Scope of prescriptive interruption by tacit recognition of patent rights and the exclusion of post-licensing period from unauthorized use damages

Şedinţa publică din data de 5 noiembrie 2019

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la data de 23.04.2010 sub nr. x/2010, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Compania Naţională de Căi Ferate CFR-SA (CFR SA), Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâtele la plata următoarelor sume de bani:

- 8.000.000 euro în echivalent în RON la cursul BNR de la data plăţii - sumă reprezentând drepturi patrimoniale ce se cuvin reclamantului în calitate de titular al brevetului de invenţie RO 105.793/07.05.1990, determinate prin raportare la efectele economice produse având în vedere folosirea în exploatare de către CFR S.A. a invenţiei reclamantului;

- 200.000 RON - reprezentând cheltuieli efectuate de reclamant din bugetul personal pentru realizarea documentaţiilor tehnice, a proiectelor şi a prototipurilor necesare aplicării invenţiei.

Pârâta CFR S.A. a formulat cerere de chemare în garanţie împotriva S.C. B. S.A., pe temeiul art. 969 C. civ., solicitând ca, în măsura în care acţiunea reclamantului va fi admisă, chematul în garanţie să fie obligat la plata sumelor stabilite.

La data de 16.06.2010, pârâta CFR S.A. şi-a modificat cererea de chemare în garanţie, arătând că înţelege să cheme în garanţie pentru aceleaşi argumente şi în aceleaşi împrejurări şi pe S.C. C. S.A. şi S.C. Construcţii Feroviare Cluj S.A..

Prin încheierea din data de 4.10.2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant a semnatarului cererii de chemare în judecată, a luat act de faptul că excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie, ca urmare a existenţei unei clauze compromisorii, nu a mai fost susţinută de către chemata în garanţie C. S.A., în condiţiile în care pârâta CFR S.A. a arătat că cererea de chemare în garanţie este întemeiată exclusiv pe contractul nr. x/266 din 23.06.2006, care nu cuprinde o astfel de clauză.

A respins excepţia tardivităţii cererii modificatoare a cererii de chemare în garanţie, invocată de S.C. C. S.A., raportat la dispoziţiile art. 61, 134 şi 132 C. proc. civ.

A disjuns cererea de chemare în garanţie formulată împotriva S.C. Construcţii Feroviare S.A. Cluj, faţă de deschiderea procedurii generale a insolvenţei împotriva acesteia prin sentinţa nr. 2087/2008 pronunţată de Tribunalul Comercial Cluj în dosarul nr. x/2008.

Prin încheierea din data de 11.10.2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins, ca neîntemeiate, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a CFR S.A. şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte cererea principală, excepţii invocate de către pârâta CFR-SA; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii în cererea principală; a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în ceea ce priveşte cererile de chemare în garanţie formulate împotriva C. S.A. şi B. S.A.; a respins, ca rămasă fără obiect, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a C. S.A. în cererea de chemare în garanţie.

În motivarea hotărârii, tribunalul a reţinut că, independent de calitatea procesuală pasivă a Statului Român sau a B. S.A., CFR S.A. are calitate procesuală pasivă, împotriva sa pretinzându-se antrenarea răspunderii delictuale pentru folosirea metodei, dar şi a produsului obţinut direct prin procedeul brevetat (faptă interzisă de art. 32 din Legea nr. 64/1991), ca urmare a comenzilor pe bază de caiet de sarcini emise de către pârâtă. Prin urmare, chiar dacă este posibilă antrenarea răspunderii şi pentru stat sau pentru B., există identitate între subiectul pasiv al faptei ilicite - persoana care foloseşte produsul obţinut direct prin procedeul brevetat - şi CFR S.A..

În privinţa contractului încheiat cu B. S.A., tribunalul a constatat că pârâta a achitat preţul circuitelor C-4-64 către această societate nu poate fi opus reclamantului drept cauză exoneratoare de legitimare procesuală pasivă, deoarece actele dintre terţe persoane, nici nu vatămă, nici nu profită unei alte persoane (res inter alios acta neque nocere, neque prodesse potest). În plus, de faptul că poate fi antrenată răspunderea delictuală şi a altei persoane nu depinde calitatea procesuală pasivă a pârâtei, deoarece fapta terţului exonerează de răspundere delictuală numai în măsura în care se interpune determinant în lanţul cauzal dintre faptă şi prejudiciu, iar nu atunci când se impută fapte delictuale diferite.

În privinţa calităţii de proprietar a Statului Român, în calitate de proprietar al infrastructurii feroviare incluzând aceste circuite, tribunalul a constatat că susţinerea este corectă, existând identitate şi între Statul Român şi subiectul pasiv al faptei ilicite pretinse de reclamant prin cererea de chemare în judecată.

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, s-a reţinut că reclamantul a încercat să justifice antrenarea răspunderii civile delictuale a Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii prin faptul că acesta, în temeiul unui mandat legal, reprezintă acţionarul unic al CFR S.A. - Statul Român. Or, calitatea procesuală în prezenta cauză a Statului Român decurge din calitatea sa de proprietar al infrastructurii feroviare, iar nu din calitatea sa de unic acţionar al CFR S.A.. Chiar dacă, prin absurd, acţionarul unic ar răspunde personal delictual pentru fapta persoanei juridice, nu ar putea fi antrenată răspunderea mandatarului său - Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii care exercită drepturile sale potrivit H.G. nr. 581/1998.

Asupra prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantului s-a constatat că pretenţiile reclamantului au fost formulate pentru perioada 07.05.1990 - data cererii adresate Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci şi s-a arătat constant şi necontestat că circuitele C-4-64 au fost şi sunt în exploatare şi în prezent în infrastructura feroviară. La ultimul termen de judecată, reclamantul a arătat că pretenţiile sale se întind pe perioada care începe cu prima exploatare a invenţiei de către pârâtă.

Prin urmare, fapta imputată pârâţilor are un caracter continuu (există încălcări succesive ale dreptului de proprietate intelectuală supuse unei prescripţii extinctive distincte), ceea ce face ca cel puţin pentru trei ani anterior formulării cererii de chemare în judecată (23.04.2007), dreptul material la acţiune să nu fie prescris.

Pentru perioada de timp anterioară, tribunalul a constatat că momentul de la care curge termenul de prescripţie nu este cel al publicării brevetului de invenţie, ci raportat la cauza juridică a cererii de chemare în judecată, potrivit regulilor prevăzute de art. 8 din Decretul nr. 167/1958, este momentul când în urma începerii folosirii de către pârâţi a invenţiei, reclamantul "a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea".

Având în vedere permanenta comunicare dintre reclamant şi pârâţi în privinţa aplicării invenţiei, momentul începerii folosirii invenţiei corespunde cu momentul prevăzut de lege pentru începutul cursului prescripţiei. Anterior acestui moment nu se pune problema prescripţiei dreptului la acţiune, ci efectiv a temeiniciei cererii faţă de lipsa unei fapte ilicite constând din exploatarea invenţiei de către pârâţi.

Din memoriul de prezentare al dosarului de omologare finală rezultă că circuitele C-4-64 au fost introduse experimental la data de 15.11.1990 la 15 secţiuni izolate ale staţiei Corlăţeşti (RCF Bucureşti), ulterior introducerea circuitelor fiind extinsă. Tribunalul a apreciat că acesta este momentul când reclamantul poate pretinde săvârşirea unei fapte ilicite în sarcina pârâtelor.

Pentru această perioadă de timp tribunalul a constatat că a fost întrerupt cursul prescripţiei prin recunoaşteri succesive iniţial ale SNCF, ulterior ale CFR S.A. (nota nr. x/1993 de numire a membrilor comisiei pentru analiza ofertei reclamantului, adresa nr. x/1994 prin care s-a solicitat depunerea ofertei de contract, adresa Direcţiei Generale Infrastructură 114/A/3597/13.08.1997 de propunere a negocierii contractului şi a recompensei, adresa nr. x/1998, adresa nr. x/1999 a CFR S.A. care estimează recompensa la 2 miliarde rol, hotărârea CA în 22.09.1999 şi nr. 10/22.10.1999, nota nr. x/2001, adresa nr. x/13.12.2004 şi dispoziţia din 14.04.2009).

În ceea ce priveşte susţinerea pârâtei privind lipsa de opozabilitate a recunoaşterilor făcute de SNCF, tribunalul a constatat că aceasta nu poate fi reţinută, transmisiunea fiind făcută cu titlu universal în situaţia dizolvării fostei SNCF şi a preluării de către actuala pârâtă CFR S.A. a tuturor drepturilor şi obligaţiilor aferente exploatării infrastructurii feroviare.

Asupra excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune invocată de chematele în garanţie C. şi B., tribunalul a constatat că este întemeiată, având în vedere cauza juridică a cererilor de chemare în garanţie - antrenarea răspunderii contractuale a chematelor în garanţie - şi data încheierii acestor contracte (nr. x23.06.2006 în cazul B. şi contracte la nivelul anului 1998 în cazul C.).

Recunoaşterile făcute de pârât în privinţa pretenţiilor reclamantului nu sunt de natură a întrerupe prescripţia contractuală (ca orice act al unor terţe persoane, independent de orice voinţă a chemaţilor în garanţie).

Prin urmare, termenul de 3 ani s-a împlinit anterior formulării cererilor de chemare în garanţie, excepţiile fiind întemeiate.

Raportat la această soluţie, s-a constatat că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a C. a rămas fără obiect.

Prin sentinţa nr. 676/13.05.2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis în parte cererea precizată şi a obligat pe pârâta CFR S.A. să plătească reclamantului suma de 15.772.380 RON. Totodată, a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată împotriva Statului Român, a respins pentru lipsa calităţii procesuale pasive, cererea formulată împotriva pârâtului Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii şi a respins, ca prescrise, cererile de chemare în garanţie formulate de pârâtă împotriva C. S.A. şi B. S.A..

În motivarea sentinţei, tribunalul a reţinut că reclamantul A. este titularul brevetului x/7.05.1990 pentru invenţia "Metodă şi instalaţie de control pentru circuite de cale, cu impulsuri de curent alternativ", având 10 revendicări asupra metodei de control, instalaţiei de control, mai multor subansambluri specifice şi circuite electronice originale. Invenţia rezolvă problema precizării stării de "liber" sau de "ocupat" a liniilor şi macazurilor de cale ferată din staţii şi din linia curentă, concomitent cu controlul integrităţii electrice a şinelor, utilizabilă pe liniile feroviare având tracţiunea neelectrică sau electrică.

Brevetul a fost eliberat cu perioadă de protecţie 07.05.1990 - 07.05.2010, corespunzător datei cererii de brevet înregistrată la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci la 07.05.1990 cu nr. x. Hotărârea OSIM de acordare a brevetului a fost luată la data de 30.11.1992 sub nr. 6/065.

Astfel cum s-a reţinut prin încheierea de şedinţă din 11.10.2011, prima folosire, la nivel experimental, a invenţiei de către pârâtă (fosta SNCFR) a avut loc la data de 15.11.1990. Totuşi, potrivit raportului de expertiză tehnică, s-a reţinut că primele 15 circuite de cale au fost introduse experimental pe raza Regionalei CF Bucureşti, secţia CT 4 Ploieşti în Staţia CF Corlăţeşti la 15.12.1990.

Ulterior, la data de 19.09.1993, reclamantul a fost angajat în cadrul SNCFR (în prezent CFR SA), iar la data de 13.09.1993 acesta a înaintat pârâtei o ofertă privind folosirea metodei de control pentru un nou tip de circuit de cale (denumit în litigiu C-4-64). Imediat, la 16.09.1993, în cadrul SNCFR s-a constituit o comisie pentru examinarea acestei oferte.

De-a lungul timpului, prin diverse acte interne ale pârâtei a fost confirmată utilitatea implementării circuitelor de cale C-4-64 (a se vedea raportul comisiei de omologare, punctul de vedere al Direcţiei Generale Infrastructură nr. 114/A/3597). Tribunalul a reţinut că în acest act, emanând chiar de la pârâtă, sunt recunoscute diferite aspecte tehnice care se coroborează cu celelalte probe (expertiză tehnică) sub aspectul avantajelor aduse de implementarea circuitelor C-4-64.

La un anumit moment, în cadrul negocierilor dintre părţi, reclamantul a solicitat 50% din efectele economice, iar SNCFR a propus procentul de 10% din efectele economice, pentru creaţii tehnice deosebite. Concluziile exprimate în adresa nr. x/8.01.1998 au fost infirmate de noua comisie de examinare a ofertei, care a susţinut pretenţiile reclamantului şi beneficiile economice ale implementării invenţiei.

Potrivit hotărârii consiliului de administraţie CFR S.A. din data de 22.09.1999, s-a decis emiterea dispoziţiei de aplicare a soluţiei tehnice C-4-64 pe liniile CFR şi negocierea şi semnarea contractului de acordare a dreptului de utilizare a metodei de control (revendicarea 1 din brevet) cu recompensarea autorului în limita a 2.000.000.000 RON brut, reprezentând cca. 50% din economiile nete realizate până în prezent din economisirea energiei electrice. Acelaşi gen de corespondenţă a existat între părţi (solicitări ale reclamantului, decizii interne diverse ale pârâtei) până la iniţierea prezentului litigiu (potrivit documentelor ataşate cererii de chemare în judecată), fără însă ca aceasta să conducă la recompensarea materială în vreun fel a reclamantului.

În tot acest timp, pârâta a continuat să implementeze circuitele de cale C-4-64, omologându-le preliminar conform procedurii interne, la 16.11.1993 şi ulterior final, la 29.07.1996, cu reomologare la 20.03.2003. Între anii 1990-1994 aceste circuite au fost introduse numai în staţii de cale ferată dotate cu instalaţii de centralizare electrodinamică şi, începând cu 1995, aceste circuite au fost extinse şi pe liniile curente înzestrate cu instalaţii de bloc de linie automat şi ulterior la toate staţiile centralizate electronic.

Tribunalul a constatat că nu sunt incidente dispoziţiile art. 5 lit. b) din Legea nr. 64/1991, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile pentru ca dreptul la brevetul de invenţie să aparţină salariatului.

Data relevantă pentru analizarea incidenţei art. 5 este cea a cererii de brevet, deoarece de la data constituirii depozitului, titularul cererii beneficiază de o protecţie provizorie, sub condiţie suspensivă, care se definitivează la data acordării brevetului de invenţie. Or, la acea dată, reclamantul nu era angajatul pârâtei, astfel încât invenţia nu a fost realizată de reclamant în exercitarea funcţiei sale din cadrul SNCFR şi nici în domeniul activităţii acesteia, prin cunoaşterea sau folosirea tehnicii ori mijloacelor specifice ale SNCFR sau ale datelor existente în unitate, nici cu ajutorul material al acesteia.

