Spouse's fraud and unlawful-cause challenge to notarial partition, damages claim rejected as unfounded; appeal costs awarded

Şedinţa publică din data de 7 noiembrie 2019

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Alba Iulia la data de 26.10.2016 şi completată la data de 23.02.2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtele B., Notar Public C. şi Traducător D., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună:

- anularea actului de partaj voluntar autentificat sub nr. x/11.12.2013 de către Notar Public C., cu consecinţa repunerii pârâţilor in situaţia anterioara semnării actului de partaj voluntar, având ca obiect imobilele identificate de reclamant în cerere

- obligarea pârâtelor, în solidar, la plata sumei de 150.000 euro reprezentând contravaloarea beneficiului nerealizat de pe urma lipsei calităţii de asociat în S.C. E. S.R.L., de pe urma lipsei de folosinţă a imobilelor identificate la pct. 1, pe perioada 11.12.2013 - prezent;

- anularea actului de lichidare a regimului comunităţii legale în vederea schimbării regimului matrimonial autentificat sub nr. x/11.12.2013 de către BNP C.;

- anularea convenţiei matrimoniale între soţi autentificată sub nr. x/11.12.2013 de către BNP C.;

La data de 23 februarie 2017, reclamantul şi-a modificat acţiunea, dosarul Judecătoriei Alba Iulia, solicitând anularea actului de lichidare a regimului comunităţii legale autentificat sub nr. x/2013, anularea convenţiei matrimoniale între soţi autentificată sub nr. x/2013, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea de declinare

Prin sentinţa civilă nr. 471/2017, Judecătoria Alba Iulia a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată de instanţă din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei I Civile a Tribunalului Alba, reţinând că primul capăt de cerere are valoarea de 1.312.746 RON, iar cel de al doilea de 150.000 euro.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 41 din 11.01.2018 2018, Tribunalul Alba, secţia I civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor D. şi a Notarului Public C..

A respins acţiunea formulată de către reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele B., Notar Public C. şi D..

A obligat reclamantul A. la plata în favoarea pârâtei B. a sumei de 15.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

A obligat reclamantul A., la plata în favoarea pârâtei D. a sumei de 800 RON, reprezentând cheltuieli de judecată. În motivare, tribunalul a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive ale pârâtelor D. şi a Notarului Public C., întrucât se susţine că pârâta a comis o faptă ilicită, solicitându-se despăgubiri, iar notarul public este cel care a încheiat actele juridice a căror anulare se cere, mai ales că se susţine că a fost complice la fraudarea voinţei reclamantului, prin inducerea sa în eroare.

Pe fond, s-a reţinut că reclamantul A., cetăţean german, susţine că a fost indus în eroare de soţia sa B. (cetăţean român cu care se află în proces de divorţ), în complicitate cu notarul public şi cu traducătorul de limba germană, pentru a încheia mai multe acte juridice care l-au prejudiciat, în sensul că i-a cedat soţiei sale întreaga avere, cu titlu gratuit, deşi acesta credea că se încheie doar testamente reciproce.

Tribunalul a avut în vedere că reclamantul nu a avut niciodată calitatea de asociat la S.C. E. S.R.L., despre care se menţionează în actul de partaj că este bun comun.

De asemenea, a constatat că reclamantul şi pârâta B. sunt căsătoriţi din anul 1992, iar terenurile care au făcut obiectul partajului au fost dobândite în anul 1996, deci într-o perioadă în care Constituţia României interzicea expres cetăţenilor străini să dobândească terenuri în România, potrivit art. 41.

Acesta este motivul pentru care pârâta a cumpărat singură acele terenuri şi a fost menţionată singură în cartea funciară ca proprietară, deşi era căsătorită la acel momentul cu reclamantul, cetăţean german.

Tribunalul a reţinut că singurul bun comun al părţilor îl constituiau construcţiile menţionate în actul de partaj, în privinţa cărora nu exista vreo interdicţie ca cetăţenii străini să devină proprietari. Prin urmare, a arătat instanţa, în ipoteza în care s-ar anula acel act de partaj, reclamantul nu ar avea nici un folos, întrucât terenurile respective (precum şi S.C. E. SRL) ar reveni tot în patrimoniul pârâtei.

