Rejection of restitution under Law 10/2001 due to renunciation of inheritance and procedural debarment for non-notification of additional assets

Şedinţa publică din data de 21 noiembrie 2019

Primul ciclu procesual:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secţia civilă, la 11 ianuarie 2008, sub nr. x/2008, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii Preşedintele Consiliului Judeţean Cluj, Judeţul Cluj, prin Preşedintele Consiliului Judeţean, Consiliul Judeţean Cluj, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună anularea dispoziţiei nr. 630/26 noiembrie 2007 emise de Preşedintele Consiliului Judeţean Cluj, prin care s-a respins notificarea formulată de aceasta, privind restituirea, în natură, a imobilelor construcţii şi terenuri, situate în Cluj-Napoca, str. x (în prezent, Spitalul Clinic Judeţean de Copii); să constate preluarea abuzivă a imobilelor, teren şi construcţii, şi să dispună restituirea, în natură, a următoarelor imobile:

- 1. casă cu etaj din cărămidă, acoperită cu ţiglă, compusă din: la subsol - 7 încăperi cu destinaţie de baie de aburi şi dependinţe; la parter - un hol, o cameră, 69 cabinete şi dependinţe; la etajul 1 - 14 camere, 2 magazii şi dependinţe; la etajul 2 - 14 camere, 2 magazii şi dependinţe; la mansardă - 6 camere, o bucătărie şi dependinţe; casă din cărămidă, acoperită cu tablă, compusă din 2 camere, o sală de cazane, 14 camere de baie şi dependinţe; casă din cărămidă, acoperită cu tablă, compusă din 3 camere, dependinţe; curte şi grădină, în suprafaţă de 1026 stj.p., situate în Cluj-Napoca, str. x (fostă str. x), înscrise în C.F. nr. x şi 8380 Cluj-Napoca, având nr. top. x;

- 2. casă din cărămidă, acoperită cu tablă, compusă din 4 camere, 4 camere de baie şi dependinţe; casă din cărămidă, acoperită cu tablă, compusă din 5 camere, o bucătărie şi dependinţe; casă din cărămidă, acoperită cu tablă, compusă din 4 camere, o bucătărie şi dependinţe; curte şi grădină, în suprafaţă de 634 stj.p., situate în Cluj-Napoca, str. x (fostă str. x), înscrise în C.F. nr. x şi 8380 Cluj-Napoca, având nr. top. x şi y.

A mai solicitat să se dispună radierea din C.F. a dreptului de proprietate al Statului Român, corelativ cu intabularea dreptului de proprietate al reclamantei cu privire la construcţii, respectiv, în principal, a dreptului de proprietate asupra terenului şi, în subsidiar, a dreptului de folosinţă specială asupra acestui bun.

La 17 ianuarie 2008, reclamanta a depus o completare de acţiune, prin care a solicitat în subsidiar, în ipoteza în care nu este posibilă restituirea în natură a imobilelor, să se dispună obligarea pârâtului Preşedintele Consiliului Judeţean Cluj să emită o dispoziţie privind acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale.

În cauză, au depus întâmpinare pârâţii, prin care au invocat excepţia de tardivitate a formulării contestaţiei; excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Judeţul Cluj şi Consiliul Judeţean Cluj, în ceea ce priveşte cererea de anulare a dispoziţiei nr. 630/2007 emise de Preşedintele Consiliului Judeţean Cluj; pe fond, au solicitat respingerea acţiunii, deoarece reclamanta nu a dovedit calitatea de persoană îndreptăţită la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, potrivit cerinţelor art. 3-4, art. 18 şi art. 23 din această lege.

Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii Cluj-Napoca a formulat cerere de intervenţie accesorie în favoarea pârâtului Consiliul Judeţean Cluj, solicitând respingerea acţiunii reclamantei, ca nefondată.

La 26 martie 2008, reclamanta a depus o cerere de îndreptare a erorii materiale strecurate în cererea de chemare în judecată, solicitând să se constate preluarea abuzivă a tuturor imobilelor, construcţii şi terenuri, care au compus fostul B. Cluj (în prezent, Spitalul Clinic Judeţean de Copii), să se dispună restituirea în natură; radierea din C.F. a dreptului de proprietate al Statului Român, corelativ cu intabularea dreptului de proprietate al reclamantei, cu privire la construcţii şi teren, în subsidiar, a dreptului de folosinţă specială pentru teren; obligarea pârâtului Preşedintele Consiliului Judeţean Cluj, în subsidiar, la emiterea unei dispoziţii privind acordarea despăgubirilor în condiţiile legii speciale, pe lângă bunurile indicate în cererea de chemare în judecată, şi pentru imobilul casă cu etaj din cărămidă, acoperită cu ţiglă, compusă din: la subsol - 11 camere, o bucătărie, 2 săli de cazane şi dependinţe; la parter - un hol, 11 camere, o cameră de baie şi dependinţe; la etajul 1 - un hol, 14 camere şi dependinţe; la mansardă - 8 camere şi dependinţe; casă cu etaj din cărămidă, acoperită cu eternit, compusă din: 11 camere, o cameră de baie şi dependinţe; la etaj - 12 camere şi dependinţe; curte şi grădină, situate în Cluj-Napoca, str. x, înscrise în C.F. nr. x Cluj-Napoca, nr. top. x, la care se adaugă restul imobilelor, terenuri şi construcţii, care formau fostul B., la momentul preluării de către stat, şi care vor fi identificate prin expertiză.

Reclamanta a depus întâmpinare la cererea de intervenţie accesorie, solicitând respingerea acestei cereri, precum şi răspuns la întâmpinarea formulată de pârâţi, prin care a invocat înlăturarea apărărilor evocate de părţile adverse.

Pârâţii au depus întâmpinare la cererea de intervenţie accesorie, prin care au solicitat admiterea, în principiu, a cererii de intervenţie.

Cererea de intervenţie formulată de Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii Cluj-Napoca a fost admisă în principiu, prin încheierea din 1 aprilie 2008.

Pârâţii au formulat completare la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea cererii de îndreptare a erorii materiale, deoarece, deşi a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 132 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., în realitate, reprezintă o modificare de acţiune, ce intră sub incidenţa art. 132 alin. (1) din acelaşi cod, fiind cerute şi alte imobile decât cele pentru care s-a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 şi pentru care nu s-a parcurs procedura administrativă; fiind depusă după prima zi de înfăţişare, cererea modificatoare poate fi primită doar cu acordul pârâţilor, inexistent în speţă. Mai susţin că cererea este inadmisibilă, întrucât, în procedura legii speciale, reclamanta nu a invocat calitatea de moştenitor de pe urma lui C., ci numai de pe urma lui D.. Pârâţii au mai arătat că cererea este tardivă raportat la momentul comunicării dispoziţiei contestate. Au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active, determinat de împrejurarea că reclamanta este renunţătoare la succesiunea antecesoarei sale, D., sens în care fac referire la dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 10/2001 şi pct. 4.6 din H.G. nr. 250/2007, conform cărora succesibilii renunţători nu beneficiază de prevederile legii speciale.

În şedinţa publică din 3 iunie 2008, instanţa a rămas în pronunţare asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active, în considerarea prevederilor art. 137 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 314/10 iunie 2008, Tribunalul Cluj, secţia civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active; a respins plângerea reclamantei împotriva dispoziţiei nr. 630/26 noiembrie 2007 emise de Preşedintele Consiliului Judeţean Cluj, ca fiind formulată de o persoană neîndreptăţită, în sensul dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 10/2001, republicată.

Asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin dispoziţia nr. x/2007 emisă de Preşedintele Consiliului Judeţean Cluj a fost respinsă notificarea formulată de reclamantă, întrucât petiţionara nu are calitate de persoană îndreptăţită, în sensul dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 10/2001; nu a dovedit dreptul de proprietate cu privire la imobilul solicitat; nu a dovedit calitatea de moştenitor după proprietarul tabular; nu a completat dosarul cu toate actele solicitate.

Conform certificatului de moştenitor nr. x/1981, eliberat în dosarul succesoral nr. x/1981, suplimentar la dosarul succesoral nr. x/1974, şi care are ştampila Camerei Notarilor Publici Cluj, cu menţiunea "pentru conformitate cu originalul", rezultă că, după defuncta D., cu ultimul domiciliu în Cluj-Napoca, a rămas, ca unică moştenitoare, fiica acesteia, D., renunţând la moştenire fiica A. şi fiul E..

Raportat la art. 4 din Legea nr. 10/2001, reclamanta nu se încadrează în dispoziţiile acestui text de lege, deoarece, din aceste două certificate de moştenitor, rezultă, fără putinţă de tăgadă, că reclamanta a renunţat la moştenirea rămasă după mama sa, defuncta D.; potrivit textului de lege menţionat, coroborat cu art. 4 pct. 6 din H.G. nr. 250/2007, succesibilii renunţători nu beneficiază de prevederile actului normativ în discuţie.

În ceea ce priveşte alegaţiile reclamantei, conform cărora a formulat plângerea în calitate de moştenitoare a proprietarului tabular E., tatăl său, mama sa nefiind proprietarul imobilului, instanţa a reţinut că, potrivit extrasului C.F. x Cluj, într-adevăr, proprietar tabular iniţial asupra imobilului a fost doctorul E.; la 14 martie 1942, acesta a donat imobilul soţiei sale, E., născută F., aspect care rezultă din înscrierile de sub B5 din C.F. x Cluj şi B1 din C.F. x. Ulterior, aceasta a vândut imobilul Trezoreriei Regale Maghiare, aspect care rezultă din înscrierea de sub B 2 din C.F. x, vânzarea-cumpărarea realizându-se în anul 1943. La momentul anului 1948, când imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 302/1948, bunul nu se mai afla în patrimoniul lui E., născută F..

În considerarea celor expuse mai sus, a fost înlăturată susţinerea reclamantei, privind formularea plângerii în calitate de moştenitoare a proprietarului tabular E., în condiţiile în care acesta a donat imobilul soţiei sale, şi, ca atare, din acest moment şi-a pierdut calitatea de proprietar tabular asupra imobilului.

Pe cale de consecinţă, având în vedere existenţa celor două certificate de moştenitor, prima instanţă a reţinut că apărarea pârâţilor este întemeiată.

Excepţia lipsei calităţii procesuale active a fost, însă, respinsă, deoarece reclamanta are calitate, conform art. 25 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în considerarea faptului că a formulat notificarea în calitate de presupusă persoană îndreptăţită, i-a fost comunicată dispoziţia în litigiu, pe care are posibilitatea de a o ataca. Pe fondul problemei de drept deduse judecăţii, nu a făcut dovada că a îndeplinit condiţiile art. 4 din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanta şi pârâţii, criticând-o ca netemeinică şi nelegală.

Prin decizia civilă nr. 286/A/30 octombrie 2008, Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie a admis apelul declarat de pârâţii Judeţul Cluj şi Consiliul Judeţean Cluj, reprezentaţi prin Preşedintele Consiliului Judeţean Cluj, a schimbat sentinţa atacată, în sensul că a respins, ca tardivă, plângerea formulată de reclamantă, astfel cum a fost completată şi modificată; a respins, ca nefondat, apelul declarat de A. împotriva aceleiaşi sentinţe.

La 30 decembrie 2008, pârâţii au formulat cerere de îndreptare a erorii materiale strecurate în dispozitivul deciziei arătate, solicitând menţionarea, în dispozitivul acesteia, şi a Preşedintelui Consiliului Judeţean Cluj, în calitate de apelant, cerere respinsă prin încheierea din cameră de consiliu de la 22 ianuarie 2009.

Împotriva deciziei civile nr. 286/A/30 octombrie 2008 a formulat recurs reclamanta, iar pârâţii au declarat recurs împotriva încheierii din 22 ianuarie 2009.

Prin decizia nr. 9123/6 noiembrie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală a admis recursul declarat de reclamantă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza, pentru rejudecarea apelului, aceleiaşi instanţe. A respins, ca rămas fără obiect, recursul declarat de pârâţii Judeţul Cluj, prin Preşedintele Consiliului Judeţean, Consiliul Judeţean Cluj şi Preşedintele Consiliului Judeţean Cluj împotriva încheierii din camera de consiliu de la 22 ianuarie 2009 a aceleiaşi instanţe.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Înalta Curte a reţinut că instanţa de apel, admiţând excepţia de tardivitate a contestaţiei în condiţii de nelegalitate a comunicării dispoziţiei atacate, a pronunţat o hotărâre nelegală, cu nesocotirea dreptului reclamantei la un proces echitabil, cu componenta sa esenţială, şi anume, dreptul la apărare.

