Landowner loses accession and damages claims; water pipelines ruled inalienable municipal public property under legal easement.

Şedinţa publică din data de 7 noiembrie 2019

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Hunedoara sub nr. x/31.01.2013, reclamantul A. a chemat în judecată, în calitate de pârâţi: Consiliul Local al Municipiului Hunedoara, Municipiul Hunedoara, prin Primar, S.C. B. S.A. Deva, Asociaţia de Dezvoltare Intercomunitară "C.", Consiliul Judeţean Hunedoara şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Hunedoara, solicitând în principal ca, prin hotărârea ce se va pronunţa:

- 1) să se constate că folosinţa terenului, proprietatea sa, înscris în CF menţionată în Anexa 1, este afectată de existenţa pe acesta, deasupra şi în subsol, a conductelor şi instalaţiilor de aducţiune a apei pe ruta Hobiţa - Râu Bărbat - Hunedoara, care compun sistemul de alimentare cu apă a municipiului Hunedoara, precum şi de existenţa drumurilor de acces la acestea;

- 2) să se constate că a dobândit, prin accesiune, dreptul de proprietate asupra întregii infrastructuri tehnico - edilitare, a conductelor şi instalaţiilor de aducţiune a apei pe ruta Hobiţa - Râu Bărbat - Hunedoara, aflate pe terenul proprietatea sa, înscris în cărţile funciare menţionate în Anexa 1 la acţiune, precum şi asupra celorlalte componente tehnico - edilitare ce servesc alimentării cu apă a municipiului Hunedoara care trec pe terenul său situat în Silvaşul de Jos, la suprafaţă sau în subsolul acestuia şi să se dispună, în consecinţă, înscrierea dreptului său de proprietate asupra acestor "lucrări autonome cu caracter durabil", în cărţile funciare menţionate în Anexa 1 la acţiune;

- 3) să fie obligaţi pârâţii, în solidar sau pe fiecare în parte, "după răspunderea ce li se poate atrage", la plata unei despăgubiri civile în sumă de 250.000 euro sau echivalentul în RON de la data plăţii efective, pentru lipsirea de folosinţă a terenului în suprafaţă de 1.080.011 mp situat în Silvaşul de Jos ce este traversat pe diagonală de conductele folosite de pârâţi pentru transportul apei potabile, precum şi de drumurile de acces la acestea, cu trei ani anterior înregistrării acţiunii sale.

În subsidiar, reclamantul a solicitat ca, într-un termen stabilit de instanţă, dar care să nu fie mai lung de 30 de zile, pârâţii să fie obligaţi să-şi ridice toate construcţiile de pe terenul proprietatea sa, menţionat în Anexa 1 la acţiune, şi să îndrepte acest teren astfel încât să-i fie redat în bună stare şi folosinţă, potrivit profilului agricol pe care îl are, şi să fie obligaţi pârâţii să-l despăgubească cu suma lunară de 10.000 euro sau echivalentul în RON începând cu data cererii şi până la ridicarea construcţiilor şi redarea folosinţei terenului, iar pentru trecut cu suma solicitată la pct. 3.

Totodată reclamantul a mai solicitat obligarea titularului dreptului de proprietate asupra infrastructurii tehnico - edilitare, a conductelor şi instalaţiilor de aducţiune a apei pe ruta Hobiţa - Râu Bărbat - Hunedoara ca şi a celorlalte componente tehnico - edilitare, care servesc alimentării cu apă a Municipiului Hunedoara şi care trec prin terenul său, să încheie cu el un contract de închiriere, pe durata existenţei acesteia, cu plata unei indemnizaţii lunare de 10.000 euro sau echivalentul în RON ori să fie pronunţată o hotărâre judecătorească care să ţină loc de contract de închiriere.

În cauză au fost formulate cereri de intervenţie în interes propriu de către S.C. D. S.R.L., prin procurator A., şi de către E..

Prin încheierea din 3 06 2015 a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de intervenţie formulată de către E., cu motivarea că aceasta nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 50 alin. (1) coroborat cu art. 112 din C. proc. civ. pentru cererea de chemare în judecată cu privire la obiectul ei, că cererea nu este timbrată şi nu este motivată în drept, iar intervenienta nu justifică calitate procesuală activă în cauză.

Prin sentinţa civilă nr. 388/2018, Tribunalul Hunedoara a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor S.C. B. S.A. Deva, Asociaţia de Dezvoltare Intercomunitară "C.", Consiliul Judeţean Hunedoara şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Hunedoara; a respins atât acţiunea civilă împotriva pârâtului Consiliul Local al Municipiului Hunedoara şi Municipiul Hunedoara, prin Primar, cât şi cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta S.C. D. S.R.L., prin procurator A..

Prin decizia nr. 413 din data de 05 aprilie 2019, Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia I civilă a respins excepţia nulităţii apelului declarat de reclamantul A., invocată de intimata S.C. B. S.A. Deva; a respins apelurile declarate de reclamantul A. şi de intervenienta S.C. D. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 388/2018 pronunţată de Tribunalul Hunedoara; a respins, ca inadmisibil, apelul incident declarat de intervenienta E. împotriva aceleiaşi sentinţe; au fost obligaţi apelanţii să plătească intimatelor UAT Municipiul Hunedoara şi Consiliul Local al Municipiului Hunedoara suma de 5000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

În motivarea apelului, Curtea a avut în vedere următoarele considerente:

În ceea ce o priveşte pe intervenienta E., apelul incident declarat de aceasta a fost respins întrucât cererea de intervenţie formulată de aceasta a fost respinsă de către prima instanţă prin încheierea pronunţată la data de 03.06.2015, ca inadmisibilă, şi, potrivit art. 52 din C. proc. civ. vechi, încheierea prin care instanţa hotărăşte asupra încuviinţării în principiu a intervenţiei nu se putea ataca decât odată cu fondul. Astfel, nemulţumirile intervenientei E. nu puteau fi examinate decât în cadrul apelului îndreptat împotriva încheierii prin care i s-a respins cererea ca inadmisibilă, iar nu în baza unui apel incident care nu face nicio referire la considerentele avute în vedere de prima instanţă la pronunţarea soluţiei de respingere ca inadmisibilă a cererii.

