Expropriation compensation valuation via market comparables, resolutory condition extinguishing building rights, and VAT liability on compensation payment

Şedinţa publică din data de 7 noiembrie 2019

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 30.11.2011, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii prin Societatea Comercială de Transport cu Metroul "B." S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună dreapta despăgubire a reclamantei ca urmare a exproprierii de către pârâtă a imobilului proprietatea reclamantei situat în Bucureşti, str. x, prin stabilirea valorii despăgubirii cuvenită reclamantei, valoare pe care a apreciat-o ca fiind 49.302.122 euro + T.V.A; obligarea pârâtei la plata sumei de 49.302.122 euro + T.V.A., în echivalent RON la cursul comunicat de Banca Naţională a României din ziua plăţii; obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

Prin sentinţa civilă nr. 1604/29.12.2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis, în parte, contestaţia împotriva Hotărârii nr. 28/12.10.2011 de stabilire a despăgubirilor, a modificat în parte această hotărâre, în sensul stabilirii cuantumului despăgubirilor acordate reclamantei pentru imobilul din Bucureşti, str. x, la suma de 4.893.659,56 euro, în echivalent RON la data plăţii şi a respins în rest contestaţia, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/15.05.2006 de B.N.P C., reclamanta S.C A. S.R.L a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, str. x, compus din teren în suprafaţă de 6.165,97 mp (5.946 mp din măsurători) şi clădirile aferente.

Prin H.G. nr. 1365/18.11.2009 publicată în M. Of nr. 801/24.11.2009, Partea I, s-a declarat de utilitate publică lucrarea de interes national "Magistrala 5 Drumul Taberei Pantelimon, tronsonul Drumul Taberei-Universitate", expropriator fiind Statul român, prin Societatea Comercială de Transport cu Metroul Bucureşti "B." S.A.

La data de 27.05.2011 a fost emisă decizia de expropriere a imobilelor afectate de lucrarea de utilitate publică de interes naţional "Magistrala 5 Drumul Taberei Pantelimon, tronsonul Drumul Taberei - Universitate", în tabelul anexa la decizie fiind trecut şi imobilul situat în Bucureşti, str. x, înscris în C.F nr. x, nr. cadastral x.

Prin Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 28/12.10.2011 emisă de Comisia de verificare a dreptului de proprietate ori a altui drept real asupra imobilelor supuse exproprierii, în vederea realizării lucrării de interes naţional "Magistrala 5 Drumul Taberei-Pantelimon, tronsonul Drumul Taberei - Universitate" a fost stabilită o despăgubire în cuantum de 12.838.025 RON pentru imobilul compus din teren liber de construcţii în suprafaţă de 4.928,38 mp, construcţii: C1 - depozit cu suprafaţa construită de 500,49 mp, C2-casa birouri cu suprafaţa construită de 99,35 mp şi C3 - service auto, cu suprafaţa construită de 417,78 mp, împrejmuirea aferentă (construcţie gard) în suprafaţă de 247,84 mp şi terenul în suprafaţă de 1.017,62 mp ocupat de construcţiile anterior menţionate, situate în Bucureşti, str. x, înscris în C.F nr. x, nr. cadastral x.

Despăgubirea propusă de expropriator a fost stabilită pe baza raportului de evaluare întocmit de expertul D.. Prin acest raport de evaluare s-a stabilit valoarea proprietăţii expropriate ca fiind în cuantum de 12.838.025 RON, respectiv 11.390.142 RON terenul şi 1.447.883 RON construcţiile.

Împotriva hotărârii de stabilire a despăgubirilor mai sus menţionată, reclamanta S.C A. S.R.L a formulat contestaţia ce formează obiectul cauzei de faţă, solicitând anularea hotărârii şi acordarea unei despăgubiri în cuantum de 49.302.122 RON plus T.V.A, reprezentând valoarea imobilului supus exproprierii şi prejudiciul cauzat.

Prin raportul de expertiză topografică întocmit de expert E. au fost identificate imobilele proprietatea reclamantei, situate în Bucureşti. S-a stabilit de către expert că lucrările subterane afectează efectiv numai zona expropriată, nu şi celelalte terenuri care au rămas în proprietatea reclamantei.

În cauză a fost efectuat şi un raport de expertiză în specialitatea evaluarea proprietăţii imobiliare, de comisia de experţi formată din experţii F., G. şi H., având ca obiective stabilirea valorii de piaţă, la data efectuării expertizei, a imobilului expropriat, situat în Bucureşti, str. x, ţinând cont de preţurile cu care se vând imobilele de acelaşi fel în zona respectivă şi stabilirea împrejurării dacă, urmare a exproprierii imobilului susmenţionat i s-a produs reclamantei vreun prejudiciu, în caz afirmativ urmând a fi evaluat acest prejudiciu.

Experţii F. şi G. au concluzionat că valoarea de piaţă, la data efectuării expertizei, a terenului expropriat este de 4.561.065,21 euro (20.256.603 RON), respectiv 767 euro/mp. Cei 2 experţi au evaluat construcţiile existente pe teren la data exproprierii, în suprafaţă construită de 1.545,87 mp, respectiv C1- locuinţe cu parter şi etaj, cu nr. cadastral x, cu suprafaţă construită la sol de 500, 49 mp, C2- locuinţă parter, cu nr. cadastral x, cu suprafaţa de 99,35 mp, C3-hală parter, cu nr. cadastral x, cu suprafaţa de 417,78 mp, C4-bungalowuri cu nr. cadastral x, 6 bucăţi x 45,27 mp/buc=271,62 mp, 6 garaje x 13,75 mp/garaj=82,50 mp, piscină, cu suprafaţa de 174,13 mp, stabilind că valoarea acestora este de 429.132 euro (1.905.860 RON). S-a apreciat de cei doi experţi că, urmare exproprierii imobilului susmenţionat, societatea reclamantă a fost prejudiciată prin faptul că nu a putut dezvolta proiectul imobiliar pentru care a achiziţionat terenul, având o serie de cheltuieli, în cuantum de 3.284.061 euro (cu rambursarea creditului la data evaluării), respectiv 6.984.665 euro (cu rambursarea creditului la scadenţă).

Prin răspunsul la obiecţiuni, cei doi experţi au arătat că prejudiciul cauzat reclamantei prin expropriere include şi valoarea terenului situat în şos. x, în suprafaţă de 1.324,60 mp care va fi afectat de o nouă arteră propusă prin PUZ, conform "raportului de analiză a situaţiei urbanistice a terenului aflat în şos. x nr. 71", elaborat de S.C I. S.R.L, respectiv 1.015.968 euro.

Expertul H. a concluzionat că valoarea de piaţă a terenului, la data efectuării expertizei, este de 2.408.130 euro (10.779.512 RON), respectiv 405 euro/mp. Expertul a evaluat cele 3 construcţii existente pe teren înainte de efectuarea lucrărilor, conform autorizaţiilor de construire nr. x/23.05.2000 şi nr. y/31.07.2000 emise de Primăria Municipiului Bucureşti, respectiv C1 - depozit cu suprafaţa de 500,49 mp, C2-casa birouri cu suprafaţa de 99,35 mp şi C3 - service auto, cu suprafaţa de 417,78 mp, precum şi împrejmuirea, stabilind că valoarea acestora este de 95.477 euro (427.386 RON). Expertul a considerat că nu există prejudiciu cuantificabil produs reclamantei ca urmare a exproprierii imobilului situat în str. x.

Tribunalul a avut în vedere valoarea terenului expropriat stabilită de experţii F. şi G., apreciind că aceasta reprezintă valoarea reală a terenului, reflectând preţul la care se vând în mod obişnuit imobilele de acelaşi fel situate în aceeaşi unitate administrativ teritorială. Din raportul de expertiză rezultă că experţii au stabilit valoarea de circulaţie a terenului prin selectarea informaţiilor de piaţă adecvate pentru proprietăţile similare concurente cu proprietatea evaluată, pe acelaşi segment de piaţă, verificarea informaţiilor pentru confirmarea corectitudinii acestora şi dacă termenii şi condiţiile de vânzare sunt comparabile cu cerinţele valorii de piaţă, selectarea criteriilor de comparaţie relevante, compararea proprietăţilor vândute cu proprietatea evaluată, utilizându-se elementele de comparaţie şi corectându-se preţul de vânzare al fiecărei proprietăţi comparabile şi reconcilierea rezultatelor într-o singură valoare.

Tribunalul a constatat că valoarea terenului la care au ajuns cei doi experţi este apropiată de cea stabilită pentru un alt teren proprietatea reclamantei care a fost expropriat, respectiv cel din şos. x, în cadrul contestaţiei formulate împotriva Hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor nr. 16/24.06.2011, care a format obiectul dosarului nr. x/2011 al Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă, respectiv 902 euro/mp.

Tribunalul a apreciat că nu poate fi luat în considerare punctul de vedere exprimat de expert H., întrucât aceasta a avut în vedere la stabilirea valorii de circulaţie a terenului expropriat tranzacţii imobiliare mult anterioare efectuării expertizei, respectiv o tranzacţie din anul 2007 şi două tranzacţii din anul 2011.

Pe de altă parte, valoarea terenului stabilită de expertul H., de 405 euro/mp este mult inferioară (mai puţin de jumătate) celei determinate pentru terenul din şos. x, învecinat cu cel în litigiu şi care a fost, de asemenea, expropriat.

