Competence of Administrative vs. Civil Courts to Review Legality of Government Decree in Public Property Restitution

Şedinţa publică din data de 14 noiembrie 2019

asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea, la 4 martie 2014, sub nr. x/2014, reclamanta Administraţia Naţională "Apele Române" Administraţia Bazinală de Apă Argeş-Vedea a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Oraşul Buftea, reprezentat prin Primar, obligarea acestuia să-i lase, în deplină posesie şi administrare, imobilele construcţii hidrotehnice Acumulare Buftea şi Acumulare Buciumeni; constatarea nelegalităţi înscrierii poziţiilor nr. 57, 58 şi 59 din Anexa 2 la H.G. nr. 930/2002 privind atestarea domeniului public al judeţului Ilfov, precum şi al oraşelor şi comunelor din judeţul Ilfov (conform art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004) şi rectificarea cărţilor funciare nr. x, 9176 şi 9175, în sensul radierii dreptului de proprietate înscris în favoarea Consiliului local Buftea şi înscrierea dreptului de administrare al reclamantei.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 858 şi următoarele C. civ., ale Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ şi ale Legii cadastrului şi publicităţii imobiliare nr. 7/1996, cu modificările şi completările ulterioare.

Pârâtul Oraşul Buftea, reprezentat de Primar, a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat în raport de sentinţa civilă nr. 543/6 februarie 2012, pronunţată de Judecătoria Buftea în dosarul nr. x/2011, rămasă definitivă şi irevocabilă prin neapelare; excepţia inadmisibilităţii acţiunii determinat de împrejurarea că intabularea dreptului de proprietate al pârâtului s-a făcut în baza H.G. nr. 930/2002, neanulată, şi cu respectarea art. 35-39 din Legea nr. 7/1996, aspecte reţinute şi în sentinţa civilă raportat la care s-a invocat autoritatea de lucru judecat. Pe fond, a solicitat respingerea acţiunii.

Prin sentinţa civilă nr. 440 din 2 februarie 2015, Judecătoria Buftea a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, considerând că, în cauză, se solicită anularea parţială a H.G. nr. 930/2002, care este un act administrativ cu caracter normativ, emis de o autoritate publică centrală, competenţa aparţinând secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul curţii de apel, conform art. 10 din Legea nr. 554/2004; s-au avut în vedere şi dispoziţiile art. 99 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 745 din 17 martie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă cu această instanţă şi a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru regulator de competenţă. A apreciat că, faţă de temeiul juridic indicat de reclamantă cu privire la cererea de constatare a nelegalităţii înscrierii poziţiilor nr. 57, 58 şi 59 din Anexa 2 la H.G. nr. 930/2002, respectiv art. 4 din Legea nr. 554/2004, care reglementează excepţia de nelegalitate, şi de data introducerii cererii de chemare în judecată, 4 martie 2014, ulterior modificării acestui text de lege prin Legea nr. 76/2012, excepţia de nelegalitate se soluţionează de instanţa învestită cu fondul litigiului (art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004).

În regulatorul de competenţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a stabilit, prin decizia nr. 2479 din 12 iunie 2015, competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea, arătând că excepţia de nelegalitate a unui act administrativ cu caracter unilateral este un mijloc de apărare, care intră în competenţa de analiză a instanţei învestite cu soluţionarea litigiului de fond, conform art. 4 din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin art. 54 din Legea nr. 76/2012, în vigoare la data introducerii acţiunii.

În dosarul Judecătoriei Buftea, înregistrat sub nr. x/2014, la 27 octombrie 2015, în urma trimiterii cauzei către această instanţă de Înalta Curte, reclamanta a invocat excepţia de nelegalitate a poziţiilor nr. 57, 58 şi 59 din H.G. nr. 930/2002 şi a solicitat introducerea, în proces, a Guvernului României, care a aprobat hotărârea respectivă.

Pârâtul Oraşul Buftea, reprezentat de Primar, a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii privind rectificarea C.F. nr. x, 9176 şi 9175, în absenţa formulării unei acţiuni care să vizeze anularea titlului pârâtului.

La 14 ianuarie 2016, reclamanta a depus o cerere intitulată "precizări", prin care a arătat că îşi modifică solicitarea formulată prin excepţia de nelegalitate a poziţiilor art. 57, 58 şi 59 din Anexa 2 la H.G. nr. 930/2002, în sensul că solicită chemarea în garanţie a Guvernului României, în temeiul art. 72 alin. (1) şi 73 alin. (2) C. proc. civ.. A arătat că cererea este justificată de împrejurarea că, deşi Guvernul României a emis H.G. nr. 1045/2000, prin care, în Anexa 12, a înscris dreptul de administrare al reclamantei asupra Acumulărilor Buftea şi Buciumeni, ulterior a aprobat H.G. nr. 930/2002, care, în Anexa 2, avea înscrise aceleaşi bunuri ca aparţinând domeniului public al Oraşului Buftea.

Totodată, a menţionat că Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Ilfov, este titularul dreptului de proprietate asupra acestor bunuri, solicitând introducerea în cauză a acestuia, în baza art. 78 C. proc. civ. coroborat cu art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998 .

La termenul din 18 ianuarie 2016, Judecătoria Buftea a dispus introducerea, în cauză, a Ministerului Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Ilfov, în calitate de pârât.

La termenul din 11 aprilie 2016, reclamanta a arătat că nu mai insistă în cererea de chemare în garanţie a Guvernului României, poziţie procesuală de care instanţa a luat act.

Reclamanta a depus o nouă precizare a acţiunii, prin care a menţionat, printre altele, că temeiul juridic al acesteia îl constituie dispoziţiile art. 865 şi 563 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 37 C din 17 iunie 2016, Judecătoria Buftea a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Ilfov, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, şi anume acţiune în revendicare, dispoziţiile art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ. şi valoarea de inventar a bunurilor imobile solicitate, de 1.616.080 RON, superioară valorii de 200.000 de RON, care ar fi atras competenţa judecătoriei.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secţia civilă la 28 iulie 2016, sub nr. x/2016.

La termenul din 22 noiembrie 2016, instanţa a calificat excepţia inadmisibilităţii cererii de rectificare C.F. ca apărare de fond şi a luat act că reclamanta a renunţat la excepţia de nelegalitate şi la cererea de chemare în garanţie. A constatat că nu există identitate de obiect şi cauză între prezentul litigiu şi cel soluţionat prin sentinţa civilă nr. 3774/3 iulie 2007 a Judecătoriei Buftea, rămasă definitivă şi irevocabilă prin respingerea apelului.

Prin sentinţa civilă nr. 3364 din 21 decembrie 2016, Tribunalul Ilfov, secţia civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, în contradictoriu cu pârâţii Oraşul Buftea, reprezentat prin Primar, şi Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generala a Finanţelor Publice Ilfov.

În pronunţarea acestei sentinţe, Tribunalul Ilfov a reţinut următoarele:

Potrivit definiţiei date de doctrina juridică şi jurisprudenţa relevantă, acţiunea în revendicare imobiliară este acţiunea prin care proprietarul neposesor al unui bun imobil (în speţa de faţă, un teren) urmăreşte să intre în posesia deplină şi liniştită a bunului imobil asupra căruia are un drept legal de proprietate, aceasta fiind îndreptată împotriva posesorului neproprietar al bunului. În ipoteza în care ambele părţi au titluri de proprietate, instanţa este chemată a stabili care dintre titluri este preferabil.

Prin sentinţa civilă nr. 3774/2007, definitivă prin respingerea apelului şi irevocabilă prin nerecurare, s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, în considerente (paragraf penultim, pagina 3), că reclamanta exercită un drept de administrare în numele Statului Român, titularul dreptului de proprietate al Acumulării Buftea.

Această constatare este susţinută chiar de reclamantă prin notele scrise depuse cu ocazia dezbaterilor pe fondul cauzei, prin care a arătat că deţine, în calitate de administrator, lucrările hidrotehnice Acumulare Buftea şi Acumulare Buciumeni, bunuri imobile din domeniul public al statului, bunuri cu privire la care a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtului Oraşul Buftea să le lase, în deplină posesie şi administrare, reclamantei.

În consecinţă, prezenta acţiune în revendicare, ce face obiectul capătului 1 din cererea de chemare în judecată, este formulată de reclamantă în calitate de titular al unui drept de administrare asupra bunurilor revendicate, iar nu de titular al unui drept de proprietate.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind nelegalitatea înscrierii poziţiilor nr. 57, 58 si 59 din Anexa 2 la H.G. nr. 930/2002 privind atestarea domeniului public al judeţului Ilfov, precum şi al oraşelor şi comunelor din judeţul Ilfov, conform art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, se reţine că reclamanta a invocat excepţia de nelegalitate, faţă de dispoziţiile art. 4 din actul normativ menţionat, excepţie la care a renunţat ulterior. Ca atare, nu s-a mai analizat excepţia respectivă.

Mai mult, acest capăt de cerere a făcut obiectul dosarului nr. x/2015 al Curţii de Apel Piteşti, respingându-se acţiunea formulată de reclamanta din prezentul dosar ca tardivă, sentinţa Curţii rămânând definitivă prin nerecurare.

Referitor la capătul de cerere privind rectificarea cărţilor funciare nr. x, 9176 şi 9175, în sensul radierii dreptului de proprietate înscris în favoarea Consiliului local Buftea şi înscrierii dreptului de administrare al instituţiei reclamante, acesta se află sub puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 543/2012 a Judecătoriei Buftea, prin care s-au analizat aspectele invocate în prezentul dosar, soluţia Judecătoriei fiind de respingere a cererii.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta şi apel incident împotriva considerentelor hotărârii pârâtul Oraşul Buftea, prin Primar.

Prin decizia civilă nr. 483 A din 24 mai 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelurile formulate de apelanta reclamantă şi de apelantul pârât Oraşul Buftea, reprezentat de Primar, a anulat sentinţa apelată şi a reţinut cauza pentru evocarea fondului. A acordat termen la 14 iunie 2017, cu citarea apelantei reclamante, a intimatului pârât Oraşul Buftea şi a intimatului intervenient Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de titular al dreptului dedus judecăţii.

În pronunţarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Apelul reclamantei

Prin primul motiv de apel, apelanta reclamantă a susţinut că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, este proprietarul imobilelor revendicate - lucrările hidrotehnice Acumularea Buftea şi Acumularea Buciumeni, iar reclamanta este titularul dreptului de administrare asupra acestor bunuri. A mai arătat că dispoziţiile art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998 şi ale art. 865 alin. (2) lit. b) C. civ. îi conferă dreptul de a introduce acţiunea şi, totodată, obligaţia de a arăta cine este titularul dreptului de proprietate.

În cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că judecata în faţa primei instanţe s-a făcut în lipsa Statului Român, care nu a fost legal citat, indicat de reclamantă a fi titularul dreptului dedus judecăţii.

