RCA insurer restitution under transaction clause: civil liability for negligence survives criminal acquittal, limiting recovery to victim's contributory fault percentage

Şedinţa publică din data de 3 octombrie 2019

asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 18 mai 2016, sub nr. x/2016, pe rolul Judecătoriei Bacău, secţia civilă, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pe pârâţii B., C., D., E., F. şi G., ultimii trei prin reprezentanţi legali B. şi C., solicitând obligarea acestora la restituirea sumei de 442.830 RON, echivalent al sumei de 100.000 euro, reprezentând plată nedatorată, achitată pârâţilor la 29 iulie 2013, în baza contractului de tranzacţie din 18 iulie 2013, pentru dosarul de daună nr. x.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1270, art. 1341-1346 C. civ. şi Ordinul C.S.A. nr. 20/2008.

Prin întâmpinare, pârâţii au invocat excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Bacău; pe fond, au solicitat respingerea acţiunii.

Prin sentinţa civilă nr. 5146/15 septembrie 2016, Judecătoria Bacău, secţia civilă a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat soluţionarea cauzei în favoarea Tribunalului Bacău.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal la 5 octombrie 2016, sub acelaşi număr de dosar.

Prin sentinţa civilă nr. 57/6 februarie 2017, pronunţată de Tribunalul Bacău, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantă şi au fost obligaţi pârâţii la restituirea către aceasta a sumei de 60.000 euro, în echivalent în RON la data plăţii.

În pronunţarea acestei sentinţe, Tribunalul a reţinut următoarele:

În fapt, la 26 octombrie 2009, a avut loc un accident de circulaţie în care a decedat numita H., şoferul implicat în accident fiind I., care avea maşina asigurată RCA la S.C. A. S.A., respectiv la societatea reclamantă.

Prin sentinţa penală nr. 2107/2014 a Judecătoriei Bacău, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 522/2016 a Curţii de Apel Bacău, s-a stabilit că I., asiguratul reclamantei, nu se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă, săvârşind, însă, fapta din culpă fără prevedere, "deoarece ar fi putut să ia măsuri pentru a preveni urmările: renunţarea la decizia de a accelera ce ar fi dat timp victimei să treacă de banda pe care circula inculpatul, ori putea să mărească atenţia şi astfel să reacţioneze prin efectuarea unui viraj de ocolire prin dreapta".

La 18 iulie 2013, în cursul judecăţii procesului penal, părţile au încheiat un contract, denumit "tranzacţie", prin care asigurătorul a achitat contravaloarea în RON a sumei de 100.000 euro moştenitorilor persoanei decedate în accident, pârâţi în prezenta cauză, în vederea stingerii acţiunii civile pornite în dosarul penal nr. x/2012; la pct. III.6. din contract, s-a prevăzut că pârâţii îşi iau angajamentul scris de a restitui îndată, parţial sau total, despăgubirea primită, în funcţie de hotărârea penală, în ce priveşte fapta, făptuitorul şi vinovăţia (...), obligaţia de restituire urmând a fi executată în termen de 7-10 zile de la hotărârea penală definitivă.

Prin prezenta acţiune, reclamanta urmăreşte obligarea pârâţilor la restituirea sumei achitate în baza contractului, considerând că, prin achitarea inculpatului, nu mai datorează nicio despăgubire moştenitorilor decedatei.

În drept, instanţa a reţinut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1266-1268, art. 1341, art. 1345, art. 2267 C. civ.

Cu titlu preliminar, a constatat că dispoziţiile incidente cauzei sunt cele ale noului C. civ., conform art. 6 alin. (5) din acest act normativ şi art. 103 din Legea nr. 71/2011, în ce priveşte examinarea condiţiilor referitoare la răspunderea civilă contractuală a asigurătorului, cu privire la plata nedatorată şi îmbogăţirea fără justă cauză, reţinând că, deşi fapta prejudiciabilă a avut loc la 26 octombrie 2009, sub imperiul vechiul C. civ., plata a fost efectuată în baza contractului de tranzacţie, încheiat la 18 iulie 2013, după intrarea în vigoare a noului Cod, acesta fiind cauza tuturor temeiurilor de drept invocate. Pe de altă parte, instanţa a analizat condiţiile răspunderii civile a asiguratului raportat la data săvârşirii faptei, 26 octombrie 2009, în condiţiile C. civ. de la 1864.

În primul rând, instanţa a reţinut că, contractul încheiat între părţi, deşi intitulat "tranzacţie", nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 2267 C. civ.

Astfel, aceste dispoziţii prevăd, în mod expres, că, prin încheierea unei tranzacţii, părţile sting litigiul prin concesii sau renunţări reciproce; în cauză, părţile nu au înţeles să stingă litigiul, întrucât au prevăzut clauza de care se prevalează reclamanta în acest proces, prin care suma ce face obiectul tranzacţiei ar putea fi supusă restituirii în funcţie de soluţia din procesul penal.

Ca atare, contractul încheiat între părţi este un contract nenumit, nefiind aplicabile dispoziţiile privind tranzacţia, însă este valabil, întrucât părţile şi l-au însuşit prin semnătură.