În ceea ce priveşte valoarea construcţiilor de pe terenul expropriat, tribunalul a considerat că nu poate fi avută în vedere cea stabilită de experţii F. şi G.. Astfel, cei doi experţi au evaluat construcţiile existente pe teren la data exproprierii, în suprafaţă construită de 1.545,87 mp, fără a ţine seama de faptul că autoarea reclamantei, S.C J. S.A, de la care reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, str. x, sector 5 şi-a asumat obligaţia de a nu solicita despăgubiri pentru construcţiile ce au făcut obiectul autorizaţiilor de construire nr. x/23.05.2000 şi nr. y/31.07.2000, în caz de demolare a acestora pentru lucrări de utilitate publică, conform declaraţiei autentificate sub nr. x/16.09.1999 de BNP K.. În cuprinsul autorizaţiilor de construire nr. x/23.05.2000 şi nr. y/31.07.2000 emise de Primăria Municipiului Bucureşti beneficiarului S.C J. S.A s-a menţionat că "zona fiind restructurabilă, beneficiarul se obligă ca în caz de demolare pentru lucrări de utilitate publică, să nu solicite despăgubiri pentru lucrările ce fac obiectul autorizaţiilor de construire, conform declaraţiei autentificate sub nr. x/16.09.1999 de BNP K.".

Prin urmare, tribunalul a apreciat că valoarea construcţiilor trebuia să fie stabilită în raport cu starea acestora anterior emiterii autorizaţiilor de construire nr. x din 23.05.2000 şi nr. 28R/31.07.2000.

În acest fel s-a procedat de expertul H., care însă a determinat o valoare a construcţiilor existente pe teren anterior emiterii autorizaţiilor de construire inferioară celei stabilite prin raportul de evaluare care a stat la baza emiterii Hotărârii nr. 28/12.10.2011 (95.477 euro, echivalentul sumei de 427.386 RON, faţă de 332.594,35 euro, echivalentul sumei de 1.447.883 RON, cât s-a stabilit prin raportul de evaluare efectuat de expertul D.).

Cât priveşte daunele aduse proprietarului, tribunalul a constatat că reclamanta nu a probat faptul că prin expropriere i s-ar fi produs vreun prejudiciu.

Nu a fost reţinută opinia experţilor F. şi G., în sensul că prejudiciul cauzat reclamantei este reprezentat de faptul că nu a putut dezvolta proiectul imobiliar pentru care a achiziţionat terenul, având o serie de cheltuieli, constând în achiziţie teren şi costuri adiacente, elaborare proiect, costuri cu conservarea şi administrarea proiectului. Astfel, referitor la costurile de achiziţie a terenului, s-a apreciat că acestea nu pot fi avute în vedere ca "daune aduse proprietarului", în sensul art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, câtă vreme experţii au stabilit deja, ca şi componentă a despăgubirilor, valoarea terenului la data efectuării expertizei, preţul terenului neputând fi luat în considerare de două ori (odată cel de la data achiziţionării şi o data cel de la data efectuării expertizei, iar valorile obţinute să fie cumulate). În ceea ce priveşte costurile legate de elaborarea proiectului imobiliar, de conservarea şi administrarea proiectului, tribunalul a apreciat că acestea nu sunt urmarea directă a exproprierii, nu decurg din procedura de expropriere, neputându-se considera că reprezintă prejudicii aduse proprietarului ca urmare a exproprierii. Pe de altă parte, reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască la data achiziţionării imobilului în litigiu că zona este restructurabilă - aspect menţionat în autorizaţiile de construcţie eliberate societăţii de la care a cumpărat imobilul, astfel că intenţia de a dezvolta pe terenul respectiv şi pe alte terenuri din aceeaşi zonă un mare proiect imobiliar nu era, în mod obiectiv, realizabilă, reclamanta neputând pretinde cu titlu de "daune" costurile legate de elaborarea, conservarea şi administrarea proiectului. De altfel, la momentul exproprierii, reclamanta nu avea obţinută vreo autorizaţie de construire pentru demararea vreunui complex imobiliar, cheltuielile efectuate de reclamantă fiind făcute pe riscul acesteia.

Cu privire la valoarea terenului situat în şos. x, în suprafaţă de 1.324,60 mp, care ar fi afectat de o nouă arteră propusă prin PUZ, tribunalul a apreciat că nici aceasta nu poate fi avută în vedere. Astfel, valoarea terenului situat în şos. x, care va fi posibil afectat de o nouă arteră propusă prin PUZ nu poate fi acordată reclamantei, cu titlu de "daune" aduse prin exproprierea terenului din str. x, nefiind o consecinţă directă a exproprierii terenului menţionat. Pe de altă parte, realizarea arterei respective reprezintă, la momentul de faţă, doar un proiect, reclamanta având posibilitatea obţinerii de despăgubiri la momentul materializării acestuia, în măsura afectării terenului proprietatea sa.

Referitor la solicitarea reclamantei de obligare a pârâtului la achitarea către aceasta a T.V.A-ului aferent valorii despăgubirilor, s-a reţinut că aceasta nu este întemeiată faţă de dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, care nu prevăd adăugarea T.V.A-ului la suma reprezentând valoarea imobilului expropriat, în cazul în care expropriatul este un operator economic, or ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Împotriva sentinţei tribunalului au declarat apel reclamanta S.C A. S.R.L. şi pârâtul Statul Român-Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, prin Societatea Comercială de Transport cu Metroul "B." S.A..

Prin decizia nr. 1615A/17.12.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a hotărât următoarele: majorarea onorariului de expert de la 6.000 RON (câte 2.000 RON pentru fiecare expert) la 12.000 RON (câte 4.000 RON pentru fiecare expert)şi obligarea apelantei-reclamante şi a apelantului pârât la plata sumei de 3.000 RON fiecare, cu titlu de onorariu suplimentar de expert; a respins apelul formulat de pârâtul Statul Român - Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii prin Societatea Comercială de Transport cu Metroul "B." S.A.; a admis apelul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L., a schimbat, în parte, sentinţa civilă apelată, în sensul că a modificat Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 28/12.10.2011, în sensul stabilirii cuantumului despăgubirilor acordate reclamantei pentru imobilul din Bucureşti, str. x, la suma de 29.055.221,16 RON plus TVA, pentru terenul în suprafaţă de 5.946 m.p. (6.748.710 euro la cursul valutar BNR din data de 10.10.2011 - data consemnării despăgubirilor); a stabilit că la cuantumul despăgubirilor aferente construcţiilor expropriate reţinut de către prima instanţă se adaugă TVA; a menţinut soluţia primei instanţe vizând respingerea în rest a contestaţiei ca neîntemeiată; a obligat apelantul pârât la plata către apelanta reclamantă a sumei de 3.300 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorarii de expert.

În motivarea soluţiei sale, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:

În ceea ce priveşte apelul declarat de reclamantă, Curtea a reţinut următoarele considerente:

În ce priveşte primul motiv de apel, ce vizează valoarea de circulaţie a construcţiilor, reclamanta apreciind că în mod nelegal prima instanţă a reţinut valoarea acestora prin raportare la construcţiile anterioare autorizaţiilor de construire nr. x/23.05.2000 şi nr. y/31.07.2000, Curtea a reţinut că aceste autorizaţii au fost emise la cererea S.C. J. S.A., autoarea reclamantei, pentru executarea de lucrări de consolidare şi modernizare sediu firmă pentru imobilul situat în Bucureşti, str. x. În cuprinsul celor două autorizaţii s-a menţionat caracterul restructurabil al zonei în care se află terenul şi construcţiile, precum şi faptul că în vederea emiterii celor două autorizaţii, S.C. J. S.A. a dat declaraţia autentificată sub nr. x/16.09.1999 de BNP K., potrivit cu care, beneficiarul celor două autorizaţii a renunţat la dreptul de a obţine despăgubiri pentru lucrările astfel autorizate, dacă acestea vor fi demolate pentru lucrări de utilitate publică.

Contrar celor susţinute de apelanta reclamantă, Curtea a reţinut că declaraţia dată de autorul său produce efecte şi în privinţa sa, căci drepturile derivate din autorizaţia de construire, printre care şi dreptul de proprietate asupra lucrărilor edificate în baza acesteia, au fost obţinute sub condiţia rezolutorie a exproprierii pentru cauză de utilitate publică, astfel încât şi dreptul dobândit de reclamantă este dobândit tot sub condiţie rezolutorie. În aceste condiţii, şi având în vedere că evenimentul viitor şi incert, reprezentat de exproprierea pentru cauză de utilitate publică s-a produs, faţă de cuprinsul dispoziţiilor art. 1019-1021 din C. civ., s-a apreciat că se impune concluzia că dreptul de proprietate este desfiinţat retroactiv, ceea ce înseamnă că, la momentul exproprierii, reclamanta nu mai avea dreptul de proprietate asupra acestora şi, prin urmare, nu are nici dreptul de a fi despăgubită ca urmare a exproprierii.

Critica apelantei reclamante privind prejudiciul pretins a fi încercat de reclamantă prin expropriere, cu referire la proiectul imobiliar pe care aceasta intenţiona să îl realizeze pe terenul expropriat, Curtea a constatat că în mod corect prima instanţa a reţinut că nu sunt întrunite condiţiile legale pentru se reţine existenţa unui prejudiciu cauzat de expropriere.

În primul rând, s-a considerat a fi relevant faptul că, dobândind dreptul de proprietate asupra terenurilor şi a construcţiilor aferente de la S.C. J. S.A., apelanta reclamantă a intrat sau trebuia să intre în posesia înscrisurilor doveditoare ale dreptului de proprietate, deci inclusiv a autorizaţiilor de construire pentru consolidarea şi modernizarea construcţiilor de pe acest teren. În cadrul celor două autorizaţii se menţiona că zona este restructurabilă şi că beneficiarul autorizaţiei (autoarea reclamantei) renunţa la dreptul la despăgubiri pentru lucrările edificate în temeiul acestor autorizaţii. Prin urmare, măcar din această privinţă, reclamanta era sau trebuia să fie în cunoştinţă de cauză că zona în care se află terenul cumpărat era o zonă restructurabilă şi că existau dubii cu privire la posibilitatea reală de a dezvolta un proiect imobiliar.

