată la care au făcut acte de moştenire şi autoarea reclamantului D., în calitate de moştenitoare legală a defunctei, precum şi numita E., în calitate de legatar cu titlu particular, conform menţiunilor certificatului de moştenitor nr. x/26.12.1962 eliberat de Notariatul de Stat al Raionului V.I. Lenin), rezultă că termenul de prescripţie a început să curgă din anul 1962 şi, pe cale de consecinţă, că acesta s-a împlinit anterior înregistrării prezentei cereri de chemare în judecată (11 decembrie 2017).

Înalta Curte constată că nu poate primi nici critica potrivit căreia, în ceea ce ce-l priveşte pe reclamant, prescripţia ar fi început să curgă din anul 2017, anume după încetarea din viaţă a autoarei sale, D. (decedată la 27 martie 2017), când a luat cunoştinţă de existenţa certificatului de moştenitor emis după mătuşa sa.

Aceasta, întrucât, prin acceptarea moştenirii, reclamantul a preluat patrimoniul succesoral al autoarei sale, D., astfel cum acesta era configurat la data decesului. Ori, patrimoniul autoarei sale includea doar acele drepturi pe care aceasta, autoarea reclamantului, le-a dobândit prin acceptarea succesiunii defunctei B. în anul 1962, astfel cum ele au fost menţionate în certificatul de moştenitor nr. x/1962.

Ca atare, cât timp autoarea sa, D., în calitatea sa de moştenitoare legală a defunctei B., nu a înţeles să exercite în contra pârâtului Statul Român petiţia de ereditate şi cum un atare drept la acţiune nu se mai găsea în patrimoniul său succesoral la data decesului, ca urmare a stingerii sale prin prescripţie, el nu mai putea fi retransmis reclamantului pentru a-l putea exercita în mod valabil într-un nou termen de prescripţie (ca, de altminteri, nici dreptul a formula cerere de repunere în termen în condiţiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958).

De altminteri, contrar apărărilor formulate, în mod corect instanţele de fond au reţinut că reclamantul A. nu a fost chemat în nume propriu la moştenirea defunctei B. (şi, ca atare, că nu este moştenitor al acesteia), deoarece a fost înlăturat chiar de autoarea sa, D., în considerarea gradului succesoral, aceasta înţelegând să-şi exercite propriul drept de opţiune succesorală la data deschiderii succesiunii, 8 iulie 1962.

Aşa fiind, cum instanţele de fond au interpretat şi aplicat corect în speţă dispoziţiile legale relative la prescripţie, Înalta Curte urmează a constata că nu este dat motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi, pe cale de consecinţă, că nu poate primi criticile formulate de reclamant prin recurs cu privire la acest aspect.

Cât priveşte critica prin care se pretinde încălcarea de către instanţele de fond a formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii, prin omisiunea de a se pronunţa distinct cu privire la pretenţia de constatare a nulităţii absolute a certificatului de moştenitor, critică subsumată motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este, de asemenea, nefondată.

Astfel, este de observat că, invocând încălcarea prevederilor legale care consacră rolul activ al judecătorului în ceea ce priveşte calificarea cererilor deduse judecăţii (art. 84 şi 129 alin. (4) şi (5) din vechiul C. proc. civ.), reclamantul pretinde că instanţele de fond aveau îndatorirea de a califica o parte dintre pretenţiile deduse judecăţii ca fiind o acţiune distinctă, în constatarea nulităţii absolute a certificatului de moştenitor nr. x/26.12.1962 eliberat de Notariatul de Stat al Raionului V.I. Lenin (imprescriptibilă extinctiv), pentru fraudă la lege (dovedită prin inexistenţa testamentului olograf ce a stat la baza emiterii certificatului) şi de a se pronunţa distinct asupra fondului acestei cereri.

Referitor la această chestiune, instanţa de apel a statuat că nu poate proceda astfel cum pretinde reclamantul, cât timp acesta a înţeles să fundamenteze pretinsa nulitate absolută a certificatului de moştenitor, nu pe temeiuri specifice unei astfel de acţiuni (prevăzută de art. 88 din Legea nr. 36/1995), ci pe o chestiune de fapt, anume pe inexistenţa, la momentul prezentei judecăţi, a înscrisului constatator al testamentului olograf întocmit de defuncta B. în favoarea pârâtului Statul Român, înscris care, conform adresei nr. x/1999 a Biroului de Publicitate Imobiliară al Judecătoriei sector 5 Bucureşti, a fost distrus ca urmare a expirării termenului administrativ de păstrare a dosarelor succesorale.

În atare condiţii, instanţa de apel a statuat că acest aspect probator, inexistenţa înscrisului constatator, se circumscrie apărărilor prin care a înţeles să susţină cererea de chemare în judecată astfel cum a fost calificată, anume petiţie de ereditate, sens în care a şi fost analizat, şi nu o acţiune distinctă care să impună o soluţie separată.

Rezultă, deci, că instanţele de fond, potrivit aprecierii date faptelor deduse judecăţii de reclamant, s-au învestit şi s-au pronunţat doar asupra petiţiei în ereditate, în lipsa unei cereri în nulitate absolută distincte prin obiect şi cauză juridică, care să fi fost formulată de reclamant.

În atare condiţii, Înalta Curte constată că nu este vorba de o omisiune de pronunţare a instanţelor de fond asupra unui capăt de cerere, cum eronat se susţine prin recurs, instanţele pronunţându-se asupra obiectului cererii de chemare în judecată, astfel cum acesta a fost stabilit de reclamant prin acţiunea introductivă, conform art. art. 9 alin. (2) C. proc. civ., şi astfel cum actele şi faptele deduse judecăţii au fost calificate de judecătorii fondului, în aplicarea prevederilor art. 22 alin. (4) din acelaşi cod.

Aşa fiind, pentru considerentele arătate, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamantul A., cu domiciliul în judeţul Ilfov împotriva deciziei nr. 202/A din 15 februarie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, cu sediul în Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 decembrie 2019.