Cu toate acestea, reclamantul are calitatea de inventator, iar pârâta a utilizat invenţia sa fără să încheie un contract de cesiune cu acesta, astfel încât fapta pârâtei are caracter ilicit în raport de dispoziţiile art. 32 alin. (2) lit. b) din lege, potrivit cărora:

"este interzisă efectuarea fără consimţământul titularului a următoarelor acte: (…) b) utilizarea procedeului, precum şi folosirea, (...) produsului obţinut direct prin procedeul brevetat, în cazul în care obiectul brevetului este un procedeu."

Cu privire la apărarea pârâtei în sensul că reclamantul a acordat licenţă exclusivă de producţie şi instalare singurului producător de la acea vreme - B. S.A., iar pârâta nu ar fi introdus în infrastructura publică circuitul C-4-64 fără acordul licenţiatului B., s-a constatat că, în apropierea omologării finale a circuitului C-4-64, prin contractul nr. x/30.08.1996, reclamantul a cedat B. S.A. licenţa exclusivă de exploatare pentru dreptul de producţie şi instalare al echipamentelor ce încorporează, parţial sau total, revendicările de la 2 la 10 din brevetul de invenţie, însă revendicarea 1 (metodă de control pentru circuite de cale, cu impulsuri de curent alternativ) nu a făcut obiectul acestui contract. Obiectul contractului îl constituie revendicarea 2 - instalaţie pentru aplicarea metodei, conform revendicării 1 şi celelalte revendicări subsecvente.

În ceea ce priveşte perioada decembrie 1990 - 1996, tribunalul a constatat că invenţia reclamantului a fost utilizată în mod susţinut, iar nu doar experimental, acest aspect rezultând cu prisosinţă din raportul de expertiză tehnică. Astfel, dacă în luna decembrie 1990 invenţia reclamantului a fost deja implementată într-o staţie, cu un total de 15 circuite C-4-64, în anul 1996 aceasta era implementată în două staţii, cu un număr de 569 circuite.

A fost înlăturată apărarea pârâtei întemeiată pe dispoziţiile art. 34 lit. e), potrivit cărora "nu constituie încălcarea drepturilor prevăzute la art. 32 şi 33 (...) e) folosirea în scopuri experimentale, exclusiv cu caracter necomercial, a obiectului invenţiei brevetate", în condiţiile în care tribunalul a reţinut că o serie de comisii şi specialişti din cadrul SNCFR au atestat potenţialul invenţiei reclamantului şi nici măcar o dată nu a fost sesizată vreo disfuncţionalitate (sau vreo condiţie specială care în cadrul activităţii de experimentare să conducă la concluzia că este necesară o cercetare mai îndelungată a consecinţelor aplicării invenţiei). Mai mult, invenţia a fost direct aplicată în circuitul feroviar (implicit, comercial).

Tribunalul a conchis în sensul că, pentru această perioadă de timp, pârâta (continuatoarea în drepturi a SNCFR) a folosit metoda şi instalaţia brevetate de reclamant fără a avea consimţământul acestuia. Sub acest aspect, reclamantul a permis folosirea invenţiei, însă condiţionat de achitarea unei remuneraţii corespunzătoare (potrivit corespondenţei dintre părţi depuse la dosar). Cum o asemenea remuneraţie nu a fost achitată (condiţia acordului de folosire nefiind îndeplinită), fapta pârâtei îmbracă aspect ilicit, fiind încălcate dispoziţiile art. 32 şi 33 din Legea nr. 64/1991, impunându-se antrenarea răspunderii delictuale a CFR.

În ceea ce priveşte perioada ulterioară anului 1996, când reclamantul a încheiat contractul nr. x/30.08.1996, prin care a acordat B. S.A. licenţa exclusivă de exploatare pentru dreptul de producţie şi instalare al echipamentelor ce încorporează, parţial sau total, revendicările de la 2 la 10 din brevetul de invenţie, iar pârâta a beneficiat de invenţia reclamantului prin intermediul B. S.A., tribunalul a constatat că nu mai sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Astfel, fapta reclamantei de folosire a invenţiei reclamantului nu mai constituie o folosire neautorizată, întrucât reclamantul s-a interpus prin fapta proprie în lanţul cauzal dintre faptă şi prejudiciu. Prin autorizaţia acordată B. de a produce şi instala C-4-64 şi de a valorifica pe teritoriul României această instalaţie, reclamantul a autorizat şi dobândirea de către clienţii B. a respectivei instalaţii.

Este adevărat că nu face obiectul acestei cesiuni revendicarea 1 din brevetul de invenţie (metoda de control), însă tribunalul a apreciat că, autorizând valorificarea instalaţiei (realizate conform revendicării 1), acesta a autorizat implicit şi folosirea respectivei metode de control.

Prin urmare, cererea reclamantului a fost considerată întemeiată numai pentru perioada decembrie 1990 - 1996, perioadă care limitează sub un prim aspect cuantumul prejudiciului.

Din punctul de vedere al determinării acestui prejudiciu, tribunalul a constatat că prin raportul de expertiză tehnică s-a stabilit că CFR S.A. a pus în funcţiune instalaţii de siguranţă a circulaţiei cu circuite de cale tip C-4-64 în 92 de staţii cu instalaţii de centralizare electrodinamică sau electronică, precum şi în 110 instalaţii de bloc de linie automat ale liniilor curente dintre staţii, respectiv un număr total de 4.355 circuite de cale tip C-4-64, care însumează peste 300 milioane ore de funcţionare.

Instalarea acestor circuite s-a făcut odată cu reabilitarea infrastructurii feroviare de către B. S.A. şi C. S.A. pe baza caietelor de sarcini întocmite de CFR S.A..

Beneficiile aduse prin implementarea invenţiei au fost determinate prin raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză ca fiind: cele legate de siguranţa circulaţiei, fiabilitatea, stabilitatea reglajelor, reducerea poluării sonore. Circuitele de cale C-4-64 semnalizează optic situaţiile de apariţie a unor semnale perturbatoare în circuitele de cale, sunt compatibile cu soluţiile de izolare a zonelor de macazuri cu amplasarea jantelor de schimbare a polarităţii pe liniile de abatere, sunt insensibile la variaţiile bruşte ale rezistenţei de balast datorate intemperiilor, au o stabilitate deosebit de mare a reglajelor, utilizează reţeaua de cabluri existentă, reduc spaţiul necesar instalării în sala de relee, nu implică alte cheltuieli de cercetare, proiectare şi experimentare, generează economie de energie electrică.

A fost determinată economia de energie electrică pentru o oră de funcţionare, în raport de circuitele de cale existente anterior; s-a stabilit un total de 313.114.076 ore de funcţionare din 1990 până în 2010, când a expirat perioada de protecţie a brevetului; precum şi un număr de 1515 joante izolante eliminate în aceeaşi perioadă ca efect a introducerii C-4-64; un număr de 51 de invertoare eliminate în perioada de folosire a C-4-64; un număr de 4781 relee transmiţătoare de tip TR-3B, TR-2000B şi TR-2000C, de 4235 blocuri descifratoare BDF-1 şi BDF-2, de 85 de emiţătoare de cod KPT, ce au fost scoase din instalaţiile anterioare ca urmare a eliminării comutaţiei mecanice prin introducerea circuitelor C-4-64.

Expertul tehnic a determinat şi unele avantaje colaterale referitoare la diminuarea manoperei, materialelor, utilajelor şi transportului, calculând orele economisite ca urmare a reducerii duratei verificărilor periodice (tabelul 6 al expertizei).

Opinia expertului tehnic a fost în sensul că pentru calculul exact de joante izolante eliminate, de invertoare, de relee transmiţătoare, blocuri descifratoare şi emiţătoare de cod KPT şi a numărului de ore economisite (dar care nu va schimba semnificativ numărul obţinut, cel mai probabil în sensul creşterii acestuia) este necesară anexarea Planurilor bifilare de izolare ale staţiilor CF şi a Schemelor de electroalimentare a secţiunilor izolate ale staţiilor CF înainte de introducere şi ulterior introducerii C-4-64, precum şi a Normelor de timp pentru verificare echipamente, respectiv salariul orar al personalului implicat în activitatea de verificare. Nici evidenţierea costurilor altor circuite de cale electronice sau a altor echipamente specifice nu a putut fi determinată în lipsa unei Liste a preţurilor circuitelor de clase de import şi a preţurilor subansamblurilor circuitelor de cale negociate de CFR S.A. cu producătorul subansamblurilor electronice B. S.A..

Raportul de expertiză contabilă a fost efectuat pe baza datelor tehnice ale raportului de expertiză tehnică. Expertul a stabilit că beneficiile rezultate din economia de energie electrică este în cuantum de 610.292.616 RON. Pentru eliminarea joantelor izolante, a invertoarelor, a releelor transmiţătoare, a blocurilor descifratoare de tip BDF-1 şi BDF-2 au fost determinate beneficii în cuantum de 568.913,69 RON, respectiv 388.903,71 RON, 461.857,29 RON, 157.789,97 RON. Aceste valori au fost actualizate în raport de rata inflaţiei.

Pentru avantajele colaterale decurgând din diminuarea manoperei, materialelor, utilajelor şi transportului, expertul contabil a constatat într-o primă fază că nu poate determina valoarea acestora în lipsa normelor de timp pentru verificarea echipamentelor şi a salariului mediu orar al personalului implicat. Ulterior, prin completarea raportului de expertiză s-a stabilit suma de 939.056,86 RON pentru aceste avantaje colaterale.

Reclamantul şi-a precizat acţiunea, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 616.756.080,97 RON, care reprezintă integralitatea beneficiilor economice obţinute de pârâtă din folosirea invenţiei pentru toată perioada dedusă judecăţii.

Sub un prim aspect, tribunalul a apreciat că cererea reclamantului poate fi admisă în parte, în sensul că acesta nu este îndreptăţit la toate beneficiile economice obţinute de pârâtă, întrucât o astfel de măsură ar constitui o descurajare a utilizării oricărei invenţii.

Întrucât, astfel cum s-a arătat anterior, invenţia nu a fost realizată în condiţiile art. 5 lit. b) din Legea nr. 64/1991, sunt aplicabile prin analogie dispoziţiile art. 91 alin. (4) din H.G. nr. 547/2008. Pe de altă parte, tribunalul a reţinut că în cadrul negocierilor dintre părţi, în cadrul uneia dintre comisiile de examinare din cadrul pârâtei, deşi reclamantul solicitase un procent de 50% din aceste beneficii, a propus un procent de 10%. Tribunalul a apreciat că acest procent este echitabil pentru ambele părţi (procentul de 4% este stabilit pentru situaţiile când unitatea are o anumită contribuţie la invenţie - resurse, timp, etc., or, în cauză, invenţia este realizată exclusiv prin efortul reclamantului astfel încât nu se impune acordarea unui asemenea procent). Acest procent este apreciat de tribunal ca acoperind şi despăgubirile materiale pentru resursele alocate de reclamant (capătul 2 al cererii).

Prin urmare, aplicând procentul de 10% la beneficiile totale determinate pentru perioada 1990 - 1996 (inclusiv cele din economia cu manopera), tribunalul a admis cererea în limita sumei de 15.772.380 RON (calculată potrivit anexelor raportului de expertiză contabilă).

În ceea ce priveşte răspunderea statului, aceasta nu poate fi antrenată deoarece în sarcina sa nu se poate reţine existenţa faptei în sine, respectiv a folosirii fără drept a invenţiei reclamantului.

În raport şi de soluţiile pronunţate cu privire la excepţiile invocate de părţi, tribunalul a respins acţiunea formulată împotriva pârâtului Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii pentru lipsa calităţii procesuale pasive şi cererea de chemare în garanţie formulată de CFR împotriva C. S.A. şi B. S.A., ca prescrisă.

Prin decizia nr. 620/28.06.2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul A., decedat pe parcursul procesului şi continuat de moştenitorii D., E. şi F., împotriva sentinţei menţionate; a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâta CFR S.A. împotriva încheierilor premergătoare din datele de 11.10.2011, 03.07.2012, 26.02.2013, 23.04.2013 şi 18.03.2014 şi în ceea ce priveşte soluţia dată cererii principale, a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă CFR S.A. în ceea ce priveşte soluţia dată cererilor de chemare în garanţie şi, în consecinţă, a desfiinţat în parte sentinţa apelată şi a trimis cauza aceluiaşi tribunal pentru judecarea cererilor de chemare în garanţie.

Totodată, a menţinut în rest sentinţa apelată, a obligat pârâta CFR S.A. la plata a câte 10.000 RON onorariu suplimentar pentru experţii G. şi H. şi a respins, ca nefondată, cererea apelantei CFR S.A. având ca obiect obligarea părţilor adverse la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia nr. 1189/30.03.2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins excepţia lipsei de interes în formularea recursurilor de către chematele în garanţie S.C. B. S.A. Bucureşti şi S.C. C. S.A., invocată de către intimaţii-reclamanţi; a admis recursurile declarate de pârâta Compania Naţională de Căi Ferate CFR-SA şi de chematele în garanţie S.C. B. S.A. Bucureşti şi S.C. C. S.A. împotriva deciziei Curţii de Apel Bucureşti; a respins ca nefondat recursul formulat de pârâta Compania Naţională de Căi Ferate CFR-SA împotriva încheierii de şedinţă din 14 iunie 2017; a casat în parte decizia recurată şi a trimis cauza aceleiaşi curţi de apel pentru rejudecarea apelului formulat de pârâta Compania Naţională de Căi Ferate CFR-SA, menţinând celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Prin decizia de casare, s-a constatat, cu privire la primul act de utilizare neautorizată a brevetului aparţinând autorului intimaţilor-reclamanţi, apreciat de curtea de apel ca fiind data de 15.12.1990, că acest aspect de fapt nu poate fi cenzurat în această etapă procesuală, însă, din perspectiva legalităţii, a fost înlăturat argumentul recurentei-pârâte referitor la necesitatea confirmării aplicabilităţii industriale a invenţiei prin intermediul unei utilizări experimentale înaintea celei efective.

Recurenta a susţinut în mod nefondat că aplicabilitatea industrială a unei invenţii constituie o condiţie ulterioară brevetării unei soluţii tehnice, întrucât aceasta, alături de noutate şi activitate inventivă, constituie una dintre cele trei condiţii pentru brevetarea unei invenţii şi, în consecinţă, se analizează în vederea în procedura de acordare a brevetului, conform art. 7 alin. (1) din Legea nr. 64/1991.