S-a reţinut că, din probele administrate în cauză nu a rezultat că, contrar celor menţionate în autorizaţiile de construire ale autoarei reclamantei, în zona în care se afla terenul expropriat era posibilă realizarea de construcţii de foarte mare înălţime şi,deşi face trimitere la planuri urbanistice zonale, apelanta nu a administrat înscrisuri din care să rezulte că acestea ar fi existat pentru zona la care face referire, iar în cazul în care acestea existau, să fi dovedit conţinutul acestora în sensul afirmat prin motivele de apel.

Mai mult, pentru dezvoltarea unui astfel de proiect imobiliar, cum este cel arătat de apelantă, aceasta trebuia să dea dovadă de o diligenţă sporită pentru a verifica regulile de urbanism pentru zona în care este situat terenul. Or, o minimă diligenţă era reprezentată de obţinerea unui certificat de urbanism.

Deşi este real că anterior dobândirii dreptului de proprietate, reclamanta nu avea obligaţia obţinerii certificatului de urbanism, totuşi, lipsa solicitării unui astfel de act, în scop de informare, face dovada lipsei de diligenţă cu privire la informaţiile relevante cu privire la imobilul ce se intenţionează a fi cumpărat şi cu privire la proiectul imobiliar anticipat, situaţie în care, concluzia primei instanţe, în sensul că reclamanta a făcut aceste cheltuieli pe riscul său, sunt susţinute de dispoziţiile legale anterior menţionate, cât şi de autorizaţiile de construire la care a făcut trimitere prima instanţă.

De altfel, din certificatele de urbanism x/30.03.2016 şi y/24.08.2015, 1174/P/18.10.2016 obţinute chiar de expropriator, rezultă că pe teren se pot realiza construcţii noi numai după întocmirea în condiţiile legii a unui plan urbanistic zonal cu menţiunea că terenul va fi afectat de sistematizarea zonei. Cu alte cuvinte, încă de la momentul obţinerii de către autorul reclamantei a autorizaţiilor de construire la care s-a făcut referire anterior şi până în prezent, autorităţile locale au comunicat constant caracterul sistematizabil al zonei.

În ceea ce priveşte împrejurarea că apelanta a avut sediul social la adresa imobilului expropriat, Curtea a constatat că, în primă instanţă, reclamanta nu a susţinut existenţa unui prejudiciu derivat dintr-o astfel de cauză, astfel încât, prin raportare la dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., susţinerea apelantei a fost apreciată ca fiind o cerere nouă, inadmisibilă în apel.

Nefondată s-a considerat a fi şi susţinerea referitoare la prejudiciul reprezentat de dobânzile la care s-a obligat apelanta în temeiul contractelor de împrumut depuse la dosar, încheiate în scopul obţinerii sumelor necesare de bani pentru plata preţului pentru terenul ce ulterior a fost expropriat. Deşi este real că aceste contracte au fost încheiate, iar scopul lor a fost cel arătat de reclamantă, Curtea a constatat că între expropriere şi prejudiciul pretins de reclamantă nu există o legătură de cauzalitate, dobânzile fiind datorate de reclamantă independent de împrejurarea că terenul ar fi fost expropriat sau nu, iar faptul că investiţia pentru care a fost cumpărat terenul nu se mai realizează şi astfel, dobânzile datorate pentru cumpărarea terenului nu se vor recupera prin amortizare, deşi real, nu este determinat de expropriere.

Curtea a apreciat ca fiind nefondată şi critica ce priveşte prejudiciul reprezentat de valoarea terenurilor învecinate celui expropriat, ce au fost tot în proprietatea apelantei reclamante.

În primul rând, deşi reclamanta a făcut referire la terenurile învecinate celui expropriat ca fiind un singur corp de proprietate, Curtea a constatat că din punct de vedere juridic, nu poate fi reţinută o astfel de concluzie. Deşi terenurile din str. x, sunt privite de apelanta reclamantă ca un întreg, fiind terenuri învecinate, în lipsa unui act de alipire a celor trei terenuri, nu se poate susţine existenţa unui singur imobil. Prin urmare, s-a apreciat ca fiind lipsită de suport legal susţinerea potrivit cu care reclamantei i s-ar fi cauzat un prejudiciu prin afectarea prin expropriere a restului de teren rămas neexpropriat, care nu ar mai fi putut fi folosit potrivit destinaţiei date iniţial de proprietar,o astfel de analiză putând fi realizată numai în măsura în care ar fi fost în prezenţa unui singur corp de proprietate, din care s-ar fi expropriat o parte, iar restul rămas, din cauza exproprierii, nu ar mai fi putut fi utilizat în scopul iniţial. În cauză însă, deşi apelanta reclamantă a susţinut pe tot parcursul judecăţii o astfel de situaţie, niciuna din probele administrate nu vin să susţină această poziţie. Dimpotrivă, reclamanta nu a făcut nici un act de alipire, terenurile neexpropriate sunt corpuri de proprietate diferită, iar unele din ele fac obiectul analizei în altă cauză.

În al doilea rând, astfel cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/19.05.2006 de BNP C., imobilul de la adresa poştală str. x are suprafaţa de 5.946 mp, exproprierea fiind decisă pentru întreg imobilul. Acest teren este învecinat cu terenul din str. x, tot proprietatea reclamantei. Anterior exproprierii, acces la calea publică, atât pietonal cât şi auto, aveau ambele imobile.

Prin exproprierea suprafeţei de 428 mp din imobilul din str. x s-a ajuns la situaţia în care acesta a rămas numai cu o cale de acces pietonal dinspre str. x.

Întrucât ambele imobile erau învecinate şi aparţineau aceluiaşi proprietar, apelanta reclamantă din prezenta cauză, anterior exproprierii, exista posibilitatea utilizării de către reclamantă a tuturor căilor de acces la drumul public, atât cel din str. x cât şi cel din str. x.

Curtea a constatat însă că, deşi este reală afirmaţia apelantei reclamante că prin expropriere restul imobilelor proprietatea sa nu mai au acces la drumul public,ci doar pietonal prin Str. x, această situaţie de fapt nu justifică legătura de cauzalitate între prejudiciul pretins de reclamantă şi exproprierea imobilului din str. x, căci acest imobil a fost expropriat în întregime. Lipsirea de drumul de acces auto a imobilului de la nr. 81 se datorează exproprierii suprafeţei de 428 mp din acelaşi imobil, iar nu a imobilului din str. x, exproprierea cu privire la terenul de 428 mp făcând obiectul litigiului în dosarul nr. x/2011. Împrejurarea deja arătată, că dată fiind învecinarea terenurilor, reclamanta utiliza pentru terenurile învecinate şi accesul de la str. x, nu produce consecinţe juridice din perspectiva unui prejudiciu produs, susceptibil de a fi reparat în prezenta cauză, câtă vreme imobilele nu formează un singur corp de proprietate.

În ceea ce priveşte valoarea terenului ce a făcut obiectul exproprierii, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Ulterior pronunţării hotărârii de către prima instanţă a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 527/15.07.2015 Decizia Curţii Constituţionale nr. 380/26.05.2015 prin care s-a decis că prevederile art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, raportate la sintagma "la data întocmirii raportului de expertiză" cuprinsă în dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, sunt neconstituţionale.

În aceste condiţii, în apel s-a încuviinţat administrarea unei noi expertize în specialitatea evaluare proprietăţi imobiliare, unul dintre obiectivele acesteia fiind stabilirea valorii terenului expropriat la data exproprierii, respectiv data transferului dreptului de proprietate.

Pentru determinarea valorii terenului, comisia de experţi a optat pentru algoritmul de calcul pentru metoda abordării prin piaţă, pe baza contractelor de vânzare-cumpărare depuse de părţi, completat cu metoda extracţiei.

Au fost identificate trei contracte de vânzare-cumpărare: contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.07.2011- str. x, contractul autentificat sub nr. x/23.05.2011- str. x şi contractul autentificat sub nr. x/8.06.2011- str. x.

Concluzia comisiei, pe care Curtea şi-a însuşit-o, este aceea că imobilul cel mai apropiat cu imobilul ce face obiectul cauzei, din punctul de vedere al caracteristicilor acestuia, este imobilul din str. x, aflat în imediata apropriere a celui din str. x, la aproximativ 80-100 ml, în condiţiile în care cele două terenuri din str. x sunt îndepărtate faţă de zona Răzoare.

Curtea a considerat că terenul ce a făcut obiectul contractului nr. x/2011 respectă criteriile ce se desprind din dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, care vizează caracteristicile tehnice ale terenului ce pot influenţa valoarea de piaţă, ca de exemplu categoria de folosinţă la data exproprierii, amplasarea, deschiderea la stradă, condiţiile pieţei imobiliare, accesul la utilităţi. De asemenea, s-a reţinut că momentul încheierii acestui contract (iulie 2011) este contemporan cu momentul exproprierii - al transferului dreptului de proprietate analizat în cauză (octombrie 2011).

În ceea ce priveşte metodele utilizate de comisia de experţi pentru a determina valoarea terenului, Curtea a apreciat că metoda extracţiei combinată cu metoda comparaţiei directe pe baza altor contracte încheiate, sunt cele corecte faţă de situaţia de fapt rezultată în cauză. Astfel cum a rezultat din ansamblul probelor administrate, nu a putut fi identificat un alt teren în imediata apropiere, liber de construcţii. Acest aspect este relevant în cauză întrucât terenul expropriat era ocupat numai în parte de construcţii, din totalul de 5946,63 mp, 4928,38 fiind teren liber de construcţii. A fost necesară astfel utilizarea metodei extracţiei pentru a determina valoarea terenului după ce din preţul curent de vânzare al întregii proprietăţi imobiliare s-a scăzut costul de înlocuire net al construcţiilor şi amenajărilor. Ulterior determinării valorii terenului, fără construcţie, s-a utilizat metoda comparaţiei directe, fiind analizate distinct cele trei contracte de vânzare-cumpărare.