Potrivit art. 1266 C. civ., contractul se interpretează după voinţa concordantă a părţilor; la stabilirea voinţei concordante, se ţine seama de scopul contractului, de negocierile purtate între părţi, iar, potrivit art. 1268 din acelaşi cod, clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, astfel încât instanţa a considerat că, prin contractul denumit "tranzacţie", părţile au stabilit întinderea prejudiciilor rezultate din fapta asiguratului reclamantei din 26 octombrie 2009, respectiv suma de 100.000 euro, în echivalent RON la data plăţii, precum şi îndreptăţirea moştenitorilor persoanei decedate la despăgubire.

Prin contractul anterior amintit, părţile s-au obligat să restituie suma primită, în funcţie de soluţia cu privire la faptă, făptuitor şi vinovăţie, reclamanta făcând referire şi la faptul că, întrucât nu se mai poate reţine răspunderea civilă delictuală a asiguratului său ca urmare a soluţiei din dosarul penal, nu se poate reţine nici răspunderea sa, în calitate de asigurător, pârâţii fiind obligaţi la restituirea sumelor primite.

Astfel cum au susţinut şi pârâţii prin întâmpinare, art. 1 alin. (1) din Ordinul RCA, la care reclamanta însăşi face referire, are în vedere răspunderea civilă a asigurătorului pentru prejudiciile pentru care asiguratul răspunde din punct de vedere civil.

Or, în cauza de faţă, din cele două hotărâri judecătoreşti depuse la dosar, rezultă, în mod cert, că, deşi asiguratul nu a răspuns penal pentru fapta sa, acesta are o răspundere civilă delictuală.

În ce priveşte răspunderea civilă delictuală, instanţa a analizat existenţa acesteia raportat la dispoziţiile vechiul C. civ., având în vedere data săvârşirii faptei ilicite, faţă de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din noul C. civ.

În materie civilă, devin aplicabile dispoziţiile art. 998-999 C. civ. 1864, potrivit cărora orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara, omul fiind responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa.

Prin instituirea răspunderii pentru neglijenţa sau imprudenţa cu care s-a săvârşit fapta, rezultă că răspunderea civilă delictuală va subzista şi în cazul culpei celei mai uşoare.

O definiţie a culpei, aplicabilă în materia răspunderii civile delictuale, este reglementată în C. pen., care recunoaşte culpa sub forma imprudenţei, atunci când autorul faptei prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind, fără temei, că el nu se va produce, şi sub forma neglijenţei, când autorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă.

Prin urmare, şi în concepţia C. civ. de la 1864, făptuitorul răspunde şi pentru cea mai uşoară culpă.

Este, aşadar, incontestabil că asiguratul reclamantei răspunde, din punct de vedere civil, pentru prejudiciile produse în urma accidentului săvârşit de acesta la 26 octombrie 2009, în contextul în care hotărârea penală reţine că inculpatul - asiguratul reclamantei a avut o culpă fără prevedere la săvârşirea faptei.

Hotărârea penală are autoritate de lucru judecat cu privire la faptă şi făptuitor, astfel încât situaţia de fapt, reţinută în procesul penal, se impune în prezentul litigiu. Potrivit hotărârii penale, sub aspectul vinovăţiei, s-a reţinut că victima a avut o culpă preponderentă, însă, a existat şi o culpă fără prevedere a inculpatului - I. "deoarece ar fi putut să ia măsuri pentru a preveni urmările: renunţarea la decizia de a accelera ce ar fi dat timp victimei să treacă de banda pe care circula inculpatul, ori putea să mărească atenţia şi astfel să reacţioneze prin efectuarea unui viraj de ocolire prin dreapta".

Prin urmare, raportat la situaţia reţinută de instanţa penală, instanţa civilă va reţine o culpă comună a victimei H. şi a autorului accidentului, I., în proporţie de 60% pentru fapta victimei şi 40 % pentru asiguratul reclamantei.

Faţă de procentul de culpă reţinut în sarcina asiguratului reclamantei, de 40%, raportat la cuantificarea prejudiciului care a fost făcută de părţi cu prilejul contractului încheiat între ele, la suma de 100.000 euro, rezultă că asigurătorului îi revine obligaţia de despăgubire a moştenitorilor victimei cu suma de 40.000 euro, fiind, astfel, îndreptăţită la restituire pentru suma de 60.000 euro, în echivalent în RON la data plăţii.

Instanţa a considerat că temeiul pretenţiilor reclamantei este reprezentat de contractul încheiat între părţi la 18 iulie 2013, care a vizat latura civilă a procesului penal ce era în curs la data respectivă, şi nu de celelalte temeiuri invocate de reclamantă, respectiv plata nedatorată şi îmbogăţirea fără justă cauză, toate aceste temeiuri fiind, de altfel, incompatibile între ele.

Astfel, în ce priveşte plata nedatorată, aceasta reprezintă un fapt juridic licit, care constă în executarea de către o persoană, din eroare, a unei prestaţii la care nu era obligată şi fără a avea intenţia de a plăti pentru altul, după cum rezultă din dispoziţiile art. 1341 alin. (1) C. civ.

În consecinţă, pentru a exista o plată nedatorată, care să dea dreptul la restituire, rezultă că trebuie îndeplinite condiţiile existenţei unei plăţi în sens obiectiv, datoria a cărei stingere s-a urmărit prin plată să nu existe, plata să fi fost făcută din eroare.

În cauză, este evidentă neîndeplinirea condiţiei inexistenţei datoriei, întrucât răspunderea asigurătorului RCA s-a născut în momentul săvârşirii faptei ilicite, cu vinovăţia prevăzută de legea civilă.

