Appeal on revindication quashed and remanded for unmotivated judgment reproducing party submissions.

Şedinţa publică din data de 21 noiembrie 2019

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, la 16.09.2010, sub nr. x/2010, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând următoarele: obligarea acesteia să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul din Bucureşti, str. x, compus din teren în suprafaţă de 1280 mp şi construcţiile edificate pe acesta; rectificarea menţiunilor din Cartea funciară nr. x a Sectorului 1 Bucureşti, în sensul că reclamanta are calitatea de proprietar al respectivului imobil; constatarea nulităţii absolute a eventualelor acte subsecvente de înstrăinare a dreptului de proprietate asupra acestui imobil sau de grevare cu sarcini, după caz; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 480 - 482 C. civ.

Pârâta B. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia insuficientei timbrări, excepţia prematurităţii capătului 2 de cerere, iar, pe fond, a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 9441/17.05.2011, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, faţă de valoarea imobilului revendicat, ce depăşeşte pragul de 500.000 RON, şi dispoziţiile art. 1 şi 2 C. proc. civ. de la 1865.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la 15.05.2012, sub nr. x/2012.

În şedinţa publică de la 16.01.2013, Uniunea Judeţeană a Cooperaţiei de Consum Ilfov a formulat cerere de intervenţie în interes propriu, prin care a solicitat respingerea cererii principale, ca neîntemeiată şi obligarea pârâtei B. să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. x, compus din teren în suprafaţă de 1280 mp şi construcţiile edificate pe acesta.

Reclamanta A. a formulat întâmpinare la cererea de intervenţie, solicitând respingerea cererii, ca neîntemeiată, cu motivarea că actul de donaţie nu şi-a produs efectele, neexistând un proces-verbal de predare-primire a imobilului, care a rămas în continuare în proprietatea sa; intervenienta nu a făcut demersuri pentru înregistrarea imobilului în evidenţele fiscale la direcţiile locale de impozite.

Pârâta B. a formulat întâmpinare la cererea de intervenţie şi cerere reconvenţională, prin care a solicitat respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de intervenţie formulată de C., să se constate dobândirea de către pârâtă a dreptului de proprietate în baza deciziei nr. 8/1977 şi, prin uzucapiune, asupra imobilului situat în Bucureşti, str. x, compus din construcţii C1 (regim de înălţime Ds+P+3E+Sc, suprafaţă construită la sol 323 mp), C2 (regim de înălţime Ds+P+2E+Sc, suprafaţă construită la sol 274 mp) şi teren aferent de 700 mp, obligarea intervenientei la radierea din evidenţele fiscale ale DITL Sector 1 a rolului fiscal a1.347.561 atribuit C., rectificarea cărţii funciare nr. x, deschisă la OCPI Sector 1, pe numele C., în sensul radierii dreptului de proprietate al intervenientei asupra imobilului.

În cauză a fost formulată cerere de intervenţie în interes propriu de către D., care a invocat dreptul de proprietate asupra imobilului format din teren în suprafaţă de 330 mp şi construcţie P+4, situat în str. x, solicitând, în contradictoriu cu toate părţile din cauză, să se constate existenţa dreptului de proprietate asupra acestui imobil în baza actelor provenite chiar de la aceste părţi, iar, în subsidiar, să se constate dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului prin uzucapiune, fiind îndeplinite condiţiile pentru operarea prescripţiei achizitive de scurtă durată ori de drept comun; în situaţia respingerii acestor cereri, a invocat un drept legal de superficie asupra terenului pe toată durata existenţei construcţiei, în temeiul dispoziţiilor art. 492 C. civ.

Totodată, titularul cererii de intervenţie a solicitat recunoaşterea dreptului de servitute de trecere asupra fondului vecin, opozabil părţii care va fi recunoscută ca proprietar al diferenţei de suprafaţă de teren, precum şi rectificarea cărţii funciare şi radierea tuturor înscrierilor contrare, rectificarea evidenţelor fiscale şi radierea tuturor înscrierilor contrare, respectiv a rolului fiscal deschis pe numele C..

De asemenea, a solicitat, în principal, constatarea nulităţii deciziei nr. 8/1977, iar, în subsidiar, să se constate ineficacitatea şi lipsirea deciziei de efecte juridice în privinţa terenului de 330 mp, precum şi constatarea nulităţii tuturor actelor subsecvente momentului transmiterii terenului către A.C.I.N.

Intervenienta C. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii reconvenţionale formulate de pârâta reclamantă, arătând că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1890 C. civ., respectiv nu este îndeplinită condiţia esenţială de exercitare a posesiei utile timp de 30 ani.

Prin sentinţa civilă nr. 799/22.06.2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a hotărât următoarele: a luat act de renunţarea reclamantei A. la judecata cererii principale; a respins, ca neîntemeiată, cererea reconvenţională formulată de pârâta reclamantă B.; a admis cererea de intervenţie formulată de intervenienta C., astfel cum a fost precizată; a obligat pârâta reclamantă să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie intervenientei C., imobilul situat în Bucureşti, str. x, compus din teren în suprafaţă de 935 mp şi corpurile de clădire C1 şi C2, delimitat de punctele 1-2-3-4-5-6-7-8-9-10-13-14-1 în anexa 5 la raportul de expertiză topo-cadastrală, efectuat de expert ing. E., ce face parte integrantă din prezenta hotărâre; a admis, în parte, cererea de intervenţie formulată de intervenienta D.; a constituit în favoarea intervenientei D.. un drept de servitute asupra terenului în suprafaţă de 134 mp aferent imobilului din Bucureşti, str. x, astfel cum a fost identificat în anexa 2 a completării la raportul de expertiză topo-cadastrală, efectuat de expert ing. E., avizat de O.C.P.I. Bucureşti, raport ce face parte integrantă din prezenta hotărâre; a anulat, ca insuficient timbrate, capetele de cerere privind constatarea existenţei/dobândirii dreptului de proprietate al intervenientei D.. asupra imobilului privind constatarea dreptului de superficie şi privind constatarea nulităţii deciziei nr. 8/1977; a respins, ca neîntemeiate, capetele de cerere privind rectificarea cărţii funciare a imobilului, a evidenţelor fiscale şi radierea înscrierilor contrare; a obligat pârâta reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2140,60 RON către intervenienta C.; a obligat intervenienta C. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 11362,07 RON către intervenienta D..