Reclamantul, prin apărător, a susţinut prezenţa unui mandat fără reprezentare (adică un caz particular de simulaţie prin interpunere de persoane), în sensul că reclamantul ar fi mandatat-o pe soţia sa să cumpere acele terenuri în anul 1996, având în vedere interdicţia constituţională.

Instanţa a constatat că nu s-a formulat vreo acţiune în simulaţie, cum prevede art. 1175 C. civ. de la 1864 şi nici dovada că există un act secret, respectiv un contraînscris care, la rândul său, să fie valabil, cu menţiunea că un astfel de act secret ar fi trebuit să nu urmărească fraudarea legii (cum ar fi o interdicţie constituţională pentru anumite persoane de a dobândi anumite bunuri) şi să fie încheiat în forma prevăzută de lege (fiind vorba de terenuri, trebuia încheiat în scris, tot la notar).

Instanţa a constatat că niciuna dintre aceste condiţii nu este îndeplinită în cauză, astfel că nu s-a făcut dovada unui mandat fără reprezentare, bunurile respective intrând în patrimoniul pârâtei, ca unic proprietar.

Cu privire la susţinerile reclamantului referitoare la inducerea în eroare de către soţia sa, în complicitate cu notarul public şi cu traducătoarea (invocă lipsa consimţământului, cauza ilicită, imorală, dolul), instanţa a reţinut că potrivit art. 270 C. proc. civ. înscrisul autentic face deplină dovadă faţă de orice persoană, până la declararea sa ca fals, cu privire la constatările făcute personal de către cel ce a autentificat înscrisul, în condiţiile legii.

Mai arată instanţa că, potrivit art. 81 alin. (4) din Legea nr. 36/1995, traducerea scrisă a actelor notariale într-o altă limbă se poate face la solicitarea expresă a părţilor, însă în speţă nu s-a făcut dovada unei astfel de cereri din partea reclamantului.

S-a reţinut că reclamantul nu a fost în măsură să răstoarne prezumţia de adevăr a menţiunilor din cuprinsul actelor autentice menţionate mai sus, iar martorii prezentaţi de acesta au aflat despre neînţelegerile dintre părţi rezultate în urma încheierii acelor acte, după 2 ani.

În plus, la dosarul cauzei a fost depusă o adresă din partea unui alt notar (F.- f. x vol. 2), în care acesta a adus la cunoştinţa instanţei că în vara anului 2013 (deci, cu câteva luni înainte de încheierea actelor juridice care fac obiectul prezentei cauze), s-a prezentat la acesta reclamantul şi pârâta, însoţiţi de traducătorul autorizat D., care i-au solicitat o consultaţie juridică cu privire la posibilitatea ca bunurile soţilor din România să fie trecute pe numele soţiei reclamantului, restul bunurilor deţinute de acesta în Germania rămânând fiilor săi.

Ca atare, din cele arătate mai sus şi din ansamblu probator, instanţa a reţinut că reclamantul a avut reprezentarea actelor pe care urma să le semneze şi a consecinţelor acestora, cu câteva luni înainte de încheierea acestora, exprimându-şi un consimţământ valabil şi neexistând o inducere în eroare.

3. Încheierea pronunţată de Curtea de Apel

Prin încheierea de şedinţă din data de 27 iunie 2018, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a admis, în parte, cererea în probaţiune pentru următoarele considerente şi în următoarele limite: cu privire la cele două probe cu expertiza contabilă şi în construcţii a respins cererea, având în vedere faptul că nu sunt utile soluţionării cauzei la acest moment procesual, raportat la temeiurile de fapt şi de drept ale acţiunii şi probaţiunea administrată.

A respins cererea în lipsa acordului părţii care a fost prezentă în faţa avocatului, respectiv lipsa acordului pârâtei B..

A respins cererea în probaţiune cu audierea martorului F., având în vedere faptul că acesta a depus la dosar un înscris pe care l-a rectificat ulterior cu privire la dată, prin care şi-a exprimat punctul de vedere, a relatat instanţei ceea ce s-a întâmplat la biroul notarial la momentul la care părţile s-au prezentat.