Ca atare, nu poate subzista acest temei de drept.

Referitor la îmbogăţirea fără justă cauză, aceasta reprezintă tot un fapt juridic licit, prin care are loc mărirea unui patrimoniu al unei persoane prin micşorarea corelativă a patrimoniului altei persoane, fără ca, pentru acest efect, să existe o cauză justă sau un temei juridic, după cum rezultă din dispoziţiile art. 1345 C. civ.. Pentru a fi în prezenţa unui caz de îmbogăţire fără justă cauză, este necesar, astfel, să existe o îmbogăţire a unei persoane şi o diminuare a patrimoniului alte persoane, între acestea să existe o legătură directă, dar să nu existe un temei juridic care să le justifice, iar persoana căreia i s-a diminuat patrimoniul să nu aibă la dispoziţie altă acţiune în justiţie pentru realizarea dreptului său de creanţă împotriva pârâtului.

Prin urmare, acţiunea având la bază îmbogăţirea fără just temei are caracter subsidiar, putând fi invocată numai în lipsa oricărui alt mijloc juridic de recuperare a pierderii suferite.

Or, în cauză, reclamanta a invocat şi lipsa răspunderii sale contractuale, bazată pe normele reglementând răspunderea civilă obligatorie, în lipsa răspunderii civile delictuale a asiguratului său.

Temeiul obligaţiei de restituire a sumei plătite pârâţilor, cum s-a stabilit anterior, este unul contractual, neputându-se admite temeiul îmbogăţirii fără justă cauză.

În concluzie, instanţa a reţinut că, contractul încheiat între părţi, în temeiul dispoziţiilor privind răspunderea civilă obligatorie, a vizat răspunderea asigurătorului pentru prejudiciile produse de asigurat terţilor în urma accidentelor de circulaţie. Această răspundere contractuală poate fi reţinută numai în contextul în care se reţine răspunderea civilă delictuală a asiguratului. Astfel cum s-a reţinut anterior, şoferul asigurat a săvârşit fapta ilicită cu forma de vinovăţie reprezentată de culpa fără prevedere, care este temei de răspundere civilă.

Chiar dacă, în contract, se prevede că suma achitată va fi supusă restituirii în funcţie de soluţia din procesul penal, faptul achitării acestuia în procesul penal nu are semnificaţia exonerării de răspundere din punct de vedere civil.

Reţinând culpa comună a victimei şi asiguratului reclamantei, constatând că asiguratul răspunde în proporţie de 40% pentru prejudiciul produs, că, în contract, s-a stipulat şi îndreptăţirea moştenitorilor la repararea prejudiciului, luând act şi de dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Ordinul RCA nr. 20/2008, prima instanţă i-a obligat pe pârâţi la restituirea către reclamantă a sumei de 60.000 euro, în echivalent în RON la data plăţii.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta şi pârâţii.

Prin decizia nr. 218 din 19 februarie 2018, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a respins, ca nefondate, apelurile formulate în cauză.

În pronunţarea acestei decizii, Curtea a reţinut următoarele:

Prima instanţă a calificat, în mod eronat, contractul încheiat între părţi ca fiind un contract nenumit, nu unul de tranzacţie, reglementat de art. 2267-2278 C. civ.. Din coroborarea preambulului acestui contract, care face referire la culpa exclusivă (această calificare a culpei fiind subînţeleasă, în lipsa vreunei referiri şi la culpa victimei) a asiguratului, cu clauza de la pct. -ul III.6. rezultă, fără echivoc, că părţile contractante au înţeles să stingă, în avans, acţiunea civilă din procesul penal care era pe rol, în ipoteza în care instanţa penală ar fi soluţionat şi acţiunea civilă şi ar fi constatat că accidentul de circulaţie s-a produs din culpa exclusivă a inculpatului (conducătorul autoturismului asigurat RCA). Nu se poate reţine, deci, aşa cum a procedat Tribunalul, că, în realitate, părţile nu ar fi înţeles să stingă litigiul civil dintre ele în această ipoteză. Faptul că intenţia părţilor de a pune capăt litigiului civil nu a vizat toate ipotezele juridice posibile, cum ar fi reţinerea de către instanţa penală sau civilă a unui concurs de culpe, este irelevant în ceea ce priveşte caracterul juridic de tranzacţie al contractului civil încheiat între părţile aflate în litigiu, întrucât art. 2267 C. civ. nu prevede o astfel de condiţionalitate.

"Contractul valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres stipulat, dar şi la toate urmările pe care practicile statornicite între părţi (...) şi legea le dau contractului după natura lui. Clauzele obişnuite în contract se subînţeleg, deşi nu sunt stipulate în mod expres (art. 1272 C. civ.).".