Analizând apelurile declarate de reclamantul A. şi de intervenienta S.C. D. S.R.L., Curtea de apel a arătat că instalaţiile şi conductele care compun infrastructura tehnico-edilitară de aducţiune a apei pe ruta Hobiţa - Râul Bărbat - Hunedoara sunt atestate în domeniul public al municipiului Hunedoara, astfel cum rezultă din anexa 4 la Hotărârea nr. 1352/2001 privind atestarea domeniului public al judeţului Hunedoara precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din judeţul Hunedoara (poziţiile 958 - 971 din anexă). Prin urmare, autoritatea administrativ teritorială a Municipiului Hunedoara deţine calitatea de proprietar a instalaţiilor de aducţiune a apei pe ruta menţionată. În această calitate, Municipiul Hunedoara deţine şi dreptul de servitute asupra terenurilor afectate de aceste conducte şi instalaţii, ceea ce conferă Municipiului Hunedoara calitate de proprietar al conductei şi calitate procesuală pasivă în cauză.

Pârâtele C. Hunedoara şi S.C. B. S.A. Deva desfăşoară, prin delegare, activităţi de gestionare a serviciului de alimentare cu apă şi canalizare. Acestea nu au atribuţii decizionale decât cu privire la activitatea efectivă de gestionare a serviciilor publice de alimentare cu apă şi canal, neputând dispune cu privire la solicitările reclamantului care au legătură cu dreptul de proprietate asupra conductelor şi cu dreptul de servitute asupra terenurilor.

Întrucât sistemul de aducţiune al apei nu se află în patrimoniul celor două pârâte şi nici în cel al Statului Român ori în cel al Consiliului Judeţean Hunedoara, instanţa de fond a admis justificat excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a acestor pârâţi, fiind legală soluţia de respingere a acţiunii formulate de reclamant faţă de aceşti pârâţi pentru lipsa calităţii procesuale pasive.

Admiterea acestor excepţii a făcut inutilă examinarea pe fond a solicitărilor reclamantului prin raportare la aceşti pârâţi, astfel că nu se poate imputa primei instanţe nepronunţarea pe fond faţă de aceşti pârâţi. În consecinţă, motivul de anulare a sentinţei nr. 388/2018 şi de trimitere a cauzei spre rejudecare, pentru ca instanţa să se pronunţe pe fondul cauzei în raport cu toţi pârâţii din proces, nu este fondat.

Împrejurarea că folosinţa terenurilor deţinute de reclamant şi de intervenienţi este afectată de existenţa pe acestea a conductelor şi instalaţiilor de aducţiune a apei pe ruta Hobiţa - Râul Bărbat - Hunedoara care compun sistemul de alimentare cu apă a Municipiului Hunedoara nu este contestată de către acest din urmă pârât, iar din actele dosarului rezultă că instalaţiile şi conductele au fost edificate în anii 1978, 1994 şi 1997, aspect necontestat de către reclamant. Prin urmare, încă din acea perioadă terenurile în litigiu erau afectate de servituţile decurgând din ocuparea terenurilor de conductele în discuţie.

Raportat la momentul naşterii acestor servituţi, care există şi în prezent, Curtea a constatat că litigiului îi sunt aplicabile dispoziţiile C. civ. nou deoarece, conform art. 6 alin. (6) din acest cod, dispoziţiile legii noi sunt aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate din regimul general al bunurilor şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi.

Conform art. III pct. 4 din Anexa la Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, domeniul public al comunelor, oraşelor şi municipiilor este alcătuit din reţelele de alimentare cu apă, canalizare, termoficare, staţiile de tratare şi epurare a apelor uzate, cu instalaţiile, construcţiile şi terenurile aferente. Rezultă cu evidenţă că apartenenţa instalaţiilor şi conductelor de apă în litigiu la domeniul public este stabilită prin lege, fiind precizată apartenenţa la domeniul public al Municipiului Hunedoara în Hotărârea de Guvern nr. 1352/2001 privind atestarea domeniului public al judeţului Hunedoara, precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din judeţul Hunedoara.

Articolul 861 C. civ. statuează că bunurile proprietate publică sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile, astfel încât conductele şi instalaţiile de aducţiune a apei pe ruta Hobiţa - Râul Bărbat - Hunedoara, aflate pe terenurile reclamantului şi al intervenienţilor, nu pot forma obiect al dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune, astfel cum se solicită prin acţiune şi astfel cum, în mod corect, s-a reţinut şi de către prima instanţă.

Corect s-a reţinut de către prima instanţă şi faptul că în cauză nu se justifică plata de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenurilor.

Legea specială aplicabilă raporturilor juridice deduse judecăţii este Legea nr. 241/2006 a serviciului de alimentare cu apă şi canalizare. Conform art. 26 alin. (2) din această lege, în forma în vigoare la data achiziţionării terenurilor, cât şi la data introducerii acţiunii, dreptul de servitute se exercită pe toată durata existenţei sistemelor de alimentare cu apă şi canalizare, pentru executarea lucrărilor necesare întreţinerii şi exploatării sistemelor respective. Acelaşi text de lege prevede faptul că exercitarea dreptului la servitute asupra proprietăţilor afectate de sistemul de alimentare cu apă şi canalizare se realizează că titlu gratuit pe toată durata existenţei acestuia. Operatorii au obligaţia de a plăti proprietarilor despăgubiri, în condiţiile legii, doar dacă, cu ocazia intervenţiilor pentru retehnologizări, reparaţii, revizii, avarii, se produc pagube acestor proprietari.

Contrar susţinerilor apelanţilor, în cauză nu este incident art. 621 C. civ. nou, care instituie caracterul oneros al limitărilor aduse dreptului de proprietate prin exerciţiul dreptului de servitute aferent unei utilităţi publice. Este adevărat că art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 statuează în sensul că dispoziţiile C. civ. nou se aplică şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor (…), din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a C. civ.. Însă, aceeaşi lege, conţine o normă specială în Capitolul II - "Dispoziţii cu privire la cartea a III-a "Despre bunuri" a C. civ..", respectiv art. 59, potrivit căruia dispoziţiile art. 621 - 625 C. civ. nu se aplică situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia.

Prin urmare, nu se poate reţine caracterul oneros al servituţilor în discuţie, în baza art. 621 C. civ., faţă de dispoziţia legală menţionată.

În contextul în care dispoziţiile art. 621 C. civ. nu sunt aplicabile situaţiei juridice deduse judecăţii, nu se poate reţine nici faptul că dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 241/2006 ar fi contrare celor conţinute de art. 621 C. civ. în sensul prevăzut de dispoziţiile art. 230 lit. Z) din Legea nr. 71/2011 invocate de apelanţi.

Pe de altă parte, se impune a se reţine că, aşa cum rezultă din înscrisurile dosarului, instalaţiile şi conductele în litigiu au fost edificate în anii 1978, 1994 şi 1997 cu mult înainte de perioada 2008 - 2011 când reclamantul a achiziţionat terenurile afectate de aceste servituţi.