Pentru argumentele expuse în cuprinsul raportului de expertiză şi al răspunsului la obiecţiuni, comisia de experţi, în opinie majoritară, a reţinut valoarea terenului ca fiind 1135 euro/mp.

Curtea nu a reţinut opinia expertului E., care a stabilit o valoare a terenului din str. x la 866 euro/mp. Diferenţa între preţul stabilit în opinia majoritară şi cel al d-nei expert rezultă din valoarea construcţiilor. Dacă în opinie majoritară valoarea construcţiilor a fost stabilită la 268.902 euro, în opinie minoritară valoarea acestora a fost stabilită la 1.154.519 euro. Observând cele două opinii, Curtea a constatat că valorile diferite ale construcţiilor au rezultat dintr-un coeficient diferit aplicat de experţi pentru construcţiile expertizate. În condiţiile în care, în ambele opinii, coeficientul de uzură a fost stabilit prin raportare la acelaşi normativ - P135/1999, fără ca opinia minoritară să explice de ce coeficientul aplicat de ceilalţi doi experţi nu este cel corect, Curtea a reţinut concluziile opiniei majoritare.

De asemenea, Curtea a reţinut, contrar opiniei exprimate de expert E., că, deşi potrivit standardelor ANEVAR, într-adevăr, pentru identificarea comparabilelor pot fi utilizate nu numai contracte încheiate, ci şi oferte, în cauză au prioritate dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 care fac referire la "preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobile de acelaşi fel". Or, în condiţiile în care comparabila reprezentată de contractul nr. x/2011 face dovada preţului cu care s-a vândut un imobil cu aproape aceleaşi caracteristici cu cele ale imobilului care face obiectul cauzei, nu există nici o raţiune pentru a apela la oferte de vânzare neconcretizate. De asemenea, Curtea a apreciat că, potrivit legii, nu există nici un impediment de a stabili valoarea bunului prin raportare la un singur alt bun, câtă vreme caracteristicile celor două sunt similare, iar perioada de referinţă pentru încheierea contractului, respectiv a exproprierii, este aceeaşi.

Pentru argumentele anterior expuse, Curtea a constatat caracterul nefondat al apelului declarat de pârât, expertiza administrată în faza apelului stabilind o valoare mai mare a imobilului expropriat faţă de cel stabilit în primă instanţă.

În ce priveşte motivul de apel ce vizează taxa pe valoarea adăugată, instanţa de apel l-a apreciat ca fiind fondat, pentru următoarele considerente:

În cauză îşi găsesc aplicabilitatea dispoziţiile Legii nr. 571/2003, având în vedere în acest sens dispoziţiile art. 134 din această lege potrivit cu care "faptul generator reprezintă faptul prin care sunt realizate condiţiile legale necesare pentru exigibilitatea taxei." În cauză, faptul generator este reprezentat de decizia de expropriere prin care dreptul de proprietate a trecut în proprietatea publică. Cum transferul dreptului a avut loc în octombrie 2011, îşi vor găsi aplicabilitate sub aspectul stabilirii dacă există pentru reclamantă obligaţia de plată a taxei pe valoare adăugată şi deci, dacă trebuie stabilită, mai înainte, în sarcina expropriatorului, dispoziţiile legale de la momentul faptului generator - exproprierea.

Potrivit art. 125 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, taxa pe valoarea adăugată este un impozit indirect datorat la bugetul statului şi care este colectat conform prevederilor titlului VII din Codul fiscal.

Potrivit art. 128 alin. (3) lit. c) din Codul fiscal sunt operaţiuni cuprinse în sfera de aplicarea a taxei pe valoare adăugată trecerea în domeniul public a unor bunuri din patrimoniul persoanelor impozabile, în condiţiile prevăzute de legislaţia referitoare la proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, în schimbul unei despăgubiri.

În conformitate cu art. 137 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal, baza pentru calcularea TVA este constituită din tot ceea ce reprezintă contrapartida obţinută sau care urmează a fi obţinută de către furnizor ori prestator din partea cumpărătorului, beneficiarului sau a unui terţ, inclusiv subvenţiile direct legate de preţul acestor operaţiuni.

Din analiza textelor legale amintite rezultă că pentru operaţiunea reprezentată de transmiterea dreptului de proprietate prin expropriere se datorează taxa pe valoarea adăugată, astfel încât aceasta trebuie stabilită mai înainte în sarcina expropriatorului, urmând ca ulterior apelanta reclamantă să plătească, mai departe, taxa pe valoare adăugată încasată de la expropriator.

În temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., reţinând culpa procesuală a apelantului pârât, instanţa de apel l-a obligat să plătească apelantei reclamante suma de 3.300 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentate de onorarii de expert, acestea fiind cheltuielile efectiv avansate până la soluţionarea apelurilor.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., pârâtul Statul Român,reprezentat de Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, prin Societatea Comercială de Transport cu Metroul "B." S.A., precum şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.

1. În motivarea recursului său, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta S.C. A. S.R.L. a formulat următoarele critici:

Instanţa de apel a aplicat eronat criteriile prevăzute de dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994,în considerarea cărora trebuia stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite, urmare exproprierii imobilului situat in Bucureşti, Sos. x.

Legea impune ca, la determinarea cuantumului despăgubirii cuvenite, instanţa de judecată, precum si comisia de experţi să ţină seama de două criterii legale (instituite ca atare prin lege in scopul cuantificării juste si echitabile a despăgubirii) şi anume: valoarea reală de piaţă a imobilului si, respectiv "daunele" aduse proprietarului sau altor persoane îndreptăţite, scop in care vor fi aduse si alte dovezi.

Recurenta reclamantă susţine că, prin decizia recurată, instanţa de apel nu a avut în vedere criteriile de determinare a despăgubirii impuse de acest text legal, înlăturând, în mod eronat, din valoarea despăgubirii, pe de o parte, valoarea unor îmbunătăţiri aduse construcţiilor expropriate de către autorii reclamantei iar, pe de altă parte, cuantumul unor daune suferite de reclamantă, ca urmare a exproprierii.

Din perspectiva primului criteriu ce trebuie avut în vedere la stabilirea despăgubirii cuvenite expropriatului - valoarea reală de piaţă a imobilului expropriat, cu referire la valoarea construcţiilor expropriate, susţine recurenta că instanţa de apel a reţinut o valoare mai mică decât valoarea reală de piaţă a construcţiilor de pe terenul expropriat, nefiind inclusă valoarea unor lucrări efectuate la aceste construcţii de către autorii reclamantei.

Argumentul instanţei de apel în sensul că dreptul de proprietate asupra construcţiilor respective a fost dobândit sub condiţia rezolutorie a exproprierii iar, de vreme ce aceasta condiţie s-a împlinit, rezultă că dreptul de proprietate a fost desfiinţat retroactiv, este eronat şi încalcă dispoziţiile art. 1019 - 1021 C. civ. referitoare la condiţia rezolutorie.

Astfel, condiţia, ca modalitate a actului juridic civil, este un eveniment viitor si nesigur ca realizare, de care depinde existenţa (în speţă, desfiinţarea) actului juridic civil. Condiţia este rezolutorie atunci când îndeplinirea ei determina desfiinţarea obligaţiei, respectiv a actului juridic civil.

În speţă, instanţa de apel, în mod eronat, a interpretat că autorizaţiile de construire nr. x/23.05.2000 si nr. y/31.07.2000, acte juridice de natură a duce la dobândirea dreptului de proprietate asupra construcţiilor edificate in baza acestora, au fost date sub condiţia rezolutorie a exproprierii.

În realitate, cele două autorizaţii de construire au fost acordate pur si simplu, necondiţionat, nicăieri in conţinutul lor nefăcându-se vorbire despre vreo acordare condiţionată sau de pierderea dreptului de proprietate asupra construcţiilor edificate în cazul în care se produce evenimentul viitor si nesigur (exproprierea).

Renunţarea S.C. J. S.A., autoarea reclamantei, la dreptul de a obţine despăgubiri pentru lucrările autorizate, în caz de expropriere, nu echivalează unei condiţii rezolutorii care să afecteze însăşi existenţa dreptului de proprietate dobândit de aceasta în urma edificării construcţiilor,această renunţare neputând fi interpretată nici măcar ca instituind o condiţie rezolutorie care afectează existenţa şi valabilitatea celor două autorizaţii de construire.

Declaraţia de renunţare ar putea fi interpretată cel mult ca fiind ea, în sine, o condiţie, însă suspensivă, pentru emiterea autorizaţiilor.

Inexistenţa unei condiţii rezolutorii care să conducă la desfiinţarea retroactivă a autorizaţiilor de construire lasă neafectat dreptul de proprietate născut în urma edificării construcţiilor pe baza acestora, acest drept fiind în mod valabil transmis către reclamantă, ceea ce, în opinia acesteia, contrazice interpretarea instanţei de apel în sensul că nu ar mai beneficia de un drept de proprietate care să justifice solicitarea de despăgubiri pentru expropriere.

Obligaţia de a nu solicita despăgubiri, asumată de S.C. J. S.A., trebuie ignorată având în vedere că în discuţie este un drept fundamental recunoscut de Constituţie - dreptul la dreaptă şi prealabilă despăgubire în caz de expropriere pentru lucrări de utilitate publică - drept la care nu se poate renunţa anticipat, anterior însăşi naşterii sale, o astfel de renunţare fiind nulă absolut.