Potrivit art. 27 pct. 1 lit. b) din Ordinul RCA nr. 20/2008, asigurătorul nu acordă despăgubiri pentru cazurile în care proprietarul, utilizatorul sau conducătorul vehiculului vinovat nu are răspundere civilă, dacă accidentul a fost produs din culpa exclusivă a persoanei prejudiciate. Răspunderea penală nu se confundă cu răspunderea civilă. Ordinul C.S.A. nr. 20/2008 se referă la răspunderea civilă delictuală a proprietarului autovehiculului, şi nu la răspunderea penală a acestuia. În consecinţă, clauza de la articolul III.6. din contractul de tranzacţie încheiat între reclamantă şi pârâţi trebuie interpretată şi aplicată în sensul că despăgubirea plătită în baza acestui contract de către reclamantă va fi restituită, parţial sau total, de către pârâţi în funcţie de hotărârea instanţei penale, dacă aceasta se va pronunţa şi cu privire la acţiunea civilă. În schimb, dacă, prin hotărârea penală, acţiunea civilă a fost lăsată nesoluţionată, restituirea, parţială sau totală, a despăgubirii se va face în funcţie de hotărârea instanţei civile, în ceea ce priveşte fapta, făptuitorul şi vinovăţia acestuia.

În materia răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă, adică pentru culpa levissima, spre deosebire de răspunderea penală, unde inculpatul răspunde, în principiu, doar pentru culpa lata. O altă deosebire majoră între cele două tipuri de răspundere juridică, conform practicii judiciare în materie şi doctrinei juridice, constă în aceea că, în cazul răspunderii civile delictuale, vinovăţia se stabileşte după un criteriu obiectiv şi abstract, omul mediu diligent (bonus pater familias), pe când, în cazul răspunderii penale, se are în vedere un criteriu subiectiv şi concret, persoana inculpatului. Aceasta înseamnă că nu există identitate între cele două tipuri de răspundere juridică.

Art. 28 alin. (1) C. proc. pen. prevede că: "Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.".

Prin sentinţa penală nr. 2107/22 octombrie 2014 pronunţată de Judecătoria Bacău, la care face referire apelanta, nu a fost, însă, soluţionată şi acţiunea civilă exercitată, în cauză, de părţile civile. De aceea, este irelevant, în ceea ce priveşte răspunderea civilă contractuală a reclamantei, faptul că, prin această hotărâre judecătorească, inculpatul a fost achitat "întrucât fapta nu a fost săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de legea penală". Apelanta este în eroare când afirmă că, prin achitarea asiguratului său în procesul penal, nu mai există vinovăţia acestuia, ca element al răspunderii civile delictuale.

Cu privire la temeinicia sentinţei apelate în ceea ce priveşte cuantificarea gradului (proporţiei) culpei asiguratului RCA, de 40%, Curtea a constatat că apelanta reclamantă nu a formulat nicio critică prin cererea de apel.

Prima instanţă a reţinut, în mod temeinic, că asiguratul, conducătorul autoturismului implicat în accident, a avut o culpă concurentă, fără prevedere şi uşoară (levis) la accidentarea mortală a minorei H., deoarece, în materia răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, aprecierea vinovăţiei se face după un criteriu obiectiv şi abstract, şi anume omul mediu diligent, aşa-numitul bonus pater familias. Or, aşa cum a reţinut şi instanţa penală, în condiţiile concrete ale săvârşirii faptei, şi anume că era zi, că vizibilitatea longitudinală era foarte bună, că autovehiculele care se aflau pe banda destinată virajului spre stânga nu au pornit de pe loc, la începutul acestei coloanei de maşini fiind un vehicul (autobuz) mare de transport public de persoane, locul faptei era o intersecţie semaforizată, se poate aprecia, în mod rezonabil, că un şofer cu o diligenţă medie, în ceea ce priveşte conduita în traficul rutier, ar fi trebuit şi ar fi putut, în mod cert, să prevadă că aceste autovehicule nu s-au pus în mişcare, deşi apăruse culoarea verde la semaforul pentru maşini, din cauza unui pieton care se angajase într-o traversare neregulamentară, pe culoarea roşie la celălalt semafor destinat pietonilor, şi, în consecinţă, nu ar fi accelerat, aşa cum a procedat asiguratul din cauza de faţă, la plecarea de pe loc din intersecţie.

Nici O.U.G. nr. 195/2002 şi nici Regulamentul de aplicare a acestei ordonanţe de urgenţă nu prevăd dreptul conducătorilor de vehicule de a nu mai respecta nicio regulă de circulaţie, atunci când pietonii traversează strada la culoarea roşie a semaforului destinat lor. De aceea, art. 72 alin. (4) din O.U.G. nr. 195/2002 condiţionează răspunderea exclusivă a pietonului care traversează strada la culoarea roşie a semaforului pentru pietoni de respectarea de către conducătorului vehiculului implicat în accidentul rutier a tuturor prevederilor legale privind circulaţia prin acel sector de drum. Limita maximă de viteză în localităţi, pe care asiguratul nu a încălcat-o, constituie doar una dintre obligaţiile rutiere pe care acesta ar fi trebuit să le respecte. O altă obligaţie este aceea prevăzută de art. 48 din O.U.G. nr. 195/2002, şi anume de a adapta viteza în funcţie de condiţiile de drum, astfel încât să poată efectua orice manevră în condiţii de siguranţă. Or, în cauza de faţă, aşa cum s-a arătat, asiguratul ar fi trebuit, conform unei conduite medii diligente, cel puţin să nu accelereze la plecarea de pe loc din intersecţia semaforizată, în condiţiile în care autovehiculele care se aflau pe banda destinată virajului spre stânga nu au pornit de pe loc, la începutul acestei coloanei de maşini fiind un vehicul (autobuz) mare de transport public de persoane.