Din examinarea cererii de chemare în judecată, Curtea a constatat că este întemeiată critica apelantei reclamante, conform căreia, chiar în motivarea, în fapt, a acţiunii, a arătat că bunurile pe care le revendică au fost declarate de utilitate publică de interes naţional prin Înaltul Decret Regal nr. 2030/1933 şi că fac parte din domeniul public al Statului, în conformitate cu H.G. nr. 1045/2000 (Anexa 12) şi, ulterior, H.G. nr. 1705/2006.

De asemenea, ca temei de drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 858 şi urm. C. civ., dispoziţii legale care reglementează apărarea, în justiţie, a dreptului de proprietate publică.

Totodată, apelanta reclamantă a menţionat, în mod expres, în motivarea acţiunii în revendicare, că este titularul dreptului de administrare, ca drept corespunzător proprietăţii publice (art. 866 C. civ.), asupra bunurilor ce fac obiectul acţiunii, calitate pe care a arătat că o deţine în temeiul deciziei nr. 494/9.04.1979, emisă de Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti, prin care Acumularea Buftea şi Acumularea Buciumeni au fost transmise în administrarea antecesoarei sale, Întreprinderea A..

În consecinţă, este corectă critica apelantei reclamante conform căreia aceasta şi-a îndeplinit obligaţia procesuală prevăzută la art. 865 alin. (2) lit. b) C. civ., potrivit căruia:

"titularii drepturilor corespunzătoare proprietăţii publice sunt obligaţi să îl introducă în proces pe titularul dreptului de proprietate publică, în condiţiile prevăzute de C. proc. civ..".

Aceeaşi solicitare a fost făcută de reclamantă şi prin cererea înregistrată, la dosar, la 14 ianuarie 2016, la pct. 2 din această cerere, reclamanta solicitând, în mod expres, introducerea, în cauză, a Statului Român, în calitate de titular al dreptului de proprietate asupra bunurilor revendicate, în conformitate cu dispoziţiile art. 78 C. proc. civ. şi ale art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998.

Cu toate acestea, Tribunalul a pronunţat hotărârea apelată în contradictoriu cu "pârâtul Ministerul Finanţelor Publice".

Potrivit art. 78 alin. (1) C. proc. civ., în cazurile expres prevăzute de lege, judecătorul va dispune, din oficiu, introducerea, în cauză, a altor persoane, chiar dacă părţile se împotrivesc. Or, dispoziţiile legale invocate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată (art. 865 alin. (2) lit. b) C. civ.) prevăd, în mod expres, că, în acţiunile prin care se solicită apărarea în justiţie a dreptului de proprietate publică, titularul acţiunii - respectiv, titularul dreptului de administrare - îl va introduce în proces pe titularul dreptului de proprietate publică.

Potrivit art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998, Statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice.

Prin urmare, calitatea de parte - intervenient forţat, introdus în proces în condiţiile art. 78 C. proc. civ. raportat la art. 865 alin. (2) lit. b) C. civ., în calitate de titular al dreptului dedus judecăţii - o are Statul Român, Ministerul Finanţelor Publice având doar calitatea de reprezentant legal al acestuia.

Pentru aceste motive, reţinând că Tribunalul a pronunţat hotărârea apelată în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice, Curtea a constatat că este incident motivul de nulitate a hotărârii prevăzut de art. 480 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că judecata s-a făcut în lipsa intervenientului Statul Român, care nu a fost legal citat, astfel încât a admis apelul formulat de apelanta reclamantă, a anulat sentinţa apelată şi a reţinut cauza pentru evocarea fondului, dispunând citarea apelantei reclamante, a intimatului pârât Oraşul Buftea şi a intimatului intervenient Statul Român, reprezentat de M.F.P., în calitate de titular al dreptului dedus judecăţii.

Apelul pârâtului Oraşul Buftea, reprezentat de Primar

Potrivit art. 461 alin. (2) C. proc. civ., apelul împotriva considerentelor hotărârii poate viza dezlegarea dată de prima instanţă unor probleme de drept care nu au legătură cu cauza sau care sunt greşite, precum şi acele constatări de fapt care prejudiciază partea.

Apelantul pârât a înţeles să critice acel considerent prin care prima instanţă a reţinut că reclamanta exercită un drept de administrare în numele Statului Român, titularul dreptului de proprietate, solicitând înlăturarea lui şi menţinerea soluţiei cuprinse în dispozitiv.

Tribunalul a reţinut acest considerent, contestat de apelantul pârât, în temeiul puterii de lucru judecat, arătând că - în considerentele sentinţei civile nr. 3774/2007, definitivă şi irevocabilă, o instanţă de judecată a statuat că reclamanta exercită un drept de administrare în numele Statului Român, care este titularul dreptului de proprietate al Acumulării Buftea.

Efectul pozitiv al puterii de lucru judecat este reglementat de art. 431 C. proc. civ., ca o prezumţie legală, în temeiul căreia oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

Prin urmare, Tribunalul a reţinut efectul pozitiv al puterii lucrului judecat ce ar reieşi din considerentele sentinţei civile nr. 3774/2007, cu natura juridică a unui mijloc de probă.

Or, interpretarea probelor în scopul stabilirii situaţiei de fapt, la care se vor aplica normele de drept incidente, este o chestiune ce ţine de fondul litigiului.

De aceea, având în vedere că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre intermediară, în conformitate cu dispoziţiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., şi că, la evocarea fondului, aceeaşi instanţă va interpreta, în mod coroborat, toate mijloacele de probă administrate în cauză, fără a fi ţinută de constatările de fapt cuprinse în sentinţa anulată, Curtea a constatat că se impune fi admis şi apelul declarat de apelantul pârât.

La 29 august 2017, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de intimat intervenient, a depus o cerere intitulată "precizări", prin care a solicitat instanţei, în calitate de titular al dreptului de proprietate asupra imobilelor revendicate, admiterea apelului formulat de reclamantă şi admiterea cererii de chemare în judecată. În drept, cererea a fost întemeiată pe art. 205 C. proc. civ.

La 13 octombrie 2017, reclamanta a înregistrat o cerere prin care a arătat că, consilierul juridic B. nu a fost împuternicită să renunţe la excepţia de nelegalitate a înscrierii poziţiilor nr. 57, 58 şi 59 din Anexa 2 la H.G. nr. 930/2002, care reprezintă al doilea capăt de cerere din acţiune.

La 18 octombrie 2017, Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul apelantei reclamante, solicitând obligarea apelantului pârât Oraşul Buftea, prin Primar, să-i lase, în deplină posesie şi administrare reclamantei, imobilele Acumularea Buftea şi Acumularea Buciumeni, aflate în proprietatea Statului, şi rectificarea C.F. nr. x, 9176 şi 9175, în sensul radierii dreptului de proprietate înscris în favoarea Consiliului Local Buftea şi înscrierii dreptului de administrare al reclamantei, respectiv al dreptului de proprietate al Statului Român, prin M.F.P.. Instanţa de apel nu a supus dezbaterii cererea de intervenţie accesorie, faţă de poziţia reprezentantului Statului, care a arătat, la termenul din 17 noiembrie 2017, că nu mai susţine cererea de intervenţie accesorie, întrucât, potrivit deciziei intermediare de anulare, s-a stabilit că are calitatea de intervenient forţat.

Prin încheierea din 16 martie 2018, Curtea de Apel a admis excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate a H.G. nr. 930/2002 şi a respins excepţia de nelegalitate, ca inadmisibilă.

Prin decizia civilă nr. 597 A din 18 mai 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, evocând fondul, a respins excepţia nelegalităţii înscrierii poziţiilor 57, 58 şi 59 din Anexa 2 la H.G. nr. 930/2002, ca inadmisibilă. A admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta Administraţia Naţională "Apele Române" - Administraţia Bazinală de Apă Argeş-Vedea şi cererea de intervenţie în interes propriu, formulată de intervenientul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în contradictoriu cu pârâtul Oraşul Buftea şi cu intervenientul Guvernul României. A dispus obligarea pârâtului Oraşul Buftea, prin Primar, să recunoască şi să respecte dreptul de proprietate al Statului Român şi dreptul de administrare al Administraţiei Naţionale Apele Române asupra imobilelor amenajarea hidrotehnică "Acumularea Buftea" şi amenajarea hidrotehnică "Acumularea Buciumeni" şi să le predea în deplină proprietate, respectiv posesie. A dispus rectificarea cărţilor funciare nr. x, 9176 şi 9175 ale Oraşului Buftea (U.A.T.), în sensul radierii de către O.C.P.I. Ilfov a dreptului de proprietate publică înscris, pentru Oraşul Buftea, în aceste cărţi funciare.

Reluând judecata în evocarea fondului, Curtea, în raport de soluţia dată prin decizia civilă nr. 483 A din 24 mai 2017, a pus în discuţie şi a introdus în cauză, în calitate de intervenient principal, pe Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice.

Acesta şi-a exprimat poziţia în proces, în sensul că îşi însuşeşte cererea de chemare în judecată, susţinerile din motivele de apel formulate de Administraţia Naţională Apele Române şi excepţiile invocate prin acţiunea introductivă şi a solicitat admiterea acţiunii.

În vederea soluţionării capătului de cerere privind constatarea nelegalităţii înscrierii poziţiilor nr. 57, 58 şi 59 din Anexa 2 la Hotărârea Guvernului nr. 930/2002, respectiv a excepţiei de nelegalitate, Curtea, prin încheierea din 8 decembrie 2017, a introdus în cauză, în calitate de pârât, Guvernul României.

Prin încheierea din 16 martie 2018, a admis excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate a Hotărârii Guvernului nr. 930/2002, respingând această excepţie, ca inadmisibilă, pentru motivele indicate în aceasta.

Astfel, instanţa a reţinut că, în baza art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate.

Cu toate acestea, în raport de art. 20 alin. (2) din Constituţia României, care acordă prioritate tratatelor la care Românie este parte, Curtea a verificat dacă menţiunea privind posibilitatea instanţei de a analiza legalitatea unui act administrativ individual, indiferent de data emiterii acestuia, încalcă sau nu art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, la care România este parte.

Jurisprudenţial, atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât şi Curtea de Justiţie de la Luxemburg, au reţinut că posibilitatea de a anula, fără limită de timp, o hotărâre judecătorească irevocabilă - situaţia fiind similară şi pentru actele administrative definitive cu caracter individual - reprezintă o înfrângere a principiului securităţii raporturilor juridice şi dreptului la un proces echitabil.

Ca urmare, instanţa, aplicând, cu prioritate, dreptul internaţional, a înlăturat art. 4 din Legea nr. 554/2004, reţinând că H.G. nr. 930/2002, fiind emisă sub imperiul Legii nr. 29/1990, nu poate face obiectul excepţiei de nelegalitate.