Cu privire la susţinerea pârâtei în sensul că pretinsele acte de utilizare a invenţiei în perioada 1990-1996, când a avut loc omologarea finală a circuitului C4-64, îmbracă forma unei utilizări experimentale pentru care, potrivit legii, nu era necesar acordul titularului de brevet şi ca atare, pentru respectiva perioadă, nu ar datora despăgubiri, Înalta Curte a reţinut că instanţa de apel, în mod legal argumentat, a înlăturat apărarea pârâtei întemeiată pe invocarea dispoziţiilor art. 34 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 64/1991, sens în care a apreciat că amploarea folosirii circuitelor C4-48 (în perioada 1990-1993) şi C4-64 (1993-1996), circuite echivalente şi interschimbabile, protejate prin acelaşi titlu, nu permite calificarea acesteia drept o utilizare în scopuri experimentale, exclusiv cu caracter necomercial a obiectului invenţiei brevetate x, condiţii prevăzute de lege pentru a se califica o utilizare ca fiind experimentală.

Înalta Curte a înlăturat ca nefondată susţinerea recurentei în sensul că instanţa de apel nu a analizat argumentele pârâtei arătate prin cererea de apel cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale a reclamantului, întrucât instanţa de apel, în vederea analizării acestei critici din motivele sale de apel a încuviinţat chiar efectuarea unei expertize de specialitate în apel - proprietate intelectuală - brevete de invenţii şi electronică, expertiză ale cărei concluzii depuse la 24.03.2015 au fost în sensul că circuitul C4-64 a reprezentat o modificare neesenţială a cablării circuitului C4-48, astfel că circuitul de cale C4-64 este echivalent cu circuitul C4-48, deoarece pentru un specialist în domeniu era evident că prin utilizarea acestuia se obţine, în mod esenţial, acelaşi rezultat ca şi cel care se obţinea cu circuitul de cale C4-48, ambele construcţii funcţionând pe baza aceluiaşi principiu al emisiei numerice cuprins în brevetul de invenţie şi folosesc aceeaşi metodă de comandă şi control, brevetată de reclamant.

Faţă de cele anterior redate, s-a conchis în sensul că instanţa de apel a cercetat în mod real şi efectiv excepţia lipsei calităţii procesuale active invocată de pârâtă prin motivele de apel şi a înlăturat-o în temeiul unor motive de fapt şi de drept apte să demonstreze legala respingere a excepţiei, prin ample referiri la probele cauzei şi, în special, la cea cu expertiza de specialitate, constatare în deplină concordanţă cu prevederile art. 32 alin. (6) din Legea nr. 64/1991.

Înalta Curte a constatat caracterul fondat al criticilor susţinute de către recurenta-pârâtă, pe temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critici prin care s-a invocat o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. a) şi art. 17 din Decretul nr. 167/1958.

Astfel, fără a se aprecia asupra conţinutului înscrisurilor reţinute de instanţa de apel de a reprezenta manifestări de voinţă exprese, neîndoielnice provenind de la pârâtă, apte să producă efectul întreruptiv de prescripţie, întrucât acestea nu reprezintă chestiuni de legalitate, ci de temeinicie (motiv pentru care criticile cu acest obiect din cadrul memoriilor de recurs nu au fost analizate), s-a constatat că, în analiza criticilor privind soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa de apel era ţinută să ia în considerare momentul de început al curgerii termenului de prescripţie - data naşterii dreptului la acţiune, prin aplicarea regulii prevăzute de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, având în vedere temeiul delictual al cererii de chemare în judecată; atare regulă a fost corect aplicată, curtea de apel referindu-se la data de 15.12.1990 ca fiind primul act de exploatare neautorizată a invenţiei, moment de debut al cursului prescripţiei.

Cu toate că, potrivit celor arătate anterior, sunt nefondate criticile pârâtei privind începerea curgerii termenului de prescripţie la data de 15.11.1990 (data publicării cererii de brevet), în aplicarea celor prevăzute de art. 33 din Legea nr. 61/1991, Înalta Curte a considerat că era necesar a se demonstra că înscrisurile enumerate aveau un conţinut neîndoielnic cu privire la intenţia pârâtei CFR S.A. (şi a antecesoarei sale legale) de a recunoaşte calitatea reclamantului de titular al brevetului de invenţie (întrucât aceasta are şi semnificaţia recunoaşterii dreptului său de a autoriza folosirea invenţiei), precum şi că fiecare dintre aceste acte, calificate ca având efect întreruptiv, a intervenit înăuntrul termenului de prescripţie de 3 ani, reluat după întreruperea cursului unui termen anterior, prin ipoteză.

Prin urmare, astfel cum corect a enunţat la nivel teoretic curtea de apel, era indispensabil ca fiecare nou act de întrerupere a cursului prescripţiei să intervină până la împlinirea termenului de 3 ani care a început să curgă după actul de recunoaştere anterior.

Or, în condiţiile în care instanţa de apel, în enumerarea cronologică a acestor acte de recunoaştere provenind de la pârâtă, se referă în cele din urmă la "nota nr. x/2001, adresa nr. x/13.12.2004 şi dispoziţia din 14.04.2009", fără a arăta dacă adresa din 2001 avea o dată anterioară datei de 13.12.2001 pentru ca adresa nr. x/13.12.2004 să fi produs întreruperea termenului de prescripţie anterior şi nici de ce dispoziţia din 14.04.2009 a avut aptitudinea de a întrerupe termenului de prescripţie care a început să curgă la 13.12.2004 şi care, prin ipoteză, s-a împlinit la 13.12.2007, Înalta Curte nu a avut la dispoziţie toate elementele de fapt ce au condus instanţa de apel la confirmarea soluţiei de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, astfel încât nu este posibilă exercitarea controlului de legalitate a soluţiei sub acest aspect.

Ca atare, pentru acest motiv, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precum şi având în vedere prevederile art. 314 C. proc. civ., au fost admise toate recursurile declarate în cauză, urmând ca în rejudecarea apelului pârâtei (promovat şi împotriva încheierii din 11.10.2011 prin care s-a respins excepţia în discuţie), curtea de apel să realizeze o analiză proprie şi efectivă a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, reanalizând, pe temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) şi art. 17 din Decretul nr. 167/1958, înscrisurile prin care reclamanţii susţin că au intervenit recunoaşteri succesive din partea pârâtei (inclusiv a celor depuse în recurs), astfel încât acţiunea promovată la data de 23.04.2010 prin care s-au solicitat despăgubiri pentru intervalul 1990 - 7.05.2010, nu era prescrisă.

În rejudecare va interesa, însă, intervalul 1990-1996, având în vedere că respingerea pretenţiilor reclamantului pentru perioada 1996-2010 a intrat sub autoritate de lucru judecat, potrivit celor deja arătate.

Instanţa de recurs a înlăturat ca nefondate criticile susţinute de recurenta-pârâtă CFR cu privire la nelegalitatea respingerii excepţiei lipsei calităţii sale procesuale prin aceeaşi încheiere din 11.10.2011 a primei instanţe, confirmată şi sub acest aspect, de instanţa de apel, apreciind că în mod legal s-a reţinut că reclamantul a pretins antrenarea răspunderii civile delictuale pentru exploatarea de către pârâtă a metodei, dar şi a produsului obţinut direct prin procedeul brevetat, faptă interzisă de dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 61/1991.

Prin motivele de recurs formulate cu privire la acest aspect, în realitate, recurenta reiterează în integralitate argumentele susţinute prin motivele de apel în criticarea soluţiei tribunalului de respingere a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, argumente analizate în mod legal şi de instanţa de apel prin decizia recurată.

Ca atare, Înalta Curte, pe temeiul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a limitat la a constata că în mod legal curtea de apel a reţinut că pârâta CFR S.A. are însuşirea cerută de art. 32 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 64/1991 de a fi utilizat, fără consimţământul titularului, circuitul de cale C4-64 şi metoda de instalare a acestuia, revendicări ce constituie obiect al protecţiei conferite reclamantului prin brevetul de invenţie nr. RO 105.793/07.05.1990.

Celelalte aspecte vizând chestiunea aprecierii materialului probator al cauzei de către instanţele de fond pentru soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a CFR S.A. nu au fost analizate, date fiind limitele controlului de legalitate ce poate fi exercitat de instanţa de recurs; aceeaşi este concluzia şi cu privire la critica prin care s-a susţinut că era necesară unirea cu fondul a excepţiei lipsei calităţii procesuale sale pasive, în temeiul art. 137 alin. (2) C. proc. civ., iar nu soluţionarea ei separată, la termenul din 11.10.2011; mai mult decât atât, Înalta Curte a constatat că atare critică este formulată omisso medio, întrucât eventuala unire cu fondul a excepţiei analizate era o măsură permisă primei instanţe, iar nu instanţei de apel.

Înalta Curte a înlăturat ca nefondate şi criticile aceleiaşi recurente-pârâte CFR S.A. cu privire la confirmarea în apel a soluţiei de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Transporturilor.

Nici prin această critică recurenta nu a susţinut motive de nelegalitate, ci de netemeinicie, întrucât toate argumentele sale au fost analizate de curtea de apel, din perspectiva dispoziţiilor legale incidente.

Astfel, împrejurările că reclamanta deţine în regim de concesiune infrastructura feroviară publică a statului, în baza Contractului de concesiune MM nr. 224/2002 încheiat între Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei, în calitate de concedent, că proprietarul infrastructurii feroviare publice este Statul Roman, că prin actul nr. 31/847/23.05.1990, Statul Român, prin Ministerul Transporturilor a comunicat societăţii B. că este de acord cu proiectul Notei de comandă a circuitelor de cale C4-48 nu sunt de natură a transfera calitatea procesuală pasivă către Ministerul Transporturilor, câtă vreme în privinţa ministerului nu se verifică însuşirile cerute de art. 32 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 64/1991, anume de a fi utilizat, fără consimţământul titularului, circuitul de cale C4-64 (iniţial, C4-48) şi cu atât mai puţin metoda de instalare a acestuia, revendicări ce constituie obiect al protecţiei conferite reclamantului prin brevetul de invenţie nr. RO 105.793/07.05.1990, deci, de a fi săvârşit acte de contrafacere a brevetului.

Recurenta a reluat criticile concepute prin motivele de apel şi împotriva încheierii primei instanţe din data de 3.07.2012 prin care a fost respinsă cererea sa de constatare a nulităţii raportului de expertiză efectuat de domnul I., întrucât acesta nu are calitatea de expert judiciar, nefiind înscris pe listele Biroului Local de Expertize.

Înalta Curte a constatat că recurenta nu critică dezlegările date de instanţa de apel aceloraşi critici invocate şi prin motivele de apel, ci reiterează aceleaşi susţineri, ce au fost înlăturate ca nefondate.

De altfel, curtea de apel a considerat că prima instanţă în mod corect a reţinut calitatea acestuia de expert extrajudiciar, având în vedere că pe listele BLE de pe lângă Tribunalul Bucureşti nu figurează experţi în această specialitate, precum şi aplicarea de către tribunal a dispoziţiilor art. 201 alin. (3) şi (4) C. proc. civ., astfel încât corect s-a apreciat că expertiza a rămas dobândită cauzei.

Recurenta a formulat critici şi cu privire la respingerea apelului său împotriva încheierii din 26.02.2013, prin care instanţa a apreciat că expertul extrajudiciar a răspuns obiecţiunilor sale formulate cu privire la raportul de expertiză tehnică, precum şi împotriva soluţiei de respingere a apelului CFR S.A. împotriva încheierii din data de 23.04.2013, prin care a fost respinsă solicitarea sa privind efectuarea unei contraexpertize de către un expert judiciar.

Cu privire la aceste critici vizând acte de procedură ale primei instanţe, curtea de apel a constatat că nu este reală afirmaţia pârâtei că la termenul din 26.02.2013 tribunalul ar fi respins obiecţiunile sale, având în vedere că la termenul din 03.07.2012 au fost discutate obiecţiunile acesteia care au fost admise în parte, în timp ce expertul a răspuns acestora printr-o completare la raport depus la dosar la 15.10.2012.

Aceste constatări şi dezlegări ale instanţei de apel nu pot fi evaluate de instanţa de recurs, întrucât nu reprezintă chestiuni de nelegalitate a deciziei recurate, ci se critică aprecierea instanţei de apel asupra modalităţii de aplicare a unor dispoziţii procedurale de către tribunal; concluzia este identică şi în ceea ce priveşte reluarea criticilor împotriva încheierii din 23.04.2013 cu privire la solicitarea recurentei-pârâte de efectuare a unei contraexpertize, referitor la aceste aspecte neputând fi eventual incidenţa art. 304 pct. 5 C. proc. civ., printr-o eventuală recalificare a acestora.

Pentru aceleaşi motive nu au fost evaluate de instanţa de recurs nici motivele ce au condus instanţa de apel la confirmarea şi a soluţiei de respingere a obiecţiunilor pârâtei la raportul de expertiză contabilă prin încheierea din 18.03.2014, întrucât, din nou, recurenta invocă chestiuni ce privesc puterea de apreciere a instanţelor de fond cu privire la temeinicia sau lipsa de temeinicie a unor nemulţumiri ale părţii cu privire la una dintre probele administrate; de asemenea, nu reprezintă o critică de nelegalitate nici referirea recurentei la cuantumul onorariului de expertiză la care a fost obligată în favoarea celor doi experţi prin dispozitivul deciziei recurate, instanţa de recurs neavând abilitarea de a reaprecia asupra acestor aspecte.

Înalta Curte a respins ca nefondat şi recursul formulat de pârâtă împotriva încheierii instanţei de apel din 14.06.2017 prin care s-a apreciat asupra administrării probei cu expertiză contabilă, întrucât în mod legal instanţa de apel a dispus respingerea cererii de refacere a expertizei contabile în apel, urmare a constatării unei juste respingeri a obiecţiunilor sale invocate în faţa primei instanţe pe baza unei analize proprii a curţii de apel a acestor obiecţiuni; solicitarea recurentei de a fi analizată pertinenţa şi temeinicia acestor obiecţiuni şi de către instanţa de recurs nu a putut fi primită, fiind contrară dispoziţiilor procedurale ce guvernează această etapă procesuală.

În acest sens, s-a constatat că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 295 alin. (2) C. proc. civ., respingând cererea de refacere a expertizei menţionate, în speţă nefiind întrunit motivul de casare reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. (recalificat ca atare, având în vedere că recurenta s-a întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Cu privire la decăderea pârâtei din dreptul de a administra proba cu expertiză contabilă în apel, întrucât şi aceste aspecte privesc exclusiv chestiuni ce intră în puterea de apreciere a instanţei de apel cu privire la pertinenţa, concludenţa şi utilitatea unor probe, ele nu pot fi cenzurate de instanţa de recurs, între aceste susţineri neputând fi identificate neregularităţi procedurale săvârşite de instanţa de apel şi prin care să fi fost vătămate drepturile procesuale ale pârâtei, susceptibile de o eventuală analiză pe temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Motivele de recurs legate de fondul litigiului nu au fost evaluate la acest moment procesual, având în vedere admiterea recursului pârâtei referitor la modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei şi trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului pârâtei CFR S.A., în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1), (3) şi art. 314 C. proc. civ., interpretat a contrario.