Prin edificarea acestor construcţii aferente serviciului public la nivelul solului şi subsolului anterior dobândirii terenurilor de către reclamant rezultă că servituţile legale în discuţie afectau deja imobilele cumpărate de reclamant, astfel că terenurile nu puteau fi dobândite decât grevate cu aceste sarcini.

De altfel, în interogatoriul luat reclamantului în faţa instanţei de fond, acesta recunoaşte că la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare existau pe teren conducte de apă .

Din cuprinsul contractelor de vânzare-cumpărare care au avut ca obiect terenurile în discuţie, rezultă cu evidenţă faptul că reclamantul a avut cunoştinţă la data achiziţionării terenurilor de situaţia de fapt şi de drept a acestora, toate contractele conţinând o declaraţie în acest sens a reclamantului cumpărător .

În acest context nu se poate reţine că în sarcina apelanţilor ar fi operat o privare de proprietate, de folosinţă, deoarece terenurile au fost dobândite în perioada 2008-2011, fiind deja grevate de drepturile de servitute. Cum bunurile au intrat în această stare în proprietatea lor, nu se poate susţine de către apelanţi diminuarea patrimoniului lor prin existenţa respectivelor servituţi.

Situaţia terenurilor apelanţilor nu atrage nici încălcarea dispoziţiilor art. 44 din Constituţie care garantează dreptul de proprietate privată întrucât alin. (7) al acestui articol prevede şi pentru proprietar obligaţii, respectiv acelea de respectare a sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului. Ori, astfel cum s-a arătat anterior, în speţă legea specială incidentă (Legea nr. 241/2006) prevede exercitarea cu titlu gratuit a servituţilor determinate de reţele de alimentare cu apă.

Practica judiciară invocată de reclamant nu este relevantă în cauză fiind vorba de o situaţie de fapt diferită, respectiv în acea cauză există un contract de închiriere încheiat în anul 1976 .

Aşa cum s-a precizat mai sus, terenurile în discuţie au fost afectate de servituţi începând cu anul 1978 (aspect confirmat de reclamant - dosar apel vol. III), fiind vorba despre o situaţie juridică născută anterior ratificării de către România a Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului (ratificată la 18 mai 1994) şi a Tratatului de la Lisabona (intrat în vigoare la 01.12.2009). Prin urmare, situaţia juridică în discuţie, cunoscută de reclamant la data achiziţionării terenurilor, nu poate fi examinată din perspectiva normelor şi jurisprudenţei CEDO şi ale dreptului comunitar care nu erau aplicabile la data naşterii acesteia.

Oricum, protecţia oferită dreptului de proprietate de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi de normele comunitare, nu este una absolută, statele având dreptul de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general, public.

Legea nr. 313/2015 invocată de apelanţi nu este incidentă speţei, pentru că este o lege de modificare a Legii nr. 51/2006 a serviciilor comunitare de utilităţi publice, or aplicabilă speţei este Legea nr. 241/2006 a serviciului de alimentare cu apă şi canalizare.

Nici decizia nr. 725/05.07.2012 a Curţii Constituţionale nu este relevantă în cauză întrucât are ca obiect texte din Legea gazelor nr. 351/2004, abrogate expres prin art. 230 lit. Z) din Legea nr. 71/2011. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, astfel cum s-a reţinut mai sus, speţei de faţă nu îi este aplicabil art. 621 C. civ. care înlătură caracterul gratuit al servituţilor publice.

Nu a fost primită nici critica vizând faptul că nu s-a dat eficienţă dispoziţiilor art. 3 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 nefiind citate în proces entităţile locale pe teritoriul cărora trec conductele (Municipiu Haţeg prin primar şi comuna Teliucu Inferior prin primar). O astfel de solicitare care trebuia să vină din partea reclamantului, în baza principiului disponibilităţii, nu a fost formulată în faţa primei instanţe, astfel că nu se poate imputa acesteia neintroducerea în cauză a acestor entităţi administrativ teritoriale şi nu se poate reţine nici stabilirea incorectă a cadrului procesual şi a citării părţilor în sensul art. 87 pct. 1 şi art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Aceasta, cu atât mai mult cu cât în cauză s-a stabilit şi faptul că municipiul Hunedoara justifică calitate procesuală pasivă, reclamantul recunoscând, astfel cum s-a reţinut anterior, că această unitate administrativ teritorială este proprietara instalaţiilor şi conductelor în discuţie.

În esenţă, solicitările principale şi subsidiare ale reclamantului, conţinute de cererea de chemare în judecată au ca fundament susţinerea caracterului oneros al exercitării servituţilor ce afectează terenurile în litigiu. Prima instanţă a constatat caracterul gratuit al acestor servituţi, context în care toate solicitările reclamantului cuprinse în petitele principale şi subsidiare ale acţiunii rămân lipsite de temei, neputând fi admise.

Analizând sentinţa atacată, Curtea a reţinut că aceasta este motivată atât în fapt cât şi în drept, cuprinde răspuns la toate argumentele şi cererile relevante cauzei, circumscriindu-se atât normei interne (art. 261 C. proc. civ.), cât şi normei europene (art. 6 CEDO).

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantul A., intervenienta E. şi intervenienta S.C. D. S.R.L. Orăştie.

1. Recurenta-intervenientă E. şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 din C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de nelegalitate recurenta a arătat că, prin respingerea, ca inadmisibil, a apelului incident pe care l-a declarat, instanţa de apel i-a negat dreptul la un proces echitabil şi dreptul la un recurs efectiv prevăzut de art. 6 şi art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, i-a negat şi dreptul consfinţit în art. 10 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi a fost obligată să îşi precizeze apelul şi să plătească taxa de timbru, pentru ca, ulterior, în mod nelegal, să i se respingă apelul ca inadmisibil.

Recurenta are un interes legitim ce derivă din deţinerea nudei proprietăţi pentru imobilele traversate de aducţiunea de apă Hobita-Râul Bărbat-Lacul Cinciş-Hunedoara şi ar fi trebuit să i se restituie taxa de timbru, mai ales în situaţia în care instanţa de recurs îi reţine doar calitatea de intervenient în favoarea recurentului-reclamant A..

Recurenta aduce critici deciziei din apel şi cu privire la modul de soluţionare a cauzei pe fond, arătând că instanţa de apel nu a analizat distincţia între noţiunile juridice de servitute şi uz şi cea de limitare a dreptului de proprietate, rezultată din suprapunerea materială asupra aceluiaşi bun, a dreptului de proprietate publică în concurs cu dreptul de proprietate privată.