Pe cale de consecinţă, recursul vizând încheierea din 22 ianuarie 2009, formulat de pârâţi, a fost apreciat ca rămas fără obiect.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 4 iunie 2010, aceeaşi instanţă a admis cererea formulată de petenţii Judeţul Cluj, prin Preşedintele Consiliului Judeţean, Consiliul Judeţean Cluj şi Preşedintele Consiliului Judeţean Cluj; a dispus lămurirea dispozitivului deciziei nr. 9123/6 noiembrie 2009 a Înaltei Curţi, în sensul că trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe vizează rejudecarea doar a apelului declarat de reclamantă.

Al doilea ciclu procesual.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj sub nr. x/2010, la 4 februarie 2010.

Prin decizia nr. 322/A/18 noiembrie 2010, Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 314 din 10 iulie 2008 a Tribunalului Cluj.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele:

Prin notificarea expediată sub nr. 1164/1 august 2001, prin B.E.J. G., reclamanta A., în calitate de unică moştenitoare şi fiică a proprietarilor de C.F., a solicitat acordarea despăgubirilor pentru imobilele situate în Cluj-Napoca, str. x - 68 (fosta str. x), compuse din teren în suprafaţă de 1026 stj.p. şi 634 stj.p., cu supraedificate, înscrise în C.F. nr. x Cluj, sub A+2, nr. top. x, sub A+3, nr. top. x, nr. u, imobile care figurează şi în C.F. x Cluj şi în C.F. nr. x Cluj. Reclamanta a solicitat acordarea de despăgubiri şi pentru bunurile mobile şi dotările existente în imobilul naţionalizat, amenajat ca sanator - spital, bunuri care, parţial, sunt evidenţiate în procesul-verbal nr. x/2 noiembrie 1948 .

Ulterior, prin cererea înregistrată la Consiliul Judeţean Cluj, la 26 septembrie 2005, reclamanta şi-a precizat şi completat notificarea iniţială, în sensul restituirii, în natură, a imobilelor situate în Cluj-Napoca, str. x - 68, precum şi restituirii sumelor de bani actualizate potrivit indicelui de inflaţie, care au fost confiscate odată cu preluarea abuzivă a imobilului, aşa cum rezultă din anexele din procesul-verbal de preluare .

Prin dispoziţia nr. x/26 noiembrie 2007 emisă de Preşedintele Consiliului Judeţean Cluj s-a respins notificarea reclamantei, pentru următoarele motive: petiţionara nu are calitatea de persoană îndreptăţită în sensul dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 10/200; petiţionara nu a dovedit dreptul de proprietate cu privire la imobilul solicitat; petiţionara nu şi-a dovedit calitatea de moştenitor după proprietarul tabular şi nu a completat dosarul cu toate actele solicitate, care erau esenţiale pentru dovedirea dreptului pretins şi soluţionarea notificării .

Potrivit art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Curtea s-a pronunţat mai întâi asupra excepţiei de fond invocate de intimatul intervenient Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii Cluj-Napoca.

Excepţia lipsei calităţii procesuale active nu este fondată şi a fost, în mod legal, soluţionată de către prima instanţă.

Astfel, calitatea procesuală activă reprezintă o condiţie esenţială de exerciţiu a acţiunii civile şi presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi persoana care este titular al dreptului, în raportul juridic de drept material dedus judecăţii.

În materia Legii nr. 10/2001, în procedura jurisdicţională, excepţia lipsei calităţii procesuale active nu se confundă cu lipsa calităţii de persoană îndreptăţită la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de acest act normativ, care reprezintă o împrejurare ce presupune analizarea fondului cauzei.

Având în vedere că reclamanta a formulat notificare pentru acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, notificare care a fost soluţionată în sensul respingerii ei, prin dispoziţia nr. x/26 noiembrie 2007 emisă de Preşedintele Consiliului Judeţean Cluj, Curtea a constatat că, în speţă, există identitate între reclamantă, care se pretinde persoană îndreptăţită, şi persoana titulară a dreptului de a ataca, în justiţie, dispoziţia arătată, în conformitate cu prevederile art. 26 alin. (3) din actul normativ menţionat, potrivit cărora, decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.

Conform C.F. nr. x Cluj, asupra imobilului de sub A+3, nr. top. x, constând în teren şi supraedificate, în suprafaţă de 2 jug. şi 497 stj.p., situat în Cluj-Napoca, Calea x, a fost înscris, sub B.1., dreptul de proprietate în favoarea dr. C., prin încheierea de C.F. x martie 1938 .

Prin încheierea de C.F. nr. x martie 1942, în baza următoarelor acte - cererea oficială, planul ingineresc de divizare, decizia nr. 9541/7 martie 1942 a Primarului oraşului Cluj, autorizaţie dată pe baza procesului-verbal, respectiv autorizaţie de înregistrare - s-a intabulat, la imobilul din rândul A+3, respectiv partea notată pe planul de situaţie cu nr. x, cu suprafaţa de 167 stj.p., şi s-a trecut divizat la nr. 1473, formând posesia oraşului Cluj, ca parte de stradă. Poziţiile nr. y, cu suprafaţa de 667 stj.p., nr. z, cu suprafaţa de 1026 stj.p., nr. w, cu suprafaţa de 1203 stj.p., şi t, u, cu suprafaţa de 634 stj.p., au fost trecute, din nou, în rândul A+4-7, în patrimoniul proprietarului de sub B.1.

Prin încheierea de C.F. nr. x martie 1942, pe baza contractului de donaţie întocmit la 14 martie 1942, de notar public, imobilele de sub A+4, nr. top. x, constând în casă, curte şi grădină, în suprafaţă de 667 stj.p., amplasate în str. x, A+5, nr. top. x, constând în 3 case, curte şi grădină, în suprafaţă de 1026 stj.p., amplasate în str. x, A+7, nr. top. x, u, constând în 3 case, curte şi grădină, în suprafaţă de 634 stj.p., amplasate în str. x, s-au transcris în C.F. nr. x, pe numele dr. E., născută F., cu titlu drept donaţie.

Prin încheierea de C.F. nr. x şi y/26 aprilie 1944, de sub B.7., pe baza art. 3, 6 paragraf 3 al Ordinului Preşedintelui Consiliului de Miniştri nr. 1600/1944 se notifică în C.F. că proprietarul este evreu, iar, prin încheierea de C.F. nr. x august 1944, s-a trecut, în registru, respingerea cererii dr. E., privind anularea însemnării de sub B.7. Aceste înscrieri au fost radiate prin încheierile de C.F. nr. x iunie 1948 şi nr. 962/12 martie 1949.

Ulterior, prin încheierea de C.F. nr. x iunie 1996, în baza documentaţiei tehnice, a cererii din 31 mai 1995, a dispoziţiilor art. 1 din Decretul nr. 302/1948 privind naţionalizarea instituţiilor sanitare particulare şi art. 26, art. 43 din Decretul nr. 115/1938, s-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea Statului Român şi în administrarea Ministerului Sănătăţii.

Conform C.F. nr. x Cluj, asupra imobilelor de sub A+1, nr. top. x, constând în teren cu supraedificate, în suprafaţă de 667 stj.p., amplasate în str. x, A+2, nr. top. x, constând în teren cu supraedificate, în suprafaţa de 1026 stj.p., amplasate în str. x, şi A+3, nr. top. x şi y, constând în teren şi supraedificate, în suprafaţă de 634 stj.p., amplasate în str. x, prin încheierea de C.F. nr. x martie 1942, pe baza contractului de donaţie întocmit la 14 martie 1942, de notar public, având nr. de înregistrare 269/942 şi aprobat de Comandamentul Corpului de Armată din Cluj, cu nr. x/1942, s-a intabulat dreptul de proprietate, cu titlu drept donaţie, pe numele dr. E., născută F. .

Prin încheierea de C.F. nr. x aprilie 1943, pe baza contractului de vânzare-cumpărare aprobat la 28 aprilie 1943, imobilul din pagina A+2 va fi trecut pentru H. (Patrimoniul Regal).

Ulterior, prin încheierea de C.F. nr. x iunie 1996, în baza documentaţiei tehnice, a cererii din 31 mai 1995, a dispoziţiilor art. 1 din Decretul nr. 302/1948 privind naţionalizarea instituţiilor sanitare particulare şi art. 26, art. 43 din Decretul nr. 115/1938, s-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea Statului Român, în administrarea Ministerului Sănătăţii.

C. a decedat la 31 decembrie 1956, iar soţia sa, D., a decedat la 7 august 1974, aşa cum rezultă din certificatele de deces anexate la fila x, 36 din dosarul de fond.

Reclamanta I. este fiica numiţilor C. şi J., aşa cum rezultă din certificatul de naştere depus la f. x din dosarul de fond.

Din adeverinţa nr. 361/30 octombrie 2007 emisă de Academia Română - Filiala Cluj-Napoca, Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară "Sextil Puşcariu", prenumelui (numelui de botez) Ileana sau K., din antroponimia limbii române, îi corespunde, în antroponimia limbii maghiare, numele L. .

În procesul-verbal nr. x/2 noiembrie 1948, încheiat între reprezentantul Ministerului Sănătăţii şi dr. C., în calitate de proprietar, cu ocazia predării instituţiei sanitare B. către reprezentantul Ministerului Sănătăţii însărcinat cu conducerea instituţiei sanitare, în conformitate cu Legea Naţionalizării, la pct. IV - Investiţiuni, pct. 5 - imobile, terenuri, s-a consemnat predarea-preluarea B. Cluj, conform anexei nr. 8 la procesul-verbal de predare-primire, cuprinzând 1 pag. şi o schiţă, anexă care nu a fost depusă în probaţiune de către reprezentantul reclamantei, deşi aceasta are sarcina probei potrivit art. 1169 C. civ. .

Conform art. 1 alin. (1) şi alin. (2) din Decretul nr. 302/3 noiembrie 1948, se naţionalizează toate instituţiile sanitare (spitale, policlinici, case de sănătate, maternităţi, etc.), în funcţiune sau care şi-au încetat funcţiunea în total sau în parte, care nu se găsesc în proprietatea Statului, fie ele instituţiuni individuale, societăţi de orice fel sau asociaţii, în conformitate cu tabloul anexat, care face parte integrantă din lege. Instituţiunile sanitare prevăzute în tabloul anexat sunt considerate naţionalizate, chiar dacă sunt indicate parţial sau inexact, sau dacă şi-au schimbat denumirea sau adresa.

În anexa actului normativ mai sus menţionat este cuprins, ca fiind naţionalizat, B., judeţul Cluj.

Art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 10/2001 stabileşte că, în sensul prezentei legi, prin "imobile preluate în mod abuziv" se înţelege şi "imobilele preluate de stat în baza unor legi sau a altor acte normative nepublicate, la data preluării, în Monitorul Oficial al României, Partea I, sau în Buletinul Oficial".

Având în vedere că imobilele, constând în terenuri cu supraedificate, în care a funcţionat B., au fost preluate de Statul Român în baza procesului-verbal nr. x/2 noiembrie 1948, "în conformitate cu legea naţionalizării", nepublicată, la data preluării, în Monitorul Oficial al României, iar Decretul nr. 302/3 noiembrie 1948 a fost publicat în Monitorul Oficial al României nr. 256/3 noiembrie 1949, Curtea, în temeiul art. 1 coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 10/2001, a apreciat că aceste imobile au fost preluate de stat în mod abuziv, astfel încât fac obiectul legii speciale de reparaţie.

Potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001, "în absenta unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. În aplicarea prevederilor alin. (1) şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar".

Critica reclamantei apelante referitoare la faptul că proprietarul imobilelor în care a funcţionat B. a fost tatăl său, C., care a semnat, în calitate de proprietar, procesul-verbal mai sus arătat, nu este întemeiată, deoarece, în speţă, s-a dovedit contrariul; la data preluării abuzive, 2 noiembrie 1948, imobilele în litigiu, constând în teren cu supraedificate, înscrise, iniţial, în C.F. nr. x, sub A+5, nr. top. x, A+7, nr. top. x, u, în favoarea antecesorului său, au fost donate de către acesta soţiei sale, E., născută F., mama reclamantei, prin contractul de donaţie înregistrat sub nr. x/14 martie 1942, şi au fost transcrise în C.F. nr. x, sub A+2, nr. top. x, A+3, nr. top. x, u, în baza încheierii de C.F. nr. x martie 1942, astfel încât aceasta a avut calitatea de proprietar tabular la momentul preluării abuzive a imobilelor, iar nu tatăl reclamantei.