Cu privire la recursul chematelor în garanţie, Înalta Curte a apreciat că soluţia instanţei de apel de a respinge excepţia prescripţiei dreptului la acţiunea valorificată de pârâtă prin formularea cererilor de chemare în garanţie, raportându-se la cauza cererii principale, iar nu la cauza fiecărei cereri de chemare în garanţie, nu este susţinută de vreo dispoziţie legală, chiar având în vedere caracterul incidental al cererii de chemare în garanţie, instanţa de apel omiţând faptul că cererea de chemare în garanţie putea fi formulată şi pe cale separată, ceea ce înseamnă că ele au o existenţă juridică de sine stătătoare; o astfel de situaţie este diferită de cea a formulării unei cereri de intervenţie accesorie, intervenientul accesoriu având o poziţie procesuală subordonată poziţiei părţii în favoarea căreia intervine.

Caracterul incidental al acestei intervenţii forţate nu justifică conexitatea cauzelor juridice ale celor două cereri în comparaţie - cererea principală şi chemarea în garanţie -, astfel cum fără temei legal a stabilit curtea de apel.

În mod evident, fiecare dintre cele două categorii de cereri are o cauză juridică proprie - cererea principală este întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, în timp ce ambele cereri de chemare în garanţie au un temei contractual (contractul din 2006 în ceea ce o priveşte pe recurenta S.C. B. S.A. şi contractele din 1998 - recurenta S.C. C. SA).

Această constatare are consecinţe juridice atât în planul regulilor de drept material aplicabile, cât şi în planul dreptului procesual, ambele fiind însă forme de manifestare a acţiunii civile.

Modalitatea de angajare a răspunderii civile delictuale este diferită de condiţiile antrenării răspunderii civile contractuale, după cum există diferenţe şi în planul prescripţiei extinctive, cu referire la momentul de la care termenul de prescripţie începe să curgă.

Astfel, în privinţa răspunderii contractuale este aplicabilă regula prevăzută de art. 7 din Decret nr. 167/1958 - prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune -, pe când în cazul răspunderii civile delictuale, prescripţia începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.

Pe de altă parte, cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie operează în mod distinct pentru fiecare cerere, întreruperea prescripţiei acţiunii principale neprofitând şi prescripţiei cererii de chemare în garanţie.

Prin urmare, aceeaşi cauză de întrerupere a prescripţiei acţiunii principale (recunoaşterile dreptului reclamantului provenind de la CFR), nu poate avea efectul întreruperii cursului prescripţiei pentru cererea de chemare în garanţie prin care se tinde la antrenarea răspunderii contractuale faţă de CFR.

Pentru a se fi putut reţine o cauză de întrerupere a prescripţiei acţiunilor valorificate prin formularea cererilor de intervenţie era necesar ca instanţa de apel să identifice şi să indice în decizia recurată împrejurări din care să rezulte fără echivoc o recunoaştere a dreptului CFR S.A. de către fiecare dintre chematele în garanţie, respectiv de S.C. B. S.A. şi de către S.C. C. S.A., ceea ce nu s-a întâmplat.

Ca atare, rezultă că, prin aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, curtea de apel a reţinut de o manieră implicită că prescripţia ce a curs pentru acţiunea în răspundere contractuală valorificată de către pârâtă împotriva chematelor în garanţie a fost întreruptă în mod succesiv, astfel încât cererile de chemare în garanţie formulate la 15.05.2010 ar fi fost introduse în termenul general de prescripţie de 3 ani, motiv pentru care acestea ar trebui soluţionate pe fond; în consecinţă, Înalta Curte a constatat caracterul fondat al motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sens în care a constatat că apelul pârâtei împotriva soluţiei de admitere a prescripţiei cererilor de chemare în garanţie adoptată de prima instanţă a fost admis în mod greşit.

Mai mult decât atât, astfel cum corect a susţinut recurenta S.C. C. S.A., independent de exercitarea sau neexercitarea dreptului la recurs de părţile cauzei, instanţa de apel a dispus rejudecarea pe fond a cererilor de chemare în garanţie care nu puteau viza decât pretenţii ulterioare anului 1998 şi, respectiv 2006 (data perfectării contractelor cu S.C. C. S.A. şi S.C. B. SA), în timp ce pârâta, titulară a cererilor de chemare în garanţie, a căzut în pretenţii în cererea principală formulată de reclamant pentru plata unor despăgubiri vizând perioada 1990-1996, aşadar, o perioadă anterioară celei pentru care cererile de chemare în garanţie au fost promovate.

Ca atare, Înalta Curte a reţinut ca fiind fondat şi motivul de recurs invocat de către recurenta S.C. B. S.A., reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care a susţinut pronunţarea de către instanţa de apel a unor soluţii necorelate, contradictorii, ambele recurente având, de altfel, susţineri cu privire la acest aspect.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti sub nr. x/2010*.

Prin decizia nr. 1500/28.11.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV -a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta CN CFR şi a obligat pe apelanta-pârâtă la plata către intimata - chemată în garanţie S.C. B. S.A. a sumei de 71.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată aferente tuturor etapelor procesuale, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Instanţa de apel a reţinut că rejudecarea priveşte doar apelul pârâtei, deoarece hotărârea pronunţată în primul ciclu procesual în apel a devenit irevocabilă cu privire la soluţia dată apelului reclamantului, în absenţa declarării recursului moştenitorii reclamantului, decedat pe parcursul judecării apelului.

În ceea ce priveşte apelul pârâtei CFR S.A., s-a reţinut că s-au formulat critici atât sub aspectul lipsei calităţii active, lipsei calităţii pasive, prescripţiei cu privire la cererea principală, prescripţiei cu privire la cererea de chemare în garanţie, dar şi pe fondul cauzei.

O parte dintre critici au fost examinate de instanţa de recurs şi înlăturate, astfel încât la rejudecarea apelului chestiunile dezlegate cu caracter irevocabil de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu au mai fost analizate, intrând în puterea lucrului judecat.

Este, astfel, cazul criticilor referitoare la lipsa calităţii procesuale active, cu argumentul diferenţei dintre circuitele C 4-48 şi C 4-64, aspect tranşat de Curtea de Apel pe baza concluziilor expertizei de specialitate administrate în apel, critici înlăturate apoi de instanţa de recurs.

De asemenea, au fost înlăturate în recurs criticile pârâtei referitoare la lipsa calităţii sale procesuale, la calitatea procesuală pasivă a Ministerului Transporturilor, la pretinsa nulitate a raportului de expertiză tehnică administrată la prima instanţă, la pretinsa lipsă a unui răspuns la obiecţiunile sale referitoare la expertiza tehnică, la respingerea de către instanţa de apel a probei cu expertiză contabilă.

Totodată, prima instanţă de apel a reţinut, din concluziile expertizei judiciare de specialitate electronică şi brevete de invenţie, că revendicarea 1 pentru metoda de control este strâns legată de celelalte revendicări - 2-10, concepute pentru punerea în aplicare a instalaţiei de control cuprinse în revendicarea 1 - astfel încât aceasta din urmă nu putea fi utilizată separat.

Critica pârâtei din recurs referitoare la acest aspect a fost înlăturată de Înalta Curte, deoarece nu putea face obiectul cazului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. şi nici nu a putut fi încadrată de instanţa de recurs într-un alt motiv de casare sau de modificare a deciziei atacate.

Totodată, instanţa de recurs, admiţând recursul chematelor în garanţie, a tranşat cu caracter irevocabil chestiunea prescripţiei cererii îndreptate de pârâtă împotriva acestora, reţinând, cum s-a arătat, că cererea de chemare în garanţie, solicitând angajarea răspunderii celor două societăţi pe tărâm contractual, are un regim juridic diferit din punct de vedere al prescripţiei şi că aceasta era împlinită la data sesizării instanţei cu menţionata cerere.

În consecinţă, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la cererea de chemare în garanţie a fost în mod corect admisă de prima instanţă şi acest motiv de apel a fost în mod greşit admis de prima instanţă de apel, a statuat Înalta Curte.

În privinţa chestiunii prescripţiei dreptului material la acţiune, de asemenea Înalta Curte a tranşat aspectele litigioase privitoare la momentul începerii termenului de prescripţie, în sensul că acesta nu a fost data publicării cererii de brevet, ci a fost data de 15.12.1990, când a avut loc primul act de utilizare neautorizată a brevetului aparţinând reclamantului, cu observaţia instanţei de recurs că acea utilizare nu a fost una cu caracter experimental, dar şi cu înlăturarea afirmaţiei că aceasta nu a fost o veritabilă utilizare din motivul necunoaşterii aplicabilităţii industriale a invenţiei, aceasta fiind o condiţie de brevetabilitate care era prezumată a fi fost constatată ca îndeplinită anterior acordării brevetului.

În consecinţă, în acord cu dispoziţiile deciziei de casare şi cu prevederile art. 315 C. proc. civ., instanţa de apel a constatat că la rejudecare, în vederea dezlegării complete şi corecte a chestiunii legate de prescripţia dreptului material la acţiune, este necesară cu precădere analizarea actelor şi manifestărilor de voinţă ale pârâtei apelante CFR ce pot avea caracter întreruptiv de prescripţie şi verificarea prin raportare la momentul pretinselor recunoaşteri din partea pârâtei a împlinirii sau neîmplinirii termenului de prescripţie de 3 ani în intervalele cuprinse între acestea.

Pentru a verifica dovezile de întrerupere a termenului de prescripţie de 3 ani ce a început să curgă la 15.12.1990, în aplicarea art. 16 alin. (1) lit. a) şi art. 17 alin. (1) şi (2) din Decretul nr. 167/1958, instanţa de apel a reţinut că reclamantul a invocat o serie de înscrisuri emanând de la pârâtă, o parte dintre acestea fiind contestate de către aceasta din urmă sub aspectul semnificaţiei lor, respectiv al posibilităţii de a valora recunoaşteri ale dreptului reclamantului dedus judecăţii.

Astfel, după ce reclamantul A. a adresat pârâtei la data de 13.09.1993 o cerere prin care solicita analizarea ofertei sale pentru folosirea metodei de control pentru circuitul de cale brevetat prin BI x şi respectiv încheierea unui contract, la data de 16.09.1993 pârâta dispunea prin nota nr. x/307 constituirea comisiei împuternicite a examina oferta reclamantului.

După cum reţine în lucrarea sa expertul I., la data de 16.11.1993 a avut loc omologarea preliminară a instalaţiei circuitului de cale C4-64.

Prin nota nr. x/10.01.1994, pârâta îi solicită reclamantului să depună oferta de contract (modelul anexă la regulamentul amintit, completat de titularul ofertei), cerere îndeplinită de reclamant.

Fără ca pârâta să finalizeze procedura demarată de reclamant conform chiar reglementării interne a societăţii, la data de 29.07.1996 se realizează omologarea finală a instalaţiei (consemnată în raportul nr. x/1996).

Prin lucrarea/nota cu nr. x/3597 din 13.08.1997, emisă de Direcţia Generală Infrastructură din cadrul societăţii pârâte se formulează un punct de vedere al direcţiei de specialitate cu privire la oferta reclamantului, în vederea întocmirii raportului de analiză de către comisia desemnată pentru efectuarea calculului economic şi al stabilirii prin contract a despăgubirii autorului.

În această lucrare s-a reţinut că, după introducerea circuitelor de cale C4-64 în staţiile Corlăteşti (1990), la Giuleşti (1992), Câmpina (1993) şi după omologarea preliminară din 16.11.1993, instalaţia a fost introdusă în alte noi staţii (Ploieşti Triaj în anul 1994, Cosmeşti în anul 1994, BLA Chitila - Bucureşti Nord în 1994, Basarabi în 1995, Chiajna, în anul 1996, la 29.07.1996 a avut loc omologarea finală, urmată de introducerea instalaţiei în alte staţii.

Concluzia lucrării, după estimarea eficienţei economice a aplicării invenţiei, este că aplicarea acesteia este eficientă, nu prezintă incertitudini şi, deci, este apreciată ca oportună, fiind recomandată negocierea contractului cu ofertantul, autorul invenţiei şi stabilirea valorii recompensei în funcţie de efectele economice nete, cu condiţia ca SN CFR să rămână cu 50% din beneficiul net, iar ofertantul să cedeze către SN CFR dreptul de folosinţă asupra metodei de control şi asupra instalaţiei de siguranţa circulaţiei denumită "Circuit de cale C4-64", brevetată prin revendicarea 2 din brevetul în cauză.

În nota emisă de Direcţia Generală Organizare, Tehnic, Dezvoltare din cadrul societăţii pârâte nr. x/201 din 8.01.1998, se combat propunerile Direcţiei Generale Infrastructură anterior referitor la modalitatea de stabilire a despăgubirii cuvenite inventatorului, propunându-se acordarea unui procent de maxim 10% din beneficiul economic al pârâtei ca limită maximă acceptată pentru "creaţii tehnice deosebite".

Succesiv constituirii unei noi comisii de analiză a ofertei reclamantului, conform notei nr. x din 06.05.1998, Direcţia Generală Infrastructură redactează un nou raport prin care menţionează expres că reclamantul este titularul brevetului x şi că i se cuvin despăgubirile stabilite conform legii pentru că invenţia sa este utilizată integral de instalaţia de siguranţă feroviară "circuite de cale C4-64", ce reprezintă revendicarea 2 din brevetul menţionat.

Printr-o notă ce poartă nr. x/1999 din 30.08.1999, Direcţia Exploatare din cadrul pârâtei înştiinţează Direcţia Tehnică a societăţii despre beneficiile utilizării invenţiei (până la acea dată economii de peste 4 miliarde RON şi o estimare a unei economii viitoare de peste 140 miliarde RON) şi propune stabilirea unei despăgubiri la nivelul de 10% din efectele economice, în cuantum de 2 miliarde RON, subliniind necesitatea demarării acţiunii de negociere cu inventatorul "înainte ca acesta să înceapă demersuri pentru obţinerea recompensei prin alte mijloace, în afara CN CFR SA".

Prin adresa din 22.09.1999, directorii Direcţiilor Exploatare Infrastructură şi Instalaţii din societatea pârâtă cer Consiliului de Administraţie al pârâtei emiterea dispoziţiei de aplicare a soluţiei tehnice C4-64 şi negocierea şi semnarea contractului cu inventatorul pentru acordarea dreptului de folosinţă asupra revendicării nr. 1 din brevet, cu recompensarea autorului în limita sumei de 2 miliarde RON brut.