Modificarea legislativă adusă prin art. 59 din cadrul Noului C. civ. şi a legilor speciale a avut loc printr-o lege extracivilă, anume prin chiar Actul de aderare a României la Uniunea Europeană, astfel că, de la momentul aderării, 01.01.2007, servitutea legală gratuită a devenit caducă. Art. 59 din Legea nr. 71/2011 are şi un caracter discriminatoriu în contextul în care instanţa de apel şi tribunalul nu au aplicat situaţia juridică corectă, aceea de concurs între dreptul public şi dreptul privat, cu respectarea principiului proporţionalităţii în privinţa legislaţiei speciale.

Având în vedere că ordinea juridică în vigoare la momentul formulării cererii este determinată de aderarea României la Uniunea Europeană, instanţa de apel a interpretat prevederile legilor interne fără să ţină cont de dreptul şi jurisprudenţa Uniunii Europene, de CEDO şi fără să observe că norma internă din cadrul art. 59 din Noul C. civ. nu este compatibilă cu normele de drept comunitar, ceea ce impunea ca normele de drept comunitar să se aplice în mod prioritar.

2. În motivarea recursului său, intervenientul S.C. D. S.R.L. Orăştie a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7 şi 9 din C. proc. civ.

Argumentând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6 şi 7 din C. proc. civ. recurentul a arătat că, deşi a fost formulat un capăt de cerere pentru obligarea pârâtului S.C. B. S.A. Deva la încheierea unui contract şi la plata unei sume de bani cu titlul de chirie, această solicitare nu a fost examinată de instanţa de apel.

Din perspectiva incidenţei art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., recurentul susţine că, în mod eronat, instanţa de apel a înlăturat de la aplicare legislaţia europeană întrucât situaţiile juridice s-ar fi născut anterior ratificării Convenţiei Europene a Drepturilor Omului de către România. Apoi, pornind de la motivarea că Municipiul Hunedoara ar avea calitate de proprietar, conform H.G. nr. 1352/2001 - Anexa 4 poziţiile 958-971, asupra instalaţiilor şi conductelor atestate în domeniul public al Municipiului Hunedoara, a înlăturat din proces pe celelalte pârâte, deşi lucrarea este de interes judeţean, fiind desfăşurată pe teritoriul mai multor unităţi administrativ-teritoriale din acelaşi judeţ. Municipiul Hunedoara a dat în gestiunea S.C. B. S.A. Deva administrarea conductei, iar ambele instanţe de fond au eliminat fără niciun temei calitatea procesuală a acestei societăţi, deşi proprietarul foloseşte terenul perpetuu, iar administratorul ocazional pe durata delegării gestiunii.

Instanţa de apel a transformat dreptul de proprietate al intervenientei într-un drept de proprietate al statului asupra terenului, de vreme ce gratuitatea şi uzul perpetuu au transformat servitutea statului într-un drept efectiv de proprietate. Instanţa nu trebuia să accepte lipsa de expropriere a terenului cu justă şi prealabilă despăgubire.

În cauză nu au fost expertizate sub aspect valoric, în mod separat, prin expertiza în construcţii, imobilele recurentei şi cele ale reclamantului A., astfel cum se impunea în urma delimitărilor clare făcute prin expertiza topografică, iar expertiza de evaluare a omis evaluarea gurilor de verificare şi a bazinului de apă, în suprafaţă totală de 280,27 mp, dar şi a zonelor de protecţie ale acestora, omise a fi calculate de expertul topograf.

Lucrările efectuate de pârâţi, constând în realizarea unei reţele de alimentare cu apă a localităţii Hunedoara în anul 1978, sunt de utilitate publică, astfel cum rezultă din art. 1 alin. (2) din Legea nr. 51/2006, această împrejurare nefiind contestată.

Prin urmare, ocuparea terenului reclamantului de către această reţea, de căminele de vizitare, zonele de protecţie, reprezintă o sarcină impusă imobilului, o adevărată limitare a dreptului de proprietate, fiind vorba despre o servitute legală instituită conform art. 586 C. civ. vechi din 1864 (în vigoare la data realizării construcţiilor).

3. Recurentul-reclamant A. şi-a motivat recursul în raport de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 din C. proc. civ.

Recurentul este nemulţumit de modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive. Se arată că instanţa de apel nu a recunoscut calitatea procesuală pasivă a S.C B. S.A., a C. Hunedoara şi a Statului Român prin Ministerul Finanţelor, cu toate că art. 2 lit. h), art. 2 lit. a) din Legea nr. 51/2006 şi Legea nr. 241/2006 stabileşte calitate procesuală acestui operator judeţean, iar, în calitate de succesor legal al F., S.C. B. S.A. are drepturi şi obligaţii in personam, precum şi putere de decizie contractuală. Statul Român a asigurat fondurile: 50% prin Ministerul Metalurgiei şi 50% prin Sfatul Popular al regiunii Hunedoara, antecesorul Consiliului Judeţean Hunedoara, pentru finanţarea investiţiei iniţiale de aducere a apei de râu sau apei industriale/nepotabile de la Hobita-Râul Bărbat direct în lacul de acumulare Cinciş.

În acest context, recurentul a invocat excepţia nelegalităţii titlurilor prin care bunul reprezentat de conducta de apă Râul Bărbat-Hobiţa-Cinciş-Hunedoara a intrat, din patrimoniul comun al întreprinderii G. (în cota de 50%) şi al Consiliului Popular Judeţean Hunedoara (în cota de 50%), în patrimoniul privat şi, ulterior, în patrimoniul public al Consiliului Local Hunedoara.

De asemenea, se arată că instanţa de apel se află într-o vădită eroare deoarece dispoziţiile tratatelor originare, printre care şi articolele din Tratatul de Funcţionare al Uniunii Europene, sunt obligatorii pentru România de la data aderării şi au vocaţia de a se aplica efectelor viitoare ale unor situaţii apărute înainte de aderare, respectiv înainte de 01.01.2007.

Chiar dacă protecţia oferită dreptului de proprietate de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale nu este întotdeauna nelimitată, iar aceste limite sunt recunoscute şi prin art. 51 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, îndeplinirea condiţiilor pentru existenţa acestor limitări fie nu a fost analizată de către instanţa de apel, fie nu este îndeplinită.

Legislaţia specială din România cu privire la "utilităţile publice" implică o ingerinţă în dreptul fundamental de proprietate al titularilor dreptului de proprietate afectaţi de aceste "utilităţi publice" şi trebuie analizată ca o privare de proprietate, conform tezei a doua a art. 17 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Având în vedere că drepturile de proprietate ale reclamanţilor şi intervenienţilor au fost constituite după 1 ianuarie 2007, data intrării în vigoare a Tratatului de Aderare a României la Uniunea Europeană, orice menţinere a dispoziţiilor sentinţei nr. 388/2018 a Tribunalului Hunedoara ar fi disproporţionată în raport cu cerinţele privind încrederea legitimă şi securitatea juridică.

