Pre-emptive appeal annulment for failure to concretize legal errors regarding the commencement of the statute of limitations for performance of a preliminary sales contract.

Şedinţa publică din data de 21 noiembrie 2019

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, la data de 26.05.2017, sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâtul C., solicitând instanţei să dispună pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de autentic de vânzare-cumpărare privind cota indiviză de 1/12 din dreptul de proprietate asupra construcţiilor (două corpuri de clădire - mai puţin apartamentele vândute în temeiul Legii nr. 112/1994 cu contractele de vânzare cumpărare nr. x/1997 şi nr. y/1998) situate în str. x, Bucureşti, împreună cu cota indiviză din dreptul de proprietate asupra terenului aferent construcţiilor, în suprafaţă de 292,19 mp.; cota indiviză din dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 410,39 mp din terenul în suprafaţă totală de 529 mp, teren construit şi neconstruit situat în str. x, Sector 1 Bucureşti, imobil înscris în Cartea Funciară nr. x a Mun. Bucureşti - Sectorul 1 cu numărul cadastral x; cota indiviză de 1/12 din dreptul de proprietate asupra construcţiei formată din apartamentele ocupate cu contracte de închiriere, cota parte din părţile şi dependinţele de folosinţă comună (mai puţin apartamentele vândute în temeiul Legii nr. 112/1994 cu contractele de vânzare cumpărare nr. x/1996 şi nr. y/1997) situate în str. x, Bucureşti, împreună cu cota indiviză din dreptul de proprietate asupra terenului aferent construcţiei, în suprafaţă de 272,62 mp din suprafaţa totală de 346 mp., imobil înscris în Cartea Funciară nr. x a Mun. Bucureşti - Sectorul 1 cu numărul cadastral x. În subsidiar, au solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 108.000 euro cu titlu de daune, reprezentând de două ori preţul primit de către autoarea pârâtului de la reclamanţi, conform antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.07.2004 la BNP D., din Comuna Afumaţi, judeţul Ilfov.

În drept, reclamanţii au invocat prevederile art. 969-970, art. 1073, art. 1077, art. 1079 alin. (1), art. 1082, art. 1295 C. civ.

Pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţiile prescripţiei dreptului de a realiza obligaţia de a face, prescripţia dreptului de a solicita restituirea dublului avansului plătit şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, iar, pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 7192/5.10.2017, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 a fost admisă excepţia necompetenţei materiale şi declinată cauza spre competentă soluţionare către Tribunalul Bucureşti.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti.

Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 52 din 12.01.2018 a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi, pentru intervenirea prescripţiei.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanţii.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.

Prin decizia civilă nr. 999A din 12 octombrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul reclamanţilor, sens în care a anulat sentinţa civilă apelată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe - Tribunalul Bucureşti.

4. Calea de atac formulată în cauză

Această ultimă decizie a fost atacată pe calea recursului de către pârâtul C..

În memoriul de recurs, recurentul a făcut o prezentare a situaţiei de fapt din speţă, arătând că între autoarea acestuia, E. (decedată la 01.01.2005), şi reclamantul A. s-a încheiat, la 14 iulie 2004, antecontractul de vânzare-cumpărare având ca obiect promisiunea de a-i vinde acestuia din urmă o cotă parte din dreptul de proprietate asupra imobilelor aflate în Bucureşti, str. x, sector 2 şi str. x. Obligaţia asumată, fiind o obligaţie de a face, s-a prescris după trecerea termenului general de prescripţie de trei ani.

Din conţinutul antecontractului rezultă că reclamantul a avut un mandat special pentru îndeplinirea tuturor formalităţilor prealabile necesare vânzării, constând în obţinerea actelor de proprietate în original, punerea în posesie a promitentei vânzătoare, intabularea dreptului de proprietate. Singura obligaţie asumată de autoarea pârâtului a fost de a se prezenta în vederea semnării contractului de vânzare-cumpărare.

În afară de acest mandat special, autoarea pârâtului l-a împuternicit expres pe reclamant, prin procura autentificată nr. x/14 iulie 2004, să obţină toate actele necesare dovedirii dreptului de proprietate privind imobilele din x. Din conţinutul acestui act rezultă cu evidenţă că reclamantul s-a obligat să întreprindă toate diligenţele pentru obţinerea documentelor în baza căruia să i se transfere dreptul de proprietate. Astfel, reclamantul nu îşi poate invoca propria culpă şi pasivitatea timp de 13 ani în neexecutarea contractului, fiind cel care s-a obligat să obţină actele de proprietate necesare pentru înstrăinare, asumându-şi, totodată, riscul neîndeplinirii obligaţiei de a face.