Din acest motiv, nu se poate reţine critica reclamantei referitoare la faptul că au existat, în paralel, două cărţi funciare, respectiv C.F. nr. x şi C.F. nr. x, în care au fost înscrise imobilele revendicate, deoarece, aşa cum s-a arătat pe larg, cele două cărţi funciare, deşi au existat concomitent, au cuprins imobile transcrise dintr-una în alta, fără ca imobilele să fie înscrise, în acelaşi timp, în ambele cărţi funciare.

Imobilul înscris în C.F. nr. x, A+2, nr. top. x, compus din 3 case, curte şi grădină, în suprafaţă de 1026 stj.p., în str. x, a fost înstrăinat de proprietara tabulară, prin contractul de vânzare-cumpărare aprobat la 28 aprilie 1943, în favoarea Patrimoniului Regal, acesta din urmă fiind înscris în cartea funciară, prin încheierea de C.F. nr. x aprilie 1943, astfel încât acest imobil nu s-a aflat, la data preluării abuzive, în proprietatea antecesorilor reclamantei.

Deşi reclamanta a susţinut că tatăl său era etnic evreu şi, din cauza regimului horthysto-nazist din anii 1940-1945, a fost nevoit să doneze imobilele soţiei sale, de etnie maghiară, pentru a scăpa de măsurile antisemite, iar, ulterior, contractul de vânzare-cumpărare mai sus arătat a fost încheiat în mod fictiv, prin violenţă şi sub ameninţarea expulzării şi încarcerării, aceasta nu a dovedit împrejurările afirmate; ca atare, simpla notare, în C.F. nr. x, prin încheierea de C.F. nr. x şi 11549 din 26 aprilie 1944, a faptului că proprietarul este evreu, ulterioară donaţiei imobilelor în favoarea soţiei sale, radiată, ulterior, prin încheierea de C.F. nr. x iunie 1948 şi anterior preluării abuzive a imobilelor, nu este de natură să probeze susţinerile reclamantei.

De asemenea, afirmaţiile reclamantei, referitoare la existenţa unui proces promovat în baza Decretului-lege nr. 645/1945 şi obţinerea unei hotărâri judecătoreşti de restituire a imobilelor în favoarea antecesorului său, C., nu au fost dovedite în condiţiile art. 1169 C. civ. reprezentantul reclamantei apelante a recunoscut, prin cererea de apel, că, până în prezent, nu a intrat în posesia acestei hotărâri judecătoreşti. Actul normativ enunţat a reglementat dreptul de a solicita, în instanţă, anularea actelor încheiate sub ameninţarea cu expulzarea sau deportarea din Transilvania de Nord, cu măsuri privative de libertate sau cu alte măsuri de persecuţiune din partea autorităţilor ocupante, dacă ameninţarea a constrâns voinţa contractantului, având ca efect restituirea bunurilor care au format obiectul respectivelor acte, iar obţinerea unei hotărâri judecătoreşti era absolut necesară, deoarece rectificarea cărţii funciare şi radierea dreptului de proprietate pretins a fi înscris nelegal se puteau realiza doar în baza unei hotărâri judecătoreşti, potrivit Decretului-lege nr. 115/1938.

Conform certificatului de moştenitor nr. x/1974 emis de Notariatul de Stat Judeţean Cluj la 23 mai 1977, în dosarul nr. x/1974, masa succesorală rămasă în urma defunctei D., decedată la 7 august 1974, s-a compus din cota de 4/8 parte din imobilul casă de locuit, curte şi grădină, în suprafaţă de 2.401 m.p., înscris pe numele defunctei în C.F. nr. x Cluj, sub A+1, cu nr. top. x, dobândit prin donaţie, moştenitoarea defunctei fiind D., în calitate de fiică. Se menţionează că au renunţat la succesiune A., fiică, şi E., fiu .

Potrivit certificatului de moştenitor nr. x/1981 emis de Notariatul de Stat Judeţean Cluj la 29 iulie 1981, în dosarul nr. x/1981, suplimentar la dosarul nr. x/1974, de pe urma defunctei D., decedată la 7 august 1974, au rămas în masa succesorală diverse bunuri mobile, moştenitoarea defunctei fiind D., în calitate de fiică, făcându-se menţiunea că au renunţat la succesiune A., fiică, şi E., fiu .

Reclamanta a depus, în probaţiune, înscrisul intitulat "certificat pentru calitatea de moştenitor" eliberat de notar dr. M., în Dusseldorf, la 27 iulie 2007, care atestă că are calitatea de moştenitoare legală după defuncta D. (identică cu E., J., F.), decedată la 7 august 1974, în localitatea Dej, judeţul Cluj, cu ultimul domiciliu în municipiul Cluj-Napoca, judeţul Cluj .

Conform art. 4 alin. (2) şi alin. (3) din Legea nr. 10/2001, de prevederile prezentei legi beneficiază şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite. Succesibili care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moştenirea sunt repuşi de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi. Cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul acestei legi.

Potrivit pct. 4.6. din H.G. nr. 250/2007, prima teză a alin. (3) al art. 4 din lege este de strictă interpretare şi vizează numai ipoteza în care, cu privire la succesiunea fostului proprietar al imobilului solicitat în procedura administrativă, a avut loc o dezbatere succesorală finalizată printr-un certificat de moştenitor. Pentru succesibilii neacceptanţi, noul termen de acceptare, pentru care a operat repunerea de drept, este cel rezultat în urma prelungirii termenelor iniţiale, respectiv 12 luni (6, 3, 3), deci, până la 14 februarie 2002. A considera că, în acest caz, termenul respectiv ar fi numai de 6 luni (termenul de drept comun) ar crea un regim discriminatoriu între persoane legal îndreptăţite de lege la restituire. Având în vedere că textul legal face referire numai la succesibilii neacceptanţi, per a contrario, rezultă că succesibilii renunţători nu beneficiază de prevederile legii (deci, se recunoaşte valabilitatea renunţării exprese a unuia sau a unora dintre succesori, urmând ca, de cota care a făcut obiectul renunţării exprese, să profite succesibilii acceptanţi notificatori împreună cu cei neacceptanţi notificatori, care au fost repuşi de drept în termen).

Critica reclamantei referitoare la faptul că cele două certificate de moştenitor mai sus menţionate sunt acte false, contrafăcute şi, implicit, lovite de nulitate absolută nu poate fi reţinută de Curte, deoarece, potrivit art. 25 alin. (1) şi alin. (2) din Decretul nr. 40/1953, în vigoare la data emiterii certificatului de moştenitor, şi suplimentului la certificatul de moştenitor, după eliberarea certificatului de moştenitor nu se mai poate elibera alt certificat. Aceia care au pretenţii la moştenire ori au fost prejudiciaţi în alt fel, prin eliberarea ori cuprinsul certificatului, pot cere, în justiţie, anularea lui şi stabilirea drepturilor lor. Pana la anularea, prin hotărâre judecătorească, certificatul de moştenitor face dovada deplină în ce priveşte calitatea de moştenitor şi cota sau bunurile ce revin fiecărui moştenitor.

În acelaşi sens sunt şi prevederile art. 88 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, potrivit cărora, cei care se consideră vătămaţi în drepturile lor prin emiterea certificatului de moştenitor pot cere instanţei judecătoreşti anularea acestuia şi stabilirea drepturilor lor, conform legii. Până la anularea sa prin hotărâre judecătorească, certificatul de moştenitor face dovada deplină în privinţa calităţii de moştenitor şi a cotei sau bunurilor care se cuvin fiecărui moştenitor în parte.

Aşadar, cele două certificate de moştenitor fac dovada deplină în ceea ce priveşte calitatea de moştenitor după defuncta D. a fiicei acesteia, D., asupra întregii mase succesorale a defunctei şi, per a contrario, şi asupra calităţii de renunţătoare a reclamantei la succesiunea defunctei, în condiţiile în care aceasta nu a probat constatarea nulităţii absolute a certificatelor de moştenitor printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.

Renunţarea la moştenire este actul juridic unilateral, expres şi solemn, prin care succesibilul declară, în cadrul termenului de prescripţie a dreptului de opţiune succesorală, că nu îşi însuşeşte (renunţă) la titlul de moştenitor, desfiinţând, cu efect retroactiv, vocaţia sa succesorală, devenind străin de moştenire.

Susţinerea reclamantei apelante referitoare la faptul că nu a renunţat, în mod expres, la succesiune şi că textul art. 4 din Legea nr. 10/2001 se aplică doar în cazul renunţării exprese, nu poate fi reţinută de instanţă, deoarece art. 2 din Decretul nr. 40/1953, în vigoare la data emiterii celor două certificate de moştenitor, reglementează procedura renunţării la succesiune, renunţare care nu poate fi decât expresă.

Neexercitarea dreptului de opţiune succesorală în cadrul termenului de prescripţie, deşi produce, practic, efecte asemănătoare (succesibilii devin străini de moştenire) nu valorează renunţare tacită la moştenire. Prescripţia stinge titlul de moştenitor, câtă vreme renunţătorul este considerat că nici n-a fost vreodată moştenitor.

Având în vedere că textul legal mai sus arătat face referire numai la succesibili neacceptanţi, per a contrario, rezultă că succesibilii renunţători nu beneficiază de prevederile legii.

Certificatul de calitate de moştenitor depus de reclamantă nu poate fi luat în considerare, deoarece nu a fost eliberat în conformitate cu dispoziţiile art. 10 şi art. 68 din Legea nr. 36/1995, potrivit cărora, procedura succesorală notarială este de competenţa notarului public din biroul notarial situat în circumscripţia teritorială a judecătoriei în care defunctul şi-a avut ultimul domiciliu.

Pe de altă parte, în temeiul art. 66 din Legea nr. 105/1992, moştenirea este supusă legii naţionale pe care o avea defunctul în momentul decesului, fiind vorba de bunuri imobile, locul situării bunurilor imobile revendicate, astfel încât certificatul de calitate de moştenitor nu respectă aceste prevederi legale.

În privinţa cererii înregistrate la 26 martie 2008, la Tribunalul Cluj, pe care reclamanta a intitulat-o "îndreptare a erorii" şi prin care aceasta solicită, în plus faţă de cererea de chemare în judecată iniţială, restituirea, în natură, a imobilului înscris în C.F. nr. x, nr. top. x, situat în str. x, la care se adaugă şi restul imobilelor, terenuri şi construcţii, care formau fostul B., Curtea a stabilit că această cerere reprezintă o cerere de completare a cererii introductive de instanţă, care nu a fost formulată conform art. 132 C. proc. civ., la prima zi de înfăţişare, care a avut loc la termenul de judecată din 4 martie 2008, când părţile au fost legal citate şi au putut pune concluzii .

Mai mult decât atât, pârâţii au depus o completare la întâmpinarea iniţială, prin care au arătat, expres, că se opun cererii de modificare a acţiunii civile, deoarece s-a făcut după prima zi de înfăţişare, iar reclamanta solicită şi alte imobile, ce nu au făcut obiectul notificării .

Având în vedere că, prin această cerere modificatoare, reclamanta a solicitat restituirea, în natură, şi a imobilului înscris în C.F. nr. x, A+6, nr. top. x, alcătuit din 2 case, curte şi grădină, amplasat în str. x, în suprafaţă de 1203 stj.p., care nu a fost donat de antecesorul ei soţiei acestuia, precum şi a celorlalte imobile, terenuri şi construcţii, care afirmativ au format fostul B. şi care nu au fost individualizate, imobile care, însă, nu au fost solicitate prin notificarea expediată sub nr. 1164/1 august 2001, prin B.E.J. G., Curtea a statuat că, în privinţa acestor imobile, pentru care reclamanta nu a formulat notificare, operează sancţiunea decăderii din dreptul de a solicita, în justiţie, măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, în conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Critica reclamantei apelante referitoare la soluţionarea cauzei de Tribunal fără a intra în cercetarea fondului nu este întemeiată, întrucât instanţa de fond a analizat cererea reclamantei şi probele administrate prin prisma prevederilor art. 4 din Legea nr. 10/2001, judecând fondul cauzei şi reţinând că reclamanta nu se încadrează în dispoziţiile acestui text de lege, deoarece a renunţat la moştenirea rămasă după antecesoarea ei; ca atare, nu are calitatea de persoană îndreptăţită, în sensul legii, la acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilele în litigiu.

Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamanta A., solicitând admiterea recursului şi, în principal, modificarea, în tot, a hotărârii atacate, în sensul admiterii acţiunii; în subsidiar, casarea deciziei, desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la Tribunalul Cluj.