Deşi a recunoscut aplicabilitatea art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, instanţa de apel a refuzat, în mod nelegal, să recunoască aplicabilitatea art. 1 Protocolul 1 la această Convenţie care instituie obligativitatea acordării de despăgubiri echitabile pentru orice limitare a dreptului de proprietate, în contextul în care terenurile traversate de conducta Hobita-Râul Bărbat-acumularea Cinciş-Hunedoara, de-a lungul celor 33 de km, nu au fost expropriate nici înainte şi nici după 1989.

Recurentul solicită instanţei de recurs să sesizeze Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cazul în care există incompatibilitate între dreptul comunitar şi dreptul intern naţional şi instanţa de recurs nu o poate soluţiona în baza jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi a celei naţionale, fără a se face apel la aplicarea art. 267 din Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene.

Prin includerea ex lege, în legislaţia specială a utilităţilor publice a anumitor drepturi de uz şi servitute asupra terenurilor proprietate privată, titularii drepturilor de proprietate sau uzufruct viager sunt deposedaţi efectiv de dreptul lor de a se servi exclusiv (usus) şi de dreptul de a culege fructele (fructus) de pe terenurile în cauză. Astfel, sunt prezente în cauză cele două componente ale privării de bun: deposedarea şi transferul.

Cu privire la posibilitatea de a justifica o asemenea privare de proprietate, instanţa de judecată trebuia să examineze în special dacă aceasta nu atribuie părţilor afectate o "sarcină disproporţionată". În plus, pentru a respecta cerinţa proporţionalităţii, această despăgubire trebuie să aibă loc într-un termen rezonabil.

Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, o privare de proprietate constituie în mod normal o atingere excesivă, iar o lipsă totală de despăgubire se poate justifica în temeiul articolului 1 numai în circumstanţe excepţionale.

În cauză nu este enunţată, într-o formă precisă şi previzibilă, constituirea dreptului de uz şi de servitute legală asupra terenurilor recurenţilor ce sunt traversate de conductele de apă. Mai mult, proprietatea asupra acestei conducte de aducţiune a apei nu este clarificată din punct de vedere legal. Or, nu este lămurită tocmai legalitatea dobândirii şi apoi a transferului conductei de aducţiune a apei în cadrul proprietăţii publice a Municipiului Hunedoara.

Legislaţia specială cu privire la utilităţile publice din România nu prevede un mecanism specific de despăgubire pentru proprietarii deposedaţi şi supuşi servituţilor legale. Proprietarii deposedaţi pot să obţină o despăgubire doar în cadrul unor exproprieri sau în cadrul unor procese civile.

Contrar celor reţinute de către instanţele de fond, nu există nici în cadrul interogatoriului şi nici în dosar vreo probă potrivit căreia recurentul ar fi cunoscut existenţa conductelor înainte de a achiziţiona bunurile imobile reprezentate de terenurile agricole şi păduri, motiv pentru care instanţa de apel îl prezumă în mod nelegal pe recurent ca fiind de rea-credinţă.

Toate drepturile de proprietate ale recurentului, ale S.C. D. S.R.L. şi nuda proprietate a recurentei E. au fost înscrise în cartea funciară de către autorităţile publice competente, astfel că exista, la momentul intrării în patrimoniul proprietarilor a acestor imobile, speranţa legitimă că sunt titularii unui drept complet de proprietate.

Ca atare, în mod greşit instanţa de apel a respins existenţa unei speranţe legitime prin invocarea unei teze nedovedite: cea a unei presupuse rele-credinţe a reclamantului şi intervenienţilor.

Concluzia instanţei de apel, potrivit cu care nu se poate reţine caracterul oneros al servituţilor în discuţie, este eronată deoarece este de neacceptat aplicarea discriminatorie, în funcţie de data tranzacţiei notariale a terenurilor, a obligaţiei de despăgubire şi nu poate fi justificată nici de motive de ordine publică, nici de motive de siguranţă publică sau de sănătate publică.

Instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a legii, nereţinând incidenţa, după data de 1 octombrie 2011, a noului C. civ., în speţă a art. 230 şi a art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 privitoare la punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009, precum şi a art. 6 alin. (5) şi (6), art. 621 alin. (1) şi art. 625 din noul C. civ.

Instanţa de apel nu a avut în vedere că, din nevoia de armonizare a legislaţiei la jurisprudenţa şi legislaţia Uniunii Europene, intrarea în vigoare a noului C. civ. a fost însoţită de abrogarea tuturor actelor normative speciale sau complementare preexistente care contraveneau reglementărilor sale.

Instanţa de apel nu a dat efectivitate principiului aplicării imediate a legii noi, statuat prin art. 5 alin. (2) al Legii nr. 71/2011 şi prin art. 6 alin. (5) şi (6) C. civ., potrivit căruia dispoziţiile C. civ. se aplică şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia derivate din regimul general al bunurilor şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii subzistă şi după intrarea în vigoare a C. civ.

Instanţa de apel nu a încadrat corect situaţia de fapt din litigiul dedus judecăţii din perspectiva noului C. civ., în vigoare de la 1 octombrie 2011, şi nu a distins între noţiunile juridice de servitute şi uz şi noţiunea juridică de limitare a dreptului de proprietate.

Atât expertiza topografică, cât şi expertiza în construcţii şi evaluare nu au fost nici valorificate şi nici înlăturate de către instanţa de apel, iar anumite bunuri nu au fost individualizate în mod clar prin comparare cu lista publicată în cadrul Hotărârii de Guvern nr. 1352/2001, existând o serie de bunuri rămase în patrimoniul privat al pârâţilor care nu au fost identificate într-un document public, opozabil erga omnes.

În faza procesuală a recursului a fost formulată de către recurentul A. cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene care a fost respinsă pentru argumentele expuse în încheierea de şedinţă din data de 24 octombrie 2019.

Analizând recursurile formulate, Înalta Curte constată următoarele:

1. În ceea ce priveşte recursul declarat de intervenienta E., Înalta Curte observă că instanţa de apel a respins apelul incident al acesteia întrucât cererea de intervenţie pe care a formulat-o a fost respinsă ca inadmisibilă de către prima instanţă, prin încheierea pronunţată la data de 03.06.2015, iar, conform art. 52 din C. proc. civ. vechi, încheierea prin care instanţa hotărăşte asupra încuviinţării în principiu a intervenţiei nu se poate ataca decât odată cu fondul, astfel că nemulţumirile intervenientei E. nu puteau fi examinate decât în cadrul apelului îndreptat împotriva încheierii prin care i s-a respins cererea ca inadmisibilă, iar nu printr-un apel incident, care nu a făcut nicio referire la considerentele avute în vedere de prima instanţă pentru respingerea ca inadmisibilă a cererii.