Susţinând că despăgubirea trebuie să fie efectivă şi integrală, respectiv să acopere valoarea de piaţă a construcţiilor, astfel cum se regăseau acestea pe teren la momentul exproprierii, şi nu la un moment anterior, recurenta solicită acordarea sumei de 429.132 euro (valoarea stabilită prin expertiză), cu titlu de despăgubire pentru construcţiile expropriate.

Recurenta critică decizia recurată sub aspectul aplicării greşite a dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, din perspectiva prejudiciului creat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite, urmare a exproprierii.

În acest sens, recurenta susţine că este greşit argumentul instanţei de apel, în sensul că reclamanta trebuia să cunoască că zona era restructurabilă, prin urmare, efectuarea cheltuielilor pentru dezvoltarea proiectului imobiliar, inclusiv plata dobânzilor, s-a făcut pe riscul propriu.

Susţine recurenta că dacă expropriatorul ştia de proiect, era dator să nu emită vreo autorizaţie de construire, să blocheze orice vânzare în perimetrul zonei considerate restructurabile şi să nu permită reclamantei să cumpere în aceste condiţii şi, mai mult, să nu lase să se înţeleagă, prin planul urbanistic general şi prin planuri urbanistice zonale, că se pot construi în zonă clădiri cu regim de înălţime foarte mare (zgârie-nori) şi că se poate obţine autorizaţie de construire pe baza de PUZ, aşa cum a făcut.

Este nerelevant ca autorităţile ar fi comunicat caracterul sistematizabil al zonei, câtă vreme din acţiunile lor reieşea contrariul, respectiv că în zonă se putea construi, ba chiar la un regim de înălţime foarte mare.

Referitor la argumentul instanţei de apel relativ la absenţa actului de alipire a imobilelor proprietatea reclamantei, recurenta susţine că această interpretare este contrară prevederilor art. 26 alin. (2) teza a 2-a din Legea nr. 33/1994, care impun repararea tuturor "daunelor aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia."

Textul legal menţionat nu distinge si nu impune repararea doar a daunelor strict legate de imobilul expropriat, ci, dimpotrivă, textul legal impune, fără vreo condiţionare, repararea tuturor daunelor încercate urmare exproprierii.

Susţine recurenta că a înregistrat pierderi uriaşe din faptul că a fost pusă în imposibilitatea de a mai realiza proiectul imobiliar propus, pierderile suferite datorându-se în mod direct şi exclusiv proiectului dezvoltat de B. în zonă.

Recurenta susţine că nu ar fi înregistrat aceste pierderi dacă nu ar fi intervenit exproprierea, fiind o consecinţă directă a procedurii de expropriere, astfel încât se impune repararea acestora de către expropriator.

La momentul înfiinţării societăţii, pentru a obţine banii necesari achiziţionării terenurilor şi suportării restului costurilor implicate de implementarea proiectului, societatea a contractat împrumuturi cu dobândă, la a căror restituire s-a angajat prin actele de împrumut, acest aspect fiind reţinut, în mod corect, de către instanţa de apel.

Contractele de împrumut au fost încheiate în scopul achiziţionării imobilelor din zona Răzoare, inclusiv a imobilului din str. x şi pentru susţinerea cheltuielilor efectuate în vederea realizării investiţiei imobiliare. Prin contractele de împrumut, societatea şi-a asumat expres, atât restituirea debitului, cât si plata dobânzilor asumate.

Legătura de cauzalitate dintre împrumuturile angajate de societate si proiectul imobiliar pentru care au fost alocate sumele obţinute din respectivele împrumuturi rezidă din însuşi faptul că societatea, cu mici excepţii, nu a avut alte venituri în perioada scursă între momentul înfiinţării şi momentul exproprierii, iar cheltuielile societăţii, altele decât sumele plătite pentru achiziţionarea terenurilor şi finanţarea cheltuielilor generate de dezvoltarea proiectului imobiliar, au avut caracter nesemnificativ.

Susţine recurenta că în momentul apariţiei proiectului de utilitate publică, întreaga situaţie patrimonială a societăţii s-a modificat, iar această modificare a vizat atât valoarea terenurilor, cât şi planul de rambursare a datoriei în urma contractelor de împrumut, societatea înregistrând o pierdere din dobânda la suma împrumutată, prin raportul de expertiză întocmit la fondul cauzei, valoarea dobânzilor fiind stabilită la suma totală de 24.266.777 euro, iar prin raportare doar la imobilul din str. x, la 6.9S4.665 euro.

Efortul investiţional total se raportează atât la cheltuielile efectiv efectuate în vederea realizării complexului imobiliar (cheltuieli notariale, L., de conservare, mentenanţă, proiectare, studii de arhitectură, circulaţie, aer, climă şi administrare proiect ere), cheltuielile efectuate ca urmare a anunţării intenţiei de expropriere, cât şi la pierderile din dobânzi, ca urmare a contractării de credite în vederea plăţii preţului terenurilor achiziţionate, dar şi a efectuării cheltuielilor menţionate.

Legislaţia română consacră principiul reparării integrale şi prompte a prejudiciului, care se traduce prin înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale actului sau faptului cauzator al prejudiciului, patrimoniale sau nepatrimoniale, în scopul restabilirii situaţiei anterioare producerii acestuia.

De asemenea, în conformitate cu principiile generale ale dreptului internaţional,despăgubirea trebuie să fie proporţională cu valoarea bunurilor pierdute prin expropriere, prin "bunuri" înţelegându-se atât dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile şi imobile, asupra altor drepturi reale, drepturi de creanţă, etc., precum şi orice interese cu valoare economică pierdute sau care nu mai pot fi concretizate în urma exproprierii.

Recurenta reclamantă solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul majorării cuantumului despăgubirii pentru expropriere prin înlocuirea sumei acordate cu titlu de despăgubire pentru construcţiile expropriate, cu suma de 429.132 euro şi includerea în cuantumul despăgubirii şi a daunelor în cuantum de 24.266.777 euro, reprezentând valoarea dobânzilor aferente valorii investiţiei sau minim 6.984.665 euro, reprezentând valoarea dobânzilor prin raportare doar la imobilul expropriat.

2. Pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, prin Societatea Comercială de Transport cu Metroul "B." S.A. şi-a întemeiat recursul pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., formulând următoarele critici:

Recurentul critică modalitatea de stabilire a cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantului, sub aspectul momentului avut în vedere de instanţa de apel în stabilirea cuantumului despăgubirii.

Astfel, se susţine că data în raport de care trebuia să se facă evaluarea este data emiterii deciziei de expropriere,27.05.2011, aceasta fiind şi data transferului dreptului de proprietate,iar nu data de 11.08.2011, cum au stabilit experţii desemnaţi în cauză, acest aspect fiind învederat instanţei de apel prin obiecţiunile formulate la suplimentul la raportul de expertiză tehnică judiciară şi depuse la dosarul cauzei pentru termenul din 16.11.2017.

Instanţa de apel a dispus obligarea S.C. B. S.A. la plata sumei de 6.748.710 euro la cursul valutar din data de 10.10.2011 - data consemnării despăgubirilor, deşi prin răspunsul la obiecţiuni comisia si-a menţinut punctul de vedere (contrar legii) cu privire la data exproprierii, respectiv 11.08.2011.

Faţă de această împrejurare, cuantumul despăgubirilor a fost stabilit prin încălcarea dispoziţiilor legale, modificarea datei de referinţa (data exproprierii) de către comisia de experţi permiţând acesteia să analizeze şi să se raporteze la singurul contract considerat "real", respectiv contractul autentificat de BNP M. sub nr. x/14.07.2011.

Prin schimbarea datei de referinţă, din 27.05.2011 în 11.08.2011, comisia de experţi, cu opinie majoritară, a determinat instanţa să accepte "singura tranzacţie" pe care aceştia au analizat-o, respectiv contractul autentificat sub nr. x/2011, acesta fiind considerat, de altfel,singurul contract "similar si contemporan", încheiat, însă,ulterior datei exproprierii.

În raport de aceste susţineri, recurentul consideră că decizia instanţei de apel încalcă prevederile Deciziei nr. 12/2015 a Curţii Constituţionale.

Recurentul critică decizia instanţei de apel şi din perspectiva stabilirii cuantumului despăgubirilor reprezentând valoarea imobilului expropriat, susţinând că aprecierea instanţei de apel relativ la inexistenta vreunui impediment legal "de a stabili valoarea bunului prin raportare la un singur alt bun, câtă vreme caracteristicile sunt similare, iar perioada de referinţă pentru încheierea contractului, respectiv a exproprierii este aceeaşi", contravine dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, legiuitorul stabilind în mod clar faptul că"la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum si instanţa vor tine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritoriala".

Sintagma "imobile de acelaşi fel" priveşte toate caracteristicile imobilului care sunt de natură să determine valoarea reală a imobilului, intravilan sau extravilan, construibil sau neconstruibil etc., dar si suprafaţa imobilului expropriat. Stabilirea valorii prin raportare la un singur alt bun, contravine si reglementarilor cu caracter obligatoriu pentru experţii ANEVAR din Standardele Internaţionale de Evaluare, ediţia 2011.

Referitor la valoarea despăgubirilor,recurentul susţine că, potrivit suplimentului la raportul de expertiză, comisia de experţi, cu opinie majoritară, a stabilit o valoare de 557 euro/mp, iar instanţa de apel,la fila x din decizia recurată, a reţinut faptul că cei doi experţi au stabilit o valoare de 1.135 euro/mp, concluzia fiind profund eronată.