A încuviinţat proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, precum şi cele necontestate, respectiv cele care nu au fost înlăturate de instanţa de fond.

În ceea ce priveşte solicitarea de a se pronunţa instanţa cu privire la transcrierea înregistrării convorbirii dintre reclamant, D. şi familia acesteia, a reţinut că aceasta constituie motiv de apel, asupra căruia instanţa urmează a se pronunţa.

A admis cererea de emitere a unei adrese către Biroul Notarului Public C., considerând-o utilă soluţionării cauzei, având în vedere şi poziţia avocatului G., a amânat judecarea cauzei şi a acordat un nou termen de judecată, pentru când se va emite adresă către Biroul Notarului Public C., pentru a depune la dosarul cauzei, în copie conform cu originalul, toate actele care se află în dosarele nr. x/2013,4186/2013 şi 4187/2013, anterior termenului acordat în cauză.

4. Decizia pronunţată de Curtea de Apel

Prin decizia nr. 891 din data de 3 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 41/11.01.2018 pronunţată de Tribunalul Alba, secţia I civilă şi a fost obligat apelantul A. la plata cheltuielilor de judecată în favoarea intimatei B. în sumă de 17.500 RON şi în favoarea intimatei D. în sumă de 1000 RON.

Curtea de apel a menţinut motivarea instanţei de fond.

5. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva încheierii de şedinţă din data de 27 iunie 2018 şi a deciziei nr. 891 din data de 3 octombrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, reclamantul A. a formulat recurs, care face obiectul prezentului dosar.

Cererea de recurs formulată de reclamantul A. este motivată, invocându-se art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Cu privire la incidenţa pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., reclamantul a susţinut că instanţa de apel a încălcat reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, făcând referire la administrarea şi completarea probatoriului administrat, criticând soluţia instanţei de apel de respingere a unor probe esenţiale în cauză.

Procedând astfel, instanţa de apel a încălcat dreptul la apărare al părţii, reglementat de art. 13 C. proc. civ., principiul nemijlocirii probelor prevăzut de art. 16 C. proc. civ., precum şi principiul rolului activ.

Cu privire la incidenţa art. 488 pct. 6 C. proc. civ., reclamantul a susţinut că există contradictorialitate între respingerea probelor solicitate de reclamant şi reţinerea instanţei că reclamantul nu şi-r fi dovedit solicitările.

Astfel, susţine reclamantul că a încercat să îşi probeze pretenţiile, dar instanţa a respins cererile sale de probatorii, pentru ca în decizie să reţină că nu le ar fi probat. În final, a arătat că este culpa instanţei, pentru că nu a admis cererile de probe, care erau utile şi pertinente în cauză.

Reclamantul a mai susţinut că este incident şi art. 488 pct. 8 C. proc. civ., fiind greşit aplicate prevederile art. 676 C. civ. care sunt norme imperative, de la care nu se poate deroga, cum greşit a reţinut curtea de apel; că actele încheiate nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 1179 alin. (1) pct. 4 C. civ., întrucât cauza este ilicită şi imorală, ceea ce constituie motiv de nulitate absolută a acestora.

S-a mai susţinut că au fost încălcate şi prevederile art. 9 din Legea nr. 36/1995, întrucât pârâta Notar Public C. nu a adus la cunoştinţa reclamantului natura juridică a actelor semnate şi nu a asigurat traducerea acestora.

O altă critică vuzează greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1214 C. civ., care reglementează dolul.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 21 martie 2019 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii de şedinţă din data de 27 iunie 2018 şi a deciziei nr. 891 din data de 3 octombrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea recursului la data de 17 octombrie 2019.

7. Apărările formulate în cauză

La data de 11 ianuarie 2019, Notar Public C. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

La data de 21 ianuarie 2019, intimata B. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată în sumă de 5.000 RON, ataşând chitanţa onorariului avocaţial nr. 3 din 8 ianuarie 2019.