Recursul declarat de apelanta-intervenientă E. urmează a fi analizat numai în raport de acele criticile aduse deciziei din apel care vizează admisibilitatea apelului incident, neputând fi analizate celelalte motive de recurs care privesc fondul cauzei, de vreme ce acestea exced aspectelor de legalitate asupra cărora instanţa de apel a fost ţinută a se pronunţa în ceea ce o priveşte pe intervenienta E..

Recurenta susţine că, prin respingerea apelului incident ca inadmisibil, instanţa de apel i-a negat dreptul la un proces echitabil şi dreptul la un recurs efectiv şi, obligată fiind să îşi precizeze apelul, a trebuit să plătească o taxă de timbru pe care solicită instanţei de recurs să i-o restituie.

Interesul recurentei în recunoaşterea calităţii sale de intervenientă derivă din deţinerea nudei proprietăţi pentru imobilele traversate de aducţiunea de apă Hobita-Râul Bărbat-Lacul Cinciş-Hunedoara, calitate în care, susţine recurenta, va suporta riscul de a nu fi despăgubită pentru lipsa de plusvaloare, în cazul în care se recunoaşte caracterul oneros al servituţii legale.

Analizând aceste critici, Înalta Curte observă că interesul recurentei în formularea cererii de intervenţie nu a fost pus în discuţie şi analizat, instanţa de apel limitându-se la a se pronunţa asupra admisibilităţii cererii de apel incident, datorită caracterului peremptoriu al excepţiei inadmisibilităţii, care a impus soluţionarea sa cu prioritate.

Procedând astfel, apelantei nu i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil sau dreptul la un recurs efectiv, instanţa fiind ţinută să cerceteze cu prioritate dacă au fost respectate dispoziţiile legii de procedură civilă cu privire la calea de atac pe care apelanta putea să o exercite şi la încadrarea criticilor în limitele aspectelor pe care prima instanţă de fond le-a avut în vedere la pronunţarea soluţiei în cauză, constatându-se că apelanta nu a respectat aceste reguli.

Recurenta nu invocă nerespectarea art. 472 din C. proc. civ., privind apelul incident, astfel că nu pot fi identificate critici a căror analiză să releve o eventuală încălcare a dreptului său la un proces echitabil şi la un recurs efectiv, ca efect al respingerii ca inadmisibil a apelului incident.

Soluţia instanţei de apel a fost dată după îndeplinirea unei alte obligaţii prealabile, cea a timbrării căii de atac, prevăzută de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cerinţă pe care apelanta a îndeplinit-o, ceea ce a împiedicat aplicarea sancţiunii anulării cererii, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997.

Solicitarea adresată instanţei de recurs pentru restituirea taxei de timbru achitată în faza procesuală a apelului, motivată de respingerea ca inadmisibilă a cererii de apel incident, este nefondată, întrucât Legea nr. 146/1997 nu prevede posibilitatea unei astfel de restituiri.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte urmează a respinge recursul declarat de intervenienta E..

2-3. Analizând recursurile declarate de reclamantul A. şi de intervenienta S.C. D. S.R.L. Orăştie, Înalta Curte le va respinge pentru următoarele considerente comune:

Criticile privind greşita respingere a acţiunii pentru lipsa calităţii procesuale pasive a C., S.C. B. S.A. Deva, Statul Român şi Consiliul Judeţean Hunedoara sunt nefondate întrucât nesocotesc o situaţie de fapt necontestată, aceea că instalaţiile şi conductele care compun infrastructura tehnico-edilitară de aducţiune a apei pe ruta Hobiţa - Râul Bărbat - Hunedoara aparţin domeniului public al Municipiului Hunedoara, astfel cum rezultă din anexa 4 la Hotărârea de Guvern nr. 1352/2001 privind atestarea domeniului public al judeţului Hunedoara precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din judeţul Hunedoara (poziţiile 958 - 971 din anexă).

Prin urmare, Municipiul Hunedoara este singura entitate care deţine calitatea de proprietar al instalaţiilor de aducţiune a apei pe ruta menţionată, calitate care îi conferă şi atributul de titular al dreptului de servitute asupra terenurilor afectate de aceste conducte, instalaţii şi drumuri de acces.

Municipiul Hunedoara a delegat o parte din dezmembrămintele dreptului de proprietate, cu excepţia dreptului de dispoziţie, singurul dintre dezmembrământele dreptului de proprietate care îi permite să dispună micşorarea patrimoniului prin plata de despăgubiri.

De vreme ce numai Municipiul Hunedoara poate fi obligat în raportul juridic dedus judecăţii, persoanele care au asigurat mijloacele de finanţare a conductei de aducţiune a apei nu au calitate procesuală pasivă şi devin lipsite de relevanţă juridică aspectele referitoare la existenţa în patrimoniul altor persoane juridice a unor dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, altele decât dreptul de dispoziţie.

Pârâtele C. Hunedoara şi S.C. B. S.A. Deva nu pot fi obligate în raportul juridic dedus judecăţii întrucât au doar atribuţii decizionale cu privire la activitatea efectivă de gestionare a serviciilor publice de alimentare cu apă şi canal, astfel că nu pot să dispună asupra cererilor reclamantului care au legătură cu dreptul de proprietate asupra conductelor şi cu dreptul de servitute asupra terenurilor.

Întrucât sistemul de aducţiune al apei nu se află în proprietatea C. Hunedoara şi S.C. B. S.A. Deva şi nici în proprietatea Statului Român ori a Consiliului Judeţean Hunedoara, Înalta Curte consideră că, în mod corect, au fost admise excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a acestor pârâţi.

De vreme ce s-a constatat că S.C. B. S.A. Deva nu are calitate procesual pasivă, era lipsită de interes analiza criticii privitoare la nepronunţarea asupra cererii de acordare a chiriei de către această pârâtă, întemeiată pe dispoziţiile art. 36 alin. (1) si (2) lit. d) din Legea nr. 51/2006.

Art. 10 alin. (6) lit. b) din Legea nr. 51/2006, potrivit căruia bunurile care deservesc mai multe unităţi administrativ-teritoriale dintr-un judeţ se înscriu în domeniul public al judeţului, nu atribuie, de plano, calitate procesual pasivă Consiliului Judeţean Hunedoara, instanţa fiind ţinută să verifice calitatea procesuală în cauză în raport de probele administrate, iar, din H.G. nr. 1352/2001 privind atestarea domeniului public al judeţului Hunedoara precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din judeţul Hunedoara (poziţiile 958 - 971 din anexă) rezultă că, în prezent, instalaţiile şi conductele care compun infrastructura tehnico-edilitară de aducţiune a apei pe ruta Hobiţa - Râul Bărbat - Hunedoara aparţin domeniului public al municipiului Hunedoara.