În motivarea recursului, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., reclamanta a arătat următoarele:

1. Aspecte care impun anularea dispoziţiei, consecinţa fiind aceea a restituirii în natură

Imobilele, terenuri şi construcţii, au fost proprietatea tatălui recurentei, dr. E., identic cu C. sau cu C., de la care au fost preluate, abuziv şi fără titlu, în baza procesului-verbal nr. x/2 noiembrie 1948.

Potrivit încheierii nr. 9909 C.F. (înscrisă sub B 13-14, în C.F. x, şi sub B 4-5, în C.F. x), imobilele ar fi fost naţionalizate în baza Decretului nr. 302/1948 privind naţionalizarea instituţiilor sanitare particulare.

Procesul-verbal de predare poartă semnătura proprietarului, respectiv a tatălui reclamantei, dr. E., iar, în cuprinsul actului, se face menţiunea că preluarea s-a făcut în conformitate cu "legea naţionalizării"; de asemenea, în "tabelul de spitale ce urmează a fi naţionalizate", anexă la Decretul nr. 302/1948, figurează şi B. din judeţul Cluj. Însă, după cum se poate observa, procesul-verbal de preluare cu titlu de naţionalizare s-a întocmit la 2 noiembrie 1948, înainte chiar de apariţia legii de naţionalizare. Prin urmare, în speţa de faţă, actul de preluare dovedeşte doar o deposedare, respectiv o preluare, în fapt, a bunului din stăpânirea proprietarului, iar nu şi o trecere, în drept, a bunului în proprietatea statului, cu toate că imobilul a fost menţionat, ulterior, în anexele legii de naţionalizare.

În opinia recurentei, imobilul pretins se încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv, în baza unor legi sau a altor acte normative nepublicate, la data preluării, în Monitorul Oficial al României, prevăzută de art. 2 lit. f) din Legea nr. 10/2001.

De altfel, şi în cazul în care se apreciază ca imobilul revendicat se încadrează în categoria imobilelor prevăzute la lit. i) sau h ale articolului 2 din Legea nr. 10/2001, preluările sunt abuzive în toate cele trei cazuri, măsura reparatorie aplicabilă fiind restituirea în natură, excepţiile de la regulă fiind expres reglementate prin lege.

2. Dovezi care atestă faptul că proprietar, la data preluării, al imobilelor care au constituit fostul B., a fost tatăl recurentei, dr. E.

Astfel cum s-a arătat anterior şi după cum rezultă din procesul-verbal de naţionalizare a imobilului şi din anexele sale, proprietar, la data preluării, a fost tatăl reclamantei, C..

Raportat la actele de stare civilă (certificatul de naştere seria x, certificatul de căsătorie al reclamantei seria x nr. x, certificatul de deces al tatălui său, seria x nr. x), rezultă că recurenta este fiica proprietarului deposedat abuziv, acest aspect fiind constat, în mod corect, de către instanţa de apel.

Din cauza legislaţiei discriminatorii a regimului horthisto-nazist din anii 1940-1945 din Transilvania (teritoriu care, în acea perioadă, a aparţinut statului ungar), e de notorietate că cetăţenii de etnie evreiască, precum tatăl reclamantei, erau supuşi la diferite persecuţii, printre care şi preluarea imobilelor de către organele statului horthysto-nazist. În speranţa că va scapă de sancţiunile discriminatorii şi abuzive ale legii, tatăl său a "donat" imobilele cu nr. top. x, z, t şi u către mama recurentei, de etnie maghiară, în baza unui contract de donaţie încheiat la 14 martie 1942, astfel cum rezultă din înscrierile de sub B 5 - C.F. x şi B l - C.F. x. Nefiind etnic evreu, mamei recurentei, D. (aparent, noul proprietar al imobilelor) nu i-au fost aplicabile, în mod direct, măsurile antisemite de preluare abuzivă, însă autorităţile au găsit o cale "legală" de a le prelua, prin contracte fictive de vânzare-cumpărare, obţinând, prin violenţă, consimţământul acesteia, sub ameninţarea expulzării şi încarcerării. În acest sens, este şi "contractul de vânzare-cumpărare" privind imobilul cu nr. top. x, "încheiat" la 28 aprilie 1943 cu Trezoreria Regală Maghiară, astfel cum rezultă din notarea de sub B 2 - C.F. x.

Între anii 1945-1948, tatăl recurentei a câştigat procesul intentat în vederea restituirii fostului B., prin hotărârea judecătorească dispunându-se restituirea, în natură, a tuturor imobilelor ce au compus sanatoriul. Procesul a fost promovat în baza Decretului-lege nr. 645/1945 pentru anularea unor acte de dispoziţiune încheiate în timpul ocupaţiunii ungare. O dovadă implicită, însă evidentă, este că, în cuprinsul actului de preluare, tatăl său, E., figurează ca proprietar al imobilului în anul 1948. Deşi a efectuat cercetări, până la acest moment, reclamanta a fost în imposibilitate de a intra în posesia hotărârii amintite. În arhiva Judecătoriei Cluj-Napoca există condicile de soluţii civile doar pentru perioada ulterioară anului 1952.

Indiferent de acest aspect, potrivit art. 3 din actul normativ menţionat, actele încheiate sub ameninţarea cu expulzarea sau deportarea din Transilvania de Nord, cu măsuri privative de libertate sau cu alte măsuri de persecuţiune din partea autorităţilor ocupante sunt anulabile, dacă ameninţarea a constrâns voinţa contractantului. Art. 4 prevedea că erau, de asemenea, anulabile exproprierile făcute de autorităţile ocupante, dacă bunurile nu au fost afectate scopului de utilitate publică pentru care s-a făcut exproprierea, ci au fost înstrăinate, ulterior, la particulari. Nu în ultimul rând, potrivit art. 6, anularea actelor avea, ca efect, restituirea bunurilor care au format obiectul respectivelor acte, anularea producându-şi efectele şi faţă de terţii subdobânditori de drepturi reale imobiliare, chiar dacă imobilul este înscris în cartea funciară. Având în vedere argumentele de mai sus, hotărârea pe care nu a putut-o obţine ar avea doar rolul de a confirma susţinerile recurentei, neavând un rol esenţial în dovedirea calităţii de proprietar a lui E..

În C.F. nr. x, la 26 aprilie 1944, se notează, sub B 7, că proprietarul imobilelor (tatăl său, E.) este evreu. Este evident faptul că autorităţile horthiste îi recunoşteau tatălui său calitatea de proprietar, această notare fiind efectuată ulterior datei de 28 aprilie 1943 - data încheierii de către mama recurentei (aparentul proprietar) a "contractului de vânzare-cumpărare" cu Trezoreria Regală Maghiară. De altfel, aşa cum s-a arătat anterior, rezultă evident, din cadrul procesului-verbal de preluare, că tatăl său era proprietar la data naţionalizării imobilului de către Statul Român.

3. Confuzia făcută atât în cadrul soluţionării notificării de către pârât, cât şi de către instanţa de apel, cu privire la calitatea de proprietar a mamei recurentei, D.. Greşita interpretare sau ignorarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 244 alin. (1) pct. l C. proc. civ.

În motivarea dispoziţiei de respingere a notificării, se arată, cu rea-credinţă, că reclamanta nu ar fi făcut dovada calităţii de moştenitor după "proprietarul tabular", E., născută F.. În acest sens, se arată că reclamanta nu a depus certificat de moştenitor, respectiv că nu a lămurit neconcordanţa dintre numele persoanei care figurează, în cartea funciară, ca proprietar, E., născuta F., şi numele mamei sale - J. - în certificatul de naştere al recurentei, respectiv D. în certificatul de deces.

Aşa cum rezultă din probaţiunea administrată, tatăl recurentei a fost proprietarul imobilului, la data preluării abuzive. Însă, chiar dacă s-ar considera că mama recurentei ar fi fost proprietara imobilului, este fără dubiu că reclamanta este fiica lui D., identică cu E. (soţia lui E., în lb. maghiară), J. sau F..

Revenind, actul care a determinat instanţa fondului să aprecieze că recurenta nu ar fi avut calitatea de persoană îndreptăţită, în sensul dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 10/2001, îl reprezintă certificatul de moştenitor nr. x/1981, care reprezintă un supliment la certificatul de moştenitor nr. x/1974.

În primul rând, ambele documente sunt nule, întrucât recurenta a realizat numeroase acte de acceptare a moştenirii; mai mult, la data eliberării acestor certificate de moştenitor, nu se afla pe teritoriul României, fiind refugiată în fosta Republică Federală Germania din anul 1972. Aceste aspecte puteau fi constatate de către instanţă prin efectuarea unor adrese către Poliţia de Frontieră şi Ministerul Administraţiei şi Internelor. De altfel, nu există niciun act sau declaraţie emanată de la recurentă, prin care să fi renunţat la succesiune. Se poate observa că renunţător la succesiunea după D. este şi fiul acesteia/fratele recurentei, E.. Acesta nu avea cum să fie renunţător la succesiune, în condiţiile în care a decedat la 13 martie 1964, anterior decesului mamei sale, D. (1974).

Recurenta reclamantă a formulat o acţiune în anularea certificatului/certificatelor de moştenitor, înregistrată la Judecătoria Cluj-Napoca sub nr. x/2010, depusă, în probaţiune, la dosarul cauzei, în cursul judecării apelului. Recurenta a apreciat iniţial, pentru motivele expuse anterior, cât şi pentru cele ce urmează să fie prezentate, că soluţia pronunţată (oricare ar fi aceasta) în litigiul respectiv nu ar trebui să aibă înrâurire asupra soluţionării prezentului proces. Raportat la acest aspect, soluţia Curţii de Apel Cluj este cât se poate de surprinzătoare.

Motivul pentru care instanţa de apel a apreciat că reclamanta nu ar avea calitatea de persoană îndreptăţită a fost tocmai existenţa certificatului de moştenitor nr. x/1981, supliment la certificatul de moştenitor nr. x/1974.

În acest sens, Curtea a arătat că:

"Aşadar, cele două certificate de moştenitor fac dovada deplină în ceea ce priveşte calitatea de moştenitor după defuncta D. a fiicei acesteia, D., asupra întregii mase succesorale a defunctei şi per a contrario şi asupra calităţii de renunţătoare a reclamantei după succesiunea defunctei, în condiţiile în care aceasta nu a probat constatarea nulităţii absolute a certificatelor de moştenitor printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.".

Acceptând interpretarea instanţei de apel cu privire la incidenţa certificatelor de moştenitor, rezultă că au fost ignorate dispoziţiile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.. Potrivit articolului de lege evocat, instanţa poate suspenda judecata când dezlegarea pricinii atârnă, în totul sau în parte, de existenţa sau neexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecaţi. În cazul de faţă, din considerentele deciziei, rezultă că însăşi Curtea de Apel Cluj a apreciat, implicit, că, de acţiunea în anulare a certificatului/certificatelor de moştenitor, atârna, în tot, dezlegarea prezentei pricini.

Faptul că recurenta nu a susţinut cererea de suspendare întemeiată pe art. 244 alin. (1) C. proc. civ. nu ar fi trebuit să aibă relevanţă pentru instanţă. Într-adevăr, suspendarea în baza textului de lege menţionat are caracter facultativ, legiuitorul lăsând la aprecierea instanţei oportunitatea suspendării cauzei aflate pe rol, dacă cea de-a doua acţiune (dosar nr. x/2010 al Judecătoriei Cluj-Napoca) poate influenţa sau nu litigiul pendinte.

În cazul de faţă, atât timp cât, împotriva certificatului de moştenitor a cărui existenţă a determinat instanţa de apel să respingă calea de atac, a fost formulată o acţiune în constatarea nulităţii absolute, Curtea era obligată să dispună suspendarea cauzei în temeiul art. 244 alin. (1) C. proc. civ.. Aceasta, deoarece aspectul facultativ al suspendării putea fi pus în discuţie, exclusiv, în cazul în care instanţa de apel nu aprecia că rolul certificatului de moştenitor ar fi fost unul hotărâtor în soluţionarea cauzei. Însă, Curtea a considerat existenţa certificatului de moştenitor hotărâtoare şi esenţială în pronunţarea hotărârii.