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta reclamantă B..

În motivarea apelului, s-au adus următoarele argumente:

C. Ilfov nu a făcut dovada calităţii de succesoare a patrimoniului F. Ilfov şi nu a făcut dovada că a preluat în patrimoniu, prin reorganizare, imobilul care face obiectul prezentei cauze.

Apelanta a mai arătat că, în actul constitutiv al intimatei, nu se indică valoarea patrimoniului preluat şi nu se identifică imobilul în cauză, aşa cum impun dispoziţiile art. 120 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 1/2005. După cum rezultă din actele intervenientei (act constitutiv şi încheierea nr. 43A din 13.10.2005 pronunţată de Judecătoria Buftea), aceasta nu a preluat imobilul care face obiectul prezentei cauze, nici prin actul constitutiv, nici prin hotărârea adunării generale.

S-a arătat că, faţă de lipsa calităţii C. Ilfov de succesoare în drepturile patrimoniale ale F. Ilfov, s-a pronunţat cu putere de lucru judecat Curtea de Apel Bucureşti, prin decizia comercială nr. 50/28.01.2010, în dosarul nr. x/2007.

B. a făcut dovada calităţii de succesoare a patrimoniului Centrului de Investiţii, Proiectare şi Construcţii (CIPC), precum şi că a preluat în patrimoniu, prin reorganizare, imobilul care face obiectul prezentei cauze. În acest sens a arătat că Centrul de Investiţii, Proiectare şi Construcţii a fost înfiinţat conform art. 9 din Legea 6/1970 prin decizia A. nr. 339/29.12.1973, fiind prezentată şi evoluţia acestuia.

Prin Decizia nr. 1 din 16.03.1984 şi Decizia nr. 112 din 30.03.1984, s-a dispus expres, la art. 5 "Activul şi pasivul Întreprinderii de construcţii, proiectări şi investiţii Bucureşti, stabilite pe baza bilanţului încheiat pe data de 15 martie 1984, împreună cu indicatorii de plan economici şi financiari şi contractele încheiate trec pe bază de proces-verbal la secţia de proiectare CPPC".

S-a arătat că procedura de reorganizare şi privatizare a patrimoniului cooperativelor a fost reglementată prin dispoziţiile art. 117 din Legea nr. 1/2005, organizaţiile cooperatiste care nu parcurgeau această procedură se dizolvau de drept şi că patrimoniul B. a fost preluat în 1996 prin reorganizarea Întreprinderii de Proiectare, pe baza Bilanţului la data de 31.12.1995, cuprinzând activele prin transferul de patrimoniu către B., cu respectarea art. 117 alin. (5) lit. a), raportat la dispoziţiile art. 6 alin. (1) lit. j) din Legea nr. 1/2005.

Imobilul din Bucureşti, str. x, a fost preluat în patrimoniul B. reprezentând activ, mijloc fix din patrimoniul societăţii, dobândit (1977) în decursul activităţii prin Decizia nr. 8/1977 şi prin reorganizare a intrat în "partea indivizibilă acumulată în decursul activităţii", aşa cum rezultă din situaţia bilanţului la data de 31.12.2004. De asemenea, terenul care face obiectul cauzei la data transferului (1977) se afla în proprietatea cooperatistă, şi nu în proprietatea particulară.

S-a considerat că este evident că actele cooperaţiilor şi cu atât mai mult ale A. erau acte autentice. Însuşi procesul-verbal semnat de părţi în data de 16.02.1977, prin care confirmă schimbul şi efectul translativ al dreptului de proprietate al Deciziei nr. 8/1977 şi prin care părţile au predat-preluat imobilul, indicând expres şi valoarea acestuia de transfer (fără compensare) - reprezintă act autentic şi este prin sine însuşi translativ de proprietate.

Apelanta a arătat că a efectuat atât preluarea imobilului în patrimoniul cooperativei evidenţiindu-l şi incluzându-l în bilanţ, cât şi înregistrarea fiscală şi deschiderea rolului fiscal 1011041 (pe care îl are de 40 de ani până în prezent).

S-a precizat că taxele şi impozitele aferente perioadei 1977 - prezent inclusiv, au fost achitate în numele apelantei, şi nu în numele A..

Apelanta a menţionat că a achitat impozitul şi a virat în toţi aceşti ani (40 de ani) ca şi plătitor în nume propriu fiind confirmat şi prin procesele-verbale de control întocmite cu ocazia controalelor anuale efectuate de către Direcţia Finanţelor Publice prin Circumscripţia Financiară sector 1 a Municipiului Bucureşti.

Istoricul de rol fiscal nr. x/14.08.2009, emis de către DITL Sector 1, atestă plata de către apelantă a impozitelor aferente imobilului din str. x, în perioada 1977 - prezent inclusiv de către apelantă în nume propriu.