Prin Hotărârea Consiliului de Administraţie al societăţii pârâte nr. 0/22.10.1999, la pct. 6, se dispune mandatarea directorului general al CN CFR S.A. pentru a negocia un contract cu reclamantul în vederea transmiterii folosinţei brevetului şi a recompensării titularului.

La data de 25.04.2001 se emite nota nr. 1093/IS, emisă de un consilier în Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei, prin care se prezintă situaţia privind folosirea brevetului reclamantului, iar nota poartă rezoluţia a secretarului de stat din ministerul menţionat J., prin care se solicită Directorului General al CN CFR ca, având în vedere că invenţia s-a aplicat, funcţionează şi aduce economii, să procedeze la acordarea recompensei, în limitele legale, cu informarea secretarului de stat privind modul de rezolvare a problemei până la 15.05.2001.

Printr-o altă notă, nr. 5/542, datată 17.04.2001, directorii a trei direcţii din CN CFR, Direcţia Tehnică, Direcţia Întreţinere şi Direcţia Implementare cu finanţare externă, se adresează Directorului General al societăţii, arătând că, în ciuda numeroaselor demersuri ale reclamantului, a repetatelor analize referitoare la utilitatea aplicării invenţiei şi a emiterii Hotărârii Consiliului de Administraţie nr. 10/1999, reclamantul nu a fost încă recompensat pentru folosirea acesteia, nesoluţionarea dosarului său îndreptăţindu-l pe reclamant, în opinia semnatarilor notei, la solicitarea drepturilor patrimoniale cuvenite pe alte căi, ceea ce nu este în interesul societăţii, angajată în acţiuni cu finanţare externă, inclusiv pentru implementarea circuitelor C4-64.

Nota poartă rezoluţia de aprobare a Directorului General al CN CFR.

La 07.05.2001 se emite nota nr. x/2001, prin care conducătorul Diviziei Instalaţii din cadrul societăţii pârâte atestă reducerile de cheltuieli obţinute prin înlocuirea circuitelor în 2 secvenţe cu circuitele C4-64. În continuare sunt depuse numeroase alte documente din perioada următoare prin care servicii sau direcţii regionale ale pârâtei se referă la aceste aspecte şi la buna funcţionare a instalaţiei.

Toate aceste înscrisuri se găsesc la dosarul tribunalului, filele x în vol. I.

La data de 20.03.2003 se emite de către CN CFR specificaţia tehnică ST 2/01/2002, avizată şi de Autoritatea Feroviară Română, unde se arată modul de punere în aplicare a invenţiei aparţinând reclamantului.

La fila x în vol. II al dosarului tribunalului, în cuprinsul expertizei I., se află o fotocopie a unei planşe proiect RK-CED CR3, pentru staţia Buzău, datat aprilie 2003, aprobat de CN CFR S.A., unde se consemnează funcţionarea unor echipamente conforme cu brevetul x.

Urmând unei solicitări adresate de reclamant directorului societăţii la data de 29.11.2004, la 12.08.2005 se dispune prin rezoluţia directorului societăţii pârâte reluarea procedurii de avizare, aprobare şi negociere în vederea încheierii contractului cu reclamantul, în condiţiile în care lucrarea a parcurs distanţa între două compartimente ale societăţii pârâte (direcţia juridică şi direcţia instalaţii) în circa 8 luni, de la 13.12.2004 până la 12.08.2005.

Instanţa de apel a reţinut şi fotografiile de la filele x din vol. II la tribunal, ce reprezintă relee ale instalaţiilor de cale ferată din staţia Alba Iulia, datate ianuarie 2006 şi respectiv noiembrie 2007, atestând utilizarea invenţiei din brevetul x, menţionat expres. Fotografii asemănătoare se găsesc la filele x la tribunal, datate 3.12.2007 şi 30.11.2007.

În anul 2009, prin dispoziţia nr. x/14.04.2009, Directorul general al CN CFR S.A. a dispus din nou constituirea unei comisii care "să analizeze şi să stabilească drepturile ce decurg din utilizarea de către CNCF CFR S.A. a circuitului de cale C4-64, ale cărui drepturi de proprietate intelectuală aparţin domnului A.".

În acelaşi an, prin adresa nr. x/23.12.2009, directorul general al societăţii pârâte aduce la cunoştinţa reclamantului refuzul de a plăti acestuia sumele solicitate pentru utilizarea brevetului, îndrumându-l către "operatorii economici care au produs sau produc şi comercializează instalaţiile de control pentru circuite de cale cu impulsuri de curent alternativ".

Raportat la această situaţie de fapt, instanţa de apel a reţinut, în primul rând, că recunoaşterea dreptului la care se referă art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 poate fi expresă sau tacită, aceasta din urmă fiind aceea care rezultă din orice act sau fapt ce presupune mărturisirea implicită a existenţei dreptului ce se prescrie în beneficiul celui care face recunoaşterea.

În doctrină s-a arătat că astfel de acte de recunoaştere trebuie să fie realizate în mod voluntar, să fie neîndoielnice şi să justifice pasivitatea creditorului în a acţiona prin crearea credinţei acestuia că obligaţia este recunoscută şi va fi executată, înlăturând astfel o suspiciune de neglijenţă a acestuia.

Deşi apelanta pârâtă a susţinut în proces că toate documentele emise de aceasta în perioada 1993-2009 nu au reprezentat recunoaşteri ale dreptului reclamantului, din analiza ansamblului probator a rezultat că, în perioada amintită, reclamantul a fost împiedicat să acţioneze din pricina conduitei pârâtei, ale cărei fapte au îmbrăcat, în contextul expus, forma unei atitudini de recunoaştere a dreptului titularului brevetului la primirea de despăgubiri pentru utilizarea invenţiei sale.

Astfel, în tot acest interval de timp, reclamantul s-a adresat în mod periodic organelor de conducere ale pârâtei sau ministerului de resort cu solicitarea de a proceda conform legii şi reglementărilor interne ale pârâtei în vederea încheierii contractului prin care urma a se stabili cuantumul remuneraţiei cuvenite titularului brevetului pentru utilizarea acestuia, aceste memorii găsindu-se toate la dosar - nu au fost individualizate din raţiuni de eficienţă a prezentării (e.g. fiind documentele datate 14.10.1997, 06.04.1998, 09.04.2001, 29.11.2004, 28.08.2006, 28.01.2008).

Multe dintre solicitările reclamantului au avut ca efect luarea unor măsuri de constituire a comisiilor de analiză a ofertei sale, de solicitare a punctului de vedere al specialiştilor, etc., în tot acest răstimp diferitele direcţii de specialitate din cadrul societăţii (inclusiv regionale din ţară) întocmind lucrări/note/referate cuprinzând consemnarea rezultatelor aplicării invenţiei în staţiile de cale ferată ale CN CFR, beneficiile economice, respectiv, după caz, propunerile de acordare a remuneraţiei cu diferite modalităţi de calcul.

Aceste înscrisuri nu erau adresate reclamantului, având în special natura unei corespondenţe interne, dar în mod vădit acestea au ajuns la cunoştinţa sa, fiind ataşate la dosar în copie de reclamant, care a cunoscut existenţa şi conţinutul lor inclusiv în calitate de angajat al pârâtei.

De altfel, câteva din notele direcţiilor de specialitate subliniază necesitatea remunerării pe criterii echitabile a reclamantului, cu argumentul că posibilitatea ca acesta să se adreseze instanţei pentru satisfacerea pretenţiilor sale (sugerată implicit prin expresia "solicitarea despăgubirilor prin alte mijloace, în afara CN CFR") este considerată de conducătorii respectivelor compartimente ca profund vătămătoare pentru societatea pârâtă, inclusiv pentru motivul că implementarea obiectului brevetului se realiza cu ajutorul unei finanţări externe, fiind evident de ce un litigiu cu titularul brevetului nu ar fi fost de dorit.

De asemenea, solicitările scrise reclamantului au primit diverse rezoluţii ale directorului pârâtei (într-un caz chiar al unui secretar de stat din Ministerul Transporturilor) care îi erau favorabile, dispunându-se urgentarea procedurilor, respectarea legii şi examinarea pretenţiilor reclamantului.

Nu este lipsit de relevanţă aspectul că în tot acest interval de timp brevetul era utilizat de pârâtă în mod continuu şi tot mai extins, prin implementarea circuitelor de cale C4-64 în tot mai multe staţii de cale ferată, cu concursul reclamantului, care a participat la procedurile de aplicare a invenţiei, acordând consiliere şi făcând parte inclusiv din comisiile care au omologat circuitele, întâi provizoriu, apoi definitiv - în anul 2003 având loc o a doua omologare, avizată şi de Autoritatea Feroviară Română.

Niciodată timp de 19 ani, de la primul act de utilizare - 15.12.1990 - până la scrisoarea adresată reclamantului la 23.12.2009 de directorul pârâtei, reclamantului nu i s-a negat dreptul la despăgubiri, nu i s-a dat vreun răspuns scris în sensul că pretenţiile sale sunt nefondate, nu s-a negat folosirea brevetului, ci, dimpotrivă, toate demersurile pârâtei au fost lipsite de echivoc în sensul desfăşurării procedurii de analizare a ofertei şi de încheiere a contractului, în anul 2007 fiind trimis reclamantului chiar şi un model de contract, ce conţine şi sume ce ar fi trebuit plătite reclamantului, inclusiv un procent de 4% din beneficiile viitoare, ce nu a fost însă semnat de ambele părţi.

O atare atitudine a pârâtei era aptă a crea reclamantului credinţa că drepturile sale sunt recunoscute şi vor fi şi concretizate prin încheierea contractului prevăzut de Regulamentul privind tratarea, în cadrul SNCFR, a ofertelor de invenţii, desene şi modele industriale, precum şi realizări tehnice noi la nivelul unităţii.

Ţinând seama că în perioada acestor negocieri şi a corespondenţei evocate reclamantul avea şi calitatea de angajat al pârâtei (dobândită ulterior creării brevetului), instanţa de apel a considerat că pasivitatea titularului, ce a aşteptat o perioadă lungă de timp înainte de a sesiza instanţa, este justificată, fiind pertinent şi credibil un argument în sensul că iniţierea unei acţiuni, cât timp purta o negociere cu angajatorul său, putea să îi pericliteze şansele de a obţine pe cale amiabilă o remuneraţie echitabilă pentru utilizarea brevetului.

Aşa cum arată în mod judicios reclamanţii moştenitori ai domnului A., în tot acest timp pârâta a folosit brevetul cu acordul reclamantului, acord dat în perspectiva unei remunerări a titularului brevetului (afirmă ei că utilizarea în această perioadă a fost licită sub condiţia încheierii contractului şi acordării remuneraţiei); totodată, cum s-a arătat, de vreme ce în scopul determinării întinderii drepturilor sale băneşti se desfăşurau procedurile de analiză a ofertei, de evaluare a rezultatelor folosirii brevetului, iar aceste rezultate erau pozitive fără dubiu, reclamantul era îndreptăţit a considera că şi pretenţiile sale băneşti vor primi un răspuns satisfăcător.

Este greu de conceput că un particular ar pune la îndoială atitudinea de bună credinţă a unei companii naţionale ce are capital integral de stat, cu puterea economică şi cu o activitate de importanţa celei pe care o desfăşoară pârâta şi care foloseşte un brevet de invenţie aparţinând particularului timp de aproape 20 de ani, fără a contesta faţă de titular acest aspect, în mod concomitent desfăşurând acte lipsite de echivoc ca cele expuse, din cadrul procedurii interne de negociere a ofertei titularului brevetului.

În consecinţă, instanţa de apel a apreciat că toate mijloacele de probă mai sus evocate, inclusiv fotografiile ce dovedesc utilizarea publică şi de netăgăduit a brevetului de către pârâtă în perioada relevantă, constituie acte de recunoaştere tacită a dreptului reclamantului, care au întrerupt termenele de prescripţie în mod succesiv, fără ca acesta să se împlinească anterior sesizării instanţei la data de 23.04.2010.

Astfel, termenul de prescripţie de 3 ani care a început iniţial să curgă la 15.12.1990 a fost întrerupt la data de 16.09.1993, iar termenele ulterioare ce au început să curgă după fiecare întrerupere au fost succesiv întrerupte la 16.11.1993, 10.01.1994, 29.07.1996, 08.01.1998, 06.05.1998, 30.08.1999, 22.09.1999, 22.10.1999, 17.04.2001, 07.05.2001, 20.03.2003, în luna aprilie 2003, 12.08.2005, în lunile ianuarie 2006, noiembrie şi decembrie 2007, 04.04.2009, termenul nefiind împlinit la data formulării acţiunii de faţă.

Deşi principiul de drept "contra non valentem agere nulla currit praescriptio" (prescripţia nu curge împotriva celui care este împiedicat a acţiona) este consemnat în doctrină ca fiind o justificare pentru situaţiile de suspendare a începutului cursului prescripţiei, fundamentul său este pe deplin aplicabil şi în ipoteza de faţă, pentru a justifica pasivitatea celui care a fost determinat prin faptele debitorului a considera că drepturile sale sunt recunoscute.

De aceea, au fost înlăturate ca nefondate criticile pârâtei referitoare la greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei de către prima instanţă.

Instanţa de apel a considerat ca fiind nefondate şi celelalte motive de apel formulate de pârâtă şi care nu au primit deja dezlegare prin decizia instanţei de recurs, după cum urmează:

În ceea ce priveşte respingerea solicitării pârâtei adresate tribunalului de efectuare a unei contraexpertize, s-a reţinut că, în primul ciclu procesual, instanţa de apel a dispus administrarea probei cu expertiză tehnică judiciară în specialităţile brevete de invenţii şi electronică la solicitarea apelantei pârâte, astfel încât orice presupusă vătămare suferită de această parte prin măsura luată de tribunal a fost acoperită, critica rămânând fără substanţă.

Argumentele legate de modul de determinare a eficienţei economice rezultate din folosirea invenţiei brevetate au fost valorificate de pârâtă prin criticile adresate expertizei contabile întocmite la prima instanţă, iar la prima judecată în apel, instanţa a constatat decăderea apelantei CFR S.A. din dreptul de administrare a probei cu expertiză contabilă, măsură validată prin înlăturarea de către Înalta Curte a motivelor de recurs ce priveau legalitatea încheierii curţii de apel din data de 14.06.2017.