S-a arătat de către instanţa fondului că reclamanta nu ar avea calitatea de persoană îndreptăţită, întrucât, raportat la art. 4 din Legea nr. 10/2001 coroborat cu art. 4 pct. 6 din H.G. nr. 250/2007, succesibilii renunţători nu beneficiază de prevederile acestei legi. Însă, art. 4 pct. 6 din H.G. nr. 250/2007 arată că art. 4 din Legea nr. 10/2001 se referă, exclusiv, la succesibilii care au renunţat, în mod expres, la succesiune. În ipoteza de faţă, nu rezultă, în vreun fel, că s-ar pune problema unei renunţări exprese, ci, cel mult, poate fi pusă în discuţie probabilitatea neacceptării tacite a succesiunii în termenul de 6 luni de la deschidere. Conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, se prevede, în mod expres, că persoanele care au făcut cerere în baza legii menţionate sunt de drept repuşi în termenul de acceptare a succesiunii.

Potrivit art. 2 din Decretul nr. 40/1953, renunţarea expresă la succesiune se face în faţă notarului de stat competent şi se înregistrează într-un registru special, ţinut la biroul Notariatului de Stat. Acelaşi articol prevede că renunţarea expresă la succesiune poate fi făcută şi prin înregistrarea unei declaraţiuni autentice, făcute în altă parte. O asemenea declaraţie, în mod categoric, nu are cum să existe şi nici nu există, ceea ce conduce la singura concluzie pertinentă, şi anume că certificatul de moştenitor atacat este lovit de nulitate absolută sau, cel puţin, în ceea ce priveşte cauza de faţă, că recurenta nu este renunţătoare expresă la succesiune.

Reclamanta mai arată că nu a semnat niciun act de renunţare la succesiune şi că nu avea niciun motiv în acest sens. Mai mult, în urma adreselor comunicate de către prima instanţă Camerei Notarilor Publici Cluj, rezultă că nu există nicio anexă la certificatul de moştenitor, respectiv nicio dovadă a renunţării exprese la succesiunea după mama sa, D..

Nu în ultimul rând, aşa-zisa "renunţare" a avut loc cu privire la o succesiune în a cărei masă succesorală nu se aflau bunurile revendicate, acestea fiind preluate abuziv în anul 1948.

4. Alte critici ale deciziei recurate

Recurenta a înregistrat la 26 martie 2008, la Tribunalul Cluj, o cerere de îndreptare a erorii materiale strecurate în cererea de chemare în judecată, prin care a arătat că această cerere se referă şi la imobilul înscris în C.F. nr. x, cu nr. top. x, la care se adaugă şi restul imobilelor care formau fostul B..

Curtea de Apel Cluj a apreciat, în mod greşit, că cererea recurentei reprezintă o cerere de completare a cererii introductive de instanţă, care nu a fost formulată conform art. 132 C. proc. civ.

Astfel cum a arătat în cadrul acţiunii iniţiale, a formulat, în temeiul Legii nr. 10/2001, o notificare înregistrată sub nr. x/1 august 2001, la Biroul Executorului Judecătoresc G., şi completată prin cererea nr. x/26 septembrie 2005, prin care a solicitat restituirea, în natură, a imobilelor situate în Cluj-Napoca, str. x, (fostă str. x) şi str. x, nr. 53-55-57. Imobilele revendicate au constituit fostul B. din Cluj, în prezent, Spitalul Clinic Judeţean de Copii Cluj.

Atât din notificarea iniţială, cât şi din revenirile, completările şi adresele ulterioare rezultă, fără drept de tăgadă, că s-a revendicat ceea ce a constituit fostul B., în prezent, Spitalul Judeţean de Copii. Spre exemplu, în cadrul notificării iniţiale, se arată că "imobilul de mai sus a constituit fostul B.. Nu în ultimul rând, la notificarea iniţială au fost anexate fotografii cu corpurile de clădire revendicate, de unde rezultă, în mod evident, că s-a intenţionat acordarea de despăgubiri şi, ulterior, restituirea, în natură, a întregului teren şi a tuturor corpurilor de clădire care au constituit fostul B.. În mod firesc, fiind vorba de foarte multe corpuri de clădire, se poate ca unele dintre acestea să nu fi fost identificate sau individualizate, însă revendicarea a "tot ce a însemnat" B. este evidentă.

În sensul celor de mai sus, recurenta a formulat cererea de îndreptare a erorii strecurate în acţiunea iniţială, în cadrul căreia, pentru a evita orice eventuale nelămuriri viitoare, a solicitat restituirea, în natură, a tuturor terenurilor şi construcţiilor care formau fostul B., la momentul preluării de către Statul Român, indiferent dacă acestea au fost identificate sau individualizate expres sau în cadrul notificării şi a celorlalte acte formulate pe cale administrativă sau prin acţiunea iniţială. În condiţiile în care au existat mai multe cărţi funciare, în care multe menţiuni erau contradictorii sau erau în limba maghiară, exista posibilitatea identificării unor noi corpuri de clădire care făceau parte din corpul imobiliar naţionalizat şi revendicat. Având în vedere aceste aspecte, cererea recurentei nu poate fi calificată ca o completare de acţiune, cum, în mod greşit, a apreciat Curtea de Apel Cluj.

Referitor la imobilul cu nr. top. x (omis de la donaţiile tatălui său către mama sa), nu există niciun dubiu în ce priveşte calitatea de proprietar tabular a lui E., la momentul preluării, respectiv niciun impediment în ce priveşte restituirea, în natură, a imobilului. Acest aspect rezultă din cuprinsul C.F. nr. x Cluj-Napoca şi nu a fost pus la îndoială nici de către pârâţi şi nici de instanţele de judecată.

5. Critica hotărârii instanţei de fond şi a hotărârii instanţei de apel, sub aspectul motivelor care impun trimiterea cauzei spre rejudecare

Instanţele au apreciat că recurenta ar fi renunţătoare la succesiunea după mama sa, D., sens în care nu ar fi beneficiat de prevederile reparatorii ale Legii nr. 10/2001. Recurenta reclamantă a formulat cererea de chemare în judecată şi în calitate de succesoare a tatălui său, E..

A arătat şi dovedit că este şi succesoarea mamei sale, D., pentru cazul în care instanţa ar fi apreciat că aceasta din urmă ar fi fost ultima proprietară a imobilelor înainte de preluare.

Tribunalul Cluj, încălcând principiul disponibilităţii, arată că "(...) este evident că va fi înlăturată susţinerea reclamantei cum că a formulat plângerea în calitate de moştenitoare a proprietarului tabular E., în condiţiile în care acesta a donat imobilul soţiei sale". Nu este posibil ca instanţa fondului să înlăture o asemenea "susţinere", întrucât recurenta are dreptul să formuleze acţiunea în calitate de moştenitoare a oricărei persoane, Tribunalul putând, cel mult, aprecia dacă are calitate după respectiva persoană sau nu, dacă respectiva persoană a fost proprietar sau nu la data preluării. Nu îi poate, însă, suprima sau înlătura reclamantei dreptul de a formula orice cerere, în calitate de moştenitor de pe urma tatălui său, E..

Instanţa a pronunţat hotărârea atacată după ce a rămas în pronunţare asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale a recurentei, fără a declara închisă faza probatorie sau dezbaterile şi fără a acorda, părţilor, cuvântul pe fondul cauzei. În mod vădit neprocedural, Tribunalul a respins excepţia invocată de pârâţi şi, fără a acorda un nou termen de judecată, a rămas în pronunţare pe fondul cauzei, fără a pune acest aspect în discuţia părţilor, fără a acorda cuvântul pe fond şi fără a întreba părţile dacă mai au alte probe de administrat.

În opinia recurentei, prima instanţă avea, într-o asemenea ipoteză, trei alternative: a) respingerea excepţiei şi reluarea judecării cauzei; b) admiterea excepţiei şi respingerea acţiunii pentru acest motiv; c) unirea excepţiei cu fondul şi reluarea judecării cauzei. Însă, astfel cum se poate observa, instanţa nu a ales niciuna dintre cele trei variante legale şi procedurale.

Chiar şi în acest caz, litigiul, pe fond, nu avea cum să se finalizeze în modalitatea prezentată, reclamanta fiind lipsită, practic, de dreptul de a pune concluzii pe fondul cauzei, fiindu-i încălcat dreptul la apărare, recunoscut şi garantat de art. 24 din Constituţia României şi de art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului

Instanţa de apel a înlăturat criticile reclamantei referitoare la necercetarea fondului de către Tribunalul Cluj, apreciind că prima instanţă a analizat cererea şi susţinerile acesteia, prin prisma dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 10/2001.

În dosar au depus întâmpinare pârâţii şi intervenientul accesoriu Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii Cluj-Napoca, solicitând, pe cale de excepţie, nulitatea recursului pentru neindicarea motivelor de nelegalitate şi neîncadrarea criticilor în cazurile de casare sau modificare reglementate de art. 304 C. proc. civ.. Pe fond, au susţinut respingerea căii de atac.

Pe parcursul procesului, recurenta reclamantă a solicitat suspendarea judecării cauzei, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., în raport de dosarul nr. x/2010, aflat pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, având ca obiect anularea certificatului de moştenitor nr. x/1981 eliberat de Notariatul de Stat Judeţean Cluj în dosarul succesoral nr. x/1981, suplimentar la dosarul nr. x/1974, şi a tuturor certificatelor de moştenitor emise în ultimul dosar succesoral menţionat. Cererea de suspendare a fost admisă prin încheierea din 17 octombrie 2011, pronunţată de Înalta Curte.

Recurenta reclamantă a decedat la 28 martie 2012, conform certificatului de deces emis de Oficiul de Stare Civilă Koln la 3 aprilie 2012 şi ataşat, în traducere sub semnătură legalizată, la dosar recurs, motiv pentru care, la 30 ianuarie 2018 (data poştei), s-a formulat de către N. şi O. cerere de introducere a acestora în proces, în calitate de moştenitori, precum şi cerere de repunere pe rol a cauzei, în raport de rămânerea irevocabilă a hotărârii pronunţate în dosarul nr. x/2010.

Intimaţii pârâţi au formulat, de asemenea, cerere de repunere pe rol a cauzei, faţă de soluţionarea, în mod irevocabil, a dosarului menţionat mai sus.

La 19 aprilie 2018, N. şi O. au formulat cerere de suspendare a judecării cauzei, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., în raport de litigiul ce formează obiectul dosarului nr. x/2017, aflat pe rolul Tribunalului Cluj, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a actului de renunţare la succesiunea de pe urma lui D., materializat prin declaraţia de renunţare la succesiune a reclamantei, autentificată de notar public P., sub nr. x/1975; în subsidiar, constatarea inopozabilităţii actului de renunţare.

Prin încheierea de şedinţă din 19 aprilie 2018, în temeiul art. 245 C. proc. civ., prezenta instanţă a admis cererile formulate de moştenitorii reclamantei şi de intimatul pârât Judeţul Cluj, a dispus repunerea cauzei pe rol, faţă de soluţionarea irevocabilă a dosarului nr. x/2010, prin decizia nr. 35/R/16 februarie 2017 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, şi introducerea în proces a lui N. şi O., în calitatea menţionată, dovedită cu înscrisul de la dosar recurs. A dispus suspendarea judecării recursului, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea definitivă a cauzei ce formează obiectul dosarului nr. x/2017, aflat pe rolul Tribunalului Cluj.

Cauza a fost repusă pe rol la termenul din 7 noiembrie 2019, în urma admiterii cererii formulate, în acest sens, de către intimaţii pârâţi, la dosar fiind depusă decizia definitivă nr. 373 R/4 septembrie 2019 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2017.

La acelaşi termen, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra excepţiei nulităţii recursului, invocate de intimaţii pârâţi şi de intimatul intervenient, precum şi asupra fondului căii de atac.

Analizând, cu prioritate, în baza art. 316 cu referire la art. 298 şi art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, constată că aceasta este nefondată, pentru următoarele considerente:

Astfel cum s-a arătat în precedent, calea de atac a fost fundamentată de către recurentă pe cazurile de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., aşa încât nu se poate pune problema neindicării motivelor de nelegalitate a deciziei recurate, cu consecinţa încălcării art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

De asemenea, potrivit art. 306 alin. (3) din acelaşi cod, în cazul menţionării greşite a motivelor de recurs, nu operează nulitatea căii de atac, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele reglementate de art. 304.

În speţă, într-adevăr, cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este enunţat în mod formal de către reclamantă, cererea de recurs necuprinzând critici care să se subsumeze acestui motiv, întrucât partea nu susţine aspecte legate de nemotivarea deciziei sau de o argumentare improprie cerinţei prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 5 din Cod, de existenţa unor motive contradictorii sau străine de natura pricinii. Prin urmare, cazul de modificare reglementat de acest text de lege nu va fi avut în vedere de prezenta instanţă la soluţionarea căii de atac.