În consecinţă, a respins excepţia de nelegalitate, ca inadmisibilă.

Pe fond, Curtea a constatat că acţiunea este, în parte, întemeiată.

Astfel, prin cererea din 24 ianuarie 2014, însuşită ulterior şi de către intervenientul în interes propriu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reclamanta Administraţia Naţională Apele Române a învestit instanţa cu două capete de cerere, şi anume obligarea pârâtului Oraşul Buftea, prin Primar, de a-i preda, în deplină posesie şi administrare, imobilele construcţii hidrotehnice Acumularea Buftea şi Acumularea Buciumeni şi rectificarea cărţilor funciare nr. x, nr. 9176 şi nr. 9175 ale Oraşului Buftea, în sensul radierii dreptului de proprietate înscris în favoarea Consiliului Local Buftea şi înscrierii dreptului său de administrare.

Reclamanta a susţinut că are în administrare, în calitate de instituţie publică în coordonarea organului administraţiei publice centrale în domeniul gospodăririi apelor, lucrările hidrotehnice de interes naţional «Acumularea Buftea» şi «Acumularea Buciumeni», situate pe teritoriul Oraşului Buftea. Acumulările au fost realizate de către Ministerul Lucrărilor Publice şi al Comunicaţiilor, prin lucrări de investiţie, declarate de utilitate publică de interes naţional, prin Înaltul Decret Regal nr. 2030/1933. Terenurile pe care au fost realizate au fost scoase din circuitul civil şi sunt înscrise în Anexa 12 la H.G. nr. 1705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, sub nr. x şi, respectiv, y.

Scopul realizării acestor lucrări hidrotehnice a fost stabilit prin Hotărârea Ministerului Lucrărilor Publice şi al Comunicaţiilor nr. 1685/30 decembrie 1933, de autorizare a executării unui baraj de pământ pe valea râului Colentina, pe teritoriul comunei Buftea, în vederea creării unui lac compensator, pentru înmagazinarea viiturilor râului Colentina şi conducerea unui debit de apă constant, - cu scopul de a-1 întrebuinţa la amenajarea cursului şi alimentarea lacurilor din Capitală.

Prin decizia nr. 494/9 aprilie 1979 emisă de Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti, Acumularea Buftea şi Acumularea Buciumeni au fost transmise, din administrarea Întreprinderii A., în administrarea Oficiului de Gospodărire a Apelor Bucureşti, antecesoarea unităţii reclamante.

După emiterea Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, a fost întocmit primul inventar al bunurilor din domeniul public al statului, aprobat prin H.G. nr. 1045/2000, în a cărei Anexă nr. 12 au fost înscrise şi Acumulările Buftea şi Buciumeni, cu aceleaşi numere de inventar înregistrate la Ministerul Finanţelor, menţinute şi în H.G. nr. 1705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului. A mai precizat că, fizic şi juridic, lacul Bucoveni nu exista decât în evidenţele neactualizate ale Primăriei Buftea, acesta făcând parte integrantă din lucrarea hidrotehnică Acumularea Buciumeni.

Prin cererea de chemare în judecată şi prin precizările ulterioare, reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe prevederile art. 136 alin. (4) din Constituţia României, art. 3 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, art. 3 alin. (1) şi art. 3 alin. (3)1 din Legea nr. 107/1996 privind apele române, prevederile art. 858 şi urm. C. civ. şi prevederile Legii nr. 7/1996.

Preliminar, Curtea a constatat că, în cauză, sunt incidente prevederile noului C. civ., în temeiul art. 6 alin. (6) din acesta, conform cu care, dispoziţiile legii noi sunt aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din … raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor … dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi.

Intervenientul Statul Român invocă faptul că este titularul dreptului de proprietate asupra imobilelor construcţii hidrotehnice Acumularea Buftea şi Acumularea Buciumeni, în baza textelor legale sus-menţionate, iar reclamanta invocă faptul că este titularul dreptului de administrare al acestora, în baza deciziei nr. 494 din 9 aprilie 1979, emisă de Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti, şi în baza Legii nr. 107/1996 privind apele române.

Pârâtul, în calitate de unitate administrativ-teritorială, pretinde că el este titularul dreptului de proprietate asupra aceloraşi bunuri, în baza H.G. nr. 930/2002, prin care s-a aprobat Anexa nr. 2, cuprinzând inventarul bunurilor care aparţin domeniului public al Oraşului Buftea, care, la poziţiile nr. 57, 58 şi 59, are incluse Lacul Buftea, Lacul Buciumeni şi Lacul Bucoveni (parte a lacului Buciumeni) şi în baza art. 3 alin. (2) din Legea nr. 107/1996.

Conform art. 858 C. civ., proprietatea publică este dreptul de proprietate ce aparţine statului sau unei unităţi administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, prin natura lor, sau prin declaraţia legii, sunt de uz ori de interes public, cu condiţia să fie dobândită prin unul dintre modurile prevăzute de lege.

De asemenea, conform art. 865 alin. (1) C. civ., obligaţia apărării în justiţie a proprietăţii publice revine titularului, iar, conform art. 870 alin. (1) C. civ., apărarea în justiţie a dreptului de administrare revine titularului dreptului.

Conform art. 136 alin. (3) din Constituţia României, apele de interes naţional … fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice, iar, conform art. 136 alin. (4) teza a II-a, ele pot fi date în administrarea regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate.

Prin Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia este delimitat domeniul public al statului de domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale.

Conform art. 3 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) (art. 136 alin. (3) din Constituţie, din cele prevăzute la pct. 1 din anexă, precum şi din alte bunuri de uz sau de interes public naţional, declarate ca atare prin lege.

Examinând anexa I din lista inclusă în Legea nr. 213/1998, Curtea a constatat că, la pct. I subpct. 3, se prevede că domeniul public al statului este alcătuit din … apele de suprafaţă, cu albiile lor minore, malurile şi cuvetele lacurilor, apele subterane, apele maritime interioare, faleza şi plaja mării, cu bogăţiile lor naturale şi cu potenţialul energetic valorificabil … De asemenea, la pct. I subpct. 18, se stipulează, în mod expres, că fac parte din domeniul public al statului şi lacurile de acumulare şi barajele acestora, în cazul în care activitatea de producere a energiei electrice este racordată la sistemul energetic naţional, sau cele cu tranşe pentru atenuarea undelor de viitură.

Totodată, prin art. 3 alin. (1) din Legea nr. 107/1996, respectiv Legea apelor, în forma aflată în vigoare la data intentării acţiunii, se prevede că aparţin domeniului public al statului apele de suprafaţă cu albiile lor minore cu lungimi mai mari de 5 km şi cu bazine hidrografice ce depăşesc suprafaţa de 10 km2, malurile şi cuvetele lacurilor ….

Prin art. 3 alin. (3)1 din aceeaşi lege, se prevede că, pentru lacurile de acumulare permanente a căror execuţie a fost finanţată din fonduri alocate de la bugetul de stat, suprafeţele din lac aflate sub cota coronamentului barajului fac parte din domeniul public al statului şi se includ în categoria terenurilor acoperite de apă, asimilându-se cu noţiunea de albie minoră.

Din interpretarea coroborată a celor două dispoziţii legale, rezultă că lacurile de acumulare permanentă, a căror execuţie a fost finanţată din fondurile alocate de la bugetul de stat, fac parte din domeniul public al statului, se includ în categoria terenurilor acoperite de apă şi se află în administrarea reclamantei.

În speţă, în baza Decretului Regal nr. 2030/1933, mai multe terenuri au fost scoase din circuitul civil, au fost declarate de utilitate publică de interes naţional, iar, prin Hotărârea nr. 1685 din 30 decembrie 1933 a Ministerului Lucrărilor Publice şi al Comunicaţiilor, a fost autorizată executarea unui baraj de pământ pe Valea Râului Colentina, pe teritoriul comunei Buftea, în vederea creării unui lac compensator, pentru înmagazinarea viiturilor râului Colentina şi conducerea unui debit de apă constant, cu scopul de a-l întrebuinţa la amenajarea cursului şi alimentarea lacurilor din Capitală.

Aceste lucrări au fost amenajate din fondurile statului şi şi-au menţinut utilitatea şi uzul de interes public pe parcursul anilor, fiind indicate, în mod generic, în Constituţia României, art. I pct. 3 şi 18 din Legea nr. 213/1998 (fiind executate în vederea atenuării de viitură pentru protecţia Capitalei), cât şi art. 3 alin. (3)1 din Legea nr. 107/1996, şi inventariate în domeniul public al statului, în baza art. 20 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, prin Hotărârile de Guvern nr. 1045/2000, nr. 1326/2001, nr. 45/2003, nr. 15/2004, nr. 2060/2004 şi nr. 1705/2006.

Că aceste acumulări sunt, şi în prezent, de uz şi de interes public naţional rezultă şi din Schema de amenajare hidrotehnică a bazinelor hidrografice Argeş, Dâmboviţa şi afluenţii acestora, conform cu care amenajarea hidrotehnică Acumularea Buftea şi amenajarea hidrotehnică Acumularea Buciumeni constituie linia III de apărare împotriva inundaţiilor Capitalei.

Conform art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 107/1996, resursele de apă, de suprafaţă şi subterane sunt monopol natural de interes strategic. Stabilirea regimului de folosire a resurselor de apă, indiferent de forma de proprietate, este un drept exclusiv al guvernului, exercitat prin autoritatea publică centrală din domeniul apelor.

Apele din domeniul public se dau în administrare Administraţiei Naţionale Apele Române de către autoritatea publică centrală din domeniul apelor, în condiţiile legii.

Curtea a reţinut că, în raport de uzul sau utilitatea publică a acestor amenajări, de destinaţia acestora, de lac de atenuare pentru atenuarea undelor de viitură, în vederea protejării Capitalei de inundaţii, este irelevantă întinderea amenajărilor, astfel încât neadministrarea unei probe cu expertiză în acest sens nu era utilă cauzei.

Conform art. 3 alin. (4) din Legea nr. 213/1998, domeniul public al comunelor, al oraşelor şi al municipiilor este alcătuit din bunurile cuprinse la pct. III din anexă şi din alte bunuri de uz sau de interes local, declarate ca atare prin hotărârea consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public naţional ori judeţean.

Din examinarea textului de lege sus-menţionat, rezultă că domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale este delimitat de domeniul public al statului, prin excluderea bunurilor ce fac parte din domeniul public al statului, declarate, prin lege, bunuri de uz sau de interes public.

Or, în speţă, prin dispoziţiile legale enunţate, amenajările hidrotehnice Buciumeni şi Buftea au fost declarate de interes public naţional, astfel încât nu fac parte din domeniul public al Oraşului Buftea.

