Civil delict liability for unpaid tax withholdings: failure to prove certain damage and unlawful act due to constitutional unconstitutionality of underlying criminal offense

1. Obiectul cauzei:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti la data de 26.11.2015, sub nr. x/2015, reclamantul Statul Român prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, în reprezentarea Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Ilfov, a solicitat obligarea pârâţilor A. şi S.C. B. S.R.L. (C. SRL), în solidar, la plata sumei de 402.156 RON, reprezentând prejudiciu adus statului prin săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 6 din Legea nr. 241/2005 privind prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, împreună cu accesoriile aferente acestei sume, calculate conform art. 119 şi următoarele din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1357 - 1359 C. civ.

2. Hotărârile pronunţate de instanţele în conflict:

Prin Sentinţa civilă nr. 2.063 din 24.02.2016, Judecătoria sectorului 4 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, cauza fiind înregistrată la data de 13.04.2016, sub nr. x/2016, pe rolul secţiei a II-a de contencios administrativ şi fiscal

Prin Sentinţa civilă nr. 4.873 din 19.09.2016, Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, a constatat intervenit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul Curţii de Apel Bucureşti, pentru soluţionarea conflictului de competenţă.

Prin Sentinţa civilă nr. 3.926 din 07.12.2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 01.02.2017, sub nr. x/2017.

Prin încheierea din data de 01.03.2017, a fost admisă excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtei S.C. C. S.R.L. (fostă S.C. B. SRL), constatând că aceasta a fost radiată anterior introducerii acţiunii.

3. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin Sentinţa civilă nr. 731 din 17.05.2017, Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins acţiunea formulată de reclamanta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ilfov prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosinţă în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.R.L. (fosta S.C. B. SRL) - radiată, şi, ca neîntemeiată, în contradictoriu cu pârâta A.

4. Hotărârea pronunţată în apel de Curtea de Apel:

Prin Decizia nr. 646 A din 07.05.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ilfov, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ilfov împotriva Sentinţei civile nr. 731 din 17.05.2017, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A.

5. Cererea de recurs.

Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs reclamanta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti în reprezentarea Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Ilfov.

Recurenta-reclamantă a solicitat a se constata, în raport de situaţia de fapt dedusă judecăţii, că în cauză sunt întrunite condiţiile ce reglementează răspunderea civilă delictuală, respectiv: existenţa unui prejudiciu cert; acesta să nu fi fost reparat încă; să fie direct; să fie personal şi să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim.

În ceea ce priveşte prejudiciul, recurenta-reclamantă a învederat că, astfel cum rezultă din Sentinţa penală nr. 230 din 19.10.2015 pronunţată de Judecătoria Buftea, acesta este în sumă de 402.156 RON, fiind format din impozit pe venituri din salarii, contribuţie individuală de asigurări sociale reţinută de la asiguraţi, contribuţie individuală de asigurări pentru şomaj reţinută de la asiguraţi, prejudiciu cauzat prin reţinerea şi nevirarea, în termen de 30 de zile de la scadenţă, a sumelor reprezentând impozite sau contribuţii cu reţinere la sursă, în perioada octombrie 2009 - iunie 2010.

Referitor la existenţa unei fapte ilicite, a susţinut că, prin sentinţa penală indicată anterior, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatei A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de reţinere şi nevirare în termen de 30 de zile a sumelor reprezentând contribuţii cu reţinere la sursă, faptă prevăzută de art. 6 din Legea nr. 241/2005, situaţie susţinută de materialului probator administrat în cauză.

Cât priveşte legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, aceasta rezultă din faptul că prejudiciul neacoperit derivă din fapta săvârşită de către intimata-pârâtă, ce constă în reţinerea şi nevirarea în termen de 30 de zile a sumelor reprezentând contribuţii către bugetul de stat (impozit pe venituri din salarii, contribuţie individuală de asigurări sociale reţinută de la asiguraţi, contribuţie individuală de asigurări pentru şomaj reţinută de la asiguraţi).

În ceea ce priveşte existenţa vinovăţiei, recurenta-reclamantă a arătat că intimata-pârâtă a acţionat cu vinovăţie în modalitatea intenţiei directe, conform dispoziţiilor art. 16 alin. (3) lit. a) C. pen., prevăzând rezultatul faptei sale şi urmărind producerea lui prin săvârşirea faptei, aceasta, declarând, de altfel, cu prilejul audierii că nu a achitat în totalitate impozitele şi contribuţiile cu reţinere la sursă, deoarece a preferat să facă, cu prioritate, plăţi către furnizori.