În ceea ce priveşte incidenţa motivului de nelegalitate menţionat în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acest motiv a fost corect indicat în cererea de recurs, referitor la susţinerile care vizează încălcarea dispoziţiilor de drept substanţial şi aprecierea instanţei de apel asupra neregulilor procedurale pretins săvârşite de către prima instanţă şi examinate, ca atare, de instanţa de control judiciar.

Alte critici, care pun în discuţie greşeli procedurale proprii instanţei de apel (neluarea măsurii suspendării judecării cauzei în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. calificarea greşită a cererii "de îndreptare a erorii materiale" din acţiunea introductivă, în raport cu dispoziţiile art. 132 din acelaşi cod), se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 şi vor fi examinate din această perspectivă.

Referitor la acele susţineri care, fie nu contrazic sau nu vizează considerentele instanţei de apel, fie reprezintă o simplă prezentare a situaţiei de fapt, pe anumite aspecte, ori tind la reevaluarea acesteia, raportat la probele administrate, fiind, în consecinţă, incompatibile cu structura recursului, nu vor fi analizate de Înalta Curte.

În concluzie, în condiţiile în care parte dintre critici sunt susceptibile de încadrare în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., nu poate fi admisă excepţia nulităţii căii de atac, iar imposibilitatea analizării unora dintre critici nu poate conduce la o asemenea soluţie, care ar presupune ca cererea de recurs, în întregul său, să nu se încadreze în niciunul dintre cazurile de casare sau modificare reglementate de art. 304.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimaţii pârâţi şi intimatul intervenient, nefiind întrunite cerinţele art. 306 alin. (1) cu referire la art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Pe fondul recursului, examinând decizia atacată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

1. În mare parte, susţinerile prezentate în cadrul acestui punct al cererii de recurs nu reprezintă critici aduse deciziei atacate, întrucât se pliază, întocmai, pe raţionamentul instanţei de apel în ceea ce priveşte modalitatea de preluare a imobilelor în litigiu, considerată abuzivă de către Curte, raportat la dispoziţiile art. 2 lit. f) din Legea nr. 10/2001 şi la preluarea bunurilor, conform procesului-verbal nr. x din 2 noiembrie 1948, în baza Decretului nr. 302/3 noiembrie 1948, nepublicat în Monitorul Oficial al României la momentul preluării.

Încadrarea, în opinia recurentei, a preluării imobilelor în dispoziţiile art. 2 lit. h) sau i din actul normativ menţionat nu poate fi reţinută, deoarece, pe de-o parte, instanţa de apel a procedat la o corectă încadrare în lit. f) din textul de lege, raportat la modalitatea de preluare, în baza unei legi publicate în M.O. ulterior trecerii bunului la Stat; pe de altă parte, este nerelevantă pretinsa incidenţă a lit. h) sau i din art. 2, întrucât, indiferent care dintre ipotezele reglementate de dispoziţiile legale în discuţie ar fi reţinută de instanţă, în accepţiunea legii, toate cele trei modalităţi de preluare sunt considerate abuzive şi conduc la aplicarea legii speciale de reparaţie într-o anumită speţă. De asemenea, modalitatea de preluare nu influenţează forma de reparaţie, în natură sau în echivalent, după cum nu determină, în mod automat, acordarea reparaţiei în baza legii speciale, respectiv restituirea, în natură, a imobilelor notificate, solicitată în principal de recurentă. Sub acest din urmă aspect, pentru ca solicitantul să obţină măsuri reparatorii potrivit Legii nr. 10/2001, este necesar să îndeplinească, în mod cumulativ, şi alte condiţii prevăzute în legea specială, după cum se va arăta în continuare.

2. Susţinerile formulate în cadrul acestui punct al cererii de recurs reprezintă, în cea mai mare, critici de netemeinicie a deciziei atacate, sub aspectul calităţii de proprietar a tatălui reclamantei, la momentul preluării abuzive, asupra imobilelor notificate, calitate pretinsă de recurentă.

Astfel, partea reia, practic, prezentarea situaţiei de fapt asupra motivelor de ordin subiectiv, legate de originea etnică a tatălui acesteia, pentru care s-a încheiat, la 14 martie 1942, contractul de donaţie dintre E. şi soţia sa, pentru imobilele de la nr. top. x, z, t, u (C.F. x/C.F. 1515), şi asupra modalităţii prin care, ulterior, la 28 aprilie 1943, s-a încheiat, în baza unui consimţământ viciat prin violenţă exercitată asupra vânzătoarei, contractul de vânzare-cumpărare dintre aceasta din urmă şi Trezoreria Regală Maghiară, pentru imobilul de la nr. top. x (C.F. x). Consideră, în detrimentul acestor acte juridice cu privire la care instanţa de apel a stabilit că dovedesc împrejurarea că, la data preluării, imobilele respective nu se mai aflau în patrimoniul proprietarului iniţial, E., iar cel de la nr. top. x, nici în cel al mamei reclamantei, că menţionarea dr. Q. în procesul-verbal de preluare, în calitate de proprietar, precum şi notarea etniei acestuia în C.F. x, la 26 aprilie 1944, probează recunoaşterea de către autorităţile Statului a unei asemenea calităţi în persoana autorului său. Aceste elemente de fapt au fost, de asemenea, analizate de Curte şi înlăturate de la justificarea calităţii de proprietar în persoana dr. Q. (şi a soţiei sale, pentru imobilul de la nr. top. x), la momentul preluării imobilelor, în raport de existenţa actelor juridice enunţate mai sus. A apreciat instanţa că reclamanta nu a dovedit împrejurările afirmate, privind încheierea contractului de donaţie pentru înlăturarea riscului de aplicare a măsurilor antisemite şi a contractului de vânzare-cumpărare din 1943, în mod fictiv, în baza consimţământului viciat al vânzătoarei, cu consecinţa menţinerii contractelor şi a efectului subsecvent, de ieşire a bunurilor respective din patrimoniul părinţilor reclamantei.

Criticile recurentei, care pun în discuţie reevaluarea situaţiei de fapt stabilite de instanţa de apel, raportat la elemente probatorii care derivă din menţionarea calităţii de proprietar a dr. Q. în procesul-verbal de preluare şi din notarea etniei acestuia în C.F., nu pot fi examinate de prezenta instanţă, fiind incompatibile cu structura actuală a recursului, care, în urma abrogării motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, permite examinarea numai a motivelor de nelegalitate a deciziei atacate, nu şi de netemeinicie.

În ceea ce priveşte rolul neesenţial al depunerii, în dosar, a hotărârii prin care se pretinde că autorul reclamantei ar fi obţinut restituirea imobilelor aferente B., în baza Decretului-lege nr. 645/1945 pentru anularea unor acte de dispoziţiune încheiate în timpul ocupaţiunii ungare, susţinerile recurentei nu pot fi primite.

Câştigarea unui proces, indiferent de obiectul său şi temeiul juridic în baza căruia s-a promovat demersul judiciar respectiv, se poate dovedi doar prin depunerea hotărârii judecătoreşti rămase definitive, care să confirme soluţia favorabilă pretinsă, sarcina probei incumbând reclamantei, în temeiul art. 1169 C. civ., astfel cum a reţinut, în mod corect, şi instanţa de apel.

Menţionarea calităţii de proprietar a autorului recurentei, în procesul-verbal de preluare a imobilelor în litigiu, care ar atesta existenţa unei asemenea hotărâri judecătoreşti de restituire a imobilelor către dr. Q., reprezintă, de asemenea, un element de fapt, imposibil de analizat în recurs, pentru argumentele deja prezentate.

Pe de altă parte, prezenta instanţă nu poate verifica în ce măsură sunt îndeplinite condiţiile art. 3, art. 4 şi art. 6 din Decretul-lege nr. 645/1945, care l-ar fi îndreptăţit pe autorul reclamantei la restituirea imobilelor în temeiul acestui act normativ, cu consecinţa justificării calităţii de proprietar la data preluării imobilelor prin procesul-verbal din 2 noiembrie 1948, în raport de limitele de învestire în litigiul de faţă, respectiv contestaţie formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, iar nu cerere de restituire fundamentată pe decretul-lege enunţat.

În concluzie, faţă de situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel şi expusă în precedent, se reţine că, la momentul preluării imobilelor în litigiu, 2 noiembrie 1948, bunurile nu se mai aflau în patrimoniul autorului recurentei, dr. E., contrar celor evocate de parte.

3. Criticile care vizează soluţia dată notificării prin dispoziţia contestată în prezentul dosar nu au relevanţă decât în măsura în care argumentele expuse în actul emis de Preşedintele Consiliului Judeţean Cluj se regăsesc şi în decizia instanţei de apel, care formează obiectul recursului. Ca atare, aspectul legat de neconcordanţele de nume ale mamei recurentei a fost lămurit de instanţele anterioare în sensul dorit de parte şi contrar celor reţinute prin dispoziţia nr. x/26 noiembrie 2007, astfel încât nu mai prezintă interes examinarea acestei chestiuni în recurs, care, altfel, reprezintă şi o chestiune de fapt, iar nu de legalitate a deciziei atacate. De asemenea, instanţele nu au contestat că reclamanta este fiica D., aşa încât nici această problemă nu formează obiect de dispută judiciară, nefiind nicio chestiune de nelegalitate a deciziei.

Aspectul care rămâne în dezbatere şi pe care instanţele l-au soluţionat diferit de opinia exprimată de recurentă este cel vizând calitatea de moştenitor a acestei părţi de pe urma mamei sale, cu consecinţa beneficierii sau nu a dreptului la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, pentru imobilele în litigiu.

Prima critică în legătură cu această problemă se referă la o chestiune de ordin procedural, recurenta imputând instanţei de apel că nu a dispus suspendarea cauzei, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., în raport de existenţa dosarului nr. x/2010 pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, având ca obiect anularea certificatului de moştenitor nr. x/1981 eliberat de Notariatul de Stat Judeţean Cluj în dosarul succesoral nr. x/1981, suplimentar la dosarul nr. x/1974, şi a tuturor certificatelor de moştenitor emise în ultimul dosar succesoral menţionat. Critica a rămas fără obiect şi, în consecinţă, nu va fi examinată de Înalta Curte, de vreme ce această instanţă a dispus, în recurs, măsura solicitată de parte, admiţând cererea de suspendare a judecării cauzei până la rămânerea irevocabilă a hotărârii pronunţate în litigiul respectiv, conform încheierii din 17 octombrie 2011.

Totodată, după reluarea judecăţii în urma soluţionării irevocabile a dosarului sus-menţionat, prin decizia nr. 35/R/16 februarie 2017 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, Înalta Curte a dispus o nouă suspendare a judecării recursului, în temeiul aceluiaşi text de lege, raportat la promovarea unui nou litigiu, sub nr. dosar x/2017, aflat pe rolul Tribunalului Cluj, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a actului de renunţare la succesiunea de pe urma lui D., materializat prin declaraţia de renunţare la succesiune a reclamantei, autentificată de notar public P., sub nr. x/1975; în subsidiar, constatarea inopozabilităţii actului de renunţare. Cauza a fost repusă pe rol în urma depunerii, la dosar, a deciziei definitive nr. 373/R/4 septembrie 2019 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, pronunţate în litigiul ce a determinat cea de-a doua suspendare.

În procesele sus-menţionate, s-au respins, în mod irevocabil/definitiv, ca neîntemeiate, ambele acţiuni promovate, în primul dosar, de reclamanta A. şi continuată de moştenitorii acesteia, reclamanţi în dosarul de faţă, iar, în cel de-al doilea, de aceştia din urmă (sentinţa civilă nr. 6459/24 iunie 2015 a Judecătoriei Cluj-Napoca, rămasă definitivă prin decizia nr. 818/23 iunie 2016 a Tribunalului Cluj, secţia civilă şi irevocabilă prin decizia nr. 35/R/16 februarie 2017 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă; sentinţa civilă nr. 8230/22 noiembrie 2017 a Judecătoriei Cluj-Napoca, decizia nr. 2473/A/13 noiembrie 2018 a Tribunalului Cluj, secţia civilă, ambele rămase definitive prin decizia nr. 373/R/4 septembrie 2019 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă). Totodată, în primul litigiu, s-a admis, în parte, cererea conexă, formulată de Judeţul Cluj, prin Preşedintele Consiliului Judeţean Cluj, în contradictoriu cu pârâţii O. şi N., şi s-a constatat valabilitatea certificatului de moştenitor nr. x/1974 emis de fostul Notariat de Stat Judeţean Cluj la 23 mai 1977, în dosarul succesoral nr. x/1974, precum şi a certificatului de moştenitor nr. x/1981 emis de acelaşi notariat la 29 iulie 1981, în dosarul succesoral nr. x/1981.