Faptul că, deşi amenajările hidrotehnice Buftea şi Buciumeni erau inventariate în domeniul public al statului prin hotărârile de guvern sus-menţionate, Consiliul Local Buftea a înţeles să le includă în inventarul bunurilor care aparţin domeniului public al Oraşului Buftea, la poziţiile 57, 58 şi 59, şi că acest inventar a fost aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 2930/2002 nu constituie titlu de proprietate pentru pârâtul Oraşul Buftea. Hotărârea de Guvern indicată nu declară de uz sau de interes local cele două acumulări, ci aprobă doar un inventar întocmit de o autoritate publică locală.

Curtea a reţinut că, deşi reclamanta, în cererea introductivă, într-un subsidiar, a cerut şi compararea titlurilor de proprietate, iar pârâtul a pretins că şi el invocă legea ca titlu de proprietate publică, operaţiunea de comparare a titlurilor nu poate avea loc în lipsa unui titlu de proprietate valid, prezentat de către pârât.

Aşa fiind, a constatat că acţiunea în revendicare şi cererea de intervenţie în interes propriu intentate de către Statul Român şi Administraţia Naţională Apele Române sunt întemeiate în baza art. 563 C. civ., motiv pentru care le-a admis, pârâtul fiind obligat a le preda în deplină proprietate şi posesie.

Referitor la acţiunea în rectificare tabulară, a reţinut că, în speţă, sunt incidente dispoziţiile art. 34 din Legea nr. 7/1996, în forma în vigoare la data înscrierii dreptului de proprietate publică al Oraşului Buftea, prin consiliul local, în cărţile funciare nr. x, nr. 9176 şi nr. 9175 ale Oraşului Buftea.

Aceasta întrucât, conform art. 76 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., dispoziţiile art. 876 - 915 din C. civ. privitoare la cazurile, condiţiile, efectele şi regimul înscrierilor în cartea funciară se aplică numai actelor şi faptelor juridice încheiate sau, după caz, săvârşite ori produse după intrarea în vigoare a C. civ.

În schimb, conform art. 77 din aceeaşi lege, înscrierile din cartea funciară efectuate în temeiul unor acte ori fapte juridice sau, după caz, săvârşite ori produse anterior intrării în vigoare a C. civ. vor produce efectele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii acestor acte ori, după caz, la data săvârşirii ori producerii acestor fapte, chiar dacă aceste înscrieri sunt efectuate după data intrării în vigoare a C. civ.

Ca urmare, prezumţia de proprietate invocată de către pârâtă, bazată pe dispoziţiile art. 900 C. civ., conform cărora, dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei, nu poate fi dedusă din aplicarea acestui text, care, cum s-a demonstrat mai sus, nu este incident raportului juridic dedus judecăţii.

Înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară de către pârâtă nu are caracter constitutiv de drepturi în temeiul prevederilor noului C. civ., a căror dispoziţii din Titlul VII, intitulat "Cartea funciară", se aplică numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială, astfel cum rezultă din art. 56 şi 76 din Legea nr. 71/2011. Conform art. 56 alin. (2) din aceeaşi lege, numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială, înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate şi a altor drepturi reale se face numai în scop de opozabilitate faţă de terţi.

Cu atât mai mult, în speţă, fiind aplicabile dispoziţiile Legii nr. 7/1996, înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară de către pârâtă asupra imobilelor din litigiu, în baza H.G. nr. 930/2002, nu are caracter constitutiv de drepturi, ci caracter de opozabilitate faţă de terţi.

În acest sens, sunt incidente dispoziţiile art. 27 şi 28 din Legea nr. 7/1996, conform cu care drepturile de proprietate sunt opozabile faţă de terţi şi fără înscriere în cartea funciară, dacă sunt dobândite de stat prin efectul legii.

Sentinţa civilă nr. 543 din 6 februarie 2012 a Judecătoriei Buftea, prin care a fost respinsă plângerea formulată de către reclamanta Administraţia Naţională Apele Române în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local Buftea, prin Primar, având ca obiect rectificarea cărţilor funciare sus-menţionate, nu împiedică soluţionarea, pe fond, a capătului de cerere din prezenta cauză, privind rectificarea tabulară.

Într-adevăr, conform art. 431 alin. (1) C. proc. civ., nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect.

În speţă, nu există identitate de părţi, căci titularul dreptului real de proprietate, respectiv Statul Român, nu a fost parte în acest proces.

În al doilea rând, instanţa care a pronunţat sentinţa civilă nr. 543 din 6 februarie 2012 nu a fost sesizată şi cu capătul de cerere privind revendicarea, pentru a fi în măsură să verifice dacă sunt întrunite condiţiile de existenţă ale dreptului înscris, aşa încât nu a tranşat litigiul pe fond.

În actuala pricină, instanţa a fost învestită cu verificarea întrunirii condiţiilor de existenţă ale dreptului înscris, de vreme ce reclamanta şi intervenientul au pretins că nu pârâtul este titularul dreptului de proprietate, ci Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice. Dimpotrivă, prin hotărârea judecătorească sus-citată, prima instanţă a reţinut că verificarea înscrierii dreptului de proprietate al pârâtului, în cartea funciară, excede competenţei sale.

Ca atare, aceste aspecte nu au fost analizate de către instanţa care a pronunţat sentinţa civilă nr. 543/2012, aceasta limitându-se să constate că intabularea dreptului de proprietate al Oraşului Buftea, cât şi notarea dreptului de administrare al Administraţiei Naţionale Apele Române, s-au făcut în baza unor hotărâri de guvern, respectiv nr. 930/2002, pentru Oraşul Buftea, şi nr. 1705/2006, pentru Administraţia Naţională Apele Române.

În consecinţă, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, reglementat prin art. 431 alin. (2) din noul C. proc. civ., conform cu care, oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă, nu poate fi valorificat de către pârât, instanţa stabilind, în prezenta cauză, că actul prin intermediul căruia s-a efectuat înscrierea nu a fost apt pentru dobândirea dreptului de proprietate de către pârât, motiv pentru care a şi admis acţiunea în revendicare.

Conform art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, orice persoană interesată poate cere rectificarea înscrierilor de carte funciară dacă, printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, s-a constatat că înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea nu a fost valabil.

În speţă, prin prezenta hotărâre judecătorească, fiind învestită cu capătul de cerere privind revendicarea, ceea ce implică verificarea dreptului de proprietate invocat de către ambele părţi, instanţa a stabilit că înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea dreptului de proprietate publică al pârâtului în cartea funciară nu a fost valabilă, astfel încât, poate fi admisă cererea în rectificarea înscrierilor în cartea funciară, în sensul radierii dreptului înscris în favoarea pârâtului.

Capătul de cerere privind înscrierea dreptului de proprietate publică al Statului Român, cât şi a dreptului de administrare al reclamantei, în cartea funciară, nu poate fi admis, atâta vreme cât nu a fost administrată o expertiză pentru identificarea, în concret, a amenajărilor hidrotehnice, motiv pentru care atât acţiunea, cât şi cererea de intervenţie, se vor admite în parte.

Împotriva deciziei civile nr. 483 A din 24 mai 2017 şi a deciziei civile nr. 597 A din 18 mai 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs pârâta Unitatea Administrativ-Teritorială Oraşul Buftea, reprezentată prin Primar, solicitând casarea celor două hotărâri, pentru următoarele motive:

1. Problema poziţiei procesuale a Statului Român

Reclamanta, în calitate de titular al dreptului de administrare, a introdus o acţiune în revendicare împotriva pârâtului. Instanţa de fond (Tribunalul Ilfov) a soluţionat acţiunea în sensul respingerii acesteia, introducând în proces Ministerul Finanţelor Publice, iar nu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

În faza iniţială a apelului, Curtea de Apel a pronunţat decizia "intermediară" nr. 483/A/24 mai 2017, prin care a admis apelul declarant de Apele Romane, bazat pe împrejurarea că, în proces, a fost citat Ministerul Finanţe Publice, iar nu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice. Prin aceeaşi decizie, s-a stabilit calitatea procesuală a Statului Român, de intervenient forţat în condiţiile art. 78 C. proc. civ. raportat la art. 865 alin. (2) lit. b) C. civ.

Analizând decizia finală se observă că instanţa de fond schimbă calitatea Statului Român, considerându-l intervenient principal:

"Reluând judecata în evocarea fondului, Curtea, în raport de soluţia dată prin decizia civilă nr. 483 A/2017, a pus în discuţie şi a introdus în cauză, în calitate de intervenient principal, pe Statul Român, reprezentat de Ministerul de Finanţe.".

Pe de altă parte, la termenul din 17 noiembrie 2017, Statul Român formulează o cerere de intervenţie accesorie în favoarea reclamantei.

Există, deci, trei calităţi diferite ale Statului Român: intervenient forţat, intervenient principal şi intervenient accesoriu.

Pe parcursul soluţionării procesului, s-a discutat doar calitatea de intervenient forţat a Statului Român (calitate pe care recurentul o critică). De abia prin decizia recurată s-a menţionat, pentru prima dată, o pretinsă calitate de intervenient principal a Statului Român. Aceasta practică încalcă principiile fundamentale ale procesului civil, respectiv oralitatea, contradictorialitatea, principiul disponibilităţii.

De asemenea, lipseşte actul procesual de intervenţie principală a Statului Român (cererea de intervenţie formulată de Stat, în apel, este accesorie) şi nici nu s-a pus în discuţie o astfel de cerere, care este şi tardivă, prin raportare la dispoziţiile art. 62 C. proc. civ.. Prin urmare, decizia recurată încalcă principiile enumerate anterior şi, totodată, şi autoritatea de lucru judecat a deciziei intermediare nr. 483 A/2017, prin care s-a stabilit ca Statul Român are calitatea de intervenient forţat, prin raportare la art. 78 C. proc. civ. şi 865 C. civ.

Din dispozitivul deciziei recurate reiese că a fost admisă atât acţiunea formulată de reclamantă, cât şi cea formulată de către Statul Român, în calitate de intervenient principal, în condiţiile în care această parte nu a formulat o cerere de intervenţie principală.

În drept, sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 7 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte calitatea de intervenient forţat, în temeiul art. 78 C. proc. civ. prin raportare la 865 C. civ., recurentul susţine următoarele:

În primul rând, introducerea forţată din oficiu nu se poate face decât înaintea instanţei de fond. În speţă, această calitate a fost atribuită Statului Român prin decizia intermediară, pronunţată în apel. Se încalcă, deci, prevederile art. 78 alin. (3) C. proc. civ.