De altfel, orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune să nu le aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Încălcarea îndatoririi menţionate atrage răspunderea pentru toate prejudiciile cauzate, persoana vinovată fiind obligată să le acopere integral.

A mai susţinut că neîndeplinirea obligaţiilor fiscale şi nerespectarea prevederilor C. fisc. , C. proc. fisc. , cât şi a normelor privind societăţile comerciale (respectiv legea contabilităţii - Legea nr. 82/1991, a societăţilor comerciale - Legea nr. 31/1990, etc.) relevă existenţa vinovăţiei şi rezultă din situaţia de fapt constatată în cadrul dosarului penal.

În speţă, instanţa de fond a reţinut în mod greşit lipsa dovezii îndeplinirii condiţiilor atragerii răspunderii civile delictuale, întrucât decizia nevărsării la bugetul de stat a sumelor aferente categoriilor de impozite sus-menţionate aparţine administratorului societăţii debitoare, în speţă intimatei-pârâte.

Totodată, date fiind dispoziţiile art. 120, 1201 şi 121 C. proc. fisc. , inculpatul condamnat pentru săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscală urmează să suporte şi plata obligaţiilor fiscale accesorii sumei datorate - respectiv dobânzi, penalităţi şi majorări de întârziere, începând de la data scadenţei până la achitarea efectivă a debitului, în baza principiului reparării integrale a prejudiciului ce guvernează materia răspunderii civile delictuale, aşa cum rezultă şi din Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 17/2015.

Normele din C. proc. fisc. prevăd obligaţia inculpatului condamnat pentru săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscală de a suporta plata obligaţiilor fiscale accesorii sumei datorate (dobânzi, penalităţi, majorări de întârziere), începând de la data scadenţei până la achitarea efectivă a debitului, în baza principiului reparării integrale a prejudiciului, ce guvernează materia răspunderii civile delictuale.

Din interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 C. proc. pen. se poate stabili că, în cauzele penale având ca obiect infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute de Legea nr. 241/2005, instanţa, soluţionând acţiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârşirea acestor infracţiuni să plătească atât sumele reprezentând obligaţia fiscală principală datorată, cât şi sumele reprezentând obligaţiile fiscale accesorii datorate, constând în dobânzi, penalităţi şi majorări de întârziere, după caz, calculate începând de la data scadenţei obligaţiei principale, până la achitarea sa efectivă. Astfel, "repararea prejudiciului material şi moral se face potrivit dispoziţiilor legii civile".

Dispoziţiile legii civile la care face trimitere art. 19 C. proc. pen. sunt cele ale art. 998 C. civ., care dispun că "orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat a-l repara", respectiv prevederile art. 1357 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, cu modificările ulterioare, potrivit cărora "cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare".

Rezultă, astfel, caracterul accesoriu al acţiunii civile în raport cu acţiunea penală, dar şi particularitatea acţiunii civile exercitate în cadrul procesului penal care îşi are sursa într-un prejudiciu cauzat printr-o infracţiune, aceeaşi infracţiune cu privire la care a fost pusă în mişcare acţiunea penală.

Aşa cum reiese şi din art. 119 alin. (1), art. 120 alin. (1) şi art. 1201 alin. (1) C. proc. fisc. , obligaţiile de plată accesorii au un caracter prestabilit, atât în privinţa semnificaţiei pe care acestea o au în contextul raportului juridic de drept fiscal, cât şi în privinţa modalităţii de calcul al sumelor în care se materializează.

Cu privire la momentul de la care încep să curgă dobânzile aferente sumelor constatate cu titlu de prejudiciu, recurenta-reclamantă a susţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 111 alin. (1) C. proc. fisc. , "creanţele fiscale sunt scadente la expirarea termenelor prevăzute de Codul fiscal sau de alte legi care le reglementează", iar, în conformitate cu textul art. 141 alin. (2) C. proc. fisc. , "titlul de creanţă devine titlu executoriu la data la care creanţa fiscală este scadentă prin expirarea termenului de plată prevăzut de lege sau stabilit de organul competent ori în alt mod prevăzut de lege".

În concluzie, recurenta-reclamantă a solicitat să se constate că nepronunţarea unei soluţii cu privire la latura civilă, în integralitatea sa, în ceea ce priveşte întreaga sumă datorată la bugetul general consolidat al statului reprezintă o eroare de judecată, această eroare putând fi înlăturată doar prin exercitarea căii de atac împotriva sentinţei civile în cauză.