Astfel, în dosarul nr. x/2010, s-a reţinut că, potrivit actelor de stare civilă depuse în cauză, la data decesului D., intervenit la 7 august 1974, aveau vocaţie succesorală concretă pentru a veni la moştenirea acesteia, A., J., în calitate de fiice, şi E., prin reprezentarea tatălui său, C., fiul defunctei, predecedat, la 13 martie 1964.

Succesiunea defunctei D. a fost dezbătută pe cale notarială, în cadrul dosarului succesoral nr. x/1974 al fostului Notariat de Stat Judeţean Cluj, fiind emis certificatul de moştenitor cu acelaşi număr, eliberat la 23 mai 1977, potrivit căruia singura moştenitoare legală acceptantă a defunctei a fost D., în calitate de fiică, în timp ce ceilalţi doi copii ai defunctei, respectiv A. şi E., au renunţat la succesiune.

Ulterior, la 29 iulie 1981, în cadrul dosarului succesoral nr. x/1981, suplimentar la dosarul succesoral nr. x/1974 al fostului Notariat de Stat Judeţean Cluj, a fost emis certificatul de moştenitor nr. x/1981, prin care a fost suplimentată masa succesorală rămasă de pe urma defunctei D..

Raportat la data emiterii celor două certificate de moştenitor în litigiu, a rezultat că acestea sunt guvernate de prevederile Decretului nr. 40/1953 privind procedura succesorală notarială.

Conform dispoziţiilor art. 2 din Decretul nr. 40/1953: "(1) Renunţarea expresă la succesiune se face în fata notarului de stat competent, potrivit art. 1 şi se înregistrează într-un registru special ţinut la biroul Notariatului de Stat; (2) Renunţarea expresă la succesiune poate fi făcută şi prin înregistrarea, potrivit alin. (1), a unei declaraţiuni autentice, făcute în altă parte".

Instanţa a reţinut, din înscrisurile depuse în dosarul nr. x/2010, că R., în calitate de mandatar al reclamantei defuncte A. - în baza procurii speciale din 25 noiembrie 1974, autentificate sub nr. x/1974 de către notarul public S. din Dusseldorf, Germania - a formulat o declaraţie expresă de renunţare la succesiunea deschisă în urma decesului mamei sale, D. - declaraţie autentificată sub nr. x/1 februarie 1975 de către fostul Notariat de Stat Cluj.

În funcţie de data deschiderii succesiunii defunctei D., respectiv 7 august 1974, declaraţia de renunţare la succesiune mai sus menţionată apare ca fiind formulată în termenul de exercitare a dreptului de opţiune succesorală instituit de dispoziţiile art. 700 alin. (1) din vechiul C. civ., iar forma în care aceasta a fost dată, şi anume printr-o declaraţie autentică notarială, respectă cerinţele impuse de dispoziţiile art. 2 din Decretul nr. 40/1953.

Cu privire la presupusele acte de acceptare tacită a succesiunii, realizate de către reclamanta defunctă, instanţa a apreciat că probele administrate în cauză cu privire la acest aspect, mai exact declaraţiile martorelor T. şi U., nu sunt de natură să susţină, în mod convingător, teza acceptării tacite de către reclamantă a succesiunii defunctei D., în interiorul termenului de exercitare a dreptului de opţiune succesorală prevăzut de dispoziţiile art. 700 alin. (1) din vechiul C. civ.

Raportat la declaraţiile celor două martore, nu s-a putut stabili dacă bunurile solicitate de către reclamantă după decesul mamei sale făceau sau nu parte din masa succesorală rămasă de pe urma acesteia, din moment ce era vorba despre bunuri mobile existente în imobilul ce a constituit domiciliul reclamantei înainte de plecarea sa din ţară. În consecinţă, solicitările formulate de către reclamanta defunctă cu privire la bunurile respective nu pot avea semnificaţia acceptării tacite a succesiunii defunctei D., întrucât nu denotă, în mod neechivoc, intenţia acesteia de acceptare a succesiunii.

În ceea ce priveşte celălalt motiv de nulitate a celor două certificate de moştenitor în litigiu, invocat de către reclamanţi, respectiv acela referitor la împrejurarea că, potrivit certificatelor de moştenitor în discuţie, fratele defunctei reclamante A., respectiv E., are calitatea de renunţător la succesiune, cu toate că, la data deschiderii succesiunii după defuncta D., acesta era decedat, instanţa a considerat că aspectul în discuţie ar putea fi invocat doar de către moştenitorii defunctului E., de vreme ce acest viciu al celor două certificate de moştenitor nu poate constitui decât un motiv de nulitate relativă, iar nu absolută, întrucât nu încalcă nicio normă imperativă de ordine publică, iar efectele sale se răsfrâng, exclusiv, în patrimoniul moştenitorilor defunctului E., fără a afecta, în vreun fel, interesele reclamanţilor legate de succesiunea defunctei D. sau interesul public general.

În plus, raportat la împrejurarea că, potrivit actelor de stare civilă existente la dosar (certificatul de deces al defunctului C. şi certificatul de naştere al pârâtului E.), numele corect şi complet al fiului predecedat al defunctei D. este C., iar nu E., astfel cum apare în certificatele de moştenitor, a rezultat că cel de-al doilea renunţător la succesiune menţionat în cuprinsul acestora (respectiv E.) nu este defunctul C., ci pârâtul E., nepotul de fiu al defunctei D. şi succesibil cu vocaţie concretă pentru a veni la moştenirea acesteia, prin reprezentarea tatălui său, indicarea sa, în calitate de fiu al defunctei, fiind, probabil, consecinţa unei erori materiale strecurate în cuprinsul celor două certificate de moştenitor.

Pe cale de consecinţă, pentru motivele expuse, instanţa de fond a respins cererea de chemare în judecată ce a format obiectul dosarului nr. x/2010, ca neîntemeiată.

Pentru aceleaşi considerente, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată ce a format obiectul dosarului conexat nr. x/2013, formulată de Judeţul Cluj, prin Preşedintele Consiliului Judeţean Cluj, constatând valabilitatea celor două certificate de moştenitor în litigiu.

În cel de-al doilea dosar, înregistrat sub nr. x/2017, pe rolul instanţelor clujene, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a actului de renunţare la succesiunea de pe urma lui D., materializat prin declaraţia de renunţare la succesiune a reclamantei, autentificată de notar public P., sub nr. x/1975, în subsidiar, constatarea inopozabilităţii actului de renunţare, acţiunea reclamanţilor O. şi N. a fost respinsă ca neîntemeiată.

Cu privire la primul motiv invocat de către reclamanţi, referitor la faptul că actul de renunţare la moştenire nu putea fi realizat decât personal, s-a reţinut că acest aspect a fost rezolvat, cu putere de lucru judecat, în sensul art. 431 alin. (2) din noul C. proc. civ., în litigiul anterior, înregistrat sub nr. de dosar x/2010, neputându-se reveni asupra unor lucruri tranşate definitiv de către o altă instanţă.

A mai considerat instanţa celui de-al doilea litigiu că, în acest din urmă dosar, s-a statuat, tot cu titlu definitiv, asupra motivului invocat de reclamanţi cu privire la inopozabilitate actului atacat, pentru depăşirea limitelor mandatului.

Referitor la motivul vizând nulitatea actului de renunţare pentru lipsa cauzei, întrucât succesiunea la care s-a renunţat era solvabilă, singurul care nu a făcut obiectul analizei, pe fond, a instanţelor care au soluţionat primul litigiu, instanţa l-a înlăturat pentru netemeinicie.

Analizând actul de mandat, instanţa a constatat faptul că niciunde, în cuprinsul procurii speciale, nu se menţionează că renunţarea va avea loc doar în situaţia insolvabilităţii succesiunii, iar, în ipoteza în care aceasta ar fi solvabilă, mandatarul ar fi obligat la acceptarea acesteia. Cauza, ca motiv determinant al încheierii actului juridic, nu trebuie să reprezinte, cu necesitate, obţinerea unui câştig, ci poate fi şi efectuarea unei liberalităţi, mai exact renunţarea la un drept în favoarea altei persoane, în speţă, a surorii mandantei, sau chiar evitarea unei situaţii juridice complicate, în condiţiile în care defuncta nu mai locuia, la data deschiderii succesiunii, în România. În lipsa unor precizări exprese în acest sens, în actul de mandat, instanţa nu a putut concluziona lipsa cauzei la încheierea actului de renunţare, motiv pentru care şi acest motiv a fost respins.

Mai mult, cauza actului nu trebuie văzută prin prisma scopului urmărit de reclamaţi prin promovarea acestui litigiu sau a celui anterior (dosarul x/2010), aceasta fiind, evident, obţinerea unui câştig, întrucât analiza acestei condiţii de legalitate a actului trebuie analizată doar din punctul de vedere al antecesoarei reclamanţilor. Astfel, aceştia nu au făcut nicio dovadă a faptului că defuncta A. ar fi urmărit doar obţinerea unui câştig material, în urma dezbaterii succesorale, iar, în lipsa acestui câştig, ar fi intenţionat să renunţe la dreptul său.

În concluzie, Înalta Curte constată că, în cele două litigii evocate, s-au examinat toate aspectele legate de nulitatea celor două certificate de moştenitor şi actului de renunţare la succesiune realizat de recurentă, prin mandatar, lămurindu-se, în mod definitiv (în cel de-al doilea dosar) şi irevocabil (în primul dosar), că A. este renunţătoare la succesiunea mamei sale, D., în urma mandatului acordat, în acest sens, lui R., că nu a realizat acte de acceptare tacită a succesiunii şi că, pe lângă lipsa de interes a reclamanţilor în atacarea actelor legat de menţionarea lui E., în cuprinsul acestora, în calitate de fiu renunţător, această menţiune reprezintă o eroare materială, persoana amintită fiind, în realitate, nepotul de fiu predecedat al defunctei, C..

Ca atare, criticile de mai sus, subsumate problemei calităţii de moştenitor a recurentei de pe urma defunctei D. nu mai pot fi reanalizate în prezentul dosar, impunându-se, cu autoritate de lucru judecat, sub aspect pozitiv, cele stabilite prin hotărârile anterioare, în condiţiile art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 C. civ.

Recurenta A., fiind renunţătoare la moştenirea mamei sale, D., în mod corect, instanţa de apel, prin interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, coroborate cu art. 4.6. din H.G. nr. 250/2007, a considerat că aceasta nu beneficiază de prevederile legii speciale, în sensul acordării măsurilor reparatorii stabilite de actul normativ în discuţie pentru imobilele care au aparţinut defunctei.

Nu în ultimul rând, împrejurarea că, la momentul decesului, în masa succesorală rămasă de pe urma D., nu se aflau imobilele în litigiu, preluate în anul 1948, nu are nicio relevanţă sub aspectul existenţei sau nu a dreptului recurentei la reparaţia acordată prin Legea nr. 10/2001, deoarece transmisiunea unei moşteniri are caracter universal şi indivizibil, vizează întregul patrimoniu al persoanei decedate, iar nu drepturile şi obligaţiile ei, privite izolat. Ca atare, nu se poate considera că renunţarea la moştenire se referă la anumite bunuri, în speţă, cele ce compuneau masa succesorală la momentul deschiderii succesiunii, ci patrimoniul în ansamblu, indiferent de alcătuirea sa la data decesului persoanei în cauză. Nu se poate accepta, deci, raţionamentul recurentei, care ar conduce la ideea posibilităţii manifestării unei voinţe diferite în legătură cu aceeaşi moştenire, în funcţie de compunerea masei succesorale, respectiv renunţare la momentul deschiderii succesiunii, faţă de compunerea neatractivă a masei de la acel moment, şi acceptare pentru bunuri cu privire la care, ca în speţa de faţă, o lege ulterioară momentului decesului recunoaşte, în persoana moştenitorilor (acceptanţi sau nu, la data adoptării legii, dar nu şi renunţători), dreptul la reparaţie pentru acele bunuri care au aparţinut persoanei decedate.

4. În ceea ce priveşte imobilul de la nr. top. x, este de necontestat că acesta a rămas în patrimoniul defunctului dr. E. până la momentul preluării de către Stat, prin procesul-verbal nr. x/2 noiembrie 1948.

Nu acesta este, însă, impedimentul pentru care instanţa de apel a considerat că recurenta nu este îndreptăţită la obţinerea măsurilor reparatorii pentru imobilul de la acest nr. top., precum şi a celorlalte imobile neindividualizate de parte.