O concluzie diferită legată de modul de calcul amintit ar fi putut fi obţinută numai prin realizarea unei noi expertize contabile; or, faţă de împrejurările în care prima instanţă de apel a constatat decăderea apelantei pârâte din dreptul de administrare a unei noi expertize contabile, s-a constatat că pentru aceste motive de apel nu au fost administrate mijloace de probă pertinente şi relevante care să combată probatoriul aflat la dosarul tribunalului, astfel încât şi aceste critici sunt considerate ca nefondate.

În cadrul motivelor de apel care privesc temeinicia sentinţei apelate, au fost reiterate argumentele referitoare la caracterul experimental al utilizării circuitului de cale C4-64 pe întreaga perioadă ce interesează prezentul apel (1990-1996) şi la lipsa de identitate între circuitul de cale C4-64 şi circuitul C4-48, chestiuni deja dezlegate în primul apel şi apoi tranşate irevocabil prin înlăturarea ca nefondate a motivelor de recurs formulate de pârâtă cu privire la acestea.

A susţinut apelanta-pârâtă că este eronat raţionamentul primei instanţe de a aprecia că, deşi art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 64/1991 nu este aplicabil în speţă, se poate aplica prin analogie art. 91 din Regulamentul de aplicare a legii, aprobat prin H.G. nr. 547/2008.

Or, în mod corect a tranşat tribunalul aspectul legat de aplicabilitatea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. b) din lege, deoarece la data depunerii cererii de brevet reclamantul nu era angajat al pârâtei şi invenţia nu a fost realizată de o persoană având calitatea de salariat. Orice altă analiză a acestei chestiuni în apelul pârâtei este redundantă, prima instanţă statuând tocmai în sensul susţinut de CFR.

De altfel, argumentele pârâtei legate de aceste aspecte sunt contradictorii:

Astfel, pe de-o parte se susţine că, nefiind aplicabil art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 64/1991, nu este aplicabil nici art. 91 alin. (4) din Regulament, deoarece textul conţine criteriile de stabilire a drepturilor inventatorului în ipotezele prevăzute de art. 5 - inventatorul salariat.

Pe de altă parte, criticând evaluarea de către prima instanţă a despăgubirilor la un procent de 10% din eficienţa economică rezultată din utilizarea brevetului, pârâta realizează o interpretare "per a contrario" a textului şi conchide că, de vreme ce procentul de 4% din eficienţa economică e prevăzut pentru ipoteza când inventatorul este salariat, nivelul despăgubirilor în speţă este în mod obligatoriu mai mic.

Instanţa de apel a constatat, în primul rând, că soluţia primei instanţe de aplicare a dispoziţiilor art. 91 alin. (4) din Regulament numai prin analogie nu este prin ea însăşi eronată, cât timp normele metodologice conţin criterii cu valoare de principiu referitoare la modul de stabilire a remuneraţiei cuvenite inventatorului, ce pot fi aplicabile şi la ipoteza când autorul invenţiei şi titularul brevetului nu este salariat al societăţii care foloseşte invenţia.

În al doilea rând, tribunalul a estimat despăgubirile la un procent de 10% din beneficiile economice realizate de pârâtă (fără a se raporta la vreuna dintre valorile cuprinse în tabelul de la alin. (4) al art. 91 din H.G. nr. 547/2008, deci fără a aplica în realitate norma în discuţie sub aspectul procentului), luând în considerare una dintre ofertele exprimate de comisiile de analiză ale pârâtei din perioada de negociere, cu precizarea că acest procent acoperă şi despăgubirile solicitate prin capătul al doilea al cererii.

Nu există niciun motiv de fapt sau de drept care să justifice interpretarea pârâtei conform căreia, de vreme ce inventatorului salariat îi este recunoscut dreptul la o remuneraţie de 4% din eficienţa economică, per a contrario unui inventator ce nu are această calitate i se cuvine un procent mai mic.

Ipoteza inventatorului salariat este una particulară, ce are în vedere folosirea resurselor societăţii angajatoare pentru realizarea invenţiei, existenţa unor alte împrejurări concrete în care invenţia a fost realizată (fără vreo legătură economică între inventatorul titular al brevetului şi societatea care îl foloseşte) necesitând remunerarea titularului pe criterii echitabile care au la bază beneficiul realizat (pe nedrept) de societate, dacă este cazul preţul uzual al unei licenţe ori alte criterii ce pot face obiectul negocierii între părţi sau al aprecierii instanţei, după caz.

În realitate, părăsirea domeniului de aplicare al art. 5 alin. (1) lit. b) din lege şi al art. 91 alin. (4) din Regulament poate duce atât la o valoare mai mare, cât şi la una mai mică a remuneraţiei, nicicum în mod obligatoriu la una inferioară procentului maxim prevăzut pentru ipoteza inventatorului salariat.

Nefondată este şi aprecierea apelantei în sensul că instanţa a reţinut lipsa oricărei contribuţii a CFR la implementarea circuitului de cale C4-64.

Tribunalul a constatat de fapt că nu se impune aplicarea riguroasă a criteriilor specifice remunerării inventatorului salariat pentru că în speţa de faţă la realizarea invenţiei (şi nu la implementarea ei) pârâta nu a avut nicio contribuţie - această argumentare fiind, în fapt, judicioasă raportată la probatoriul administrat.

În schimb, împrejurarea că pentru punerea în aplicare a invenţiei în staţiile de cale ferată ale pârâtei aceasta a făcut cheltuieli, investiţii, este irelevantă pentru chestiunea remunerării titularului brevetului.

De aceea, nici argumentul contribuţiei economice a apelantei pârâte la implementarea circuitului nu poate duce la netemeinicia hotărârii sub aspectul cuantumului despăgubirilor.

Un ultim argument din cererea de apel, ce susţine că la crearea circuitului C4-64 au contribuit şi specialiştii din cadrul autorităţilor statului şi fabricantului, nefiind creaţia exclusivă a reclamantului, este o reiterare a susţinerii în sensul că circuitul C4-64 este diferit de circuitul C4-48, or această chestiune de fapt a fost deja dezlegată în primul ciclu procesual, cum s-a arătat în cele ce preced, astfel încât ea nu poate sta la baza unei concluzii diferite cu privire la paternitatea circuitului implementat de pârâtă (despre care s-a constatat pe baza expertizei de specialităţile electronică şi brevete de invenţii că prezintă diferenţe neesenţiale faţă de cel brevetat).

Evaluând temeinicia sentinţei sub acest ultim aspect, al întinderii despăgubirilor, instanţa de apel a considerat că prima instanţă a procedat în mod corect când a stabilit cuantumul despăgubirilor la 10% din eficienţa economică rezultată din aplicarea brevetului, ţinând cont de toţi factorii relevanţi în cauză, între care:

- importanţa brevetului pentru eficientizarea activităţii pârâtei (rezultată din analizele compartimentelor de specialitate din cadrul CFR, mai sus analizate şi din expertizele întocmite în cauză);

- economia importantă de resurse umane, energie electrică şi piese de schimb pentru care implementarea sa o aduce (de asemenea rezultată din probatoriu);

- lunga perioadă de timp cât aceasta e fost aplicată şi scara folosirii sale în staţiile CN CFR (din 1990 până în prezent, în 55 staţii, 1206 circuite - nu ca element ce determină întinderea concretă a despăgubirilor, calculate doar pentru 1990-1996, ci ca indiciu al fiabilităţii şi importanţei circuitului ce implementează invenţia);

- lunga perioadă de timp cât reclamantul (decedat pe parcursul soluţionării cauzei) a fost lipsit de remuneraţia cuvenită pentru folosirea invenţiei, în condiţiile în care acesta a dat dovadă de bună credinţă, a sprijinit pârâta în implementarea invenţiei şi a aşteptat rezultatul procedurii de negociere şi încheierea contractului cu pârâta timp de 17 ani (de la prima sa cerere, în septembrie 1993, până la sesizarea instanţei în aprilie 2010);

- opiniile specialiştilor din cadrul compartimentelor/direcţiilor de specialitate ale pârâtei, unele dintre ele în sensul remunerării titularului brevetului cu până la 50% din eficienţa economică.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, instanţa de apel a luat act că reclamanţii nu au solicitat plata cheltuielilor de judecată efectuate cu procesul, dispunând obligarea apelantei-pârâte să plătească intimatei-chemate în garanţie S.C. B. S.A. cheltuieli de judecată reprezentând onorarii avocaţiale în cuantum de 117.000,66 RON, compuse din: 78.936,38 RON pentru prima judecată în apel; 13.880,76 RON la instanţa de recurs, lăsate în sarcina instanţei de apel; 24.183,52 la a doua judecată în apel .

Apreciind asupra aplicării la speţă a criteriilor prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanţa de apel a constatat că, deşi este vădită importanţa soluţiei pentru chemata în garanţie, dat fiind cuantumul pretenţiilor reclamantului şi respectiv cuantumul despăgubirilor la care a fost obligată pârâta, în primul apel, a cărui judecată a durat 3 ani, din 30.06.2014 până la 28.06.2017, intimatele chemate în garanţie au stat în proces pentru lămurirea aspectului litigios al prescripţiei referitoare la cererea de chemare în garanţie, nu au administrat probe şi au formulat doar apărări prin întâmpinare referitor la chestiunea de drept ce le privea.

Apoi, succesiv tranşării cu caracter irevocabil de către Înalta Curte a chestiunii prescripţiei cererii de chemare în garanţie în favoarea intimatei B. S.A., la rejudecarea apelului poziţia procesuală a acesteia din urmă a fost în mod clar una formală, deoarece rezultatul litigiului dintre reclamant şi pârâtă îi era indiferent.

De aceea, incluzându-se în suma ce va fi acordată cu titlu de cheltuieli de judecată întregul onorariu aferent recursului - câştigat de chemata în garanţie - în cuantum de 13.880,76 RON, s-a procedat la diminuarea sumei acordate în considerarea celor două judecăţi în apel (ce însumează 103.119 RON) pentru considerentele arătate.

Nu a fost inclusă suma reprezentând cheltuieli de judecată în faţa instanţei de fond - 25.631,42 RON, cerută prima dată la acest moment: această cheltuială trebuia să facă obiectul solicitării chematei în garanţie cu ocazia judecăţii la prima instanţă, respectiv la momentul dezbaterii excepţiei de prescripţie, în 04.10.2011, excepţie admisă de tribunal, ori cel mai târziu cu ocazia închiderii dezbaterilor în faţa primei instanţe, când prin dispozitivul sentinţei apelate prima instanţă a respins ca prescrisă cererea de chemare în garanţie.

Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs pârâta Compania Naţională de Căi Ferate "CFR-SA", criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 5, 8 şi 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:

- Hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., întrucât nu a respectat limitele rejudecării stabilite de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 1189/30.03.2018 (motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.).

Conform îndrumărilor Înaltei Curţi, instanţa de apel avea obligaţia de a analiza înscrisurile prin care intimatul-reclamant a susţinut că din partea societăţii pârâte au intervenit recunoaşteri succesive ale pretenţiilor aferente perioadei 1990-1996 (cu consecinţa întreruperii prescripţiei), însă, ţinând seama de respingerea, ca fiind prescrise, a pretenţiilor aferente perioadei 1996-2010.

Or, instanţa de apel a apreciat, cu încălcarea recomandărilor ÎCCJ, că, faţă de data formulării cererii de chemare în judecată, respectiv 23.04.2010, pretenţiile reclamantului aferente perioadei 1990 -1996 nu ar fi prescrise, întrucât prescripţia ar fi fost întreruptă, inclusiv în perioada 1996-2010, faţă de care s-a stabilit prin hotărârea de casare că a operat prescripţia.

Astfel, prin aprecierea că înscrisurile emise în perioada 1996 - 2010 ar avea ca efect întreruperea prescripţiei pretenţiilor aferente perioadei 1990 -1996, instanţa de apel nu a respectat limitele rejudecării stabilite de ÎCCJ.

- În mod greşit, instanţa de apel a apreciat că nu ar fi prescrise pretenţiile privind despăgubirile aferente perioadei 1990-1996, pentru folosinţa circuitului de cale C4-64, întrucât cursul prescripţiei ar fi fost întrerupt prin Nota emisă de SNCFR sub nr. x/1993 prin care a numit membrii comisiei pentru analiza ofertei reclamantului (motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.).

Nota nr. x/1993 emisă de SNCFR nu echivalează cu o recunoaştere a pretenţiilor aferente perioadei 1990-1996 şi nu poate avea ca efect întreruperea prescripţiei.

În primul rând, nota vizează exclusiv circuitul de cale C4-48 asupra căruia reclamantul are brevet de invenţie, nicidecum circuitul de cale C4-64 faţă de folosinţa căruia sunt cerute despăgubirile care fac obiectul prezentului proces. Circuitul C 4-64 nu beneficiază de protecţia Legii nr. 64/1991, pentru că nu a fost înregistrat la OSIM;

În al doilea rând, nota de numire a membrilor comisiei pentru analiza ofertei intimatului-reclamant nu echivalează cu o recunoaştere neîndoielnică şi expresă a pretenţiilor reclamantului, întrucât comisia a avut ca obiectiv analiza ofertei reclamantului, analiză după care comisia constituită în baza acestui înscris putea să accepte sau putea să refuze oferta reclamantului.

Nota nr. x/1993 ar fi echivalat cu o recunoaştere neîndoielnică şi expresă a pretenţiilor reclamantului doar în situaţia în care ar fi conţinut acceptarea ofertei reclamantului, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză. Acceptarea ofertei reclamantului a fost condiţionată de rezultatul analizei acesteia de către comisia constituită în acest scop.

În al treilea rând, omologarea preliminară la data de 17.11.1993 a circuitului de cale C4-64 nu echivalează cu o recunoaştere neîndoielnică din partea SNCFR a dreptului litigios şi nu poate avea ca efect întreruperea prescripţiei, întrucât în perioada 17.11.1993-29.07.1996 circuitul în discuţie a fost testat experimental şi, astfel cum rezultă din Raportul Comisiei de omologare preliminară nr. x/17.11.1993, s-a stabilit ca în această perioadă de experiment să-i fie aduse modificări esenţiale pentru a fi aplicată în circulaţia feroviară.

În mod greşit, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel, au reţinut că invenţia a fost direct aplicată în circuitul feroviar, în scop comercial şi că perioada de verificare şi omologare nu a fost necesară, întrucât în faza de experiment nu ar fi fost sesizată vreo disfuncţionalitate care să conducă la concluzia că este necesară o cercetare mai îndelungată a consecinţelor aplicării invenţiei.

Astfel cum rezultă din probatoriul administrat în cauză şi cum de altfel, însuşi intimatul-reclamant a recunoscut, circuitul de cale C4-48 a fost testat experimental în perioada 1990-17.11.1993, conform Notei nr. x/1990, iar circuitul de cale C4-64 a fost testat experimental în perioada 17.11.1993-29.07.1996, astfel cum rezultă din Raportul Comisiei de omologare preliminară nr. x/17.11.1993.