6. Încheierea de admitere în principiu a recursului:

Prin încheierea din camera de consiliu de la 12 decembrie 2019, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ilfov prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva Deciziei nr. 646A din 7 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, şi a stabilit termen de judecată în şedinţă publică, la data de 23 ianuarie 2020, cu citarea părţilor.

În etapa procesuală a recursului, nu a fost administrată proba cu înscrisuri noi, în sensul art. 492 C. proc. civ.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului:

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succeda:

Înalta Curte observă, din cuprinsul cererii de chemare în judecată, că reclamanta a înţeles să învestească instanţa cu o acţiune în răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie, solicitând obligarea pârâtei A. la plata sumei de 402.156 RON, reprezentând prejudiciu adus statului prin săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 6 din Legea nr. 241/2005 privind prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, împreună cu accesoriile aferente acestei sume, calculate pentru perioada octombrie 2009 - iunie 2010.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., care consacră principiul disponibilităţii, părţile sunt cele care stabilesc obiectul şi limitele procesului, iar judecătorul trebuie să se pronunţe asupra cererilor părţilor, fără a depăşi limitele învestirii, astfel cum statuează art. 22 alin. (6) din acelaşi cod.

Aceasta implică, aşadar, analizarea cererii din perspectiva normelor legale invocate, instanţa de judecată fiind obligată să examineze dacă sunt întrunite cerinţele legale pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei, în baza dispoziţiilor pe care reclamanta a înţeles să îşi fundamenteze acţiunea.

Înalta Curte constată că, în cauză, instanţa de apel, examinând hotărârea atacată în limitele devoluţiunii fixate prin motivele de apel, a apreciat că apelul este nefondat întrucât prin probatoriul pe care reclamanta a înţeles să îl administreze nu a fost probată îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de lege pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei în legătură cu fapta pentru care a fost trimisă în judecată în Dosarul penal nr. x/2015

Prin cererea de recurs pendinte, recurenta-reclamantă a invocat aplicarea greşită a legii în materia răspunderii civile delictuale, cât priveşte reţinerea eronată, de către instanţa de apel, a neîndeplinirii cumulative a condiţiilor pentru atragerea răspunderii patrimoniale a intimatei-pârâte, critici ce pot fi încadrate şi analizate prin raportare la dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine, cu titlu prealabil, că nu pot forma obiect al analizei instanţei de recurs decât acele critici care vizează nelegalitatea deciziei recurate, deoarece art. 488 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie.

Astfel, instanţa de recurs nu are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanţele de fond au interpretat probele administrate şi au stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 pct. 1 - 8 C. proc. civ.

Înalta Curte mai reţine că, pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, se cer a fi întrunite cumulativ următoarele condiţii: existenţa unui prejudiciu; existenţa unei fapte ilicite; existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; existenţa vinovăţiei celui ce a cauzat prejudiciul.

În cauză, intimata-pârâtă a fost cercetată sub aspectul săvârşirii infracţiunii de reţinere şi nevirare în termen de 30 de zile a sumelor reprezentând prejudiciu adus bugetului de stat, format din impozit pe venituri din salarii, contribuţie individuală de asigurări sociale reţinută de la asiguraţi, contribuţie individuală de asigurări pentru şomaj reţinută de la asiguraţi, pentru perioada octombrie 2009 - iunie 2010, faptă prevăzută de art. 6 din Legea nr. 241/2005.

Prin Rechizitoriul nr. x din 12.05.2015 întocmit de Parchetul de pe lângă Judecătoria Buftea în Dosarul nr. x/2010, s-a dispus trimiterea în judecată a intimatei-pârâte, în sarcina acesteia reţinându-se faptul că, în calitate de administrator al S.C. B. S.R.L., cu intenţie, a reţinut şi nu a virat la bugetul de stat sumele reprezentând contribuţii cu reţinere la sursă.

Ulterior, prin Sentinţa penală nr. 230 din 19.10.2015, Judecătoria Buftea, în temeiul dispoziţiilor art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I-a C. proc. pen., a dispus achitarea intimatei-pârâte sub aspectul săvârşirii infracţiunii de reţinere şi nevirare în termen de 30 zile a sumelor reprezentând contribuţii cu reţinere la sursă, faptă prevăzură de art. 6 din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.

În raport de această situaţie de fapt, instanţa de apel a considerat că, în speţă, înscrisurile depuse la dosar de către reclamantă dovedesc numai faptul că instanţa de judecată a dispus achitarea inculpatei A., trimisă în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii textului de lege, prin Decizia nr. 363/2015 a Curţii Constituţionale.