Culpa concurentă a victimei la producerea accidentului este indubitabilă, deoarece aceasta, conform declaraţiilor date de inculpat în cursul procesului penal, care nu au fost niciodată contrazise de părţile civile, a traversat strada în timp ce semaforul pentru pietoni avea culoarea roşie, fapt interzis, în mod expres, de art. 52 alin. (1) din Reg. O.U.G. nr. 195/2002.

De altfel, apelanţii pârâţi nu contestă acest fapt nici în cererea de apel pe care au formulat-o în cauză. Astfel, ei recunosc, în această cerere, o culpă a victimei în procent de 50% la producerea accidentului. Mai mult, apelanţii pârâţi nu au adus nicio critică de netemeinicie a sentinţei apelate în ceea ce priveşte aprecierea, în concret, de către Tribunal a culpelor concurente stabilite în procent. Ei s-au rezumat să invoce că "instanţa de fond nu a avut în vedere faptul că tranzacţia a fost semnată în cunoştinţă de cauză de ambele părţi, la cuantificarea prejudiciului fiind avută în vedere o culpă de 50% în sarcina ambelor părţi implicate în accident". Această susţinere nu este, însă, confirmată de niciun mijloc de probă administrat în cauză. Dimpotrivă, din preambulul contractului de tranzacţie, rezultă că părţile contractante au înţeles să facă referire doar la culpa exclusivă (această calificare a culpei fiind subînţeleasă, în lipsa vreunei referiri şi la culpa victimei) a asiguratului.

Cererea apelanţilor pârâţi de schimbare, în tot, a sentinţei apelate, în sensul respingerii, în totalitate, a cererii de chemare în judecată, este în vădită contradicţie cu recunoaşterea acestora a unei culpe a victimei în procent de 50%, motiv pentru care Curtea a constatat ca fiind nefondată. Dacă instanţa de apel ar fi apreciat că victima ar fi avut o culpă concurentă de 50%, şi nu una de 60%, aşa cum a stabilit Tribunalul, s-ar fi putut, cel mult, ca sentinţa apelată să fie schimbată în parte, în sensul reducerii sumei pe care trebuie să o restituie pârâţii reclamantei, de la 60.000 de euro la 50.000 de euro.

Afirmaţia apelanţilor pârâţi, conform căreia, "prin decizia penală nr. 522/5 mai 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, s-a reţinut existenţa culpei fără prevedere în sarcina inculpatului I." este vădit eronată, deoarece, din lecturarea, cu bună-credinţă, a acestei decizii, rezultă contrariul, şi anume că instanţa penală de apel a constatat că "instanţa de fond a dispus în mod corect achitarea inculpatului, întrucât fapta nu a fost săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de lege".

Motivul de apel al reclamantei care face referire la omisiunea Tribunalului de a se pronunţa cu privire la cheltuielile de judecată solicitate de ea nu poate fi analizat de instanţa de apel, întrucât art. 445 C. proc. civ. prevede că: "Îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispoziţiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condiţiile art. 442-444.".

Pentru aceste considerente, Curtea, în temeiul art. 480 C. proc. civ., a respins ambele apeluri, ca nefondate.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii D., C., B., E., F. şi G., ultimii doi, prin reprezentanţi legali, solicitând, în principal, admiterea recursului, admiterea excepţiei de tranzacţie şi respingerea acţiunii, ca neîntemeiată; în subsidiar, admiterea recursului, casarea, în tot, a hotărârii atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanţa de apel, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea căii de atac, recurenţii au arătat următoarele:

Sub aspect procedural, înţeleg să invoce excepţia de tranzacţie.

Potrivit art. 2270 C. civ.:

"(1) Tranzacţia se mărgineşte numai la obiectul ei; renunţarea făcută la toate drepturile, acţiunile şi pretenţiile nu se întinde decât asupra cauzei cu privire la care s-a făcut tranzacţia. (2) Tranzacţia nu priveşte decât cauza cu privire la care a fost încheiată, fie că părţile şi-au manifestat intenţia prin expresii generale sau speciale, fie că intenţia lor rezultă în mod necesar din ceea ce s-a prevăzut în cuprinsul tranzacţiei.".

Astfel, tranzacţia are efecte extinctive - după perfectarea contractului, părţile nu mai pot să formuleze pretenţii legale, legate de drepturile care au format obiectul tranzacţiei. Ca urmare, cu privire la drepturile stinse sau recunoscute - în cauza de faţă, dreptul la indemnizaţia bănească survenită în baza contractului RCA - părţile nu mai pot formula pretenţii. Conform doctrinei şi practicii judiciare, o eventuală acţiune, introdusă de una dintre părţi, în legătură cu drepturile care au format obiectul tranzacţiei, va fi respinsă. Mai mult, tranzacţia îşi produce efectele din momentul realizării acordului de voinţă între părţi, litigiul stingându-se prin consimţământul lor.

Efectele tranzacţiei încheiate între persoanele păgubite şi asigurător, în timpul procesului penal, cu privire la indemnizaţia de asigurare nu dau dreptul la demararea unei noi proceduri litigioase, având ca obiect însăşi indemnizaţia de asigurare.

În atare condiţii, în mod nelegal, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel, au nesocotit dispoziţiile legale menţionate mai sus.