La data de 21 ianuarie 2019, intimata D. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţiile inadmisibilităţii recursului, ca urmare a modificării art. 483 alin. (2) C. proc. civ., cauza având ca obiect convenţie matrimonială şi a nulităţii căii de atac pentru neîncadrarea criticilor în motivele de recurs prevăzute de art. 488 C. proc. civ. A solicitat şi judecarea cauzei în lipsă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate a dispoziţiilor art. 488 pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fie expuse:

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. art. 488 pct. 5 C. proc. civ., invocat de recurent, Înalta Curte reţine că acesta vizează neregularităţi de ordin procedural şi care sunt sancţionate cu nulitatea în condiţiile prevăzute de art. 174 C. proc. civ. Potrivit art. 174 C. proc. civ.: (1) Nulitatea este sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă. (2) Nulitatea este absolută atunci când cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes public. (3) Nulitatea este relativă în cazul în care cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes privat. Or, în raport de dispoziţiile legale enunţate, Înalta Curte constată că motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., a fost invocat de recurent cu referire la administrarea şi completarea probatoriului, fiind criticată soluţia instanţei de apel în ce priveşte respingerea unor probe, susţinându-se că procedând astfel, instanţa de apel i-a încălcat dreptul la apărare reglementat de art. 13 C. proc. civ., principiul nemijlocirii probelor prevăzut de art. 16 C. proc. civ., precum şi principiul rolului activ.

În raport de susţinerile recurentului, Înalta Curte reţine că aprecierea instanţei de apel în ce priveşte administrarea probelor nu poate fi supusă cenzurii instanţei de control judiciar având în vedere dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţii examinarea în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabil, iar aspectele ce ţin de administrarea şi aprecierea probelor reprezintă chestiuni de netemeinicie şi nu de nelegalitate.

Or, aprecierea asupra necesităţii administrării probelor este atributul exclusiv al instanţei, care prin încheierea din 27 iunie 2018 a admis în parte cererea în probaţiune pentru următoarele considerente în raport de următoarele limite.

Astfel, cu privire la proba cu expertiza contabilă şi respectiv în construcţii, instanţa de apel a respins cererea, având în vedere faptul că expertizele solicitate nu sunt utile soluţionării cauzei la acel moment procesual, raportat la temeiurile de fapt şi de drept ale acţiunii şi probaţiunea administrată.

De asemenea, instanţa de apel în exercitarea atributului exclusiv de apreciere a necesităţii admimnistrării probelor în ce priveşte audierea ca martor a avocatului din Germania a reţinut că în condiţiile în care acest martor a informat instanţa de fond că nu va depune mărturie decât în măsura în care va fi dezlegat de ambele părţi, şi cum pârâta a refuzat acest acord, a fost respinsă cererea în probaţiune faţă de lipsa acordului pârâtei B..

De asemenea, instanţa de apel în exercitarea aceluiaşi atribut enunţat a respins motivat cererea în probaţiune cu audierea martorului F., având în vedere faptul că acesta a depus la dosar un înscris pe care l-a rectificat ulterior cu privire la dată, prin care şi-a exprimat punctul de vedere, relatând instanţei ceea ce s-a întâmplat la biroul notarial la momentul la care părţile s-au prezentat.

Prin încheierea prin încheierea din 27 iunie 2018, instanţa de apel a încuviinţat proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, precum şi cele necontestate, respectiv cele care nu au fost înlăturate de instanţa de fond, reţinând că în ceea ce priveşte solicitarea cu privire la transcrierea înregistrării convorbirii dintre reclamant, D. şi familia acesteia, în condiţiile în care aceasta constituia motiv de apel, s-a conchis că va fi analizată în cadrul apelului, altfel ar însemna o antepronunţare asupra apelului.

Instanţa de apel a admis cererea de emitere a unei adrese către Biroul Notarului Public C., considerând-o utilă soluţionării cauzei, pentru a se depune în copie conform cu originalul, toate actele care se află în dosarele nr. x/2013,4186/2013 şi 4187/2013.