Totodată, a concluzionat în sensul că nu s-au probat existenţa şi întinderea prejudiciului, la dosar fiind depusă o "fişă sintetică totală" ce reprezintă un înscris generat electronic, care nu este asumat prin semnarea sa de către reprezentantul legal al entităţii menţionate în antet - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ilfov şi o adresă emisă de Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Ilfov - Serviciul de Investigare a Criminalităţii Economice, în care se menţionează că, potrivit "sesizării Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală din 01.07.2010, societatea figurează cu suma de 402.156 RON, restantă la bugetul de stat, reprezentând impozite şi contribuţii cu reţinere la sursă".

Înalta Curte consideră că, pentru ca recurenta-reclamantă să poată obţine o despăgubire din partea persoanei pretins responsabile - intimata-pârâtă, aceasta trebuia să probeze că prejudiciul este cert, atât din punct de vedere al existenţei sale, actuale sau viitoare, cât şi al posibilităţilor concrete de evaluare, şi că nu a fost încă reparat.

Or, în situaţia de faţă, astfel cum a reţinut instanţa de apel, apreciere de fapt asupra căreia instanţa de recurs nu poate face o reevaluare în raport de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., niciunul dintre aceste înscrisuri nu este apt a face dovada pretenţiilor afirmate. Instanţa de apel a observat, de altfel, că, chiar dacă s-ar reţine că intimata-pârâtă a afirmat că nu a achitat în totalitate impozitele şi contribuţiile cu reţinere la sursă (deşi în dosar nu se regăseşte o astfel de declaraţie), nu se poate considera probată decât, cel mult, existenţa unui prejudiciu, nu însă şi întinderea acestuia.

În acest context, Înalta Curte constată că, în speţă, faţă de cele reţinute de instanţa de apel potrivit cu care existenţa şi întinderea prejudiciului nu au fost probate, simpla afirmaţie a recurentei-reclamate, în sensul că cele două elemente rezultă din sentinţa penală ataşată cererii de chemare în judecată, nu este suficientă pentru a admite că este îndeplinită condiţia existenţei unui prejudiciu.

Referitor la dovedirea faptei ilicite săvârşite de către intimata-pârâtă, recurenta-reclamantă a susţinut că proba existenţei acestei cerinţe pentru atragerea răspunderii civile delictuale se deduce din sentinţa penală indicată anterior, prin care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatei A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 6 din Legea nr. 241/2005, situaţie susţinută de materialului probator administrat în cauză.

Înalta Curte observă, însă, că, prin Sentinţa penală nr. 230 din 19.10.2015 pronunţată de Judecătoria Buftea s-a dispus achitarea intimatei-pârâte sub aspectul săvârşirii infracţiunii de reţinere şi nevirare în termen de 30 zile a sumelor reprezentând contribuţii cu reţinere la sursă, faptă prevăzură de art. 6 din Legea nr. 241/2005, întrucât fapta nu era prevăzută de legea penală, ca urmare a pronunţării deciziei Curţii Constituţionale nr. 363/2015, prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 241/2005.

Ca atare, în condiţiile în care la judecata în fond, anterior, s-a considerat că nu s-a făcut o altă probă a existenţei vreunei faptei ilicite, această soluţie nu este, în sine, suficientă pentru a dovedi că intimata-pârâtă a săvârşit o faptă ilicită de natură a atrage răspunderea materială, aspect sesizat şi de instanţa de apel.

Prin urmare, nefiind dovedite cel puţin două dintre condiţiile cumulative necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare şi interpretare a normelor de drept material în materie, caz în care critica de nelegalitate instituită de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. este nefondată.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analiza celorlalte apărări formulate de către recurenta-reclamantă, cu referire la existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită pretins invocată în sarcina intimatei-pârâte şi prejudiciu produs de această parte ori a vinovăţiei celei ce a cauzat prejudiciul, în măsura în care dispoziţiile legale incidente în cazul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie prevăd îndeplinirea cumulativă a condiţiilor mai sus arătate.

Recurenta-reclamantă a învederat, totodată, că în mod greşit s-a reţinut lipsa dovezii îndeplinirii condiţiilor atragerii răspunderii civile delictuale, întrucât decizia nevărsării la bugetul de stat a sumelor aferente categoriilor de impozite sus-menţionate aparţine administratorului societăţii debitoare, în speţă intimatei-pârâte. A susţinut că neîndeplinirea obligaţiilor fiscale şi nerespectarea prevederilor C. fisc. , C. proc. fisc. , cât şi a normelor privind societăţile comerciale relevă existenţa vinovăţiei şi rezultă din situaţia de fapt constatată în cadrul dosarului penal.