Hotărârea atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, întrucât instanţa a apreciat greşit că nu a intervenit prescripţia dreptului material la acţiune. În acest sens, curtea de apel nu a stabilit în mod corect data de la care începe să curgă termenul de prescripţie, raportându-se la o menţiune din contract "obţinerea tuturor formalităţilor necesare perfectării vânzării în formă autentică’’ şi fără a lua în calcul că apelanţii au stat în pasivitate vreme de 14 ani. Or, pasivitatea părţii nu creează dreptul de a extinde termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune.

În plus, obligaţia de a vinde nu se referea la apartamentele vândute pe Legea nr. 112/1995 sau Legea nr. 10/2001.

Instanţa de apel a stabilit că data de începere a termenului de prescripţie este data intabulării, or, în considerente, nu se reţine data de la care a început să curgă termenul de prescripţie, dată ce a fost avută în vedere pentru calculul prescripţiei.

Recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi menţinerea sentinţei nr. 52/2018, în sensul de a se constata intervenită prescripţia dreptului de a solicita realizarea obligaţiei de a face, respectiv de a încheia contract de vânzare pentru cota parte deţinută de antecesoarea acestuia asupra imobilelor în litigiu, ca urmare a antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 14 iulie 2004.

Dreptul de a solicita restituirea avansului plătit sau orice altă sumă ce derivă din acesta reprezintă o creanţă ce s-a prescris, având în vedere că de la data antecontractului - 14 iulie 2004 şi până la data introducerii acţiunii, au trecut mai mult de trei ani, fiind împlinit termenul de prescripţie.

Recurentul a cerut să se constate că nu are calitate procesuală pasivă raportat la împrejurarea că a acceptat succesiunea mamei sale, decedată la 01.01.2005, sub beneficiu de inventar, conform declaraţiei date în faţa notarului public.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor potrivit dovezilor de comunicare aflate la dosarul de recurs.

6. Apărările formulate în cauză

Intimaţii A. şi B. au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca neîntemeiat.

Prin răspunsul la întâmpinare recurentul a reiterat motivele invocate în cererea de recurs şi a susţinut faptul că instanţa de apel nu a făcut verificări în privinţa intervenirii unei cauze de suspendare sau de încetare a termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune. Curtea de apel a luat în considerare numai termenul stabilit de părţi prin antecontract şi nu a calculat termenul conform normelor de drept civil şi procedură civilă. În acest sens, se reţine în considerentele hotărârii atacate că părţile au stabilit un singur termen de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare, determinat prin trimitere la obţinerea tuturor formalităţilor necesare perfectării vânzării în formă autentică, or, în speţă, acestea nu puteau să deroge prin convenţii particulare de la lege. Nu s-a avut în vedere la încheierea antecontractului posibilitatea de a se transfera proprietatea peste mai mulţi ani, prelungindu-se în acest mod neechivoc termenul de prescripţie, căci părţile au avut reprezentarea încheierii contractului imediat ce promitentul compărător obţinea actele necesare vânzării, în condiţiile în care acesta plătise şi întregul preţ.

În cadrul punctului de vedere la raport, recurentul a solicitat respingerea excepţiei de nulitate, antamată prin raportul de admisibilitate.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul sub aspectul posibilităţii de încadrare a criticilor formulate în cazurile de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., chestiune reţinută prin raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, Înalta Curte constată următoarele:

Recursul este o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată numai în termenul şi condiţiile expres prevăzute de lege.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar, în conformitate cu prevederile art. 488 din acelaşi cod, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute în cuprinsul acestui articol.

Prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. statuează că recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din acelaşi cod.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Înalta Curte reţine că cererea dedusă judecăţii are ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare privind cota indiviză de 1/12 din dreptul de proprietate asupra imobilelor situate în Bucureşti, str. x, sector 2 şi str. x şi 71. În subsidiar, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 108.000 euro cu titlu de daune, reprezentând de două ori preţul primit de către autoarea pârâtului de la reclamanţi în temeiul contractului de vânzare-cumpărare.

Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în realizarea obligaţiei de a face, punând în discuţie stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru valorificarea dreptului de creanţă ce decurge din neexecutarea antecontractului de vânzare-cumpărare în ambele variante solicitate de reclamanţi.

Tribunalul, prin sentinţa civilă nr. 52/12.01.2018, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, cu consecinţa respingerii acţiunii reclamanţilor, reţinând, în fundamentarea soluţiei, că perfectarea contractului de vânzare-cumpărare în sensul transmiterii bunurilor promise va putea opera doar după anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995. Ca atare, momentul de început al curgerii termenului de prescripţie a dreptului la acţiune este cel al pronunţării deciziei civile nr. 1760/28.03.2013, ce are caracter definitiv asupra constatării nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare privind imobilele în litigiu - 28.03.2013, dată faţă de care acţiunea introdusă la 26.05.2017 se situează în afara termenului de prescripţie de trei ani, reglementat de Decretul nr. 167/1958.

Învestită cu soluţionarea apelului declarat de reclamanţi, curtea de apel a admis calea de atac, a desfiinţat sentinţa tribunalului şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe, urmând a aprecia în motivare că, în raport de clauzele inserate în cuprinsul antecontractului, obligaţia de a perfecta contractul de vânzare este afectată de un termen suspensiv - momentul îndeplinirii tuturor formalităţilor pentru a se încheia în mod valabil vânzarea, şi nu de o condiţie suspensivă, dată de existenţa unor litigii privind dreptul de proprietate asupra imobilelor din contract, cum a reţinut tribunalul. Astfel, pentru o parte din imobile a operat înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară la x/2016, ceea ce conduce la concluzia că prescripţia nu putea să curgă anterior acestui moment, prin urmare, prima instanţă a aplicat greşit normele privind prescripţia dreptului material la acţiune.

Înalta Curte constată că, prin susţinerile evocate în cadrul cererii de recurs, pârâtul C. nu aduce critici punctuale deciziei atacate, care să combată argumentele reţinute de instanţa de apel în fundamentarea soluţiei, pe aspectul neîmplinirii termenului de prescripţie. Recurentul prezintă cadrul în care s-a încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare din 14 iulie 2004, momentul perfectării vânzării - la momentul îndeplinirii tuturor formalităţilor prealabile necesare vânzării (obţinerea actelor de proprietate în original, punerea în posesie a promitentei vânzătoare, intabularea dreptului de proprietate) şi consideră că instanţa de apel nu a stabilit în mod corect data de la care începe să curgă termenul de prescripţie. Ca atare, nu se arată în ce a constat greşita aplicare a normelor de drept material prin raportare la incidenţa prescripţiei dreptului la acţiune, ci se susţine numai că pârâţii au stat în pasivitate vreme de 14 ani, ceea ce conduce la împlinirea termenului general de prescripţie de 3 ani.

Or, motivarea recursului implică obligaţia părţii de a arăta, în concret, în ce constă greşeala instanţei care a pronunţat hotărârea atacată din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., raportat la argumentele pe care instanţa şi-a întemeiat soluţia, exigenţă care nu este îndeplinită în speţa de faţă în ceea ce priveşte aspectele invocate în recurs.

Condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greşelilor anume imputate instanţei raportat la considerentele avute în vedere la pronunţarea soluţiei şi încadrarea acestora în motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. întrucât, potrivit legii, nu orice nemulţumire a părţii poate duce la casarea unei hotărâri.

Mai reţine instanţa că, prin intermediul răspunsului la întâmpinare, recurentul prezintă noi motive de recurs ale deciziei atacate, motive ce nu mai pot fi analizate în această fază procesuală, întrucât au fost depuse la 05.03.2019, aşadar cu mult peste termenul de 30 de zile al declarării căii de atac (care curge de la comunicarea hotărârii-16 noiembrie 2018).

Aşa fiind, cum aspectele invocate de recurent nu se grefează pe conţinutul hotărârii atacate, şi cum, în cauză, nu pot fi reţinute motive de ordine publică, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va dispune anularea recursului exercitat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâtul C. împotriva deciziei civile nr. 999A din 12 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 noiembrie 2019.