Or, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat deja, aprecierea asupra necesităţii administrării probelor este atributul exclusiv al instanţei, precum şi în condiţiile în care administrarea probelor nu poate fi supusă cenzurii instanţei de control judiciar având în vedere dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că prin respingerea motivată a cererii de administrare şi completare a probatoriului, nu se poate reţine că au fost încălcate dispoziţiile art. 13 şi 16 C. proc. civ.

Din perspectiva celor expuse, sunt nefondate susţinerile recurentului legate de incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de recurent în sensul că există contradictorialitate între respingerea probelor solicitate şi reţinerea instanţei că reclamantul nu şi-ar fi dovedit solicitările, Înalta Curte reţine că şi acest motiv este nefondat.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii instanţa trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi. Scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă.

Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Oligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constiuţie şi respectiv art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de instanţa ce are obligaţia legală de a proceda la o analiză a susţinerilor, argumentelor şi mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinenţa.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum şi la criticile recurentului legate de incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că instanţa de apel şi-a argumentat atât în fapt cât şi în drept soluţia adoptată în raport de motivele de apel invocate în condiţiile în care a reţinut că: "În speţă, argumentele reclamantului nu cuprind nici o referire la încălcarea unor norme imperative la încheierea celor două acte autentice, că trimiterea acestuia la normele cuprinse în Legea nr. 36/1995 (art. 9, art. 79, art. 81 alin. (2), alin. (4) şi alin. (5) şi art.

92) nu conduc la altă concluzie, că în speţă, cele două acte juridice contestate au fost încheiate în faţa notarului public, urmare a unei cererii formulate şi semnate de ambele părţi în acest sens; nu este prevăzută de lege condiţia ca reclamantul să prezinte un act medical la încheierea acestor acte, iar reclamantului i s-a acordă posibilitatea de a lua cunoştinţă de cuprinsul actului printr-un traducător, care le-a şi semnat". Din această perspectivă, Înalta Curte constată că instanţa de apel şi-a argumentat soluţia adoptată, reţinând de asemenea că "cerinţa impusă notarului prin alin. (2) al art. 82 este de a asigura persoanelor care nu vorbesc sau nu înţeleg limba română posibilitatea de a lua cunoştinţă de cuprinsul actului printr-un traducător, ceea ce s-a şi întâmplat în speţă.

Contrar susţinerilor apelantului acest text de lege nu instituţie obligaţia legală a notarului să asigure o traducere în scris, în contextul în care nu a existat o cererea în acest sens din partea sa. Actele întocmite (partaj voluntar şi lichidare a regimului comunităţii legale în vederea schimbării regimului matrimonial) sunt acte care au o reglementare legală în norma internă (art. 676, art. 320 C. civ.) fără a aduce prin conţinutul lor atingere unei norme legale sub bunelor moravuri". De asemenea,Înalta Curte constată că instanţa de apel şi-a motivat în fapt şi drept soluţia pronunţată în condiţiile în care a mai reţinut că" interdicţia prevăzută de Legea nr. 312/2015 cu privire la teren, nu are nici o relevanţă în cauză, atâta vreme cât este vorba de un bun dobândit de intimată în condiţiile legii, în perioada căsătoriei cu reclamantul, îmbrăcând astfel haina juridică a unui bun comun -art. 339 C. civ., ceea ce şi explică faptul menţionării sale în actul de partaj, respectiv actul de lichidare a regimului comunităţii de bunuri, fără a justifica însă nulitatea acestor acte atâta vreme cât părţile nu au contestat calitatea de bun comun; că atât art. 676 C. civ., la care face trimitere apelantul, cât şi art. 320 C. civ. care reglementează lichidarea regimului matrimonial instituie norme juridice dispozitive privitoare la modul de împărţire, astfel că părţile pot deroga de la acestea, dacă îşi exprimă acordul în acest sens, şi că "în n acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 1169 C. civ. potrivit cărora "Părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri".