Recurenţii solicită admiterea excepţiei, cu consecinţa de a se constata că, între părţi, a fost încheiat un contract de tranzacţie, ce a avut, ca obiect, stingerea tuturor drepturilor litigioase dintre acestea, iar actul juridic produce efecte depline; prin urmare, nu se pot formula, din nou, pretenţii cu privire la drepturi (creanţe) derivând tocmai din acest contract.

În ipoteza respingerii excepţiei de tranzacţie, recurenţii solicită admiterea recursului, pentru următoarele motive:

I. În primul rând, contractul de tranzacţie din 18 iulie 2013, intervenit între părţile civile - B., C., E., D., F. şi G. şi A. a fost încheiat în mod valabil, îndeplinind toate condiţiile de fond şi de formă prevăzute de art. 2267 şi următoarele C. civ.. Ambele părţi contractante au avut intenţia de a pune capăt dreptului litigios dedus judecaţii prin concesii reciproce, respectiv prin plata sumei 100.000 euro, cu titlu de daune materiale şi nepatrimoniale, persoanelor prejudiciate.

Nu se poate considera că această convenţie este un contract nenumit, aşa cum a reţinut, în mod greşit, Tribunalul Bacău, întrucât ambele părţi au avut intenţia reală de a încheia o tranzacţie, iar, în conformitate cu art. 1266 C. civ., "contractele se interpretează după voinţa concordantă (...) se va ţine seama, între altele, de negocierile purtate între părţi, de scopul contractului (...)". Chiar în "Preambulul" contractului de tranzacţie se arată că "având în vedere dorinţa părţilor de a stinge acţiunea civilă pornită în dosarul penal nr. x/2012 aflat pe rolul Judecătoriei Bacău", aspect ce indică, fără echivoc, voinţa efectivă a contractanţilor.

"Tranzacţia este un contract prin care părţile previn sau sting un litigiu, inclusiv în faza executării silite, prin concesii sau renunţări reciproce la drepturi ori prin transferul unor drepturi de la una la cealaltă. Prin tranzacţie se pot naşte, modifica sau stinge raporturi juridice diferite de cele ce fac obiectul litigiului dintre părţi." - statuează art. 2267 C. civ.. Analizând definiţia oferită de C. civ., toate elementele prevăzute sunt întrunite de convenţia survenită între părţi: existenţa unui drept litigios sau îndoielnic, intenţia părţilor de a pune capăt unui litigiu sau de a-l preveni, existenţa unor concesii reciproce.

Faţă de aceste aspecte, societatea de asigurări şi-a încălcat obligaţia de a renunţa la toate drepturile, acţiunile şi pretenţiile cu privire la care s-a încheiat tranzacţia, aşa cum prevede art. 2270 C. civ., prin introducerea unei acţiuni în restituirea plăţii nedatorate, pe rolul Judecătoriei Bacău. La capitolul III din contractul de tranzacţie, părţile au convenit că obiectul tranzacţiei "îl constituie stingerea pe cale amiabilă a pretenţiilor civile invocate şi încetarea acţiunii civile prezente şi viitoare (...)". Practica judiciară arată că particularitatea tranzacţiei o constituie reciprocitatea cesiunilor dintre părţi, fără a interesa dacă respectivele cesiuni au valoare echivalentă.

S.C. A. S.A. a introdus o cerere de chemare în judecată la 17 mai 2016, pe rolul Judecătoriei Bacău, solicitând restituirea sumelor de bani, având, ca temei juridic, plata nedatorată - art. 1341 şi următoarele C. civ.. îmbogăţirea fără justă cauză - art. 1345 C. civ. şi contractul de tranzacţie, raportat la decizia penală nr. 522/5 mai 2016, prin care a fost achitat inculpatul I. şi lăsată nesoluţionată latura civilă. Hotărârea instanţei civile - Tribunalul Bacău - a fost menţinută de instanţa de control judiciar; prin sentinţă s-a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantă şi s-a dispus restituirea către aceasta de către pârâţi a sumei de 60.000 euro, echivalent în RON la data plăţii.

II. Plata nedatorată, instituţia de drept care a stat la baza acţiunii în restituire, ca temei juridic, prevăzută de art. 1341 C. civ. - "cel ce plăteşte fără a datora are dreptul la restituire", presupune următoarele condiţii: să existe o prestaţie cu titlu plată; plata să fie nedatorată - datoria să nu existe; să existe o eroare.

a) Dacă, cu privire la prima condiţie, nu există niciun dubiu că este îndeplinită, cu referire la următoarele două, recurenţii susţin următoarele aspecte:

b) Datoria a cărei stingere s-a urmărit prin plată să nu existe sau, în alte cuvinte, ca, între cel care a făcut plata - solvens şi cel care a primit plata - accipiens, să nu existe raportul juridic generator de obligaţii a cărui stingere se urmăreşte prin plata efectuată. Această condiţie nu este îndeplinită. Plata a fost datorată în baza contractului de tranzacţie din 18 iulie 2013, ca urmare a producerii riscului asigurat prevăzut în contractul RCA.

În speţa de faţă, contractul de tranzacţie, ce reprezintă lege între părţi, nu a fost nici anulat, nici reziliat, nici revocat.

c) Relativitatea condiţiei ca plata să fie făcută din eroare nu înseamnă că această condiţie este şi înlăturată. Trebuie, aşadar, ca solvens să fi efectuat plata în credinţa greşită că este debitorul lui accipiens. Existenţa acestei condiţii este necesară pentru admisibilitatea acţiunii în restituire, deoarece eroarea lui solvens are ca efect absenţa cauzei care a stat la baza prestaţiei executate. Reclamanta nu s-a aflat în eroare în momentul în care a făcut plata, cunoscând că datorează o indemnizaţie bănească, în baza contractului RCA, pentru culpa asiguratului său.