În răspunsul la obiecţiunile formulate de către apelantul pârât Statul Român şi de reclamantă la suplimentul la raportul de expertiză de la instanţa de fond, după aplicarea metodei extracţiei (una dintre cele doua metode aplicate) experţii au stabilit pentru terenul în suprafaţă de 3287 mp (ce a făcut obiectul contractului autentificat sub nr. x/14.07.2011) o valoare estimată ipotetic la suma de 3.731.098 euro, adică 1.135 euro/mp.

Terenul expropriat are o suprafaţă mult mai mare decât cea a imobilului selectat ca si comparabilă, nici chiar experţii, în opinie majoritară, neasumându-şi o asemenea greşeală, ce ar putea avea drept consecinţa pierderea calităţii de expert evaluator si atragerea răspunderii personale a acestora conform prevederilor O.G. nr. 24/2011.

Instanţa de apel a făcut referire la opinia expertului E.,care nu a făcut parte din comisia de experţi evaluatori desemnată în această cauză, astfel că aceasta s-a aflat in eroare, decizia recurată fiind rezultatul analizării cel mai probabil a unei alte cauze. Nici opinia instanţei referitoare la imobilul din str. x nu poate fi primită în condiţiile în care doamna expert E. nu a stabilit nicio valoare, ea nefăcând parte din comisia de experţi evaluatori, iar imobilul subiect la care se referă prezenta cauză este situat în Bucureşti str. x.

În ceea ce priveşte taxa pe valoarea adăugată, recurentul invocă greşita interpretare a dispoziţiilor art. 134,art. 125, art. 128, art. 137 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

În acest sens, susţine că, pentru a se determina dacă operaţiunea de expropriere cu privire la terenul din speţă este supusă sau nu TVA, trebuia verificat de către instanţa de apel daca acesteia îi este aplicabila scutirea prevăzută de dispoziţiile art. 141 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 571/2003.

Instanţele de judecată, inclusiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au stabilit faptul ca TVA nu este o daună cauzată de expropriere, aceasta taxa fiind un impozit pe consum, suportat de către consumatorul final al unui bun sau serviciu, iar conform legislaţiei, persoana colectează TVA de la clienţii săi, după care virează taxa către Ministerul de Finanţe.

Recurentul susţine că hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii, aspect care atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 304 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. din 1865.

Contradicţiile din decizia supusă recursului constau în aceea că, la fila x din decizie, instanţa a reţinut că reclamanta nu mai avea drept de proprietate asupra acestora şi prin urmare, nu are nici dreptul de a fi despăgubită ca urmare a exproprierii.

Cu toate acestea, la fila x a hotărârii, Curtea a reţinut"concluziile opiniei majoritare", care se referă la alte construcţii decât cele care fac obiectul prezentei cauze, iar la filele x a statuat faptul că "la cuantumul despăgubirilor aferente construcţiilor expropriate reţinut de prima instanţă se adaugă TVA".

Recurentul susţine că aceste contradicţii impun casarea hotărârii, motivele arătate de către instanţa de apel neputând fi avute în vedere, situaţia construcţiilor de la adresa str. x.sector 5 nefiind clarificată până în acest moment procesual.

Hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, aspect care atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 304 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. din 1865.

În cadrul acestui motiv de recurs, recurentul susţine că apelul declarat de Statul Român nu a fost analizat, în succinta expunere a soluţiei instanţei de apel nu se regăseşte nicio detaliere a motivelor care au determinat Curtea sa constate "caracterul nefondat al apelului declarat de pârât", iar împrejurarea că instanţa nu a motivat soluţia, atrage imposibilitatea controlului judiciar, in cuprinsul considerentelor lipsind expunerea si detalierea motivelor care au fundamentat concluzia instanţei.

Apelul pârâtului a fost soluţionat de către instanţa de apel, printr-o concluzie total greşită, reţinută de către aceasta la fila x din decizia supusă recursului, respectiv: "cele expuse anterior reprezintă totodată si considerentele pentru care Curtea constată caracterul nefondat al apelului declarat de pârât, expertiza administrată în faza apelului stabilind o valoare mai mare a imobilului expropriat faţă de cel stabilit in prima instanţă."

Mai susţine că, total greşit, prima instanţă, a stabilit in sarcina expropriatorului obligaţia de a achita societăţii reclamante suma de 4.893.659,56 euro, în echivalent RON la data plăţii şi a respins în rest contestaţia, ca neîntemeiată. Potrivit suplimentului la raportul de expertiză efectuat în apel, valoarea despăgubirilor stabilite de către opinia majoritara a fost de 3.311.922 euro,echivalent a 14.193.242 RON, iar în opinia separată,experta H. a stabilit valoarea despăgubirilor ca fiind între 1.712.448 euro - 2.140.560 euro, respectiv7.338.696 RON-9.173.370 RON. În viziunea instanţei de apel despăgubirile din raportul efectuat în faza apelului sunt mai mari, situaţie care a condus la pronunţarea unei decizii nelegale, soluţia corectă şi legală ce trebuia pronunţată în acest dosar fiind cu totul alta.

O ultimă critică vizează obligarea Statului Român, prin S.C. B. S.A. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.300 RON, recurentul susţinând greşita aplicare a dispoziţiilor legale incidente, prin raportare la argumentele relative la greşita soluţionare a cauzei în apel.

3. Recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a formulat următoarele critici, încadrate în motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

Sub un prim aspect, recurentul susţine că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, întrucât şi-a fundamentat soluţia pe un raport de expertiză în care valoarea despăgubirii s-a stabilit în funcţie de un singur contract de vânzare cumpărare.

Astfel, recurentul susţine că, deşi la dosar au fost depuse trei tranzacţii, experţii au înlăturat două dintre acestea, respectiv contractele nr. x/23.05.2011 şi y/08.06.2011, reţinând că nu pot fi incluse în grila de comparaţie în ce priveşte amplasamentul.

Procedând astfel, instanţa de apel nu a manifestat rol activ întrucât, deşi a dispus efectuarea unui nou raport de expertiză având ca obiectiv evaluarea terenului la momentul transferului dreptului de proprietate, nu a efectuat demersuri în vederea obţinerii unor comparabile relevante pentru efectuarea expertizei.

Deşi la dosar au fost depuse mai multe contracte de vânzare cumpărare de către părţi, în raport de observaţiile experţilor privind insuficienţa tranzacţiilor, trebuia să solicite autorităţilor competente identificarea unor tranzacţii relevante.

Chiar reclamanta a învederat imposibilitatea efectuării raportului de expertiză, prin analizarea unei singure tranzacţii, solicitând ataşarea unui dosar având ca obiect exproprierea unui teren învecinat, în care se găseau mai multe comparabile, respectiv dosarul nr. x/2011 al Curţii de Apel Bucureşti.

Ca atare, recurentul consideră că, prin stabilirea despăgubirilor prin raportare la o singură comparabilă au fost încălcate dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurentul susţine că hotărârea recurată este nelegală sub aspectul greşitei aplicări a dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Legea nr. 571/2003, referitoare la aplicarea taxei pe valoarea adăugată.

În acest sens, susţine că, deşi Codul fiscal prevede că trecerea în domeniul public a unor bunuri din patrimoniul persoanelor impozabile, în schimbul unei despăgubiri,este considerată livrare de bunuri, există anumite operaţiuni care sunt scutite de TVA.

Astfel, art. 141 alin. (2) lit. f) prevede scutirea de TVA pentru"livrarea de construcţii/părţi de construcţii şi a terenurilor pe care sunt construite, precum şi a oricăror altor terenuri. Prin excepţie, scutirea nu se aplică pentru livrarea de construcţii noi, de părţi de construcţii noi sau de terenuri construibile".

Recurentul consideră că terenul în cauză nu poate fi considerat construibil, acesta fiind expropriat pentru efectuarea unor lucrări de infrastructură, iar construcţiile expropriate nu pot fi considerate noi, având în vedere data edificării lor, astfel că devin incidente dispoziţiile invocate.

Examinând criticile din cele trei recursuri cu care a fost legal învestită, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, pentru considerentele care succed:

Cu titlu preliminar, trebuie subliniat că nu pot forma obiect al analizei acestei instanţe decât acele critici care vizează nelegalitatea deciziei recurate. Aceasta întrucât art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, astfel că instanţa de recurs nu are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.

Aşa fiind, criticile care vizează situaţia de fapt sau aprecierea probelor nu vor fi supuse analizei instanţei de recurs.

Cu privire la cauza dedusă judecăţii, Înalta Curte reţine următoarele:

Art. 44 alin. (3) din Constituţia României, cu referire la dreptul de proprietate privată garantat de stat prevede că "nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire".

Reţinându-se caracterul excepţional al cedării proprietăţii prin expropriere şi în scopul asigurării unei protecţii depline şi adecvate a dreptului de proprietate privată, dispoziţia menţionată din legea fundamentală a fost preluată ca atare în Legea nr. 33/1994, prin art. 1 din acest act normativ legiuitorul statuând că "exproprierea de imobile, în tot sau în parte, se poate face numai pentru cauză de utilitate publică, după o dreaptă şi prealabilă despăgubire, prin hotărâre judecătorească".

Finalitatea procedurii de expropriere este aceea de a stabili o dreaptă şi justă despăgubire, în condiţiile în care exproprierea reprezintă o ingerinţă permisă nu numai de art. 44 din Constituţie, dar şi de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în măsura în care este fundamentată pe o cauză de utilitate publică.

În jurisprudenţa contenciosului european s-a statuat, în virtutea art. 1 din Protocolul nr. 1, că o măsură privativă de proprietate trebuie să păstreze un echilibru just între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. Cu alte cuvinte, ea trebuie să fie, în acelaşi timp, convenabilă pentru realizarea ţelului ei legitim şi nedisproporţionată faţă de acesta (CEDO, Hotărârea din 21 februarie 1986, cazul James şi alţii vs. Regatul Unit).