S-a mai reţinut că argumentul vizând lipsa unei sulte şi a unei egalităţi la formarea loturilor nu reflectă încălcarea unei norme imperative şi nici nu este de natură să înlăture prezumţia unei cauze valabile la încheierea actelor în discuţie. Cu atât mai mult cu cât în speţă, prin actul de partaj voluntar reclamantul şi-a păstrat dreptul de uzufruct viager asupra imobilului înscris în CF nr. x a municipiului Alba şi menţionează expres că este "de acord cu această modalitate de partaj întrucât bunurile comune din Germania s-au transmis fiilor săi H.

şi I. cu înţelegerea ca aceştia să nu aibă pretenţii din bunurile din România". Instanţa de apel a reţinut că "aceeaşi precizare este făcută de reclamant şi în Testamentul autentificat la BNP C. prin încheierea de autentificare nr. 4183/11.12.2013, -act necontestat prin prezentul litigiu de către reclamant- prin care a transmis intimatei întreaga sa avere mobilă şi imobilă, tabulară şi extratabulară ce se va găsi la moartea sa în patrimoniul său pe teritoriul României, menţionând că a "lăsat prezentul testament dat fiind faptul că toate bunurile imobile şi imobile din Germania le-a lăsat fiilor săi din prima căsătorie domiciliaţi în Germania, prin acte întocmite în Germania".

O probă în acest sens este şi contractul de vânzare cumpărare din 01.05.2013 prin care reclamantul înstrăinează fiului său o firmă având ca obiect activitate de taximetrie înregistrată în Germania (Munchen) . În acelaşi sens este şi declaraţia martorei J.. Argumentarea soluţiei adoptate rezultă şi din analiza aspectelor invocate reţinându-se că "menţionarea faptului că bunurile comune din Germania s-au transmis fiilor reclamantului nu înseamnă că notarul a inclus aceste bunuri în convenţia de partaj, ci, reprezintă doar un considerent avut în vedere de părţi în partajarea bunurilor comune în modalitatea convenită de părţi.

Faptul că s-au încheiat la aceeaşi dată atât acte între vii cât şi un testament este explicabil atâta vreme cât părţile puteau dobândi în comun după încheierea celor două acte alte bunuri, care urmau deci, să intre sub regimul juridic al moştenirii testamentare. Din conţinutul actelor reiese întocmirea acestora conform art. 98 din legea nr. 36/1995 într-un singur exemplar original care rămâne la arhiva biroului notarial şi 4 duplicate din care 1 a rămas la arhiva biroului notarial iar celei 3 exemplare se vor elibera părţilor.

Susţinerea apelantului că nu ar fi primit un exemplar din duplicat, nu a fost dovedită conform art. 249 C. proc. civ., martorul audiat relatând doar cele spuse de reclamant după mai mulţi ani de la întocmirea actelor şi de altfel acest aspect nu este de natură a justifica nulitatea actului autentic". În acelaşi sens, al argumentării soluţiei adoptate, instanţa de apel a mai reţinut că " actele contestate de reclamant sunt acte autentice cu forţa probantă prevăzută de art. 270 C. proc. civ. potrivit căruia "înscrisul autentic face deplină dovadă faţă de orice persoană, până la declararea sa ca fals, cu privire la constatările făcute personal de către cel ce a autentificat înscrisul, în condiţiile legii".

De asemenea, instanţa de apel în motivarea soluţiei pronunţate aa mai reţinut că " invocând împrejurări anterioare, concomitente şi ulterioare încheierii actelor apelantul susţine că intimata în conigvenţă cu notarul şi traducătorul au omis să-l informeze asupra naturii juridice a tuturor actelor semnate, el dorind să încheie de fapt acte juridice pentru cauză de moarte, că aceste susţineri au fost corect înlăturate de prima instanţă, cu referire la probele dosarului, din care reiese faptul că reclamantul a derulat afaceri în România mai mulţi ani, în derularea acestor afaceri a semnat acte juridice în limba română fără traducător, la semnarea actelor în litigiu pendinte a fost însoţit de traducătorul agreat, care i-a efectuat servicii de traducere şi cu alte ocazii; iar în situaţia în care avea nelămuriri cu actele încheiate avea posibilitate de a solicita lămuriri, eventual să refuze semnarea acestora.