În recurs a fost invocată excepţia de nelegalitate a actelor care au stat la baza intrării în patrimoniul public al Consiliului Local Hunedoara a conductei de apă: Râul Bărbat-Hobiţa-Cinciş-Hunedoara care, iniţial, a aparţinut întreprinderii G. şi Consiliului Popular Judeţean Hunedoara, în părţi egale, însă recurentul A. nu a indicat în concret actele administrative atacate şi nu a argumentat nelegalitatea acestora.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004:

"Legalitatea unui act administrativ unilateral poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate. În acest caz, instanţa, constatând că de actul administrativ depinde soluţionarea litigiului pe fond, va sesiza prin încheiere motivată instanţa de contencios administrativ competentă, suspendând cauza".

Pentru a se stabili dacă de actul administrativ depinde soluţionarea litigiului pe fond era însă necesară indicarea actului administrativ şi motivarea în fapt şi în drept a cererii. În lipsa îndeplinirii acestor cerinţe, nu se pot identifica aspecte de nelegalitate, astfel încât excepţia de nelegalitate urmează a fi respinsă.

Analizând criticile referitoare la fondul cauzei, Înalta Curte observă că acţiunea a fost respinsă în integralitatea sa, atât cu privire la dobândirea, prin accesiune, a dreptului de proprietate asupra conductelor şi instalaţiilor de aducţiune a apei, edificate în anii 1978, 1994 şi 1997, care traversează terenurile aflate în proprietatea recurenţilor, cât şi cu privire la acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenurior afectate de aceste servituţi.

Ambele recursuri invocă numai greşita menţinere de către instanţa de apel a soluţiei de respingere a cererii de despăgubire, cu motivarea că exercitarea dreptului de servitute asupra proprietăţilor afectate de sistemul de alimentare cu apă şi canalizare se realizează cu titlu gratuit, pe toată durata existenţei acestuia.

În analiza caracterului gratuit al exercitării dreptului de servitute legală, Înalta Curte pleacă de la constatarea că instalaţiile şi conductele de aducţiune a apei care traversează terenurile aflate în proprietatea recurenţilor au fost edificate în anii 1978, 1994 şi 1997, deci atât în perioada regimului comunist, cât şi ulterior acestei perioade, însă anterior perioadei 2008 - 2011, în care reclamantul A. a achiziţionat terenurile afectate de aceste servituţi.

Odată cu adoptarea Legii privind serviciul de alimentare cu apă şi de canalizare nr. 241/2006, lege aplicabilă în cauză, caracterul gratuit al acestor servituţi, existent în perioada regimului comunist, a fost menţinut şi după anul 1989, astfel cum rezultă din art. 26 alin. (2) al acestei legi.

Potrivit art. 26 alin. (2) al Legii nr. 241/2006 (în forma în vigoare la data introducerii acţiunii, 31 01 2013), dreptul de servitute se exercită pe toată durata existenţei sistemelor de alimentare cu apă şi canalizare, pentru executarea lucrărilor necesare întreţinerii şi exploatării sistemelor respective, iar exercitarea dreptului la servitute asupra proprietăţilor afectate de sistemul de alimentare cu apă şi canalizare se realizează că titlu gratuit pe toată durata existenţei acestuia. Operatorii au obligaţia de a plăti proprietarilor despăgubiri, în condiţiile legii, doar dacă, cu ocazia intervenţiilor pentru retehnologizări, reparaţii, revizii, avarii, se produc pagube acestor proprietari.

Este de remarcat faptul că legiuitorul intern, deşi a instituit gratuitatea dreptului de servitute, a recunoscut titularilor dreptului de proprietate privată asupra terenurilor aservite un drept la despăgubire pentru pagubele pe care acestea le suportă cu ocazia intervenţiilor pentru retehnologizări, reparaţii, revizii, avarii.

Ulterior aderării României la Uniunea Europeană, la 1 ianuarie 2007, a fost adoptată Legea nr. 287/2009 privind noul C. civ., ca lege generală, prin care legiutorul român a păstrat caracterul gratuit al limitărilor aduse dreptului de proprietate prin construirea de reţele edilitare, constând în conducte de apă, anterior intrării în vigoare a noului C. civ.

Astfel, art. 59 al Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului C. civ. precizează că dispoziţiile art. 621-625 C. civ. nu se aplică situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a noului C. civ., deci anterior datei de 1 10 2011.

Art. 621 alin. (1) şi (3) din noul C. civ. prevede că proprietarul este obligat să permită trecerea prin fondul său a reţelelor edilitare ce deservesc fonduri învecinate sau din aceeaşi zonă, de natura conductelor de apă, gaz sau altele asemenea, a canalelor şi a cablurilor electrice, subterane ori aeriene, după caz, precum şi a oricăror alte instalaţii sau materiale cu acelaşi scop şi, în toate cazurile, proprietarul are dreptul la plata unei despăgubiri juste, iar, dacă este vorba despre utilităţi noi, despăgubirea trebuie să fie şi prealabilă.

Datorită caracterului său special, cu aplicarea principiului "specialia generalibus derogant", art. 59 al Legii nr. 71/2011 înlătură de la aplicare dispoziţiile cu caracter general menţionate în art. 5 alin. (2) din aceeaşi lege, care statuează că dispoziţiile C. civ. sunt aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a C. civ.

Păstrând soluţia legislativă anterioară menţionată în legea specială, respectiv în art. 26 alin. (2) din Legea nr. 241/2006, noul C. civ. nu cuprinde dispoziţii contrare care să atragă incidenţa art. 230 lit. b) din Legea nr. 71/2011, potrivit căruia la intrarea în vigoare a noului C. civ. se abrogă orice alte dispoziţii contrare, chiar dacă acestea sunt cuprinse în legi speciale.

Pornind de la o situaţie de fapt necontestată, aceea că terenurile erau grevate de drepturile de servitute la momentul dobândirii lor de către reclamant şi intervenienţi, vânzătorul nu putea transmite în patrimoniul acestora mai mult decât el însuşi deţinea, astfel că, în mod corect, instanţa de apel a apreciat că aceştia nu puteau dobândi toate dezmembrămintele dreptului de proprietate.