Conform art. 26 din Legea nr. 33/1994 "despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite. (2) La calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză …".

Sintagma preţ obişnuit are semnificaţia de preţ plătit efectiv, respectiv preţul de tranzacţionare a bunului, consemnat ca atare în contracte de vânzare-cumpărare, iar sintagma imobile de acelaşi fel are în vedere imobile cu caracteristici similare celui expropriat, interesând sub acest aspect amplasamentul, localizarea, categoria de folosinţă (în cazul terenurilor intravilan/extravilan, agricol - arabil, păşune etc., construibil/neconstruibil), suprafaţa şi altele asemenea.

În ce priveşte momentul în raport de care instanţa are a stabili cuantumul despăgubirilor, se impune a se avea în vedere decizia Curţii Constituţionale nr. 380/2015, prin care s-au constatat ca fiind neconstituţionale dispoziţiile care vizează momentul în raport de care se stabileşte cuantumul despăgubirilor cuvenite urmare exproprierii, respectiv cele care vizează sintagma "la data întocmirii raportului de expertiză", cuprinse în art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Se constată astfel că, din dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, astfel cum au fost interpretate prin decizia Curţii Constituţionale, rezultă cele două aspecte esenţiale ce interesează obiectivele la care trebuie să răspundă experţii desemnaţi de către instanţa de judecată, respectiv preţul de piaţă al imobilelor, astfel cum rezultă din tranzacţii încheiate în perioada relevantă şi, eventual, din oferte de tranzacţionare, iar în al doilea rând, momentul de referinţă al determinării cuantumului despăgubirilor, care este cel al exproprierii.

Aşa fiind, criteriul legal de determinare a despăgubirilor pentru expropriere este acela al preţului cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data exproprierii.

1. Recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L.

În ce priveşte despăgubirea acordată pentru construcţiile expropriate, al cărei cuantum este criticat de recurenta reclamantă, Curtea a reţinut, în mod corect, că declaraţia autorului reclamantei privind renunţarea la cuantumul despăgubirilor pentru lucrările de modernizare şi consolidare a construcţiilor, în ipoteza exproprierii, produce efecte şi în privinţa sa, căci drepturile derivate din autorizaţia de construire, printre care şi dreptul de proprietate asupra lucrărilor edificate în baza acesteia, au fost obţinute sub condiţia rezolutorie a exproprierii pentru cauză de utilitate publică, astfel încât şi dreptul dobândit de reclamantă este dobândit tot sub condiţie rezolutorie şi având în vedere că evenimentul viitor şi incert, reprezentat de exproprierea pentru cauză de utilitate publică s-a produs, faţă de cuprinsul dispoziţiilor art. 1019-1021 din C. civ., se impune concluzia că dreptul de proprietate este desfiinţat retroactiv.

Recurenta reclamantă critică aceste argumente, susţinând că autorizaţiile de construcţie au fost acordate pur şi simplu, în cuprinsul lor nefăcându-se vorbire despre vreo condiţionare, iar renunţarea autoarei reclamantei la despăgubiri nu echivalează unei condiţii rezolutorii care să afecteze dreptul de proprietate asupra construcţiilor, ci, eventual, unei condiţii suspensive pentru emiterea autorizaţiilor, însă, având în vedere că autorizaţiile au fost emise fără a se prevedea în cuprinsul lor vreo menţiune în acest sens, această declaraţie nu îşi mai produce efectele.

Contrar acestor susţineri, Înalta Curte reţine că reclamanta a dobândit de la autoarea sa dreptul de proprietate asupra imobilului, împreună cu toate drepturile şi obligaţiile cu privire la acest drept de proprietate, inclusiv cu privire la autorizaţiile de construire pentru lucrări de consolidare şi modernizare ale imobilului, obţinute de autoarea sa.

Împrejurarea că în cuprinsul autorizaţiilor de construire nu există o menţiune cu privire la "vreo desfiinţare ulterioară", astfel cum susţine reclamanta, nu anihilează efectele renunţării la dreptul de a solicita despăgubiri, întrucât, în cuprinsul autorizaţiilor s-a menţionat caracterul restructurabil al zonei, iar declaraţia de renunţare la despăgubiri s-a dat tocmai în vederea obţinerii autorizaţiilor de construire, pe care reclamanta le-a fructificat.

Ca atare, chiar dacă s-ar admite ideea că declaraţia de renunţare ar fi fost dată sub condiţia suspensivă a emiterii autorizaţiilor, astfel cum susţine reclamanta, nu pot fi înlăturate efectele acesteia, cu atât mai mult cu cât, aceste autorizaţii au stat la baza edificării lucrărilor de consolidare şi modernizare a construcţiilor.

Relativ la pretinsul prejudiciu suferit de reclamantă, cu referire la proiectul imobiliar pe care aceasta intenţiona să îl realizeze pe terenul expropriat, Înalta Curte reţine că, în considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că la momentul dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului, recurenta reclamantă a avut posibilitatea să ia la cunoştinţă de împrejurarea că zona este restructurabilă şi că autoarea sa a renunţat la dreptul de despăgubire pentru lucrările efectuate în baza autorizaţiilor de construire. În acest sens, instanţa de apel a analizat înscrisurile depuse la dosar din care rezultă că reclamanta ar fi trebuit să cunoască faptul că există dubii cu privire la posibilitatea dezvoltării unui proiect imobiliar.

Aceste constatări ale instanţei de apel, care reprezintă rezultatul verificării probatoriului şi a evaluării situaţiei de fapt, nu pot constitui obiect al verificărilor de legalitate în recurs.

În raport cu aceste constatări, Înalta Curte reţine că prejudiciul invocat de reclamantă, constând în sumele cheltuite cu plata studiilor de arhitectură, proiectare, cheltuieli de administrare proiect şi dobânzi la creditele bancare nu-şi găsesc cauza în expropriere, ci reprezintă rezultatul propriei fapte a reclamantei, care, deşi cunoştea sau trebuia să cunoască situaţia urbanistică a imobilului cumpărat, a înţeles să efectueze aceste cheltuieli pe riscul său.

2. Recursul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, prin Societatea Comercială de Transport cu Metroul "B." SA

Analizând critica formulată prin recursul acestui pârât, dar şi prin recursul Ministerului Public, în sensul încălcării de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, Înalta Curte reţine următoarele:

Se susţine de către recurenţi că expertiza pe care şi-a fundamentat soluţia instanţa de apel nu s-ar fi raportat la criteriile prevăzute de lege în ceea ce priveşte stabilirea cuantumului despăgubirilor, respectiv preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială la data exproprierii, având în vedere că instanţa a omologat raportul de expertiză prin care s-a stabilit cuantumul despăgubirilor prin raportare la o singură comparabilă.

Din considerentele deciziei recurate, Înalta Curte observă că instanţa de apel a reţinut că, dintre cele trei contracte de vânzare-cumpărare identificate ca şi comparabile, respectiv cele autentificate sub nr. x/14.07.2011, nr. y/23.05.2011 şi nr. 827/8.06.2011, terenul ce a făcut obiectul contractului nr. x/2011 respectă criteriile ce se desprind din dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, avându-se în vedere diferite elemente de comparaţie, cum ar fi, categoria de folosinţă la data exproprierii, amplasarea, deschiderea la stradă, accesul la utilităţi, dar şi data exproprierii.

Aşa fiind, valoarea terenului expropriat a fost stabilită prin raportare la tranzacţia având ca obiect un teren asemănător cu cel expropriat, cu respectarea criteriilor prevăzute de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 şi a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 380/2015.

Împrejurarea că s-a identificat un singur contract de vânzare cumpărare având ca obiect un teren cu caracteristici comparabile cu cel în litigiu nu constituie o problemă de legalitate a deciziei, în condiţiile în care recurenţii nu au indicat existenţa altor contracte care să poată fi utilizate de experţi ca elemente de comparaţie în stabilirea valorii despăgubirilor.

Contrar susţinerilor recurenţilor Statul Român şi Ministerul Public, nu se poate reproşa instanţei lipsa rolului activ, determinată de împrejurarea că, la stabilirea cuantumului despăgubirii a avut în vedere o singură comparabilă, Rolul activ al instanţei de judecată, prevăzut de art. 129 C. proc. civ., nu poate fi invocat atunci când părţile au posibilitatea să solicite administrarea probatoriilor pe care le consideră necesare şi nu poate constitui temei al substituirii instanţei în poziţia procesuală a uneia dintre părţi şi în apărarea intereselor acesteia.

În situaţia în care recurenţii puteau identifica şi alte comparabile, aveau posibilitatea să propună administrarea acestora ca probe în dosar, întrucât fiecare parte are îndatorirea să îşi dovedească propriile pretenţii.

Împrejurarea că instanţa de apel a validat opinia majoritară a experţilor, care s-a bazat pe o singură comparabilă (celelalte două fiind înlăturate motivat) nu constituie un aspect de nelegalitate, câtă vreme recurenţii nu au adus la cunoştinţa instanţei de apel (şi nu au invocat nici în recurs) existenţa altor elemente de comparaţie, care dacă ar fi fost avute în vedere de comisia de experţi, ar fi condus la o altă valoare a terenului expropriat.

În ce priveşte critica recurentului pârât referitoare la momentului avut în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirii, Înalta Curte constată că elementul de comparaţie avut în vedere la stabilirea valorii terenului (contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 14 iulie 2011) poartă o dată apropiată de data exproprierii 12 octombrie 2011 (când a fost emisă de către expropriator hotărârea de stabilire a despăgubirilor), diferenţa de 3 luni între cele două momente nefiind de natură a conduce la încălcate dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, în contextul celor statuate prin decizia Curţii Constituţionale nr. 380/2015.