Potrivit principiului de drept nemo auditur propriam turpitudinem allegans (nimeni nu poate invoca in sustinerea intereselor sale propria sa culpa) apelantul nu se poate prevala de propria culpă în semnarea actele încheiate în faţa unui notar public, în prezenţa unui traducător, în justificarea unui demers juridic de faţă prin care se tinde anularea unor acte în vederea încheierii cărora părţile s-au consultat cu mai multe persoane de specialitate". În acelaşi sens al argumentării soluţiei date instanţa de apel a reţinut că " nu poate fi primită susţinerea apelantului vizând faptul că a înţeles că a semnat doar un act juridic (testamentul) atâta vreme cât actele juridice încheiate la aceeaşi dată de părţi au fost precedate de o cerere distinctă pentru redactarea şi autentificarea fiecare act (partaj, act de lichidare, convenţie-f.154,178,181 dosar apel), care poartă semnătura reclamantului".

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reţine că sunt nefondate susţinerile recurentului legate de incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, invocat de recurent, Înalta Curte reţine că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situaţiile în care instanţa aplică un act normativ care nu este incident în cauză, dă eficienţă unei norme generale în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greşită textului de lege aplicabil în cauză.

Or, examinarea criticilor din cererea de recurs raportat la obiectul dedus judecăţii, nu relevă că instanţa de apel ar fi încălcat sau aplicat greşit vreo normă de drept material în soluţionarea acţiunii în condiţiile în care obiectul dedus judecăţii vizează anularea actului de partaj voluntar autentificat sub nr. x/11.12.2013 de către Notar Public C., cu consecinţa repunerii pârâţilor în situaţia anterioară semnării actului de partaj voluntar, având ca obiect imobilele identificate de reclamant în cerere; obligarea pârâtelor, în solidar, la plata sumei de 150.000 euro reprezentând contravaloarea beneficiului nerealizat de pe urma lipsei calităţii de asociat în S.C.

E. S.R.L., de pe urma lipsei de folosinţă a imobilelor identificate la pct. 1, pe perioada 11.12.2013 - prezent; anularea actului de lichidare a regimului comunităţii legale în vederea schimbării regimului matrimonial autentificat sub nr. x/11.12.2013 de către BNP C.; anularea convenţiei matrimoniale între soţi autentificată sub nr. x/11.12.2013 de către BNP C., acţiune ce a fost modificată la 23 februarie 2017, dosarul Judecătoriei Alba Iulia, în sensul că s-a solicitat anularea actului de lichidare a regimului comunităţii legale autentificat sub nr. x/2013, anularea convenţiei matrimoniale între soţi autentificată sub nr. x/2013.

În raport de obiectul dedus judecăţii şi de hotărârea recurată, reclamantul a invocat incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., susţinând greşita aplicare a prevederilor art. 676 C. civ., precum şi faptul că actele încheiate nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 1179 alin. (1) pct. 4 C. civ., întrucât cauza este ilicită şi imorală. Incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a mai fost susţinută de reclamant şi din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 36/1995, întrucât pârâta Notar Public C. nu i-a adus la cunoştinţă natura juridică a actelor semnate şi nu a asigurat traducerea acestora, instanţa făcând şi o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1214 C. civ., care reglementează dolul.

În ceea ce priveşte greşita aplicare a dispoziţiilor art. 676 C. civ.,ce reglementează " regulile privitoare la modalitatea de împărţire a bunurilor comune", reguli aplicabile în cadrul partajului judiciar, în condiţiile în care cele două acte juridice contestate (şi anume actul de partaj voluntar autentificat sub nr. x/11.12.2013 de către Notar Public C., şi respectiv actul de lichidare a regimului comunităţii legale în vederea schimbării regimului matrimonial autentificat sub nr. x/11.12.2013 de către BNP C. şi convenţia matrimonială între soţi autentificată sub nr. x/11.12.2013 de către BNP C.), au fost încheiate în faţa notarului public, ca urmare a cererii formulate şi semnate de ambele părţi, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale enunţate în condiţiile în care atât art. 676 C. civ., cât şi art. 320 C. civ. (care reglementează lichidarea regimului matrimonial prin bună învoială sau în caz de neînţelegere pe cale judiciară), instituie norme juridice dispozitive privitoare la modul de împărţire, că în contextul acestora părţile din litigiul pendinte au optat pentru lichidarea regimului matrimonial prin " bună învoială" încheiind actele a căror anulare se solicită.