S-a precizat că relaţia de subordonare ierarhică între întreprinderea B. şi A. se reflectă în denumire prin includerea cuvântului "A." şi o confirmă inclusiv menţiunea din coperta titlului Regulamentului şi ştampila folosită de cooperaţie la acea dată.

Caracterul de subordonare ierarhică nu îi afecta cooperaţiei apelantei pârâte caracterul autonom şi personalitatea juridică proprie distinctă de cea a A..

Apelanta a considerat că în mod eronat şi vădit părtinitor în motivarea expusă la pagina 10 din sentinţa apelată, instanţa de fond a arătat că declaraţia martorului G. a dus automat la concluzia că apelanta pârâtă reclamantă ar fi fost doar detentor precar, proprietar fiind A.. Or, încasarea de către apelantă a chiriilor pentru aceste spaţii închiriate, confirmă calitatea acesteia de proprietar al imobilului.

Apelanta a susţinut că instanţa, cu încălcarea principiului disponibilităţii şi al contradictorialităţii, s-a pronunţat din oficiu şi a constatat, fără să fie învestită în acest sens de către intervenienta C. Ilfov cu o cerere în anulare şi fără a pune în discuţia părţilor nulitatea deciziei nr. 8/1977.

În conformitate cu principiul disponibilităţii, consacrat de prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. "judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii’’.

Obligaţia instanţei de a se pronunţa numai asupra obiectului acţiunii, în limita învestirii sale, prevăzută de art. 129 alin. (6) C. proc. civ., constituie o garanţie pentru un proces echitabil şi aplicarea corectă a principiului disponibilităţii.

Apelanta a arătat că instanţa de fond nu a indicat în baza cărui termen legal a apreciat că poate constata nulitatea deciziei nr. 8/1977.

S-a arătat că respingerea uzucapiunii invocate de către apelantă prin cererea reconvenţională este motivată greşit de instanţa de fond pe lipsa elementului animus sibi habendi. Prezumţia posesiei pentru sine a operat în favoarea apelantei, iar instanţa a decis, din oficiu, să o răstoarne.

În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 1890 C. civ., apelanta pârâtă reclamantă a apreciat că instanţa de fond a constatat, în mod greşit, că nu ar fi îndeplinite condiţiile uzucapiunii, invocând nulitatea deciziei nr. 8/1977, precum şi că această decizie ar fi provenit de la adevăratul proprietar.

Decizia nr. 8 din 1977 este emisă de A. în baza legii speciale, şi anume, art. 10 din Legea nr. 6/1970 (şi deci titlul provine de la emitent) şi nu de la C. Ilfov.

S-a arătat că justul titlu în cauză nu provine de la adevăratul proprietar, ci de la A., fiind îndeplinite condiţiile art. 1895 C. civ., privind justul titlu şi, în consecinţă, şi ale uzucapiunii de scurtă durată, C. Ilfov avându-şi sediul în raza aceluiaşi tribunal cu apelanta.

La judecata apelului, apelanta a solicitat efectuarea unei probe cu expertiză contabilă judiciară pentru verificarea aspectului dacă imobilul din str. x, a fost preluat în patrimoniul acesteia şi transmis succesiv prin reorganizările succesive, cât şi verificarea şi stabilirea dacă acest imobil a figurat în evidenţele sale contabile în perioada 1977 - 2005 şi dacă a fost preluat şi inclus ca activ în valoarea mijloacelor fixe în bilanţul de preluare de la 30.06.2005.

Prin încheierea din 15.02.2018, curtea de apel a încuviinţat proba cu expertiză contabilă cu obiectivele solicitate.

Prin decizia civilă nr. 273A din 21 februarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta pârâtă-reclamantă B. împotriva sentinţei civile nr. 799/22.06.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata reclamantă A. şi cu intimatele interveniente Uniunea Judeţeană a Cooperaţiei de Consum Ilfov şi D.. A respins, ca nefondată, cererea de obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecată către intimata intervenientă H..

În pronunţarea soluţiei, instanţa a reţinut următoarele considerente:

În ceea ce priveşte primul motiv de apel, în sensul că C. nu ar fi dovedit calitatea sa de succesoare de pe urma F., a considerat că sunt neîntemeiate criticile pe acest aspect.

Astfel, în baza HCM nr. 880/1951 coroborată cu procesul-verbal din 22.03.1951, A. a devenit proprietarul imobilului situat în str. x, sectorul l, şi ulterior acestui fapt, prin actul de donaţie autentificat sub nr. x/7.08.1962 de Notariatul de Stat al Raionului 30 decembrie Bucureşti, transcris sub nr. x din 9 august 1962 în Registrul de transcripţiuni al Raionului 30 decembrie Bucureşti, a transmis în proprietatea Uniunii Regionale a Cooperativelor de Consum Bucureşti, autoarea C. ILFOV, imobilul dedus judecăţii (Anexa 1), imobil asupra căruia s-a procedat la deschiderea rolului fiscal aferent şi în care, pentru o perioadă semnificativă de timp, s-a şi materializat sediul social al autorilor societăţii C..

Cu privire la succesiunea în drepturile I. şi, implicit, a F. Ilfov, potrivit adresei nr. x/29.01.2009, emise de A. în urma solicitărilor formulate de C. Ilfov, s-a arătat că, prin Decretul nr. 133/1949 - art. 9, privind organizarea cooperaţiei, cooperativele se asociază în Uniuni Judeţene (Uniunea Judeţeană a Cooperativelor de Consum Ilfov - prescurtat, C. Ilfov) iar, în 26 septembrie 1950, prin Legea nr. 5 au fost desfiinţate judeţele şi s-a trecut la o nouă organizare, pe regiuni şi raioane, astfel încât C. Ilfov s-a denumit I., regiunea Bucureşti, prescurtat I..