În al doilea rând, prevederile art. 78 C. proc. civ. sunt incompatibile cu cele ale art. 865 lit. b) C. civ., deoarece:

a) art. 865 lit. b) se aplică în situaţiile în care titularul dreptului de administrare (sau orice alt drept real corespunzător proprietăţii publice) este cel chemat în judecată, caz în care are obligaţia să îl introducă, în proces, pe titularul dreptului, în condiţiile art. 75 C. proc. civ. (arătarea titularului dreptului). De altfel, doctrina a confirmat acest punct de vedere, arătându-se faptul că, "în îndeplinirea acestei obligaţii, titularii dreptului de administrare, concesiune, sau folosinţă gratuită, chemaţi în judecată într-un litigiu care priveşte dreptul de proprietate publică, trebuie să formuleze o cerere de arătare a titularului dreptului".

b) art. 78 C. proc. civ. se referă la intervenţia forţată din oficiu. Or, art. 865 lit. b) C. civ. impune o veritabilă obligaţie de drept substanţial în sarcina titularului dreptului de administrare (aceea de apărare a dreptului de proprietate publică prin formularea unei cereri de arătare a titularului dreptului). Chiar acceptând marja largă de putere a instanţelor de judecată, instanţa nu poate, din oficiu, să execute o obligaţie care aparţine, potrivit C. civ., unei alte persoane.

În opinia recurentului, singura calitate pe care o putea avea Statul Român, în executarea art. 865 lit. b) din C. civ., era aceea dedusă din prevederile art. 75 din acelaşi cod, care sunt, însă, inaplicabile, deoarece titularul dreptului de administrare, Apele Romane, nu este pârât, ci reclamant.

În drept, invocă motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.

Acţiunea în revendicare nu poate fi introdusă de altă persoană în afară de proprietar, şi, ca atare, observând acest aspect, instanţa de apel trebuia să menţină soluţia pronunţată la instanţa de fond.

De altfel, prevederile art. 865 alin. (3) C. civ. trimit, explicit, la regulile comune ale acţiunii în revendicare, prevăzute de art. 563 din acelaşi cod. Există o echivalenţă a regulilor aplicabile atât proprietăţii publice, cât şi proprietăţii private, iar asupra acesteia din urmă, doctrina s-a pronunţat că singurul titular al acţiunii în revendicare este proprietarul. Aşa după cum titularul dreptului de superficie nu poate introduce o acţiune în revendicare a proprietăţii private, nici titularul dreptului de administrare, drept real, corespunzător proprietăţii publice, nu poate introduce o acţiune în revendicare a proprietăţii publice.

Permiţând acţiunea în revendicare formulată de Apele Romane, instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 865 alin. (3) C. civ. raportate la art. 563 din acelaşi cod.

Solicită casarea deciziilor recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel, pentru a se lamuri atât calitatea procesuală activă a reclamantei, cât şi statutul procesual al Statului Român.

2. Greşita aplicare a beneficului scutirii de plata taxei judiciare de timbru a apelantei Apele Romane

Deşi, în apel, recurentul a invocat necesitatea stabilirii şi plăţii taxei judiciare de timbru, instanţa a refuzat să dispună această măsură, motivat de împrejurarea că s-ar aplica art. 80 din O.U.G. nr. 80/2013. Soluţia este greşită, deoarece art. 80 din O.U.G. nr. 80/2013 se aplică doar în cazurile în care acţiunea are ca obiect venituri publice. Acţiunea în revendicare nu are ca obiect venituri, ci din contră, un drept real.

În drept, invocă motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

3. Problema calităţii procesuale active a reclamantei Apele Romane

Acţiunea în revendicare nu poate fi introdusă decât de titularul dreptului de proprietate, şi nu de o altă persoană. Acest titular este singurul care poate să aibă calitate procesuală activă, aşa cum, în mod corect, a observat instanţa de fond. Desigur, nu i se poate refuza titularul dreptului de administrare formularea unei acţiuni prin care tinde să-şi apere dreptul de administrare, dar o astfel de acţiune trebuie formulată ca atare, adică întemeiată pe dreptul de administrare. În speţă, acţiunea formulată de reclamantă este fondată pe dreptul de proprietate al Statului.

În plus, acţiunea în revendicare este acţiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar. Or, din probele administrate, rezultă că reclamanta administrează bunurile imobile, deci, are posesia asupra acestora.

În drept, invocă motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

4. Problema acţiunii în rectificare

Reclamanta Apele Romane formulează o acţiune în revendicare, întemeiată pe nevalabilitatea actului care a stat la baza înscrierii dreptului de proprietate al pârâtului (art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996), susţinând că H.G. nr. 930/2002 este un act nelegal.

Validând punctul de vedere al reclamantei, instanţa de apel a dispus rectificarea cărţii funciare în temeiul textului de lege sus-menţionat, deşi nu s-a constatat nevalabilitatea actului care a stat la baza înscrierii.

În primul rând, H.G. nr. 930/2002, dar şi celelalte acte care au stat la baza înscrierii, reprezintă acte administrative.

Controlul judecătoresc al actelor administrative poate fi realizat, exclusiv, de către instanţele de contencios administrativ, principiu de sorginte constituţională, afară de cazul excepţiei de nelegalitate (art. 4 din Legea nr. 554/2004).

Potrivit art. 89 alin. (4) din Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 633/2006 (în vigoare la data înscrierii), rectificarea înscrierilor se dispune prin încheiere, în baza hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care s-a admis acţiunea de fond. Acţiunea de fond poate fi, după caz, o acţiune în nulitate, rezoluţiune, reducţiune sau orice altă acţiune întemeiată pe o cauză de ineficacitate a actului. Singurele acţiuni care vizează ineficacitatea unui act administrativ (H.G. nr. 930/2002) sunt acţiunile în contencios administrativ. Până la anularea actului de către instanţa de contencios administrativ, actul beneficiază de caracteristicile esenţiale ce reprezintă adevărate principii ale dreptului administrativ: veridicitate, autenticitate, legalitate şi executorialitate. Aceste trăsături nu pot fi îndepărtate decât pe calea contenciosului administrativ, ceea ce, în speţă, nu s-a întâmplat. De aceea, instanţa de apel a admis, în mod greşit, rectificarea în temeiul art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, în lipsa unei hotărâri judecătoreşti pronunţate de instanţa de contencios, prin care să se anuleze actul administrativ.

În drept, a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

5. Problema prezumţiei de proprietate

Instanţa de apel a refuzat aplicarea prezumţiei de proprietate ca urmare a înscrierii în C.F., procedând la aplicarea dispoziţiilor art. 76 şi art. 77 din Legea nr. 71/2011, considerând că prezumţia de proprietate se aplică doar pentru înscrierile operate după intrarea în vigoare a noului C. civ.

Prezumţia de proprietate dedusă din înscrierea în C.F. nu poate fi răsturnată decât pe calea acţiunii în rectificare. Or, această concluzie era valabilă şi în sistemul vechiul C. civ. şi Legii nr. 7/1996, care, în art. 30 (în vigoare la data înscrierii), prevedea, explicit, această prezumţie de proprietate.

Instanţa de apel, înlăturând prezumţia de proprietate dedusă din înscrierea în C.F., a încălcat art. 30 din Legea nr. 7/1996, în forma în vigoare la data înscrierii, fiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

6. Problema opozabilităţii dreptului de proprietate al Statului

Instanţa de apel confundă noţiunea de opozabilitate cu prezumţia de proprietate dedusă din înscrierea în C.F.

Astfel, pentru a înlătura prezumţia de proprietate care opera în favoarea pârâtului, Curtea a aplicat dispoziţiile art. 26 şi art. 27 din Legea nr. 7/1996, în conformitate cu care dreptul de proprietate al Statului este opozabil faţă de terţi fără înscriere în C.F.

Acest aspect este nerelevant în speţă. Terţii înscrişi în C.F. beneficiază de deplina prezumţie de proprietate, inclusiv în raport cu Statul. Înscrierea în C.F. are două efecte majore: a) prezumţia de proprietate şi b) opozabilitatea faţă de terţi. Cele două efecte nu sunt identice şi nu se pot confunda.

Art. 26 din Legea nr. 7/1996 prevede doar că titlul Statului este opozabil terţilor fără înscriere în cartea funciară. Mai departe, în concursul dintre terţul înscris şi Stat, al cărui drept de proprietate nu a fost înscris, continuă să se aplice prezumţia de proprietate a înscrierii în C.F., prevăzută de art. 30 din Legea nr. 7/1996, prezumţie care nu poate fi răsturnată decât prin rectificarea C.F.. În temeiul art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, aceasta trebuia să obţină, în prealabil, desfiinţarea actului, în contencios administrativ.

În drept, a fost invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

7. Problema titlului de proprietate al părţilor

Ambele părţi au susţinut că titlul lor de proprietate îl constituie legea.

Reclamanta a invocat Legea nr. 107/1996, iar pârâtul Legea nr. 213/1998.

În privinţa Legii nr. 213/1998, instanţa de apel trimite la prevederile art. 3 alin. (4) şi arată că fac parte din domeniul public local bunurile care nu sunt declarate, prin lege, bunuri de uz sau interes public naţional. În acest sens, instanţa de apel reţine că, prin Decretul Regal nr. 2030/1933, bunurile ar fi fost declarate de interes naţional.

Argumentarea este greşită, deoarece Decretul Regal nu a declarat interesul public naţional, ci doar interesul public, care poate fi şi local. De asemenea, a declarat lucrările ca fiind de interes public, iar nu bunurile.

Mai departe, Curtea face referire la dispoziţiile art. 3 alin. (3)1 din Legea nr. 107/1996, prin care se prevede că lacurile de acumulare a căror execuţie a fost finanţată din bugetul de stat sunt în proprietate Statului. Or, aşa cum rezultă din Decretul Regal, dar şi din Hotărârea nr. 1685/30 decembrie 1933, executantul lucrărilor a fost Uzina Comunală Bucureşti, aflată în subordinea Oraşului Bucureşti, deci, instituţie la nivel local.

În plus, din Decretul Regal rezultă că exproprierea terenurilor s-a realizat de către Primăria Bucureşti, care are buget local, nefiind vorba despre bugetul Statului. Fondurile Statului nu au fost implicate în execuţie, singurul aport al Stalului, în această problemă, fiind acordarea autorizaţiilor administrative obligatorii pentru execuţie.

S-a mai reţinut de către instanţa de apel că sunt incidente dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 107/1996, potrivit cu care aparţin domeniului public al Statului "apele de suprafaţă (...) cu lungimi mai mari de 5 km şi cu bazine hidrografice ce depăşesc suprafaţa de 10 km2, malurile şi cuvetele lacurilor (...)".

Or, aşa cum pârâtul a arătat, în mod constant, pe parcursul prezentului proces, dimensiunile bunurilor sunt mult mai mici decât cele indicate în textul art. 3 alin. (1) din Legea nr. 107/1996, după cum rezultă din extrasele de C.F. În orice caz, era sarcina reclamantei să solicite administrarea unei expertize prin care să facă dovada îndeplinirii criteriului dimensiunii.