Se mai susţine de către recurentul pârât că instanţa de apel face trimitere în considerentele deciziei la punctul de vedere al expertului E., care nu a făcut parte din comisia de experţi. Înalta Curte constată că aspectul învederat pune problema unei evidente erori materiale strecurate în considerentele deciziei, cu privire la numele expertului, această neregularitate neputând fi îndreptată în recurs, ci pe calea prevăzută de art. 281 C. proc. civ., aşa cum prevede expres art. 2812a din acelaşi cod.

Nu fi primită nici critica recurentului pârât Statul Român, întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., formulată în sensul că instanţa nu a analizat apelul său.

Cu referire la cazul de modificare fondat pe prevederile pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., astfel cum a fost invocat de recurentul pârât, se observă că susţinerile sale nu sunt fondate, hotărârea recurată fiind corect şi amplu argumentată în fapt şi în drept, dezlegarea dată de instanţa de apel problemelor de drept deduse judecăţii fiind pe deplin şi coerent susţinută de considerente, care nu se contrazic şi care conduc la soluţia din dispozitiv.

Se constată a fi nefondată susţinerea recurentului pârât în sensul că instanţa nu a analizat apelul său. Astfel, la fila x din hotărâre se menţionează:

"Curtea reţine că motivele de apel formulate de apelantul - pârât Statul Român vizează numai valoarea reţinută de prima instanţă pentru terenul ce a făcut obiectul exproprierii. Dat fiind faptul că şi apelanta-reclamantă a criticat hotărârea primei instanţe sub acest aspect, însă ca urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 380/26.05.2015, în sensul că valoarea terenului era mai mare, prin prisma momentului la care s-a stabilit valoarea terenului, Curtea va analiza aceste critici împreună, la momentul analizării motivului de apel formulat de reclamantă."

Ca atare, constatând că pârâtul a formulat critici numai în ce priveşte valoarea bunului expropriat, iar în apel s-a încuviinţat efectuarea unei noi expertize ca urmare a Deciziei nr. 380/2015 a Curţii Constituţionale, instanţa de apel a analizat critica de fond referitoare la valoarea imobilului, odată cu analizarea apelului reclamantei, argumentele instanţei raportându-se, evident, la noul raport de expertiză efectuat în apel.

Prin urmare, nu se poate reţine absenţa unei motivări care să susţină soluţia pronunţată, în condiţiile în care instanţa şi-a prezentat argumentele care au condus la valoarea stabilită cu titlu de despăgubire pentru terenul expropriat, astfel încât, nu poate fi vorba de o nemotivare în sensul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În ce priveşte critica referitoare la motivarea contradictorie, sub aspectul acordării taxei pe valoarea adăugată la valoarea construcţiilor, Înalta Curte constată că prin decizia instanţei de apel nu s-a acordat TVA pentru valoarea construcţiilor edificate în baza celor două autorizaţii de construire, cu privire la care a stabilit că nu se cuvin despăgubiri, aşa cum în mod inexact susţine recurenta pârâtă, ci în dispozitivul deciziei s-a reţinut că TVA se va calcula la valoarea despăgubirilor aferente construcţiilor expropriate reţinută de către prima instanţă, nefiind nicio contradicţie care să justifice critica formulată în recurs.

Nici critica recurentului pârât Statul Român cu privire la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată nu poate fi primită, având în vedere dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, partea căzută în pretenţii va fi obligată să plătească cheltuielile de judecată părţii care a câştigat procesul. Cum, prin decizia recurată, a fost respins apelul pârâtului Statul Român şi a fost admis apelul reclamantei, "partea căzută în pretenţii" în accepţiunea textului legal anterior citat este pârâtul, astfel că soluţia instanţei de apel este legală.

Înalta Curte constată că şi ultima critică, formulată de pârâtul Statul Român şi de Ministerul Public, care vizează obligarea pârâtului la plata taxei pe valoarea adăugată, este nefondată, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 125 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în vigoare la data exproprierii (aspectul referitor la legea fiscală aplicabilă în timp neformând obiect de critică în recurs), taxa pe valoarea adăugată este un impozit indirect datorat bugetului de stat, care se colectează conform prevederilor Titlului VII din acest act normativ.

Potrivit art. 126 alin. (1) Codul fiscal, din punct de vedere al TVA, sunt operaţiuni impozabile cele care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:

- operaţiunile care, în sensul art. 128 - 130, constituie sau sunt asimilate cu o livrare de bunuri sau o prestare de servicii, în sfera taxei, efectuate cu plată;

- locul de livrare a bunurilor sau de păstrare a serviciilor este considerat a fi în România;

- livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor este realizată de o persoană impozabilă;

- livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor să rezulte din una dintre activităţile economice prevăzute la art. 127 alin. (2) Codul fiscal, respectiv activităţile producătorilor, comercianţilor sau prestatorilor de servicii, inclusiv activităţile extractive, agricole şi activităţile profesiilor libere sau asimilate acestora. De asemenea, constituie activitate economică exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obţinerii de venituri, cu caracter de continuitate.

Potrivit art. 128 alin. (3) lit. c) din acelaşi cod, constituie livrare de bunuri, "trecerea în domeniul public a unor bunuri din patrimoniul persoanelor impozabile, în condiţiile prevăzute de legislaţia referitoare la proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, în schimbul unei despăgubiri".

Este considerată persoană impozabilă, în sensul art. 127 alin. (1) Codul fiscal, orice persoană care desfăşoară, de o manieră independentă şi indiferent de loc, activităţi economice (activităţile producătorilor, comercianţilor sau prestatorilor de servicii, inclusiv activităţile extractive, agricole şi activităţile profesiilor libere sau asimilate acestora, exploatarea bunurilor corporale sau necorporale, în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate), oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activităţi.

În speţă, reclamanta, în calitate de societate comercială, are, potrivit textului anterior citat, calitatea de plătitor de TVA.

Potrivit prevederilor Legii nr. 255/2010, pot fi expropriate bunurile imobile proprietate a persoanelor fizice sau persoanelor juridice, cu sau fără scop lucrativ şi a oricăror alte entităţi, precum şi cele aflate în proprietatea privată a comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor, pe care se realizează lucrările de utilitate publică de interes naţional, judeţean şi local.

Baza de impozitare în cazul TVA pentru operaţiunea de trecere în domeniul public a unor bunuri din patrimoniul persoanelor impozabile, astfel cum este menţionată în art. 128 alin. (3) lit. c) din Codul fiscal, o reprezintă compensaţia aferentă.

În acest sens, potrivit art. 137 alin. (1) lit. b) Codul fiscal, baza de impozitare a TVA, pentru operaţiunile de la art. 128 alin. (3) lit. c) Codul fiscal, este constituită din compensaţia aferentă, iar în cazul exproprierii, baza impozabilă o constituie cuantumul despăgubirii.

Aşa fiind, pentru operaţiunea reprezentată de transmiterea dreptului de proprietate prin expropriere se datorează taxa pe valoarea adăugată, care, aşa cum a reţinut instanţa de apel, trebuie stabilită întâi în sarcina expropriatorului, urmând ca, ulterior, reclamanta să plătească, mai departe, taxa pe valoarea adăugată încasată de la expropriator.

3. Recursul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti

Criticile vizând aplicarea greşită de către instanţa de apel a criteriilor prevăzute de dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, cu referire la cuantumul despăgubirilor cuvenit reclamantei ca urmare a exproprierii şi data în raport de care au fost stabilite aceste despăgubiri, precum şi pretinsa lipsă a rolului activ al instanţei în stabilirea acestor despăgubiri, au fost analizate în cadrul recursului declarat de pârâtul Statul Român.

În ce priveşte susţinerea recurentului Ministerul Public (invocată în dezvoltarea criticii privind încălcarea de către instanţa de apel a principiului rolului activ) în sensul că instanţa de apel ar fi trebuit să ataşeze dosarul nr. x/2011 al Curţii de Apel Bucureşti, pentru a se identifica în acel dosar alte tranzacţii, care ar fi putut fi relevante în prezenta cauză, această susţinere este lipsită de temei, în condiţiile în care la dosarul cauzei s-au depus copii de pe înscrisurile din acel dosar, inclusiv raportul de expertiză judiciară şi hotărârea judecătorească pronunţată în acea cauză, înscrisuri din care rezultă că şi în acea pricină s-a avut în vedere, ca element de comparaţie, tranzacţia ce a făcut obiectul contractului nr. x/2011, aceste înscrisuri aflându-se la dosar la momentul încuviinţării de către instanţa de apel a obiecţiunilor la raportul de expertiză.

În măsura în care oricare dintre părţi, inclusiv reprezentantul Ministerului Public, considerau că este era necesar ca experţii să evalueze şi alte tranzacţii, ar fi trebuit să le indice prin obiecţiunile la raportul de expertiză sau prin concluziile orale formulate la termenul la care s-au luat în discuţie obiecţiunile, neputându-se imputa instanţei că nu a dispus din oficiu ataşarea altui dosar.

Invocarea în recursul Ministerului Public a dispoziţiilor art. 141 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 571/2003, prin care se prevede scutirea de TVA în anumite situaţii, nu poate fi primită, deoarece, textul conţine şi o excepţie, în sensul că scutirea nu se aplică în cazul terenurilor construibile, cum este terenul în speţă. La stabilirea categoriei terenului trebuie avută în vedere situaţia imobilului la data exproprierii (când, în termeni fiscali, se produce "livrarea"), şi nu situaţia ulterioară exproprierii, determinată de lucrările de expropriere, aşa cum susţine recurentul.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, de reclamanta S.C. A. S.R.L. şi de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, prin Societatea Comercială de Transport cu Metroul "B." S.A. împotriva deciziei civile nr. 1615 A din 17 decembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 noiembrie 2019.