Urmare a Legii nr. 2/1968 care prevede organizarea administrativă a teritoriului RSR, I. precum şi Uniunile Raionale aferente regiunii Bucureşti se transformă în Uniunea Judeţeană a Cooperativelor de Consum Ilfov, prescurtat C. Ilfov.

Conform Deciziei nr. 30/18.02.1968, A. în baza art. 24 din Decretul 133/1949, decide:

Art. 1. Uniunile regionale şi Uniunile Raionale ale Cooperativelor de Consum îşi vor înceta activitatea pe data de 20.02.1968, iar patrimoniul lor va fi divizat uniunilor judeţene. Rezultă că C. Ilfov este succesoarea în drepturi a I. şi a Uniunilor Cooperative de Consum Raionale ce aparţineau de regiunea Bucureşti.

În 10.07.1970 a intrat în vigoare Legea nr. 6 cu privire la organizarea şi funcţionarea cooperaţiei de consum (care abrogă Decretul nr. 133/1949), menţionându-se denumirea de Uniunea Judeţeană a Cooperativelor de Consum Ilfov, prescurtat C. Ilfov.

La 04.05.1970, A., prin decizia nr. 66, la art. 2, hotărăşte ca Uniunile Judeţene ale Cooperativelor de Consum să înfiinţeze J.. Ca urmare, C. Ilfov devine J. Ilfov.

Prin Decretul nr. 18/26.01.1977 privind unele măsuri organizatorice în sistemul cooperaţiei de consum, precum şi în temeiul Legii nr. 6/1970, la art. 1, A. hotărăşte că J. îşi încetează activitatea şi Uniunile Judeţene ale Cooperaţiei de Consum se reorganizează prin preluarea activităţii fostelor J..

În anul 1982 a avut loc Congresul al VII-lea A., când s-a aprobat o nouă denumire a Cooperativelor, Uniunilor şi Centrala, J. devenind Uniunea Judeţeană a Cooperativelor de Producţie, achiziţii, desfacere a mărfurilor şi credit, prescurtat F..

În anul 1990, K. a emis Decretul-Lege nr. 67 privind organizarea şi funcţionarea Cooperaţiei de Consum şi Credit, denumirea F. fiind rectificată în C. şi Credit.

În anul 1996 a fost emisă Legea nr. 109 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei de consum şi a cooperaţiei de credit. Conform art. 190 din actul normativ menţionat anterior, L. a devenit succesoarea în drepturi a C..

Ulterior, urmare a aplicării art. 120 alin. (1) din Legea nr. 1/2005, L. Ilfov s-a reorganizat formând Uniunea Judeţeană a Cooperativelor de Consum Ilfov, prescurtat C. Ilfov.

Cu privire la succesiunea legislativă menţionată în precedent, s-a arătat că C. avea calitatea de succesor în drepturi al F. Ilfov în temeiul legii şi al hotărârilor decizionale ale forului tutelar, singurele modificări aplicate societăţii fiind acelea generate de modificarea denumirii, în funcţie de realităţile obiectiv-administrative ale vremii.

În acest context, susţinerile apelantei privitoare la aspectul că neindicarea valorii patrimoniului preluat şi neidentificarea imobilului preluat în actul constitutiv fac dovada faptului că C. nu este succesoare în drepturi a antecesorului, sunt lipsite de substanţă juridică, întrucât succesiunea în drepturi a entităţii unionale este generată prin lege, iar menţiunile/omisiunile din actele aferente nu sunt în măsură să înfrângă dispoziţiile legale.

Dreptul de proprietate al C. este dovedit cu un act autentic, orice dovadă contrară fiind necesar a fi efectuată printr-un înscris cu aceeaşi valoare juridică.

Dovada succesiunii în drepturi a entităţilor litigante este necesar a fi efectuată distinct în cadrul fiecărei speţe supuse controlului judiciar, înscrisurile doveditoare exhibate în cadrul fiecărui dosar fiind hotărâtoare.

Cu privire la critica din cel de-al doilea motiv de apel, prin care pârâta apelantă a invocat faptul că a făcut dovada calităţii sale de succesoare a patrimoniului Centrului de Investiţii, Proiectare şi Investiţii, curtea de apel a reţinut următoarele considerente:

Prin decizia nr. 169/1963 a fost înfiinţată o unitate proprie a A.: Sectorul de Proiectări, care prin decizii succesive ale A., a fost desfiinţată.

În anul 1990, prin decizia nr. 243/1990 a A., s-a hotărât înfiinţarea secţiei de proiectare în Institutul A., iar în 1996, prin decizia 94/1996 a A., s-a hotărât organizarea Institutului în B..

Potrivit statutului B., această unitate, deşi avea personalitate juridică, funcţiona în subordinea A., iar mijloacele fixe şi circulante aparţineau acestuia din urmă.

Prin actul adiţional la statutul B., s-a stabilit fără dubiu faptul că bunurile folosite de B. aparţineau A., putând, după caz, să culeagă fructele, dar numai în limitele stabilite de A.. Aşadar, apelanta pârâtă nu a deţinut niciodată pentru sine imobilul în cauză, aceasta având doar un drept de folosinţă.

Ulterior, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 1/2005, B. a hotărât cu încălcarea dispoziţiilor din statut, reorganizarea societăţii, care în baza dispoziţiilor art. 117, prevedea numai modificarea statutului neconform.

Reorganizarea nu s-ar fi putut produce decât prin modalitatea prevăzută de art. 120 din această lege, or, apelanta nu intră sub incidenţa acestui articol, nefăcând parte din nici o entitate federativă.