Contrar susţinerilor recurenţilor, atunci când a specificat, prin raportare la probele administrate, că recurenţii-cumpărători au cunoscut împrejurarea că terenurile erau grevate de drepturile de servitute, instanţa de apel nu a reţinut existenţa relei credinţe a acestora şi nici nu a acordat relevanţă juridică acestui aspect, din perspectiva întinderii dreptului de proprietate pe care l-au dobândit.

Prin urmare, sunt nefondate criticile recurenţilor privind greşita aplicare a prezumţiei de rea-credinţă şi înlăturarea, în temeiul acestei prezumţii, a speranţei legitime a cumpărătorilor că sunt titularii unui drept complet de proprietate.

Gratuitatea limitării aduse dreptului de proprietate privată prin servituţi legale nu contravine nici dispoziţiilor art. 44 din Constituţie, care garantează dreptul de proprietate privată, întrucât alin. (7) al art. 44 din Constituţie stipulează pentru proprietar obligaţia de respectare a sarcinilor care, potrivit legii, revin proprietarului. Or, Legea nr. 241/2006 impune proprietarului o obligaţie de respectare a sarcinilor determinate de reţele de alimentare cu apă, inclusiv în ceea ce priveşte gratuitatea.

Luând în considerare argumentele expuse anterior, Înalta Curte apreciază că hotărârea atacată este legală din perspectiva legii interne.

Recurenţii susţin că dreptul lor de proprietate este protejat atât prin dreptul Uniunii Europene, respectiv prin art. 6 din TFUE, art. 17 alin. (1), art. 51 alin. (1) şi art. 52 alin. (3) din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, cât şi prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale şi ale art. 1 din Primul Protocol al acestei Convenţii şi, deşi aceste prevederi sunt obligatorii pentru România de la data aderării, ele se aplică şi efectelor viitoare ale unor situaţii apărute înainte de aderare, cu prioritate faţă de dreptul intern, conform art. 20 din Constituţiei României şi a art. 4 din noul C. civ.

Dispoziţiile enunţate anterior se referă la protecţia dreptului de proprietate şi la limitele exercitării acestui drept, astfel cum sunt cuprinse în Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene şi în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, înţelesul şi întinderea lor fiind aceleaşi în cele două acte normative, cu posibilitatea de a acorda o protecţie mai largă dreptului de proprietate pentru dreptul Uniunii Europene.

În analiza acestei critici, Înalta Curte pleacă de la principiile aplicării dreptului Uniunii Europene: principiul efectului imediat, principiul efectului direct, principiul priorităţii, principiul echivalenţei, principiul efectivităţii, principiul autonomiei procedurale şi principiul obligaţiei de cooperare loială, constatând dintr-un început că nici unul dintre aceste principii nu prevede aplicarea retroactivă a dreptului unional.

Situaţiile născute anterior momentului ratificării Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi anterior aderării la Uniunea Europeană, care produc efecte şi ulterior acestor momente, vor fi reglementate în noile legi adoptate de statele membre, dacă acestea consideră oportun. În aceste condiţii, noile legi trebuie să respecte garanţiile cerute de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi de dreptul unional care, la data adoptării respectivelor legi interne, sunt obligatorii pentru statul membru şi se aplică cu prioritate.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenţia. În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire (Cauza Atanasiu şi alţii împotriva României, parag. 135-136).

Servituţiile legale care limitează dreptul de proprietate asupra acestor terenuri au fost constituite în anii 1978, 1994 şi 1997, deci în perioada regimului comunist, dar şi ulterior acesteia.

După înlăturarea regimului comunist, România a adoptat mai multe legi de reparaţie în materia proprietăţii, considerând că se impune acordarea de măsuri reparatorii, în natură sau prin echivalent, către toţi proprietarii de la care imobilele sau bunuri mobile au fost trecute în proprietatea statului prin naţionalizare, dar a înţeles să păstreze gratuitatea servituţilor determinate de existenţa reţelelor edilitare, ca bunuri publice, care afectează terenurile aflate în proprietate privată, indiferent de regimul juridic al acestor terenuri, în condiţiile anterior menţionate.

Analizând caracterul proporţional al afectării dreptului de proprietate, prin instituirea unor servituţi în favoarea unor "bunuri publice", Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statul dispune de o marjă largă de apreciere pentru a-şi desfăşura politicile de interes general, că legile naţionale conţin garanţii atunci când condiţionează exercitarea dreptului de uz şi de servitute de respectarea principiilor echităţii şi minimei afectări a dreptului de proprietate, iar, atunci când legiuitorul intern optează pentru soluţia gratuităţii exercitării drepturilor de uz şi de servitute, proprietarii afectaţi nu se află în imposibilitate absolută de a fi despăgubiţi pentru efectele prejudiciabile ale lucrărilor realizate de către titularii autorizaţiilor în exercitarea dreptului lor de uz şi servitute (cauza Mirela Cernea şi alţii împotriva României).

Astfel cum s-a menţionat, după anul 1989, pentru situaţia imobilelor afectate de servituţi legale, au fost adoptate: Legea nr. 241/2006, ca lege specială, aplicabilă în cauză, şi Legea nr. 287/2009 privind C. civ., ca lege generală, ambele legi menţionând caracterul gratuit al servituţiilor legale instituite anterior intrării lor în vigoare.

Legea nr. 241/2006, fiind adoptată de România în anul 1994, după ratificarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, intră sub incidenţa aplicării Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Art. 26 alin. (2) din Legea nr. 241/2006, deşi prevede gratuitatea exercitării drepturilor de uz şi de servitute, acordă recurenţilor dreptul de a fi despăgubiţi pentru efectele prejudiciabile ale lucrările realizate de către titularii autorizaţiilor în exercitarea dreptului lor de uz şi servitute.

În aceste condiţii, recurenţii nu pot susţine cu temei că a avut loc o încălcare a dreptului lor de proprietate, în raport de art. 1 din Primul Protocol la Convenţie, decât cu neobservarea dezlegărilor date de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Mirela Cernea şi alţii împotriva României, citate anterior.

Înalta Curte nu va mai analiza celelalte aspecte invocate în recurs (spre pildă: neidentificarea fiecărui imobil sau stabilirea întinderii despăgubirilor) întrucât reprezintă pretenţii subsecvente recunoaşterii îndreptăţirii reclamantului la despăgubiri, petit care a fost respins.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că motivele de recurs invocate nu sunt fondate şi, în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursurile declarate de reclamantul A., de intervenienta S.C. D. S.R.L. şi de intervenienta E..

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia de nelegalitate a actelor administrative, invocată de recurentul-reclamant A..

Respinge recursurile declarate de reclamantul A., de intervenienta S.C. D. S.R.L. şi de intervenienta E. împotriva deciziei civile nr. 413 din 5 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 noiembrie 2019.