Cum dispoziţiile art. 1169 C. civ. prevăd că "Părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri", având în vedere acordul exprimat de părţi privind lichidarea regimului matrimonial prin " bună învoială", Înalta Curte reţine că sunt nefondate susţinerile reclamantului legate de greşita aplicare a prevederilor art. 676 C. civ., cu atât mai mult cu cât lipsa unei sulte şi a unei egalităţi la formarea loturilor, aşa cum bine a reţinut instanţa de apel, nu reflectă încălcarea unei norme imperative şi nici nu este de natură să înlăture prezumţia unei cauze valabile la încheierea actelor în litigiu în condiţiile în care prin actul de partaj voluntar reclamantul şi-a păstrat dreptul de uzufruct viager asupra imobilului înscris în CF nr. x a municipiului Alba menţionând expres că este "de acord cu această modalitate de partaj întrucât bunurile comune din Germania s-au transmis fiilor săi H.

şi I. cu înţelegerea ca aceştia să nu aibă pretenţii din bunurile din România", motiv pentru care Înalta Curte reţine că sunt nefondate şi susţinerile legate de neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 1179 alin. (1) pct. 4 C. civ. Nefondate sunt şi criticile legate de încălcălcarea dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 36/1995, în condiţiile în care actele contestate de reclamant sunt acte autentice "cu forţa probantă faţă de orice persoană, până la declararea în fals astfel cum prevăd dispoziţiile art. 270 C. proc. civ., cu privire la constatările făcute personal de către cel ce a autentificat înscrisul, în condiţiile legii", precum şi în condiţiile în care atât în actul de partaj voluntar cât şi în Testamentul autentificat la BNP C. prin încheierea de autentificare nr. 4183/11.12.2013 act încheiat la aceeaşi dată de 11 dec. 2013 dar necontestat în prezentul litigiul) reclamantul menţionează expres că este "de acord cu această modalitate de partaj întrucât bunurile comune din Germania s-au transmis fiilor săi H.

şi I. cu înţelegerea ca aceştia să nu aibă pretenţii din bunurile din România" şi că a "lăsat prezentul testament dat fiind faptul că toate bunurile imobile şi imobile din Germani le-a lăsat fiilor săi din prima căsătorie domiciliaţi în Germani, prin acte întocmite în Germania", Înalta Curte reţine că instanţa de apel a făcut o legală interpretare a dispoziţiilor legale enunţate, precum şi a dispoziţiilor art. 1214 C. civ., în condiţiile în care dolul nu se presupune, iar la semnarea actelor obiect al litigiului pendinte reclamantul a fost însoţit de traducătorul agreat, care i-a efectuat servicii de traducere şi cu alte ocazii aspect bine reţinut de altfel şi de instanţa de apel.

În ceea ce priveşte dolul invocat de reclamant ca viciu de consimţământ, din perspectiva celor două elemente componente şi anume unul obiectiv, material ce constă în utilizarea mijloacelor viclene, menite să inducă în eroare, şi unul subiectiv constând în intenţia de a induce în eroare, Înalta Curte reţine că în cauză nefiind probate aceste elemente sunt nefondate susţinerile reclamantului legate de încălcarea dispoziţiilor art. 1214 C. civ. Din perspectiva celor expuse, cum nici una din criticile reclamantuluii nu se circumscrie dispoziţiilor art. 488 pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii de şedinţă din data de 27 iunie 2018 şi a deciziei nr. 891 din data de 3 octombrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

În temeiul art. 451 alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi obligat recurentul reclamant la plata sumei de 17.157 RON, cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat în recurs către intimata pârâtă B..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii de şedinţă din data de 27 iunie 2018 şi a deciziei nr. 891 din data de 3 octombrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Obligă pe recurentul reclamant la plata sumei de 17.157 RON, cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat către intimata pârâtă B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 noiembrie 2019.