Pentru a dovedi calitatea de proprietar cu privire la imobilul în cauză, apelanta pârâtă a invocat diferite înscrisuri întocmite de către reprezentanţii ANAF, însă, aceste acte de control nu îi creează pârâtului un drept de proprietate.

Şi cel de-al treilea motiv de apel, în care este invocată decizia nr. 8/1977, ca şi titlu de proprietate, a fost apreciat, ca neîntemeiat, de către curtea de apel. Această decizie nu poate produce efecte juridice ca şi act de schimb prin care C. Ilfov ar fi renunţat la proprietatea asupra imobilului în cauză în schimbul unui alt imobil, reţinând aspectul că schimbul de proprietate nu s-a concretizat, titularii dreptului de proprietate iniţiali păstrând proprietatea fiecare asupra bunului său. De asemenea, în virtutea atribuţiilor limitate conferite de art. 10 din Legea nr. 6/1970, preşedintele Uniunii Centrale a cooperativelor de consum nu putea emite norme obligatorii cu privire la modificarea patrimoniului organizaţiilor cooperaţiei de consum (respectiv referitoare la transmiterea proprietăţii asupra bunului) printr-o decizie a forului tutelar. Însuşi emitentul A. a arătat, în adresa nr. x/2007, că schimbul de proprietate dintre A. şi C. Ilfov privind imobilul în cauză nu a avut loc, A. rămânând de drept proprietarul imobilului său, imobil în care a fost organizat şi a funcţionat Centrul de Calcul şi Informatică al A. până la data exproprierii conform decretului nr. 298/1988.

În baza acestui decret, imobilul a fost trecut în proprietatea statului, fiind preluat de la A., titularul lui de drept şi de fapt.

De altfel, ulterior emiterii deciziei nr. 8/1977, A. a solicitat şi a obţinut autorizarea unor lucrări de amenajare a spaţiului privind imobilul în cauză, în autorizaţia emisă la 09.08.1977 menţionându-se în mod expres proprietarul terenului, şi anume A., teren care urma să fie afectat de construcţii.

În ceea ce o priveşte pe intervenientă, aceasta este proprietara imobilului dedus judecăţii în urma încheierii actului autentic cu titularul de drept anterior, procedând şi la deschiderea rolului fiscal aferent proprietăţii, respectiv la intabularea dreptului de proprietate asupra terenului.

Invocarea de către apelanta pârâtă a plăţii de taxe şi impozite ori a închirierii anumitor spaţii, nu poate conduce spre o concluzie contrară celei reţinute, aceste înscrisuri neputând crea un drept de proprietate apelantei.

Decizia de schimb invocată în cauză, care nu a produs efecte juridice şi nu a fost încheiată într-o formă autentică, nu a putut produce efecte împotriva unui act autentic, translativ de proprietate.

Invocarea de către apelantă a înscrierii în contabilitatea proprie a unor bunuri ori a închirierii unor spaţii nu produce efecte juridice în contra proprietarului de drept, sub acest aspect declaraţia martorului audiat fiind corect interpretată de către instanţa de fond.

Şi critica privind aşa-zisa pronunţare "extra petita" a instanţei de fond a fost apreciată, ca neîntemeiată, cât timp, în motivarea hotărârii, instanţa a făcut aprecieri cu privire la probele administrate în cauză, fără însă ca în dispozitivul acesteia să se pronunţe peste limitele învestirii, fiind astfel respectate principiile disponibilităţii şi contradictorialităţii cu privire la care apelanta invocă încălcări procedurale şi legale.

Şi criticile privind uzucapiunea atât de 30 de ani, cât şi de scurtă durată au fost găsite nefondate de către curtea de apel.

Potrivit adresei A. (factorul decizional în realizarea schimbului) înregistrate sub nr. x/30.01.2007, "schimbul de proprietate între A. şi C. Ilfov privind imobilul din str. x 28-30 cu cel din Calea x nu a avut loc, A. rămânând de drept proprietarul imobilului din Calea x, în care a fost organizat şi a funcţionat Centrul de Calcul şi Informatică al A. până la data exproprierii conform decretului nr. 298/07.10.1988 lista nr. l".

Ca urmare a aprecierii acestei situaţii de fapt şi în considerarea aspectului că pretinsul schimb care constituie actul justificativ al pârâtei reclamante reconveniente nu s-a materializat, în speţă, data menţionată în precedent nu poate face nici o dovadă concretă în sensul solicitat de susnumita în aprecierea susţinerilor sale.

Deşi B. exhibă calitatea de succesor în drepturi al Centrului de Proiectare, Investiţii şi Construcţii, această afirmaţie este lipsită de suport real.

Posesia exercitată de B. până în anul 2005 nu a fost o posesie utilă, neexercitând posesia pentru sine, ci în numele şi în beneficiul A..

Prescripţia achizitivă este efectul unei posesii utile ce presupune ca posesia să fie continuă, neîntreruptă, netulburată şi sub nume de proprietar, posesia nefiind utilă cât timp cel ce o invocă nu a posedat imobilul sub nume de proprietar, ci a exercitat doar un drept de folosinţă şi administrare asupra bunului.

Posesia exercitată de B. a fost exercitată în numele şi în beneficiul A..

Potrivit statutului B. din 1996, toate bunurile aparţineau A., B. având, potrivit actului adiţional la statut, doar un drept de folosinţă a bunurilor, însă în limitele stabilite de A..