În urma testării experimentale a circuitului de cale C4-48 au rezultat deficienţe pentru remedierea cărora au fost necesare numeroase modificări esenţiale, care au condus la noul circuit de cale C4-64.

De asemenea, noul circuit de cale C4-64 a suferit şi el modificările stabilite prin Raportul Comisiei de omologare preliminară nr. x/17.11.1993, pentru a putea fi aplicat în circulaţia feroviară.

Prin urmare, invenţia astfel cum a fost brevetată în forma circuitului de cale C4-48, nu a fost direct aplicată în circulaţia feroviară, în scop comercial, iar folosirea în scop experimental al circuitelor de cale C 4-48 şi C4-64 nu constituie o încălcare a drepturilor asupra brevetului de invenţie, în aplicarea art. 34 alin. (1) pct. e şi art. 32 alin. (2) din Legea nr. 64/1991.

- Hotărârea atacată încalcă dispoziţiile art. 1201 C. civ. de la 1864 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Aprecierea instanţei de apel că prescripţia privind pretenţiile aferente perioadei 1990 -1996 ar fi fost întreruptă inclusiv prin acte emise în perioada 1996-2010 şi că cererea de chemare în judecată având ca obiect pretenţiile aferente perioadei 1990-1996, formulată în data de 23.04.2010, ar fi fost dedusă judecăţii în termenul liber de prescripţie, contravine deciziei nr. 1189/30.03.2018 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că termenul de prescripţie s-a împlinit, în ceea ce priveşte pretenţiile aferente perioadei 1996-2010.

Recurenta - pârâtă a făcut referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în care s-a statuat (inclusiv în cauza Amurăriţei contra României) că, pentru a invoca "obligativitatea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile privind soluţionarea unei probleme juridice, nu este necesară existenţa triplei identităţi de părţi, cauză şi obiect, ci este necesară doar probarea identităţii între problema soluţionată irevocabil şi problema dedusă judecăţii, instanţa de judecată fiind ţinută să pronunţe aceeaşi soluţie.

- Hotărârea atacată încalcă dispoziţiile art. 1, art. 3, art. 8, art. 16 şi art. 17 din Decretul nr. 167/1958 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Prin Decizia nr. 1189/30.03.2018, ÎCCJ ca instanţă de casare, a stabilit că momentul de debut al prescripţiei este data de 15.12.1990, când invenţia reclamantul a fost implementată într-o staţie, Regionala CF Bucureşti, secţia CT 4 Piteşti, ceea ce înseamnă că reclamantul ar fi putut să-şi valorifice drepturile pe cale judecătorească până la data de 15.12.1993.

În perioada 15.12.1990 - 15.12.1993, contrar susţinerilor reclamanţilor nu a intervenit nicio cauză de întrerupere a prescripţiei.

Singurul act emis în această perioadă, faţă de care reclamantul a susţinut că reprezintă o recunoaştere a pretenţiilor sale, este Nota nr. x/1993 din 6.09.1993 de numire a membrilor comisiei pentru analiza ofertei reclamantului.

Acest înscris nu echivalează cu o recunoaştere neîndoielnică a pretenţiilor reclamantului, întrucât comisia a avut ca obiectiv analiza ofertei reclamantului, după care comisia constituită în baza acestui înscris putea să accepte sau putea să refuze oferta reclamantului.

Actul de omologare preliminară a circuitului de cale C4-64 din data de 17.11.1993 nu poate avea ca efect întreruperea prescripţiei, pentru că priveşte un alt circuit decât circuitul C4-48 care face obiectul brevetului de invenţie pe care reclamantul şi-a întemeiat pretenţiile.

Abia după împlinirea termenului prescripţiei (15.12.1993), prin adresa nr. x/1994 s-a solicitat reclamantului depunerea ofertei de contract, motiv pentru care nici acest act nu are ca efect întreruperea prescripţiei, pentru că la data emiterii acestui act, prescripţia era împlinită şi, în plus, în final, oferta nu a fost acceptată.

Toate celelalte acte emise după data de 15.12.1993 nu au şi nu pot avea ca efect întreruperea prescripţiei, pentru că prescripţia era deja împlinită.

- Hotărârea atacată încalcă dispoziţiile art. 34 alin. 1it. e şi art. 32 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, deoarece atât circuitul de cale C4-48, în perioada 1990-17.11.1993, cât şi circuitul de cale C4-64, în perioada ulterioară, au fost testate experimental, iar folosirea în scopuri experimentale, exclusiv cu caracter necomercial, a obiectului invenţiei brevetate, nu constituie o încălcare a drepturilor asupra brevetului.

- Hotărârea atacată încalcă dispoziţiile art. 998-969 C. civ. de la 1864, deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale în persoana pârâtei.

După cum a rezultat din probele administrate, nici SNCFR (antecesoarea pârâtei) şi nici CNCF CFR S.A., potrivit obiectului de activitate stabilit prin hotărârea de guvern de înfiinţare a societăţii, nu au produs, nu produc şi nici nu instalează acest echipament (nici circuitul C4-48 şi nici circuitul C4-64). B. S.A. este singurul licenţiat să producă şi să instaleze circuitele de cale în litigiu.

De asemenea, nici condiţia existenţei vinovăţiei societăţii nu este îndeplinită, având în vedere că în perioada de referinţă, respectiv 1990-1996, circuitele de cale în discuţie au fost testate experimental, situaţie în care nu se poate reţine o încălcare a drepturilor reclamantului.

- Cheltuielile de judecată în sumă de 71.000 RON reprezentând onorariu de avocat, stabilite în sarcina pârâtei şi în favoarea chematei în garanţie B. S.A., sunt disproporţionate cu valoarea, dificultatea litigiului şi volumul de muncă pe care l-a presupus pregătirea apărării, motiv pentru care se impune reducerea acestei sume, în raport de realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cheltuielilor ocazionate de soluţionarea acestui proces şi în aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

Din expunerea motivelor de recurs, astfel cum au fost redate anterior, reiese că unele dintre evaluările instanţei de apel se regăsesc în mai multe motive de recurs, atunci când partea a considerat că argumentele prezentate se încadrează în cazuri diferite dintre cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Din acest motiv, Înalta Curte va proceda la sistematizarea şi analizarea susţinerilor în raport de obiectul lor, respectiv aprecierile din decizia recurată, pe de o parte, asupra prescripţiei extinctive (1), iar, pe de altă parte, asupra fondului raportului juridic dedus judecăţii (2), respectiv cu privire la cheltuielile de judecată acordate în apel (3).

(1) În ceea ce priveşte criticile referitoare la prescripţia dreptului material la acţiune, se constată că acestea au în vedere aprecierea instanţei de apel conform căreia prescripţia privind pretenţiile aferente perioadei 1990-1996 ar fi fost întreruptă prin acte emise de către pârâtă sau antecesoarea sa în perioada 1996 - 2010.

Din această perspectivă, recurenta - pârâtă a susţinut, că, prin decizia recurată, nu a fost respectată decizia Înaltei Curţi nr. 1189/30.03.2018, pronunţată în ciclul procesual anterior, prin care s-a dispus casarea deciziei de apel şi trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelului pârâtei CN CFR S.A. (1.1), iar dispoziţiile art. 1, art. 3, art. 8, art. 16 şi art. 17 din Decretul nr. 167/1958 au fost greşit aplicate (1.2).

(1.1) Cât priveşte efectele deciziei de casare asupra rejudecării apelului, recurenta - pârâtă a pretins că instanţa de apel nu a respectat limitele rejudecării, încălcând art. 315 alin. (1) C. proc. civ. (motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.) şi a ignorat autoritatea de lucru judecat a deciziei Înaltei Curţi, încălcând dispoziţiile art. 1201 C. civ. de la 1864 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Recurenta - pârâtă a susţinut, în esenţă, că aprecierea instanţei de apel conform căreia pretenţiile reclamantului aferente perioadei 1990-1996 nu ar fi prescrise, întrucât prescripţia ar fi fost întreruptă, inclusiv în perioada 1996-2010, făcând referire şi la înscrisuri din această perioadă, ar echivala cu nerespectarea deciziei de casare.

Prin acea decizie, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că termenul de prescripţie s-a împlinit, în ceea ce priveşte pretenţiile aferente perioadei 1996-2010, şi s-a statuat ca instanţa de rejudecare a apelului să analizeze înscrisurile privind pretinse recunoaşteri succesive din partea societăţii pârâte ale pretenţiilor aferente perioadei 1990-1996, ţinând seama, însă, de respingerea, ca fiind prescrise, a pretenţiilor aferente perioadei 1996-2010.

Înalta Curte constată că aceste critici redau în mod eronat soluţia de respingere a pretenţiilor formulate de reclamant pentru perioada 1996-2010, precum şi dezlegările din decizia de casare, obligatorii pentru instanţa de rejudecare a apelului, în aplicarea art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, cu privire la cererea principală, având ca obiect solicitarea de acordare de despăgubiri pentru utilizarea neautorizată, în perioada 1990-2010, a brevetului de invenţie ce reprezintă cauza juridică a pretenţiilor reclamantului, prima instanţă a respins excepţia dreptului material la acţiune pentru întreaga perioadă de utilizare, prin încheierea din data de 11.10.2011, iar prin hotărârea de dezînvestire, a admis în parte cererea precizată şi a obligat pe pârâtă să plătească reclamantului suma de 15.772.380 RON.

Din considerentele sentinţei, rezultă că despăgubirile în acest cuantum au fost acordate pentru perioada de utilizare decembrie 1990-1996, în timp ce pentru perioada ulterioară anului 1996 s-a constatat că nu mai sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, deoarece reclamantul a autorizat utilizarea de către CN CFR S.A. prin intermediul B. S.A., societate căreia i-a acordat licenţă exclusivă de exploatare a invenţiei.

Aşadar, pretenţiile reclamantului aferente perioadei 1996-2010 au fost respinse ca neîntemeiate, şi nu ca prescrise, după cum s-a pretins prin motivele de recurs.

Reclamantul a declarat apel împotriva dispoziţiei de respingere a pretenţiilor, ce a fost respins, fără ca moştenitorii - reclamantul decedând pe parcursul judecării apelului - să formuleze recurs împotriva deciziei de apel.

Cu privire la situaţia redată anterior, Înalta Curte, prin decizia nr. 1189/30.03.2018, a arătat că soluţia de respingere pe fond a pretenţiilor reclamantului pentru perioada 1996-2010 este irevocabilă, ca efect al neatacării cu recurs a deciziei de apel de către reclamanţi.

Din acest motiv, pronunţându-se asupra recursului declarat de către pârâta Compania Naţională de Căi Ferate CFR-SA, Înalta Curte a precizat că analiza criticilor referitoare la respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului are în vedere doar pretenţiile aferente perioadei 1990-1996 .

De asemenea, constatând că se impune casarea deciziei de apel, Înalta Curte a statuat în sensul ca, în rejudecarea apelului pârâtei CN CFR S.A. (promovat şi împotriva încheierii din 11.10.2011 prin care s-a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune), curtea de apel să realizeze o analiză proprie şi efectivă a acestei excepţii doar pentru intervalul 1990-1996, având în vedere că respingerea pretenţiilor reclamantului pentru perioada 1996-2010 a intrat sub autoritate de lucru judecat .

În acest context, recurenta - pârâtă a susţinut în mod greşit că pretenţiile reclamantului aferente perioadei 1996-2010 ar fi fost respinse ca prescrise, iar Înalta Curte, prin decizia de casare, ar fi dispus ca rejudecarea apelului pârâtei să ţină cont de o asemenea soluţie.

Această instanţă de recurs constată, totodată, că modul de analiză de către instanţa de apel a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului pentru pretenţiile aferente perioadei 1990-1996 respectă întrutotul decizia de casare, sub aspectul problemei de drept dezlegate, în termenii art. 315 alin. (1) C. proc. civ., contrar celor susţinute prin motivele de recurs.

După cum a arătat chiar recurenta - pârâtă, potrivit deciziei de casare nr. 1189/30.03.2018 a Înaltei Curţi, analiza excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru intervalul 1990-1996 urma să aibă loc, pe temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) şi art. 17 din Decretul nr. 167/1958, prin raportare la înscrisurile prin care recurenţii, moştenitorii reclamantului decedat, au susţinut că au intervenit recunoaşteri succesive din partea pârâtei, inclusiv a celor depuse în recurs.

Cererea de chemare în judecată având ca obiect despăgubirile cuvenite pentru utilizarea neautorizată a brevetului de invenţie în perioada 1990-2010 a fost formulată la data de 23.04.2010.

Drept urmare, verificarea existenţei unor cauze de întrerupere a termenului de prescripţie extinctivă prin recunoaşterea dreptului, conform art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, trebuia realizată cu privire la întreaga perioadă de timp pentru care s-au formulat pretenţiile, cu excepţia ultimilor trei ani anterior cererii introductive, chiar dacă finalitatea analizei este aceea a cercetării termenului de prescripţie doar cu privire la despăgubirile aferente unei părţi din perioada 1990-2010, anume intervalul 1990-1996.

Potrivit art. 17 din Decretul nr. 167/1958, întreruperea şterge prescripţia începută anterior actului de recunoaştere a dreptului, iar după întrerupere începe să curgă o nouă prescripţie.

Pe acest temei, prin decizia de casare s-a arătat că fiecare act de recunoaştere trebuie să fi intervenit înăuntrul termenului de prescripţie de 3 ani, reluat după întreruperea cursului unui termen anterior .

Aşadar, orice pauză mai mare de trei ani între două acte succesive de recunoaştere, până la data de 23.04.2007 (cu trei ani înainte de formularea cererii de chemare în judecată), ar fi împiedicat valorificarea pretenţiilor aferente perioadei 1990-1996, întrucât acestea ar fi trebuit formulate în termen de 3 ani de la data unui act calificat ca având efect întreruptiv.

Din această perspectivă, se constată că instanţa de rejudecare a apelului a reţinut în mod corect că dezlegarea chestiunii legate de prescripţia dreptului material la acţiune implică, în acord cu decizia de casare şi prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., verificarea, prin raportare la momentul pretinselor recunoaşteri din partea pârâtei, a împlinirii sau neîmplinirii termenului de prescripţie de 3 ani în intervalele cuprinse între acestea .

Ca atare, contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a procedat corect analizând actele şi manifestările de voinţă ale pârâtei CN CFR S.A. ce pot avea efect întreruptiv de prescripţie şi din perioada ulterioară anului 1996.

De altfel, prin decizia nr. 1189/30.03.2018, Înalta Curte a dispus casarea deciziei de apel pentru motivul insuficientei stabiliri a situaţiei de fapt, făcând referire tocmai la înscrisuri emise de pârâtă după anul 2001, ceea ce obliga instanţa de rejudecare să cerceteze şi acele mijloace de probă.