În drept, a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata reclamantă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

S-a întocmit raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, comunicat părţilor, care nu au depus puncte de vedere la raport.

Recursul a fost admis în principiu prin încheierea din Camera de Consiliu de la 21 februarie 2019.

Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Susţinerile prezentate în cererea de recurs vizează pretinse nereguli procedurale săvârşite de instanţa de apel, precum şi interpretarea şi aplicarea greşită a unor dispoziţii de drept substanţial, în raport de care se impune următoarea ordine de analiză:

- problema timbrajului aferent apelului declarat de reclamantă (pct. 2 recurs);

- problema calităţii procesuale active şi, distinct, problema admisibilităţii acţiunii în revendicare raportat la posesia reclamantei asupra imobilelor în litigiu (pct. 3 recurs);

- problema admiterii acţiunii în rectificare C.F., în condiţiile art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, condiţionat de existenţa unei hotărâri judecătoreşti pronunţate de instanţa de contencios administrativ, de anulare a titlului de proprietate opus de pârât, constând într-un act administrativ (pct. 4 recurs);

- poziţia procesuală a Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice (pct. 1 recurs);

- chestiuni de fond ale litigiului (pct. 5-7 recurs).

1. În ceea ce priveşte critica referitoare la necesitatea stabilirii şi plăţii taxei judiciare de timbru în cazul apelului declarat de reclamantă, aceasta nu va fi examinată de prezenta instanţă. Încadrarea în tariful taxelor judiciare de timbru prevăzute în O.U.G. nr. 80/2013, inclusiv aprecierea instanţei de apel privind scutirea căii de atac de la plată, reprezintă o sarcină administrativă a instanţei, stabilită prin lege, aferentă serviciilor prestate de organul judiciar, nefăcând parte dintre atribuţiile legate de activitatea de judecată. Prin urmare, măsura instanţei, prin care decide că o cale de atac este supusă sau nu taxei judiciare de timbru, nu poate fi criticată în faţa instanţei de control judiciar, prin invocarea motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Un argument în plus în acest sens îl constituie şi dispoziţiile art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, care prevăd, pentru instanţa învestită cu soluţionarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare, atunci când constată că, în fazele procesuale anterioare, taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, să dispună obligarea părţii la plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu.

În consecinţă, problema timbrajului nu se poate trata în cadrul căii de atac exercitate împotriva hotărârii prin care s-a soluţionat acţiunea, respectiv calea de atac supusă sau nu taxei judiciare de timbru.

2. Referitor la calitatea procesuală activă a reclamantei Apele Române, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu s-a pronunţat, nici prin decizia intermediară, nici prin cea dată în evocarea fondului, asupra excepţiei invocate de pârât prin întâmpinarea depusă de acesta la apelul principal, încălcând, astfel, dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care obligă instanţa, printre altele, să arate motivele pentru care a admis sau a înlăturat cererile părţilor. Prin urmare, sunt întrunite cerinţele motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ceea ce va conduce la casarea ambelor hotărâri atacate şi la trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

Soluţia se impune, întrucât excepţia lipsei calităţii procesuale active nu poate fi rezolvată direct în recurs, deoarece prezenta instanţă are rol de control asupra legalităţii hotărârilor atacate, în speţă, un astfel de control neputând fi exercitat în absenţa unei decizii argumentate a instanţei de apel, sub aspectul excepţiei în discuţie.

În plus, soluţionarea excepţiei lipsei calităţi procesuale active implică rezolvarea unui aspect prealabil, legat de calificarea juridică a acţiunii, cu privire la care instanţele anterioare nu s-au preocupat.

Astfel, cererea de chemare în judecată, aşa cum a fost precizată pe parcursul procesului desfăşurat în faţa primei instanţe, deşi intitulată "cerere de revendicare imobiliară prin comparare de titluri" şi întemeiată, printre altele, pe dispoziţiile art. 563 şi art. 858 C. civ., care vizează acţiunea în revendicare, respectiv definiţia dreptului de proprietate publică, are ca obiect, în cadrul primului capăt de cerere, obligarea pârâtului să-i lase reclamantei, "în deplină posesie şi administrare" imobilele-construcţii hidrotehnice "Acumularea Buftea" şi "Acumularea Buciumeni". De asemenea, reclamanta, deşi face vorbire despre dreptul de proprietate publică al Statului asupra acestor bunuri, în egală măsură, se referă şi la dreptul său de administrare, pe care înţelege să-l apere prin intermediul acţiunii formulate. Această argumentare conduce la ideea că referirile la dreptul de proprietate publică al Statului asupra imobilelor în litigiu sunt făcute în susţinerea dreptului de administrare constituit în favoarea reclamantei de titularul dreptului de proprietate, scopul acţiunii fiind, însă, apărarea dreptului real corespunzător proprietăţii publice, menţionat în art. 866 C. civ.

Prin niciunul dintre capetele de cerere ce formează obiectul acţiunii introductive de instanţă, reclamanta nu a solicitat obligarea pârâtului să-i lase, în deplină proprietate, imobilele în litigiu, nesusţinând niciun moment că ea ar fi titulara unui asemenea drept. De asemenea, nu rezultă că reclamanta ar fi formulat acţiunea, în numele Statului, pentru apărarea dreptului de proprietate publică al acestuia.

Instanţele, la rândul lor, deşi au avut în vedere obiectul acţiunii, astfel cum a fost configurat de reclamantă, mai mult, instanţa de apel făcând trimitere, prin cele două decizii pronunţate, la dispoziţiile art. 866 şi art. 870 alin. (1) C. civ., texte de lege specifice drepturilor reale corespunzătoare proprietăţii publice, respectiv apărării dreptului de administrare, au tratat acţiunea formulată ca pe o veritabilă acţiune în revendicare. În dosarul primei instanţe, s-a respins acţiunea în revendicare tocmai determinat de împrejurarea că reclamanta nu este titulara dreptului de proprietate, susceptibil de a fi apărat prin intermediul acţiunii în revendicare. În apel, a fost introdus Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin decizia intermediară consemnându-se calitatea acestuia de intervenient forţat, iar, prin decizia pronunţată în evocarea fondului, s-a schimbat această calitate în cea de intervenient principal, în raport de care s-a şi dispus admiterea cererii de intervenţie principală şi a cererii de chemare în judecată, cu consecinţa obligării pârâtului să respecte dreptul de proprietate al Statului şi dreptul de administrare al Apelor Române, precum şi obligarea să le predea acestor părţi, în deplină proprietate şi posesie, imobilele în litigiu.

Prin urmare, ambele instanţe de fond au tratat cererea de chemare în judecată ca pe o veritabilă acţiune în revendicare, iar, în apel, instanţa s-a pronunţat asupra a două drepturi diferite, dreptul de proprietate publică şi dreptul de administrare, dispunând respectarea acestora de către pârât, pentru ca, în final, admiţând două cereri, respectiv cea de chemare în judecată, precum şi o pretinsă cerere de intervenţie principală formulată de Stat (care, în realitate, nu a fost formulată de această parte), să dispună obligarea Oraşului Buftea să lase, în deplină proprietate şi posesie, către părţile adverse, Stat şi reclamantă, imobilele în litigiu, dispoziţia fiind specifică unei acţiuni în revendicare. Deci, cererea de chemare în judecată a fost considerată ca fiind o acţiune în revendicare, deşi obiectul său, avut în vedere de ambele instanţe, se referă la dreptul de administrare.

Mai trebuie precizat că acest din urmă drept are mijloace specifice de apărare, deosebite de acţiunea în revendicare, care aparţine, exclusiv, titularului dreptului de proprietate publică. Un astfel de mijloc este conturat în art. 870 alin. (2) C. civ., care trimite la art. 696 alin. (1) din acelaşi cod şi care se referă la acţiunea confesorie.

În concluzie, în scopul soluţionării juste a cauzei, inclusiv din perspectiva stabilirii corecte şi complete a cadrului procesual, era necesar, raportat la denumirea acţiunii - "în revendicare, prin comparare de titluri", obiectul său - "lăsarea, în deplină posesie şi administrare", reclamantei, a imobilelor în discuţie, precum şi la motivele de fapt şi de drept arătate în cererea de chemare în judecată, care se referă şi la dreptul de proprietate publică, reclamanta invocând, printre altele, teste specifice dreptului de proprietate publică şi apărării acestui drept (art. 865 şi art. 563 C. civ.), instanţele de fond să fi dat o calificare juridică exactă cererii introductive de instanţă. Aceasta tocmai pentru că denumirea cererii de chemare în judecată, precum şi elementele acesteia, astfel cum au fost formulate de reclamantă, pot conduce la concluzii diferite în ceea ce priveşte natura acţiunii şi dreptul apărat, cu consecinţe juridice inclusiv sub aspectul introducerii Statului în proces şi, mai departe, a calităţii în care acesta trebuie să participe.

În acest sens, potrivit art. 22 alin. (4) C. proc. civ., judecătorul este cel care restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire, fiind obligat să supună dezbaterii calificarea juridică exactă.

De asemenea, mai trebuie menţionat că, potrivit art. 152 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată, chiar dacă poartă o denumire greşită, este valabil făcută. În mod evident, însă, soluţionarea cererii se va face în raport de obiectul acesteia, iar nu de denumirea greşită.

Toate aceste argumente conduc la concluzia că judecătorii fondului trebuiau să determine calificarea corectă a cererii de chemare în judecată, sens în care nu au procedat, ceea ce va genera admiterea recursului şi casarea ambelor decizii din apel, în condiţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. Trimiterea cauzei, spre rejudecare, se va face la instanţa de apel, iar nu la prima instanţă, nefiind îndeplinite condiţiile art. 497 cu referire la art. 480 alin. (3) C. proc. civ., Tribunalul intrând în cercetarea fondului, chiar dacă în ceea ce priveşte o cerere în legătură cu care s-ar fi impus dezbateri şi o calificare juridică exactă.

Cum s-a arătat deja, inclusiv soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active, invocată de pârât şi asupra căreia instanţa de apel nu s-a pronunţat, depinde de o astfel de calificare.

Referitor la critica prin care se invocă posesia exercitată de reclamantă asupra imobilelor în litigiu, şi care ar conduce la o inadmisibilitate sau o eventuală lipsă de interes în formularea acţiunii, şi aceasta este determinată de rezolvarea prealabilă a chestiunii calificării cererii de chemare în judecată, urmând a fi avută în vedere, în rejudecare, de către instanţa de apel. În alţi termeni, numai în urma stabilirii exacte a naturii acţiunii formulate, a părţilor care trebuie să stea în proces, a pretenţiilor formulate şi a dreptului apărat, de proprietate publică sau de administrare, ori, eventual, a ambelor, se va putea determina în legătură cu care drept, al cărui titular şi în ce temei se tinde la apărarea posesiei. În mod evident, ulterior clarificării chestiunilor menţionate, trebuie verificat în ce măsură solicitantul are sau nu posesia bunurilor în litigiu, pentru că doar în cel de-al doilea caz, poate pretinde, prin intermediul instanţei, recunoaşterea şi protecţia posesiei în al cărei exerciţiu este împiedicat.