În ceea ce priveşte uzucapiunea de scurtă durată, în cauză nu este îndeplinită condiţia termenului prevăzut de legiuitor, aspect care face de prisos analizarea oricăreia dintre celelalte condiţii imprimate de art. 1980 şi urm. C. civ.

Potrivit art. 1895 din C. civ., condiţiile uzucapiunii de 10 până la 20 de ani sunt: posesia să se întemeieze pe un just-titlu, respectiv să fie de bună-credinţă. Justul-titlu este definit de art. 1897 din C. civ. ca fiind orice act translativ de proprietate, care provine de la altcineva decât adevăratul proprietar, cu menţiunea că potrivit art. 1897 alin. (2) din C. civ., un titlu nul nu poate servi ca bază a uzucapiunii.

În acest context, faţă de dispoziţiile legale, pentru a putea produce efecte valabile titlul translativ de proprietate (încheiat cu un neproprietar) ar fi trebuit să îmbrace forma autentică, aspect de drept care nu se regăseşte în cauză, argumentele care fac dovada faptului că decizia exhibată nu este un act autentic fiind expuse pe larg în precedent.

În ceea ce o priveşte pe intervenienta D., s-a reţinut faptul că, prin apelul formulat, nu s-au adus critici hotărârii primei instanţe în ceea ce priveşte imobilul identificat în raportul de expertiză ca fiind Corpul C3, iar, în faţa primei instanţe, atât intervenienta, cât şi reclamanta au renunţat la pretenţiile formulate faţă de acest imobil.

În raport de toate aceste considerente, curtea de apel a respins apelul, ca nefondat. Totodată, a respins, ca nefondată, cererea de obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecată către intimata intervenientă H., cât timp, prin hotărârea apelată, a fost admisă cererea de intervenţie formulată de această intervenientă, constituindu-se în favoarea acesteia un drept de servitute asupra terenului în suprafaţă de 134 mp, drept care însă nu a făcut obiectul criticii prin motivele de apel formulate, astfel încât nu se poate considera că apelanta a căzut în pretenţii raportat la această intervenientă.

Împotriva deciziei pronunţate de curtea de apel, la 22 februarie 2019, a declarat recurs pârâta B..

După comunicarea hotărârii în cauză, la dosar au fost depuse, în termen legal, motivele de recurs, în dezvoltarea cărora au fost evocate o serie de critici.

1. Hotărârea instanţei de apel este complet nemotivată, în condiţiile în care considerentele au fost preluate integral, prin copy-paste, din notele de la filele x, depuse la dosar de intervenienta C.. În opinia recurentei, este firesc ca instanţa atunci când motivează să preia în preambul afirmaţiile părţilor, însă în ipoteza de faţă, a fost transcris întregul conţinut al considerentelor, ceea ce conduce la concluzia că redactarea nu aparţine judecătorilor. În considerentele hotărârii trebuie să se regăsească argumentele şi aprecierile personale ale judecătorilor. Se admite ca instanţa, când motivează, să îmbrăţişeze o părere sau o afirmaţie a uneia din părţi, preluând din formularea pe care o expune, însă în ipoteza de faţă nu s-a preluat doar un argument, ci a fost copiat întregul conţinut al motivării. Pentru a proba aceste susţineri, recurenta a anexat în format A3 punerea în oglindă a celor două texte, spre comparaţie. Fiecare propoziţie, frază, semn din considerente este transpus integral în motivare, din textul C.. Instanţa nu are în considerente nici măcar o frază pe care să o fi conceput. Textul considerentelor este al C. transcris integral, inclusiv cu paranteze şi semne de punctuaţie, iar pe alocuri s-a păstrat şi relatarea la persoana I. În concluzie, redactarea nu aparţine judecătorilor, fiind incident motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

2. Instanţa de apel se întemeiază, în motivare, pe un act care nu există în realitate şi nu se află depus la dosarul cauzei. Deşi se menţionează despre un act adiţional la statutul din 1996, prin care s-ar stipula că toate bunurile B. ar aparţine A., acesta nu există în realitate. Referirea la documentul respectiv nu este susţinută de actele de la dosar, instanţa preluând afirmaţia de la intervenienta C. din cadrul concluziile scrise, de la fila x, fără însă a le verifica. În raport de cele învederate, hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii străine de natura pricinii, în sensul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

3. Instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia pe adresa nr. x/2007, pretins a fi emisă de A., care a fost depusă de către intervenienta C. la fila x apel şi dosar Tribunalul Bucureşti şi prin care se pretinde că A. ar fi afirmat că schimbul nu ar fi avut loc. Or, acest act a fost dezminţit şi infirmat ca fiind contrafăcut şi fals de către Consiliul Naţional Director al A. prin procesul-verbal nr. x din 31.01.2013, depus la filele x apel. Consiliul Naţional Director al A. a arătat că s-a investigat şi s-a constatat că această adresă nu reprezintă adevărul şi nu a fost niciodată emisă de A. şi că nu se află menţionată în registrul de acte emise ale entităţii şi nici în arhiva acesteia, criticând aspru modul fraudulos şi imoral în care intimata C. a executat şi foloseşte un astfel de înscris.

Susţine recurenta că a invocat această apărare şi a formulat cerere de înlăturare a respectivului înscris, însă instanţa de apel a ignorat solicitarea, nepunând-o în discuţia părţilor. Rezultă că instanţa de apel nu a răspuns în nici un fel acestei chestiuni, dimpotrivă îşi întemeiază soluţia pe această adresă, fără a arăta de ce o consideră autentică. În plus, nu expune motivele pentru care înlătură dezminţirea şi declaraţiile Consiliului Naţional Director al A. semnate şi reţinute în procesul-verbal nr. x/31.03.2013, precum şi apărările B. pe aspectele invocate.