Potrivit celor arătate anterior, în măsura în care instanţa de apel ar fi constatat, pentru perioada 1996-2007, absenţa unor acte de recunoaştere în sensul art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 sau că intervalul de timp scurs între oricare două acte succesive de recunoaştere a fost mai mare de 3 ani, soluţia pe care ar fi adoptat-o nu ar fi vizat pretenţiile aferente perioadei 1996-2007 (cu atât mai puţin 2007-2010), cât timp respingerea acestora a intrat sub autoritate de lucru judecat, conform deciziei de casare, ci tocmai pretenţiile aferente perioadei 1990-1996, care formau obiect al rejudecării apelului, urmând ca cererea cu acest obiect să fie respinsă ca prescrisă.

Or, din moment ce instanţa de apel a constatat că au avut loc acte succesive de recunoaştere din partea pârâtei a dreptului reclamantului la despăgubiri, în considerarea calităţii de titular al brevetului de invenţie, fără ca între aceste acte să fie un interval mai mare de 3 ani, până la data formulării cererii de chemare în judecată, soluţia asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru intervalul 1990-1996 nu putea fi decât aceea a respingerii excepţiei.

Faţă de cele expuse, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile privind efectele deciziei de casare, sub aspectul limitelor rejudecării şi al autorităţii de lucru judecat al acesteia, nefiind întrunite cazurile de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.

(1.2) În ceea ce priveşte modul de aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1, art. 3, art. 8, art. 16 şi art. 17 din Decretul nr. 167/1958, recurenta a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a considerat în mod greşit că cele două acte din perioada 1990-1996 şi reţinute ca provenind de la pârâtă echivalează cu o recunoaştere a pretenţiilor aferente perioadei 1990-1996 şi au avut ca efect întreruperea prescripţiei, iar aprecierile pe acest aspect relevă incidenţa cazurilor prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

Întrucât aceleaşi critici nu pot fi încadrate simultan în două cazuri de recurs dintre cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., urmează ca susţinerile recurentei să fie analizate exclusiv din perspectiva modului de aplicare a legii de către instanţa de apel.

Art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu este aplicabil, deoarece referirea legiuitorului la "actul juridic dedus judecăţii", al cărui înţeles "lămurit şi vădit neîndoielnic" a fost schimbat de către instanţa de apel prin interpretarea greşită a acestuia, vizează cauza cererii de chemare în judecată sau fundamentul dreptului invocat de reclamant (causa debendi).

În speţă, cauza cererii reclamantului este reprezentată de brevetul de invenţie pe care se întemeiază pretenţiile băneşti, or, susţinerile recurentei nu sunt legate de vreo denaturare a actului juridic dedus judecăţii pretins săvârşită de către instanţa de apel, ci de efectul întreruptiv de prescripţie al actelor provenite de la pârâtă.

În contextul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată, în primul rând, că susţinerile recurentei - pârâte tind să supună controlului judiciar aspecte tranşate irevocabil şi intrate în puterea lucrului judecat, după cum s-a reţinut, de altfel, în mod corect, prin decizia recurată.

Pârâta CN CFR S.A. continuă să susţină şi în faza procesuală a recursului că doar circuitul C4-48 face obiectul brevetului de invenţie al reclamantului, că acesta este diferit de circuitul C4-64, iar ambele au fost aplicate succesiv în perioada 1990-1996 cu caracter experimental, şi nu în mod direct în circulaţia feroviară, în scop comercial.

Prin decizia nr. 1189/30.03.2018 pronunţată în ciclul procesual anterior, s-a arătat că instanţa de apel a înlăturat în mod legal o critică a pârâtei CN CFR S.A. întemeiată pe dispoziţiile art. 34 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 64/1991 atunci când a apreciat că amploarea folosirii circuitelor C4-48-48 (în perioada 1990-1993) şi C4-48-64 (în perioada 1993-1996), circuite echivalente şi interschimbabile, protejate prin acelaşi titlu, nu permite calificarea acesteia drept o utilizare în scopuri experimentale, exclusiv cu caracter comercial a obiectului invenţiei brevetate x .

Totodată, prin aceeaşi decizie de casare a fost înlăturată ca nefondată susţinerea recurentei CN CFR S.A. conform căreia în decizia de apel ce făcea obiectul recursului nu s-a făcut referire la circuitul de cale C4-48, vizat de brevetul de invenţie. Înalta Curte a constatat că decizia de apel cuprinde referiri la acel circuit tocmai în conexiune cu circuitul C4-64, care reprezintă, potrivit raportului de expertiză întocmit în etapa apelului, o modificare neesenţială a cablării circuitului C4-48, astfel încât cele două circuite sunt echivalente .

Drept urmare, se constată că aspectele reiterate prin recursul de faţă au fost analizate în ciclul procesual anterior şi dezlegate în mod irevocabil, motiv pentru care reevaluarea lor este inadmisibilă, în caz contrar, încălcându-se autoritatea de lucru judecat a deciziei de casare a Înaltei Curţi.

În al doilea rând, argumentul conform căruia Nota nr. x/1993 emisă de SNCFR, antecesoarea legală a pârâtei, nu are aptitudinea de a constitui un act de recunoaştere neîndoielnică şi expresă a dreptului reclamantului nu relevă o critică de nelegalitate susceptibilă a fi examinată din perspectiva modului de aplicare a legii de către instanţa de apel.

În acest sens, recurenta a susţinut că nota de numire a membrilor comisiei pentru analiza ofertei reclamantului echivalează cu o asemenea recunoaştere, deoarece nu conţinea acceptarea ofertei reclamantului, comisia putând să accepte sau să refuze oferta abia după analizarea sa.

Din aceste susţineri nu reiese cu certitudine dacă se referă la dreptul reclamantului la despăgubiri, în calitate de titular al brevetului, sau la întinderea despăgubirilor, pe baza eficienţei economice a aplicării invenţiei.

Recunoaşterea presupusă de art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 vizează însuşi dreptul la despăgubiri şi a fost reţinută ca atare prin decizia recurată.

Susţinerile din motivarea recursului nu indică neapărat o contestare a însuşi dreptului la despăgubiri, cât timp nu este clar dacă, în opinia recurentei, comisia pentru analiza ofertei reclamantului putea stabili chiar calitatea acestuia de titular al instalaţiei de siguranţă feroviară aplicate de către societate, cu posibilitatea refuzării dezdăunării din această perspectivă, sau doar eficienţa economică a utilizării, criteriu de determinare a cuantumului drepturilor băneşti.

Or, formularea echivocă a argumentului în discuţie nu permite identificarea certă a obiectului susţinerilor părţii şi nu poate, din acest motiv, să genereze controlul de legalitate al deciziei recurate.

Pe de altă parte, susţinerile evocă necesitatea unei recunoaşteri exprese a dreptului dedus judecăţii, ceea ce contravine intenţiei legiuitorului la edictarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, care permit valorificarea şi a unei recunoaşteri tacite, după cum, în mod corect, s-a arătat prin decizia recurată.

În acelaşi timp, analizarea susţinerilor recurentei implică reaprecierea situaţiei de fapt pe baza probelor administrate.

În contextul descrierii procedurii ce a debutat cu constituirea comisiei prin Nota nr. x/1993, instanţa de apel a reţinut că, prin lucrarea/nota nr. x din 13.08.1997, o direcţie din cadrul societăţii pârâte a formulat un punct de vedere cu privire la oferta reclamantului, în vederea întocmirii raportului de analiză de către comisia desemnată pentru efectuarea calculului economic şi al stabilirii prin contract a despăgubirii autorului. Direcţia de specialitate respectivă a estimat eficienţa economică a aplicării invenţiei şi a conchis în sensul că aplicarea este oportună, formulându-se propuneri în legătură cu valoarea recompensei cuvenite autorului.

Or, reevaluarea atribuţiilor comisiei constituite prin înscrisul în discuţie, în cadrul procedurii demarate la nivelul unităţii, interesează temeinicia deciziei, astfel încât nu se circumscrie controlului de legalitate exercitat de către instanţa de recurs în aplicarea prevederilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge susţinerile recurentei referitoare la prescripţia dreptului material la acţiune al reclamantului.

(2) în ceea ce priveşte criticile asupra fondului raportului juridic dedus judecăţii, recurenta a susţinut, în primul rând, faptul că cele două circuite de cale C4-48 şi C4-64 au fost testate experimental, astfel încât nu au fost încălcate drepturile reclamantului asupra brevetului de invenţie, ceea ce indică, pe de o parte, încălcarea dispoziţiilor art. 33 alin. (1) pct. e şi art. 31 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, iar, pe de altă parte, aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 998-969 C. civ. de la 1864, întrucât nu este îndeplinită nici condiţia existenţei vinovăţiei societăţii.

Aceste susţineri nu pot fi primite.

La pct. 1.2 din prezenta decizie, s-a arătat deja că prin decizia de casare nr. 1189/30.03.2018 a Înaltei Curţi au fost confirmate considerentele deciziei de apel referitoare la echivalenţa circuitelor de cale C4-48 şi C4-64 şi la utilizarea comercială a acestora, fiind înlăturate susţinerile cu acest obiect ale pârâtei CN CFR S.A., întemeiate pe dispoziţiile art. 34 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 64/1991.

Motivele de recurs vizând fondul raportului juridic dedus judecăţii prin cererea principală conţin o reiterare a acestei apărări, chiar dacă recurenta nu se mai referă doar la legea brevetelor de invenţie, ci şi la una dintre condiţiile de antrenare a răspunderii civile delictuale, respectiv vinovăţia.

Or, fiind vorba despre un aspect tranşat irevocabil în ciclul procesual anterior, nu este posibilă reevaluarea sa în prezenta fază procesuală, în caz contrar, încălcându-se autoritatea de lucru judecat a deciziei de casare a Înaltei Curţi.

În al doilea rând, recurenta a susţinut că nu poate fi vorba despre o faptă ilicită, susceptibilă de a atrage răspunderea sa pe temei delictual, deoarece nici pârâta şi nici SNCFR, antecesoarea sa, potrivit obiectului de activitate stabilit prin hotărârea de guvern de înfiinţare a societăţii, nu au produs, nu produc şi nici nu instalează circuitul C4-48 ori circuitul C4-64.

Înalta Curte constată că şi aceste susţineri tind să repună în discuţie o chestiune deja dezlegată în ciclul procesual anterior.

După cum rezultă din considerentele aceleiaşi decizii de casare nr. 1189/30.03.2018, Înalta Curte a apreciat că, în mod legal, instanţa de apel a menţinut soluţia de respingere de către prima instanţă a excepţiei privind lipsa calităţii procesuale pasive a CN CFR S.A., deoarece pârâta are însuşirea cerută de art. 32 alin. 1it. b din Legea nr. 64/1991, în condiţiile în care a utilizat, fără consimţământul titularului, circuitul de cale şi metoda de instalare a acestuia, revendicări ce constituie obiect al brevetului.

Aşadar, s-a stabilit în mod irevocabil că fapta imputată pârâtei în legătură cu brevetul de invenţie este aceea prevăzută de art. 32 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 64/1991, anume "utilizarea procedeului, precum şi folosirea (…) produsului obţinut direct prin procedeul brevetat, în cazul în care obiectul brevetului este un procedeu", ce reprezintă unul dintre actele expres interzise terţilor prin alin. (2) al art. 32, în virtutea dreptului exclusiv al titularului de exploatare a invenţiei decurgând din brevet.

Or, recurenta pretinde, de fapt, că ar avea relevanţă, în evaluarea răspunderii sale pe tărâm delictual, alte împrejurări decât cele care au condus, în ciclul procesual anterior, la stabilirea faptei ce constituie, în termenii legii, o încălcare a drepturilor recunoscute titularului brevetului.

Susţinerile recurentei sunt, astfel, inadmisibile, cât timp urmăresc reevaluarea unui aspect intrat în puterea lucrului judecat, motiv pentru care vor fi înlăturate ca atare.

(3) În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată acordate în apel, finalitatea susţinerilor recurentei rezidă în reaprecierea cuantumului stabilit prin decizia recurată în sarcina sa, cu acest titlu, în favoarea intervenientei chemate în garanţie B. S.A., în condiţiile în care instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. şi a redus cheltuielile de judecată dovedite de către B. S.A. de la 117.000,66 RON la 71.000 RON.

Astfel concepute, susţinerile recurentei nu relevă o critică de nelegalitate a deciziei de apel, întrucât evaluarea presupusă de dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. are în vedere aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii, stabilindu-se, prin raportare la valoarea obiectului pricinii, şi ponderea acestui criteriu în acordarea cheltuielilor de judecată.

Fiind vorba despre o chestiune de temeinicie a deciziei, reevaluarea elementelor luate în considerare în determinarea cheltuielilor reţinute în sarcina pârâtei CN CFR S.A. depăşeşte sfera atribuţiilor ce revin instanţei de recurs în contextul art. 488 alin. (1) C. proc. civ., circumscrise verificării legalităţii deciziei recurate, susţinerile recurentei pe acest aspect urmând a fi înlăturate ca atare.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

Pe temeiul art. 274 C. proc. civ., recurentei - pârâte CN CFR S.A. îi revine obligaţia plăţii cheltuielilor de judecată solicitate în recurs de către intimata-chemată în garanţie B. S.A..

Intimata B. S.A. a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 10.888,85 RON, reprezentând onorariu de avocat, conform facturii nr. x din 30.10.2019 .

În raport de această solicitare, Înalta Curte apreciază că se impune aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Recursul de faţă nu priveşte fondul raporturilor juridice decurgând din cererea de chemare în garanţie formulată de către pârâta CN CFR S.A., acesta fiind tranşat încă din ciclul procesual anterior. Intervenienta B. S.A. a formulat apărări exclusiv în legătură cu motivul de recurs vizând cheltuielile de judecată ce i-au fost acordate în apel.

Drept urmare, în mod proporţional cu miza participării intervenientei în calea extraordinară de atac, este rezonabilă acordarea în recurs a unei sume de bani de aproximativ jumătate din cheltuielile de judecată solicitate.

În aceste condiţii, recurenta va fi obligată la plata către intimata B. S.A. a sumei de 5.000 RON cu titlu de cheltuielile de judecată reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Compania Naţională de Căi Ferate "CFR-SA" împotriva deciziei nr. 1500A din 28 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă Compania Naţională de Căi Ferate "CFR-SA" la plata sumei de 5.000 RON către intimata-chemată în garanţie S.C. B. S.A. Bucureşti, reprezentând cheltuieli de judecată reduse, conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 noiembrie 2019.