Ca atare, în mod greşit, Tribunalul Bacău şi Curtea de Apel Bacău au dispus restituirea sumelor de bani, neexistând niciun temei legal care să înceteze efectele convenţiei intervenite între părţi. Nu este incident niciun caz prevăzut de art. 2278 alin. (1) C. civ., fiind în prezenţa unui contract de tranzacţie valid, ce îşi produce efectele juridice pe deplin.

III. În momentul încheierii contractului de tranzacţie, s-a avut în vedere o culpă comună a lui I. şi H. în dinamica producerii evenimentului rutier, situaţie ce, în mod eronat, nu a fost reţinută de instanţele de fond.

Nu se poate considera că S.C. A. S.A. a tranzacţionat asupra unei sume de 100.000 de euro fără a lua cunoştinţă de circumstanţele factuale ale dosarului de daună nr. x. În cursul urmăririi penale, cât şi al cercetării judecătoreşti în faţă instanţei de fond, toate actele care se aflau la dosar indicau că atât victima, cât şi şoferul auto, au încălcat mai multe dispoziţii legale, ce au dus la producerea rezultatului socialmente periculos.

Atât în dosarul nr. x/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Bacău, cât şi în dosarul penal nr. x/2012 al Judecătoriei Bacău, anterior momentului încheierii contractului de tranzacţie, s-a luat în calcul o culpă concurentă - atât a şoferului, cât şi a pietonului - în producerea accidentului rutier din 26 octombrie 2009, situaţie de fapt relevată şi de cele două expertize tehnice auto efectuate în cursul urmării penale, ce au concluzionat că evenimentul rutier putea fi evitat de ambii participanţi la trafic, şi nu doar de conducătorul auto. În acelaşi sens, recurenţii invocă şi cele reţinute în rechizitoriul de trimitere în judecată a inculpatului I. şi în sentinţa penală nr. 2107/22 octombrie 2014 a Judecătoriei Bacău, care a făcut referire la declaraţia dată de inculpat în cursul urmăririi penale şi la cele două expertize, al căror conţinut parţial îl redau.

Ca atare, arată recurenţii, încă din prima fază a cercetărilor s-a conturat o culpă în persoana pietonului, care se angajase în traversare în momentul în care a început schimbarea culorii verzi a semaforului - aşa cum a declarat şoferul auto, în mod neregulamentar.

Menţiunea din preambulul contractului de tranzacţie că, "în urma accidentului de circulaţie din 01.09.2009 produs din culpa numitului I., conducătorul autovehiculului (…)", nu echivalează cu faptul că reclamanta s-a referit la o culpă exclusivă a conducătorului auto, ci a intenţionat să ofere despăgubiri raportat la procentajul acestuia de vinovăţie. Întreaga convenţie a fost redactată de S.C. A. S.A., care avea obligaţia de a se apleca cu diligenţă asupra formulării clauzelor, mai ales că societate de asigurări are calitatea de profesionist şi, ca atare, este un specialist în ce priveşte astfel de contracte de tranzacţie. În acest sens statuează şi art. 28 din Ordinul C.S.A. nr. 20/2008, conform căruia:

"În situaţia în care persoana prejudiciată a contribuit din culpă la producerea accidentului sau la mărirea prejudiciului, cel chemat să răspundă va fi ţinut răspunzător numai pentru partea din prejudiciu care îi este imputabilă - culpa comună."

În mod greşit, instanţele nu au observat că reclamanta a înaintat o oferta de despăgubire ca urmare a cercetărilor întreprinse în dosarul de daună, conform dispoziţiilor art. 43 şi următoarele din Ordinul C.S.A. nr. 20/2008, pe baza înscrisurilor din dosarul de urmărire penală şi a dosarului de instanţă, inclusiv în baza rechizitoriului şi a lucrărilor de specialitate, respectiv expertiză tehnică, iar, din voinţa acesteia de a stinge litigiul pe cale amiabilă a fost avizată plata conform art. 64 din acelaşi act normativ. Prin urmare, societatea de asigurări a avut în vedere culpa comună a celor două părţi implicate în accident.

În orice caz, culpa comună avută în vedere la încheierea contractului de tranzacţie subzistă şi în hotărârea instanţei de control judiciar, prin care s-a apreciat că se impune achitarea inculpatului, doar că i-au fost conferite alte valenţe. Prin decizia penală nr. 522/5 mai 2016 a Curţii de Apel Bacău s-au reţinut următoarele:

"În situaţia de faţă, starea de pericol potenţial a apărut la momentul când culoarea indicată de semaforul pentru autovehicule s-a schimbat în verde, când inculpatul aflat în mişcare a decis să accelereze şi a continuat cu o viteză superioară deplasarea, deşi afară era întuneric şi partea carosabilă umedă, iar coloana de maşini care a preselectat tot pentru direcţia înainte nu s-a pus în mişcare. Procedând astfel, prin creşterea vitezei de deplasare până la atingerea unei viteze apropiate de cea legală, a încălcat dispoziţiile art. 48 din O.U.G. nr. 195/2002.".