Apreciază recurenta că această critică conturează încălcarea dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea de apel cuprinzând motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

4. Nepronunţarea asupra unor motive de apel, după cum urmează: motivul de apel privind greşita interpretare a regimului cooperatist în 1977, când regimul cooperatist conform legislaţiei de la acea dată era proprietate socialistă de stat şi nu privată, cum a apreciat instanţa de fond; motivul de apel vizând greşita aplicare în speţă a art. 11 din Decretul nr. 144/1958, care se referă la transferul proprietăţii private şi nu la proprietatea publică; motivul de apel ce pune în discuţie regimul juridic al actului autentic în 1977. În egală măsură, instanţa de apel nu a argumentat de ce a considerat că decizia nr. 8/1977 nu ar fi un act autentic, încheiat în formă autentică, rezumându-se să afirme că "Decizia de schimb în cauză nu a produs efecte juridice şi nu a fost încheiată în formă autentică’’, nu a analizat şi nu a stabilit ce fel de regim juridic avea proprietatea cooperatistă la data transferului- 1977, pentru a identifica legislaţia aplicabilă cauzei şi apoi a analiza pricina prin prisma acelei legislaţii.

Alte două motive de apel la care nu s-a răspuns au privit cercetarea regimului juridic al A. în 1977 şi încălcarea principiului contradictorialităţii, când instanţa de fond a constatat, din oficiu, nulitatea deciziei nr. 8/1977, fără să o fi pus în discuţia părţilor.

Susţine recurenta că prin nesoluţionarea acestor motive de apel, hotărârea atacată apare ca nemotivată, găsindu-şi aplicare motivul de recurs reglementat prin art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

5. În cadrul acestei critici, subsumată dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., prin existenţa unor motive contradictorii ori străine de natura pricinii, au fost invocate mai multe aspecte.

Curtea de apel nu a răspuns motivului de apel vizând soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active, în fundamentarea căreia s-a arătat că C. nu a preluat în cursul reorganizării-privatizării acest imobil în patrimoniu. A fost analizată calitatea de succesibil a C. după F., or, pârâta nu a criticat acest aspect, ci calitatea de succesoare a patrimoniului privatizat în 2005, conform procedurii de privatizare-organizare realizate potrivit art. 120 din Legea nr. 1/2005 prin hotărârea C., statutul C., încheierea nr. 43A/13.10.2005 şi bilanţ. În soluţionarea acestui motiv de apel se impunea a fi verificată procedura privatizării, bilanţul 2004-2005 şi imobilele preluate de C. prin reorganizarea din 2005, lucru care nu se putea face decât prin expertiză contabilă judiciară. Astfel, s-a dispus efectuarea expertizei judiciare tocmai în scopul soluţionării acestui motiv de apel şi pentru a se stabili ce imobile au fost preluate prin privatizare de către C..

Concluziile raportului au arătat că C. nu a preluat acest imobil prin reorganizarea din 2005, când s-a privatizat patrimoniul cooperatist al acestei uniuni, iar instanţa de apel omite să dispună cu privire la expertiză. Prin considerentele de la pagina 11-12 enumeră legi care ţin de reorganizării în general, dar nu motivează preluarea concretă de către C. a imobilului în 2005 şi nu răspunde la motivul invocat.

Mai mult, instanţa de apel, în motivarea pe care o expune la dosar apel, copiază concluziile intervenientei C. de la filele x, fără a verifica temeinicia acestora. Se susţine reorganizarea în lipsa unui act de reorganizare pentru perioada 1968-2005.

Hotărârea atacată cuprinde contraziceri în motivare. Astfel, pe de o parte se reţine la fila x că "în virtutea atribuţiilor conferite de art. 10 din Legea nr. 6/1970, preşedintele A. nu putea emite norme obligatorii cu privire la modificarea patrimoniului organizaţiilor cooperativelor, respectiv referitoare la transmiterea proprietăţii asupra bunurilor, printr-o decizie a forului tutelar’’, iar, într-un alt paragraf, se arată exact opusul, că prin decizia A. s-a divizat şi s-a transmis patrimoniul Uniunilor Raionale către uniunile judeţene, respectiv C.. La pagina 11 din considerente se arată "Conform deciziei nr. 30/18.02.1968, A., în baza art. 24 din Decretul-Lege nr. 133/1949, decide: art. 1 Uniunile Raionale ale Cooperativelor de Consum îşi vor înceta activitatea pe data de 20.02.1968, iar patrimoniul lor va fi divizat uniunilor judeţene.

Aceste două motivări consideră că A. putea transmite patrimonii prin deciziile sale, iar la pagina 13 din considerente, atunci când se referă la imobilul în litigiu, instanţa motivează exact pe dos, susţinând că A. nu putea prin decizie să transmită patrimonii cooperativei.

Instanţa de apel a mai reţinut, la pagina 13 din considerente, că proprietarul imobilului în cauză a rămas A. şi nu C., or, în aceste condiţii nu se înţelege de ce s-a admis acţiunea în revendicare a C.. Dacă instanţa a ajuns la concluzia că A. ar fi proprietarul imobilului şi nu C., atunci revendicarea ar fi trebuit respinsă ca fiind formulată de către o persoană fără calitate, şi nu admisă. Rezultă, în opinia recurentei, că şi acest aspect este contradictoriu.

6. Instanţa de apel a interpretat greşit decizia nr. 8/1977, regimul şi statutul juridic al B. şi al autoarei recurentei, precum şi al A. în perioada 1960-2005, caz în care este justificat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. "când instanţa interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.’’