În plus, ca şi în cazul excepţiei lipsei calităţii procesuale active, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra problemei ce constituie obiect de critică, deşi, indiferent că este calificată ca o excepţie de inadmisibilitate sau de lipsă de interes în formularea acţiunii, chestiunea referitoare la posesie constituie o excepţie absolută, care poate fi invocată în orice stare a pricinii, conform art. 247 alin. (1) C. proc. civ.. Or, în faza apelului, pârâtul a invocat, atât prin notele depuse în discutarea excepţiei de nelegalitate, cât şi la termenul din 17 noiembrie 2017, că acţiunea în revendicare aparţine proprietarului neposesor, iar reclamanta "nu s-a pretins nici proprietar, nici neposesor". Ca atare, este îndeplinită şi cerinţa din art. 488 alin. (2) C. proc. civ., care condiţionează primirea motivelor de casare, printre altele, de invocarea lor în apel, calea recursului fiind deschisă când instanţa respectivă le-a respins sau a omis să se pronunţe asupra lor, în speţă, fiind incidentă cea de-a doua ipoteză.

Cum instanţa de apel nu s-a pronunţat pe aspectul legat de posesia imobilelor, cu consecinţe în ceea ce priveşte admisibilitatea sau utilitatea demersului judiciar al reclamantei, Înalta Curte constată că s-au încălcat dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., ceea ce conduce, şi pentru acest motiv, la casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel, fiind îndeplinite cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod.

3. Prin susţinerile recurentului privind condiţionarea admiterii acţiunii în rectificare de existenţa unei hotărâri judecătoreşti pronunţate de o instanţă de contencios administrativ, de anulare a titlului de proprietate invocat de pârât, respectiv H.G. nr. 930/2002, act administrativ, se pune în discuţie caracterul subsidiar al acţiunii în rectificare în raport cu acţiunea de fond, de desfiinţare a titlului respectiv, deci o problemă care vizează admisibilitatea acţiunii în rectificare.

În mod evident, şi rezolvarea acestei chestiuni presupune, mai întâi, calificarea juridică exactă a acţiunii de fond, în sensul celor menţionate mai sus.

Pe de altă parte, problema respectivă se poate rezolva şi cu titlu de principiu, conform celor ce se vor arăta în continuare.

Astfel, este adevărat că, potrivit art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, dacă persoana interesată, în speţă, reclamanta, intenţionează să obţină rectificarea înscrierii determinat de nevalabilitatea actului în baza căruia s-a efectuat această operaţiune de publicitate imobiliară, este necesară existenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care să se constate nevalabilitatea actului, care constituie suportul cererii de rectificare. O asemenea hotărâre poate fi pronunţată atât pe cale separată, cât şi în cadrul procesului în care este solicitată şi rectificarea în temeiul art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, vizând cauze de nevalabilitate a actului.

Pe de altă parte, nu există niciun impediment de ordin juridic pentru reclamantă de a solicita suprimarea înscrierii alăturat (bineînţeles, şi pe cale separată) unei alte cereri prin care să se stabilească adevăratul titular al dreptului pretins a fi greşit înscris pe numele pârâtului. Această situaţie, care se regăseşte şi în litigiul de faţă, se încadrează în cazul menţionat la art. 34 pct. 4 din Legea nr. 7/1996 şi subsumează toate cazurile neprevăzute de lege, în care există neconcordanţă între realitatea juridică imobiliară şi înscrieri, susceptibile de a fi rezolvate prin acţiunea în rectificare.

Prin urmare, critica recurentului privind condiţionarea admiterii acţiunii în rectificare de existenţa unei hotărâri definitive şi irevocabile de anulare a titlului în baza căruia s-a înscris dreptul de proprietate al pârâtului asupra imobilelor în litigiu este corectă raportat la textul de lege în baza căruia instanţa de apel a admis acţiunea în rectificare (art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996).

Cum, însă, dispoziţia legală enunţată a fost aplicată greşit de către instanţa de apel, iar cererea de rectificare se subsumează cazului menţionat în art. 34 pct. 4 din aceeaşi lege, urmează ca această cerere să fie soluţionată din perspectiva condiţiilor impuse de textul menţionat, raportat şi la calificarea ce se va da cererii ce constituie suportul juridic al pretinsei înscrieri eronate a dreptului în favoarea pârâtului.

4. Susţinerile recurentului privind poziţia procesuală a Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, sunt, în parte, întemeiate.

În primul rând, şi problema participării Statului în acest proces, respectiv a calităţii lui procesuale, depind de calificarea juridică dată acţiunii introductive de instanţă, care nu a fost încă lămurită, pentru argumentele deja arătate.

Astfel, este relevant dacă acţiunea formulată de reclamantă reprezintă o acţiune în revendicare formulată în nume propriu sau în numele Statului ori constituie o acţiune în apărarea dreptului său de administrare asupra imobilelor în litigiu, pentru a se putea aprecia prin care tip de cerere prevăzută de dispoziţiile C. proc. civ. îl poate atrage, în proces, pe pretinsul titular al dreptului de proprietate publică, în îndeplinirea obligaţiei stabilite, în sarcina sa, prin art. 865 alin. (2) lit. b) C. civ.

Pe de altă parte, independent de nerespectarea obligaţiei de a proceda la o calificare juridică exactă a acţiunii, instanţa de apel a stabilit, în mod greşit, calitatea procesuală a Statului, prin ambele decizii pronunţate, ceea ce reprezintă un argument în plus pentru casarea acestora.

Prin decizia intermediară nr. 483 A/24 mai 2017, Curtea a admis, în mod corect, apelul declarat de reclamantă şi a anulat sentinţa atacată, reţinând că hotărârea primei instanţe a fost pronunţată în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice, citat în nume propriu, în loc de Statul Român, reprezentat de acest Minister, cum era corect, în raport de cererea formulată de Apele Române la 14 ianuarie 2015 şi de temeiul juridic invocat de parte, respectiv dispoziţiile art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998. Ca atare, instanţa de apel a considerat, în mod legal, că sunt incidente dispoziţiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., reţinând cauza, pentru evocarea fondului, în raport de împrejurarea că, nici prin apelurile declarate şi nici prin întâmpinarea depusă la dosar, nu se solicitase trimiterea cauzei, spre rejudecare, primei instanţe.

Pe de altă parte, instanţa de apel a dispus, în mod greşit, prin decizia intermediară, citarea Statului Român în calitate de intervenient forţat, raportat la dispoziţiile art. 78 alin. (1) C. proc. civ., criticile recurentului fiind întemeiate sub aspectul inaplicabilităţii acestui text de lege în speţă.

Într-adevăr, art. 78 C. proc. civ. vizează introducerea forţată în cauză, din oficiu, a altor persoane şi se referă, în cazul alin. (1), la dreptul şi, totodată, obligaţia instanţei de a introduce în litigiu, din oficiu, terţe persoane, instituţia procesuală menţionată constituind o derogare de la principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil. Ca atare, este incidentă numai în cazurile expres prevăzute de lege, şi anume când anumite părţi trebuie să participe în litigiu, fiind obligaţia instanţei de a le cita, fie pentru opozabilitatea hotărârii, fie pentru ca judecata să continue cu aceste părţi care iau locul părţilor iniţiale (de exemplu, în cazul art. 39 alin. (2), art. 93 C. proc. civ.), precum şi în cazul procedurii necontencioase. Introducerea terţilor în proces, din oficiu, reprezintă iniţiativa şi atributul instanţei de judecată, ca atare, nefiind condiţionată de cererea părţilor iniţiale şi, mai mult, nici de acordul lor sau al uneia dintre ele la luarea acestei măsuri.

În speţă, însă, din coroborarea dispoziţiilor art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998 şi art. 865 alin. (2) lit. b) C. civ., rezultă că, în litigiile care vizează dreptul de administrare, Statul trebuie să participe în proces, fiind reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, însă iniţiativa introducerii acestuia aparţine reclamantei, ca pretins titular al dreptului de administrare, în îndeplinirea obligaţiei menţionate în acest sens, în sarcina sa, prin dispoziţiile art. 865 alin. (2) lit. b) C. civ.. Totodată, textul de lege enunţat prevede că obligaţia titularului dreptului corespunzător proprietăţii publice de a introduce, în proces, pe titularul dreptului de proprietate publică trebuie să se realizeze în condiţiile C. proc. civ., deci, atragerea terţului trebuie să se facă în una dintre formele de procedură prevăzute de Cod în favoarea părţii solicitante, în funcţie de calitatea pe care o are, reclamant, pârât sau, eventual, la rândul său, intervenient.

În concluzie, introducerea forţată în cauză, din oficiu, a altor persoane este incompatibilă cu obligaţia prevăzută de art. 865 alin. (2) lit. b) C. civ., stabilită în sarcina titularului dreptului corespunzător proprietăţii publice şi, mai departe, cu formele procedurale la care acesta poate apela în vederea îndeplinirii acestei obligaţii.

În plus, cum s-a arătat deja, reclamanta a formulat cerere de introducere, în cauză, a Statului Român, astfel încât, şi din această perspectivă, nu se mai poate pune problema unei introduceri forţate, unde instanţa de judecată are iniţiativa şi rolul decizional în acest sens. Faţă de aceste argumente, nu mai prezintă interes critica referitoare la tardivitatea introducerii, din oficiu, în proces, a Statului Român, în calitate de intervenient forţat, raportat la dispoziţiile art. 78 alin. (3) C. proc. civ.

Decizia pronunţată în evocarea fondului este, la rândul său, nelegală.

Pentru prima dată, prin această decizie, instanţa de apel face referire la o cerere de intervenţie principală, formulată de Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, pe care o şi admite, în parte, în sensul că îl obligă pe pârât "să recunoască şi să respecte dreptul de proprietate" al Statului asupra imobilelor în litigiu şi să "predea, în deplină proprietate, respectiv posesie" bunurile ambelor părţi.

Din considerentele deciziei rezultă că instanţa a pus în discuţie şi a introdus, în cauză, în calitate de intervenient principal, Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, calitate cu privire la care se deduce că a fost atribuită în urma însuşirii de către această parte a acţiunii, apelului şi excepţiilor invocate prin cererea de chemare în judecată, precum şi a solicitării de admitere a acestei cereri .