În primul rând, Curtea a constatat că cererea înregistrată de reclamantă în dosarul Tribunalului Cluj, la 26 martie 2008, prin care se solicită acordarea reparaţiei şi pentru bunurile enunţate mai sus, reprezintă o completare a acţiunii iniţiale, făcută cu încălcarea dispoziţiilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ., şi care, astfel, nu poate fi primită, faţă de opoziţia pârâţilor în acest sens.

Pe de altă parte, instanţa de apel a mai considerat, în baza art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, că reclamanta este decăzută din dreptul de a solicita măsuri reparatorii pentru aceste imobile, întrucât bunurile nu au fost solicitate prin notificarea expediată sub nr. 1164/1 august 2001, prin B.E.J. G..

Argumentele instanţei de apel sunt corecte sub ambele aspecte menţionate.

Prin acţiunea introductivă de instanţă, astfel cum a fost prezentată mai sus, obiectul său a fost precis determinat de către reclamantă, în cadrul petitului 3, prin indicarea adresei imobilelor pretinse, a numărului de carte funciară şi a numărului topografic, precum şi a compunerii bunurilor respective, în consens cu dispoziţiile art. 112 pct. 3 alin. (2) C. proc. civ.

Printre aceste imobile nu se regăseşte cel din C.F. nr. x Cluj-Napoca, cu nr. top. x, situat în str. x, şi nici alte imobile neindividualizate sau, cel puţin, o referire generală, în cadrul acţiunii iniţiale, din care să rezulte intenţia reclamantei de a solicita măsuri reparatorii pentru întregul fost B. din Cluj-Napoca şi care să fi permis precizarea ulterioară a cererii şi cu alte bunuri, determinat de imposibilitatea identificării exacte a tuturor construcţiilor şi terenurilor aferente unităţii sanitare respective, la data promovării demersului judiciar. Un element semnificativ în acest sens constă în aceea că, prin cererea de chemare în judecată, au fost solicitate măsuri reparatorii doar pentru imobilele situate în str. x (fostă str. x), iar nu şi din str. x, cum este şi cel de la nr. top. x, menţionându-se că aceste bunuri (nu şi altele, ce ar fi putut fi identificate în viitor) alcătuiesc, în prezent, Spitalul Clinic Judeţean de Copii.

Cererea în care se face referire la imobilul de la nr. top. x şi la alte imobile ce au aparţinut fostului B., ce urma a fi individualizate printr-un raport de expertiză de specialitate, este cea înregistrată la 26 martie 2008, în dosarul Tribunalului Cluj, şi calificată, în mod corect, de către instanţa de apel ca fiind o cerere completatoare a acţiunii iniţiale, în sensul art. 132 alin. (1) C. proc. civ., faţă de obiectul material nou dedus judecăţii.

Fiind depusă tardiv şi faţă de opoziţia pârâţilor la primire, în mod legal, Curtea nu a ţinut seama, în soluţionarea cauzei, de pretenţiile formulate de reclamantă în cuprinsul acestei cereri.

Sub cel de-al doilea aspect, al formulării notificării şi pentru imobilele la care se referă cererea completatoare înregistrată în dosarul Tribunalului Cluj, instanţa de apel a constatat, de asemenea, în mod justificat, că notificarea expediată sub nr. 1164/1 august 2001, prin B.E.J. G., nu vizează aceste bunuri.

Prin această notificare adresată Prefecturii Cluj, s-au solicitat despăgubiri pentru imobilele situate în Cluj-Napoca, str. x (fostă str. x), înscrise în C.F. nr. x Cluj (C.F. nr. 8380/C.F. nr. 3390 Cluj), sub nr. top. x, t şi u, precum şi pentru bunurile mobile şi dotările existente în imobilul naţionalizat potrivit Decretului nr. 302/1948.

Exact ca în cazul acţiunii introductive de instanţă, notificarea se referă doar la imobile din str. x, nu şi la cele din str. x, identifică precis nr. C.F. şi topo ale bunurilor, dintre care nu face parte şi cel de la w, şi nu cuprinde nicio menţiune cu privire la posibilitatea unei compuneri mai ample a imobilului solicitat. Dimpotrivă, notificatoarea arată că imobilul descris în cerere a constituit fostul B., proprietatea părinţilor săi, din care se deduce, contrar opiniei recurentei, că imobilele indicate reprezintă compunerea completă a fostei instituţii sanitare, iar nu că aceasta din urmă ar putea cuprinde şi alte imobile, imposibil de determinat la momentul înregistrării notificării.

De altfel, potrivit art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data notificării, coroborat cu art. 12 alin. (1) din H.G. nr. 614/2001, publicată în M.O. din 11 iulie 2001 (anterior notificării), rezultă obligaţia, pentru solicitantul măsurilor reparatorii, de a cuprinde, în notificare, elementele de identificare ale imobilului, constând în denumirea şi adresa exactă ale bunului respectiv. Ca atare, revenea reclamantei notificatoare obligaţia de a se conforma exigenţelor legii şi de a identifica cu acurateţe şi în mod complet imobilele pentru care a solicitat acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de legea specială.

În ceea ce priveşte completarea notificării iniţiale, adresată Consiliului Judeţean Cluj şi înregistrată sub nr. x, în care se face referire şi la imobilele din str. x, această cerere a fost formulată la 26 septembrie 2005, în temeiul Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente. Or, actul normativ enunţat nu prevede o repunere în termenul de formulare a notificării, care, potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost prelungit prin O.U.G. nr. 109/2001 şi nr. 145/2001, a expirat la 14 februarie 2002. Completarea notificării iniţiale este, deci, tardivă.

Toate celelalte reveniri din dosarul întocmit în urma notificării sunt ulterioare completării notificării din 26 septembrie 2005, fiind, de asemenea, depuse cu depăşirea termenului legal.

Prin urmare, pentru imobilele care sunt indicate în completarea din 26 septembrie 2005 şi în cererile ulterioare, reclamanta era decăzută din dreptul de a solicita măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001, instanţa de apel procedând la o corectă aplicare, în acest sens, a dispoziţiilor art. 22 alin. (5) din actul normativ menţionat.

Referitor la fotografiile anexate notificării iniţiale, care ar fi dovedit intenţia reclamantei de a notifica toate imobilele care ar fi constituit fostul B., susţinerea nu va fi examinată de Înalta Curte, întrucât, în primul rând, acestea nu constituie, potrivit C. proc. civ. actual, mijloace de probă; în plus, instanţa de recurs nu poate efectua, cum s-a arătat deja, verificări de fapt în dosar.

În concluzie, recurenta nu este îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru imobilul înscris în C.F. nr. x iniţial, sub nr. top. x, şi nici pentru alte imobile neindividualizate, care au făcut parte din unitatea sanitară menţionată mai sus, întrucât nu a solicitat, în condiţiile legii, aceste bunuri nici prin notificarea din 1 august 2001, formulată în termenul legal, şi, subsecvent, nu a formulat contestaţie privind aceste bunuri, în condiţii procedurale.

5. Susţinerile subsumate acestui punct din cererea de recurs nu reprezintă o veritabilă critică adusă deciziei pronunţate de instanţa de apel, recurenta rezumându-se să prezinte pretinsele greşeli efectuate de prima instanţă şi o afirmaţie în sensul confirmării de către Curte a raţionamentului expus în sentinţă. Prin urmare, nu rezultă argumentele pentru care instanţa de control judiciar a considerat, în mod greşit, că prima instanţă a intrat în cercetarea fondului, prin prisma aplicării dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 10/2001.

În subsidiar, soluţia instanţei de apel este corectă.

Sub acest aspect, Curtea a arătat că prima instanţă a intrat în cercetarea fondului cauzei, determinat de respingerea acţiunii motivat de incidenţa textului de lege sus-menţionat, din interpretarea căruia a rezultat că reclamanta nu este persoană îndreptăţită, conform legii speciale, la măsuri reparatorii pentru imobilele în litigiu, întrucât a renunţat la succesiunea mamei sale, proprietar al bunurilor la data preluării.

Soluţia Tribunalului şi considerentele care o fundamentează reprezintă cercetarea fondului litigiului, nefiind incident cazul de admitere a apelului, cu consecinţa desfiinţării sentinţei atacate, prevăzut de art. 297 alin. (1) teza I C. proc. civ.. Astfel, problema calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii a reclamantei, în raport de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 10/2001, constituie o chestiune de soluţionare, pe fond, a contestaţiei formulate de aceasta, iar nu de calitate procesuală activă, pe care Tribunalul i-a recunoscut-o părţii nemulţumite de soluţia adoptată prin dispoziţia nr. x/2007, emisă de Preşedintele Consiliului Judeţean Cluj în rezolvarea dată notificării adresate de A..

Totodată, în completarea la întâmpinare depusă de pârâţi la termenul de judecată din 6 mai 2008, comunicată şi apărătorului reclamantei, conform menţiunilor din încheierea de şedinţă respectivă, s-au invocat argumentele reţinute de prima instanţă pe fondul cauzei, dar susţinute de pârâţi în cadrul excepţiei lipsei calităţii procesuale active asupra căreia prima instanţă a rămas în pronunţare la termenul de judecată din 3 iunie 2008. De asemenea, în şedinţa în care a fost înregistrată completarea la întâmpinare, avocatul reclamantei a fost avizat de conţinutul actului procedural depus de părţile adverse, acesta exprimându-şi punctul de vedere asupra problemei respective, în sensul că "aspectul învederat (...) aparent ar răsturna întreaga probaţiune a reclamantei, însă, se îndoieşte de veridicitatea cuprinsului certificatului de moştenitor depus la dosar la termenul de astăzi (certificatul de moştenitor nr. x/1981 emis de fostul Notariat de Stat Judeţean Cluj)".

Prin urmare, asupra chestiunii litigioase pe care pârâţii au susţinut-o sub forma excepţiei lipsei calităţii procesuale active, iar instanţa a valorificat-o pe fondul cauzei, reclamanta a fost avertizată şi şi-a expus punctul de vedere, prin reprezentantul său avocat, la termenul de judecată din 6 mai 2008, astfel încât nu se poate reţine că acesteia i s-ar fi încălcat dreptul la apărare, recunoscut şi garantat de art. 24 din Constituţie şi art. 6 paragr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

I s-ar fi putut reproşa Tribunalului încălcarea regulilor de procedură privind obligaţia de a repune cauza pe rol, în urma respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale active, pentru a acorda cuvântul părţilor pe fondul litigiului, doar în ipoteza în care, în examinarea fondului, prima instanţă ar fi avut în vedere şi alte aspecte sau apărări care să fi fost invocate de pârâţi separat de cele susţinute în cadrul excepţiei procesuale în discuţie, ceea ce nu este cazul.

Pentru aceste argumente, critica recurentei nu poate fi primită, instanţa de apel considerând, în mod corect, că prima instanţă a intrat în cercetarea fondului, iar Tribunalul procedând la pronunţarea soluţiei de respingere a acţiunii cu respectarea regulilor procedurale în materie de judecată.

De asemenea, pentru aceleaşi considerente, Înalta Curte constată că, deşi este întemeiată critica recurentei privind greşita determinare de către prima instanţă a voinţei părţii de a formula acţiunea şi în calitate de moştenitoare de pe urma tatălui său, E., în raport de inexistenţa bunurilor notificate în patrimoniul autorului său, la data preluării, această susţinere nu este de natură a schimba soluţia pronunţată de Tribunal. Aceasta, întrucât argumentul evocat mai sus nu este singurul pentru care prima instanţă a respins acţiunea, celelalte considerente, avute în vedere la pronunţarea soluţiei, fiind corecte.

Pentru motivele arătate, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. şi continuat de reclamanţii moştenitori, ca nefondat, nefiind întrunite cerinţele cazurilor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.

Soluţia de respingere a recursului o include şi pe cea de respingere a cererii privind acordarea cheltuielilor de judecată, recurenţii nefiind îndreptăţiţi la acordarea sumelor de bani avansate cu acest titlu, întrucât sunt părţi căzute în pretenţii, în sensul art. 316 cu referire la art. 298 şi art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

Prin aplicarea aceloraşi texte de lege, îi va obliga pe recurenţii reclamanţi, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 767 RON către intimatul intervenient, reprezentând contravaloare bilet de avion, conform înscrisurilor de la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimaţii Judeţul Cluj, prin Preşedintele Consiliului Judeţean Cluj, Preşedintele Consiliului Judeţean Cluj, Consiliul Judeţean Cluj şi Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii Cluj-Napoca.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii O. şi N. împotriva deciziei nr. 322/A din 18 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.

Obligă pe recurenţi, în solidar, la plata sumei de 767 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii Cluj-Napoca.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 noiembrie 2019.