Înalta Curte constată că instanţa de apel, după ce a analizat îndeplinirea în cauză a condiţiilor necesare pentru dovedirea răspunderii civile delictuale, a reţinut, ca argument subsidiar în ceea ce priveşte respingerea apelului, că debitorul obligaţiei de reţinere şi vărsare a impozitelor şi contribuţiilor cu stopaj la sursă (impozit pe salariu, contribuţii sociale de stat, contribuţii asigurări de sănătate etc.), subiect al raportului juridic fiscal, este societatea comercială angajatoare, B. S.R.L., căreia ANAF trebuia să îi emită decizie de impunere, urmând ca administratorul să răspunde în solidar cu societatea doar în condiţiile art. 27 C. proc. civ. şi doar dacă în privinţa sa organul fiscal a emis o decizie de antrenare a răspunderii solidare, astfel cum obligă art. 28 din O.G. nr. 92/2003.

De asemenea, instanţa de apel a reţinut că răspunderea administratorilor nu intervine în orice situaţie, ci doar în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege, respectiv numai în caz de insolvenţă a societăţii comerciale şi numai atunci când se face dovada că administratorul respectiv a contribuit la starea de insolvabilitate prin săvârşirea vreuneia dintre faptele enumerate limitativ la art. 27 din O.G. nr. 92/2003, iar prejudiciul a rezultat direct din fapta culpabilă săvârşită de administrator.

În cauză este îndeplinită doar prima condiţie, întrucât, astfel cum rezultă din extrasul ONRC, S.C. C. S.R.L. (fostă S.C. B. SRL) a fost radiată la data de 27.03.2012 ca urmare a finalizării procedurii falimentului, însă organul fiscal nu a emis nicio decizie prin care să fi fost antrenată răspunderea administratorului A. şi în care să se regăsească motivele de fapt şi de drept pentru care s-a angajat răspunderea acesteia.

Înalta Curte observă că, în speţă, recurenta-reclamantă nu contestă faptul că decizia nevărsării la bugetul de stat a sumelor aferente categoriilor de impozite sus-menţionate aparţine administratorului societăţii debitoare, prin motivele de recurs nefiind formulate, sub acest aspect, critici legate de aplicarea şi interpretarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1), art. 2, art. 27 şi art. 28 C. proc. fisc. (O.G. nr. 92/2003, act normativ incident în perioada 2009 - 2010) ori art. 1 alin. (3) C. fisc. , reţinute de instanţa de apel pentru a înlătura antrenarea răspunderii administratorului societăţii S.C. B. S.R.L., iar nu a persoanei fizice A.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că, date fiind dispoziţiile din C. proc. fisc. , inculpatul condamnat pentru săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscală urmează să suporte şi plata obligaţiilor fiscale accesorii sumei datorate - respectiv dobânzi, penalităţi şi majorări de întârziere, începând de la data scadenţei până la achitarea efectivă a debitului, în baza principiului reparării integrale a prejudiciului ce guvernează materia răspunderii civile delictuale, aşa cum rezultă şi din Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 17/2015.

Înalta Curte constată că statuările acestei decizii nu vizează interpretarea unitară a unor norme de competenţă şi nici proceduri derogatorii de la regimul de drept comun al acţiunii civile soluţionate în cadrul procesului penal, ci dispoziţii de drept substanţial privind modalitatea de cuantificare a prejudiciului sub aspectul întinderii obligaţiei fiscale.

Pe de altă parte, atât timp cât acţiunea în răspundere civilă delictuală nu a fost admisă, în speţă nefiind îndeplinite cumulativ cele patru condiţii prevăzute de lege, Înalta Curte consideră că orice critici legate de plata obligaţiilor fiscale accesorii sumei datorate, respectiv de aplicarea şi interpretarea art. 111 alin. (1), art. 119 alin. (1), art. 120 alin. (1), art. 1201 alin. (1), art. 141 alin. (2) C. proc. fisc. şi art. 19 C. proc. pen., sunt lipsite de relevanţă.

Faţă de aceste împrejurări, Înalta Curte, potrivit art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva Deciziei nr. 646A din 7.05.2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, constatând o corectă aplicare a principiilor de drept invocate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ilfov prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva Deciziei nr. 646A din 7 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 ianuarie 2020.

GGC - ED