Contrar celor menţionate în hotărârea de evocare a fondului, la niciunul dintre termenele de judecată ulterioare deciziei intermediare şi până la închiderea dezbaterilor asupra fondului, instanţa de apel nu a pus în discuţie şi nu a procedat la o asemenea calificare a calităţii Statului, de intervenient principal, încălcând, astfel, cum, în mod corect, a susţinut şi recurentul, principiile contradictorialităţii şi oralităţii, care guvernează procesul civil, reglementate de art. 14 şi art. 15 C. proc. civ.

Astfel, conform încheierii de la termenul de judecată din 22 septembrie 2017, instanţa a menţionat că urmează a se pune în discuţie calitatea de reclamant a Statului, în raport de dispoziţiile art. 68 şi 70 C. proc. civ., pentru ca, la termenul următor, din 17 noiembrie 2017, să considere că are calitatea de intervenient forţat, conform deciziei de "casare" (în realitate, de anulare a sentinţei), raportat şi la poziţia exprimată de acesta, în sensul că are calitatea de intervenient forţat potrivit art. 68 C. proc. civ., fiind reclamant alături de Apele Române, şi că este de acord cu decizia intermediară. În raport de susţinerile Statului, Curtea nu a mai supus dezbaterii cererea de intervenţie accesorie, aşa încât, contrar celor afirmate de recurent, nu i s-a atribuit titularului dreptului de proprietate publică şi calitatea de intervenient accesoriu.

La toate termenele de judecată ulterioare, până la închiderea dezbaterilor în fond, Statul a fost menţinut în calitate de intervenient forţat, calitate stabilită, din oficiu, prin decizia intermediară, în condiţiile art. 78 alin. (1) C. proc. civ., diferită de calitatea de reclamant, dobândită în urma admiterii, în principiu, a unei cereri de chemare în judecată a altei persoane care ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul (art. 70 C. proc. civ.), dar şi de cea de intervenient principal, dobândită în urma admiterii, în principiu, a unei cereri de intervenţie principală (art. 65 C. proc. civ.).

Încălcarea principiilor contradictorialităţii şi oralităţii, prin nepunerea în dezbaterea părţilor a unei astfel de calificări date calităţii Statului, este, însă, pur formală, întrucât, în realitate, lipseşte obiectul dezbaterii, respectiv cererea de intervenţie principală formulată de această parte, ca act procesual de învestire a instanţei de judecată. Şi din această perspectivă, criticile recurentului sunt fondate.

Pentru a se considera că, la dosar, s-a depus o cerere de intervenţie principală, trebuie să existe o astfel de cerere, făcută în forma prevăzută pentru cererea de chemare în judecată, conform art. 62 alin. (1) C. proc. civ., şi care să vizeze, în tot sau în parte, dreptul dedus judecăţii sau un drept strâns legat de acesta (art. 61 alin. (2) din acelaşi cod). Potrivit art. 65 alin. (1) C. proc. civ., o asemenea cerere trebuie discutată în principiu şi admisă, pentru ca cel care a formulat-o să dobândească calitatea de parte în proces, respectiv de intervenient principal. Or, un astfel de act procedural nu a fost depus de Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, şi, în mod evident, nu a fost şi nici nu ar fi putut fi discutat în principiu, în absenţa sa.

Argumentul instanţei de apel, în sensul că însuşirea de către Stat a cererii de chemare în judecată, a excepţiilor invocate prin aceasta şi a apelului declarat de reclamantă ar valora cerere de intervenţie principală, este greşit.

În primul rând, în lipsa calificării juridice exacte a acţiunii introductive de instanţă, nu se poate determina care este pretenţia concretă cu privire la care Statul şi-ar fi manifestat o asemenea poziţie procesuală.

Pe de altă parte, pentru a se putea însuşi, din punct de vedere juridic, o cerere adresată instanţei, în alţi termeni, pentru ratificarea unui asemenea demers, este necesar ca această cerere să fie făcută de partea respectivă nu în nume propriu, ci în numele celui care declară că şi-o însuşeşte, dar în lipsa sau cu depăşirea puterii de reprezentare (art. 1311 cu referire la art. 1309 C. civ.) ori în baza gestiunii de afaceri (art. 1330-1340 C. civ.). Nici această chestiune nu a fost lămurită de instanţe, respectiv dacă acţiunea formulată de reclamantă este o acţiune în nume propriu, vizând exclusiv dreptul de administrare, sau este formulată în numele Statului, raportat la susţinerile referitoare la dreptul de proprietate publică şi la parte dintre temeiurile juridice invocate, şi anume la cele specifice apărării acestui drept prin acţiunea în revendicare (art. 563 şi art. 865 C. civ.).

În orice caz, însuşirea acţiunii de către Statul Român produce cu totul alte consecinţe juridice faţă de cele reţinute de instanţa de apel, în evocarea fondului, în sensul că, pentru argumentele menţionate, nu poate valora intervenţie principală, în absenţa unei astfel de cereri din partea pretinsului intervenient principal. Faţă de aceste considerente, rămâne fără interes critica recurentului privind tardivitatea cererii de intervenţie voluntare principale.

Cât priveşte încălcarea autorităţii de lucru judecat a deciziei intermediare, prin calificarea dată Statului, în evocarea fondului, într-adevăr, se poate pune problema caracterului provizoriu al autorităţii de lucru judecat al primei decizii din apel, în condiţiile art. 430 alin. (4) C. proc. civ.. Critica recurentului este, însă, lipsită de interes, de vreme ce şi această hotărâre este greşită, astfel încât, ca urmare a casării deciziei intermediare, autoritatea de lucru judecat provizorie este desfiinţată cu efect retroactiv. Prin urmare, nu se poate reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Critica referitoare la nerespectarea dispoziţiilor art. 563 şi art. 865 alin. (3) C. civ., din coroborarea cărora rezultă că acţiunea în revendicare, ca mijloc de apărare a dreptului de proprietate publică, aparţine doar titularului dreptului în discuţie, nu poate fi examinată la acest moment procesual, în absenţa calificării juridice exacte a cererii de chemare în judecată. Susţinerea va fi avută în vedere în rejudecare, după ce instanţa de apel va proceda la calificarea cererii formulate de reclamantă, în condiţiile arătate în precedent.

În concluzie, pentru considerentele sus-menţionate, ambele decizii vor fi casate pentru încălcarea normelor procedurale enunţate în precedent, fiind întrunite cerinţele motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În rejudecare, instanţa de apel, pe lângă punerea în dezbaterea părţilor a calificării acţiunii şi, mai departe, a calificării exacte a acesteia, va trebui să procedeze şi la calificarea cererii reclamantei, prin care aceasta a solicitat introducerea Statului Român în proces, cu consecinţa identificării corecte a calităţii în care Statul va figura în litigiu, indiferent de temeiul juridic invocat de parte.

Din această perspectivă, contrar susţinerilor recurentului, obligaţia titularului dreptului corespunzător proprietăţii publice de a-l atrage, în litigiu, pe titularul dreptului de proprietate publică, în condiţiile art. 865 alin. (2) lit. b) C. civ., nu subzistă doar în cazul în care primul dintre titularii enunţaţi are calitatea de pârât, ci de fiecare dată când, direct sau indirect, dreptul de proprietate publică este contestat. În speţă, poziţia procesuală a recurentului pârât, de negare a dreptului de proprietate publică pretins în favoarea Statului Român, asupra imobilelor disputate, a fost exprimată, fără echivoc, în toate fazele procesuale.

În sensul celor menţionate, dispoziţiile art. 865 alin. (2) lit. b) C. civ., ca şi cele ale art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998, nu fac distincţie în ceea ce priveşte obligaţia stabilită în sarcina titularului dreptului corespunzător proprietăţii publice de a introduce în proces pe titularul dreptului de proprietate publică, respectiv participarea Statului în litigiile vizând dreptul de administrare, în raport de calitatea procesuală pe care o are titularul acestui din urmă drept, de reclamant sau de pârât. Or, acolo unde legea nu distinge, nici judecătorului nu îi este îngăduit să distingă - "Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus".

În mod neîndoielnic, când titularul dreptului de administrare are calitatea de pârât, în îndeplinirea obligaţiei stabilite, în sarcina sa, conform art. 865 alin. (2) lit. b) C. civ., el va trebui să-l introducă, în proces, pe titularul dreptului de proprietate publică, prin intermediul căii procesuale puse la dispoziţie de C. proc. civ., respectiv formulând o cerere de arătare a titularului dreptului în condiţiile art. 75-76 C. proc. civ.. Nu este ipoteza din speţă, întrucât Apele Române nu au calitatea de pârât, entitatea indicată fiind cea care a introdus cererea de chemare în judecată.

Obligaţia subzistă, însă, şi în cazul în care titularul dreptului corespunzător proprietăţii publice este reclamant, ipoteză în care, atragerea în proces a titularului proprietăţii publice se va face, de asemenea, apelând la căile procedurale puse la dispoziţia sa de C. proc. civ., de data aceasta, însă, raportat la calitatea de reclamant.

În fundamentarea acestui raţionament, nu trebuie omis că apărarea dreptului de proprietate publică, deşi nu se bucură de un regim preferenţial în raport cu apărarea dreptului de proprietate privată, prezintă aspecte specifice, determinate de natura aparte a acestui drept, care, printre altele, vizează bunuri de o importanţă deosebită, de interes sau de uz public, deci, destinate unei colectivităţi sau chiar întregii naţiuni. În consecinţă, este firesc ca titularul dreptului de proprietate publică să stea în proces, în cazul în care se contestă acest drept, fiind cel mai în măsură să formuleze susţinerile şi apărările pe care le consideră necesare, pentru apărarea dreptului al cărui titular este.

Având în vedere aceste considerente, urmează ca mijlocul procesual specific reclamantului pentru introducerea Statului în proces să fie identificat, pus în discuţie şi urmate regulile procedurale de către instanţa de apel, care va avea în vedere, în procesul deliberativ al determinării căii procesuale respective, că drepturile reale corespunzătoare proprietăţii publice reprezintă modalităţi practice de exercitare indirectă a dreptului de proprietate publică de către titularii săi, în speţă, Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice.

5.-7. Susţinerile subsumate motivelor de recurs din cadrul pct. 5-7 vizează fondul litigiului, astfel încât nu pot fi examinate de prezenta instanţă la acest moment procesual, deoarece presupun rezolvarea prealabilă a calificării acţiunii, a soluţionării excepţiilor invocate şi a clarificării calităţii procesuale a Statului Român, conform celor arătate în precedent.

Având în vedere aceste considerente, în baza art. 496-497 cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârât, va casa ambele decizii recurate şi va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Oraş Buftea, prin Primar, împotriva deciziei nr. 483 A din 24 mai 2017 şi a deciziei nr. 597 A din 18 mai 2018 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează deciziile recurate şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 noiembrie 2019.