7. Prin invocarea acestui motiv de recurs se reproşează instanţei de apel o aplicare greşită a legii, respectiv dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 6/1970 şi art. 11 din Decretul nr. 144/1958 faţă de decizia nr. 8/1977. Se mai susţine şi încălcarea autorităţii de lucru judecat în ce priveşte reorganizarea B. în baza Legii nr. 1/2005, precum şi reţinerea nulităţii reorganizării B., cu încălcarea principiului disponibilităţii. Toate aceste încălcări au fost încadrate de recurentă în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pentru toate motivele invocate, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea, în tot, a deciziei atacate şi modificarea în parte a sentinţei civile nr. 799/22.06.2016, în sensul respingerii cererii de intervenţie a C. şi admiterea acţiunii reconvenţionale a B., cu cheltuieli de judecată reprezentate de taxa de timbru şi onorarii de avocat.

În cauză, intimata C. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În faţa instanţei de recurs, la termenul de judecată din 7 noiembrie 2019, când s-au pus concluziile pe fondul cauzei, recurenta, reprezentată de apărător ales, a arătat că înţelege să solicite cheltuieli de judecată pe calea unei acţiuni separate.

Examinând hotărârea atacată, în raport de criticile formulate prin memoriul de recurs, Înalta Curte reţine următoarele:

Parte din criticile invocate de recurentă în cadrul cererii de recurs sunt întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. şi pun în discuţie vicii ale motivării deciziei atacate: lipsa motivării şi motivarea contradictorie sau străină de natura pricinii, acestea fiind menite să atragă casarea hotărârii atacate, cu trimiterea pricinii spre rejudecare la instanţa de apel. Parte din motive, ce pledează pentru interpretarea greşită a actului dedus judecăţii şi aplicarea greşită a legii, tind la soluţionarea cauzei direct în recurs, având ca finalitate respingerea cererii de intervenţie a C. şi admiterea cererii reconvenţionale a pârâtei B..

Înalta Curte constată că este fondată critica ce priveşte lipsa raţionamentului propriu al instanţei din hotărârea atacată, manifestat prin preluarea în integralitate a apărărilor formulate de partea adversă în cadrul concluziilor scrise depuse pentru termenul din 07.02.2019, când a fost amânată pronunţarea asupra soluţiei .

În conformitate cu dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare de speţă în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi, scopul fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă.

Motivarea este, aşadar, un element esenţial al unei hotărâri judecătoreşti, o puternică garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie.

Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente care trebuie să se raporteze atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii, în caz contrar fiind lipsită de suport probator şi legal, pronunţată cu nerespectarea prevederilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Respectarea acestei cerinţe a fost privită şi din perspectiva asigurării dreptului la un proces echitabil, garantat prin art. 21 din Constituţia României şi a art. 6 CEDO, statuându-se că acesta implică în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa (Hotărârea Albina împotriva României, Perez contra Franţei şi Van der Hurk contra Olandei). De asemenea, noţiunea de proces echitabil cere ca o instanţă care nu şi-a motivat decât pe scurt hotărârea, indiferent dacă a făcut-o alipind motivele oferite de o instanţă inferioară sau altfel, să fi examinat cu adevărat problemele esenţiale ce i-au fost supuse atenţiei.

În cauza dedusă judecăţii, procedând la compararea argumentelor instanţei de apel cu susţinerile exprimate prin concluziile scrise de către intervenienta în interes propriu C., aflate la dosar apel, vol. VII, se constată că, în decizia atacată, au fost reproduse în integralitate apărările acestei părţi. În unele pasaje, curtea de apel a copiat conţinutul textului, păstrând relatarea la persoana întâi, precum şi timpii verbului (ultimele două paragrafe de la pagina 10 din decizie). Întrucât hotărârea preia in extenso argumentele părţii adverse, care nu au fost trecute prin filtrul judecătorului, Înalta Curte reţine că aceasta nu prezintă un raţionament propriu, nefiind făcută o analiză efectivă a argumentelor invocate în cuprinsul apelului formulat. Chiar şi în ipoteza în care considerentele ce sprijină soluţia instanţei sunt similare în esenţă apărărilor deja formulate de una dintre părţi, instanţa nu se poate rezuma la o reproducere întocmai a acestora, ci trebuie să ofere o examinare clară şi coerentă a tuturor argumentelor fiecărei părţi, de natură a asigura convingerea asupra propriului silogism logic prin care a ajuns la soluţia pronunţată, cât şi pentru realizarea controlului judiciar.

În raport de elementele conturate, Înalta Curte nu poate considera că instanţa de apel a realizat o efectivă cercetare a fondului cauzei şi a oferit garanţiile procesuale impuse de exigenţa dreptului la un proces echitabil, recurenta fiind lipsită de o analiză reală şi serioasă a cererii sale de apel.

Prin urmare, critica subsumată dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este întemeiată şi va conduce la casarea deciziei atacate în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (3) şi (5) C. proc. civ., deoarece, aşa cum s-a arătat şi în precedent, o atare manieră de redactare a considerentelor fundamentează, în realitate, o decizie nemotivată a instanţei de apel, făcând imposibilă exercitarea controlului judiciar de către instanţa de recurs.

Văzând argumentele pentru care s-a admis acest motiv de casare, instanţa constată că, în speţă, devine inutilă cercetarea celorlalte motive de recurs privind casarea şi modificarea deciziei atacate.

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte va admite recursul recurentei în temeiul prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va casa decizia atacată şi va trimite cauza pentru o veritabilă analiză a fondului, la instanţa de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 273A din 21 februarie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 noiembrie 2019.