IV. Clauza avută în vedere la capitolul III.6. din contractul de tranzacţie, la care reclamanta face referire, este redată în felul următor:

"(...) Subsemnaţii B., C., E., D., F. şi G. ne luam angajamentul scris să restituim de îndată, parţial sau total, despăgubirea primită, în funcţie de hotărârea instanţei penale, în ceea ce priveşte fapta, făptuitorul şi vinovăţia.".

Ca atare, această clauză se referă doar la hotărârea instanţei penale, ce ar avea înrâurire asupra obligaţiilor din prezenta convenţie. Această apreciere este susţinută şi de scopul în care a fost încheiată, în sensul de a renunţa la dreptul litigios, de a oferi pârâţilor indemnizaţia bănească la care erau îndrituiţi prin contractul RCA şi de a nu se adresa, ulterior, niciunei alte instanţe de judecată. Or, instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă, fapt ce nu are nicio sancţiune juridică asupra acestui act (nu aduce atingere acestuia). În alte cuvinte, nu a fost desfiinţată tranzacţia intervenită, pentru a lasă posibilitatea societăţii de asigurări de a introduce o acţiune în restituire, motivată de faptul că datoria nu mai există. Nu este precizat că părţile îşi iau angajamentul să restituie sumele de bani în funcţie de viitoarea cerere de chemare în judecată în faţa instanţei civile. Deci, această clauză are aplicabilitate doar în raport cu hotărârile instanţei penale.

Societatea de asigurări a încheiat tranzacţia şi a cunoscut, pe deplin, consecinţele juridice ale obligaţiilor asumate; mai mult, reclamanta a deţinut monopol asupra redactării clauzelor acestui contract, ceea ce se poate observa din economia dispoziţiilor. De asemenea, acest tip de contract este unul preformulat, utilizat de S.C. A. S.A. în toate tranzacţiile, pentru a stinge litigii, putând fi asimilat unui contract de adeziune, prevăzut de art. 1175 C. civ.

Ca şi în cazul contractului de asigurare RCA intervenit între S.C. A. S.A. şi asiguratul I., catalogat, în doctrina juridică, ca fiind de adeziune, contractul de tranzacţie este redactat şi imprimat de asigurator, în urma unei oferte de despăgubire făcute de acesta şi acceptate de către pârâţi, negocierile clauzelor neavând loc în realitate. Asigurătorul RCA s-a aflat pe o poziţie de forţă, având calitatea de profesionist în domeniul asigurărilor şi fiind un specialist în contractele de tranzacţii ale indemnizaţiei băneşti către persoanele prejudiciate prin accidente rutiere. Ca atare, în privinţa interpretării clauzelor contractuale, trebuie dat eficienţă dispoziţiilor art. 1269 alin. (2) C. civ., conform cărora "stipulaţiile înscrise în contractele de adeziune se interpretează împotriva celui care le-a propus".

În orice caz, despăgubirea primită se restituie în funcţie de hotărârea instanţei penale, în ceea ce priveşte fapta, făptuitorul şi vinovăţia. Or, prin decizia penală nr. 522/5 mai 2016, nu s-a schimbat niciun element avut în vedere la încheierea contractului de tranzacţie. În cauza dedusă judecăţii, reclamanta nu a probat lipsa vinovăţiei autorului faptei ilicite. Aceasta ar fi trebuit să dovedească că autorul faptei ilicite a avut o atitudine corespunzătoare, că nu a încălcat nicio prevedere legală din O.U.G. nr. 195/2002 şi din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 şi că nu a contribuit, sub nicio formă, la producerea accidentului de vehicul.

Vinovăţia conducătorului auto subzistă şi este indicată prin hotărârea instanţei penale, cât şi a celei civile. În astfel de speţe, în care sunt implicate societăţile de asigurări, este suficientă existenţa răspunderii civile delictuale, pentru a antrena răspunderea contractuală a S.C. A. S.A.. Conducătorul auto este vinovat de săvârşirea faptei, în condiţiile în care acesta a încălcat dispoziţiile art. 48 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, nu a adoptat o conduită preventivă conform art. 35 din acelaşi act normativ O.U.G. nr. 195/2002 şi nu a manifestat diligenţă în momentul pătrunderii în intersecţie.

Nu trebuie omis nici că instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă şi nu a pronunţat o soluţie de respingere a acesteia, iar faptul că a fost stabilit un grad de culpă civilă a conducătorului auto nu poate să conducă decât la concluzia că acţiunea formulată de reclamantă este neîntemeiată.

Prin analogie, în ipoteza în care s-ar tranzacţiona asupra acţiunii civile derivând din infracţiunea de "vătămare corporală din culpă", unde este prevăzută ipoteza împăcării părţilor, tranzacţia nu ar afecta acţiunea penală, care îşi urmează cursul, respectiv încetează prin împăcarea părţilor, potrivit regulilor procedurii penale, iar nu ca efect al tranzacţiei, care se referă, exclusiv, la pretenţiile civile. Revenind la speţa dedusă judecăţii, în mod logic, înseamnă că, deşi s-a încheiat o tranzacţie, aceasta nu afectează acţiunea penală, care şi-a urmat cursul, tranzacţia vizând doar latura civilă a cauzei.

Intimata S.C. A. S.A. a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenţii au depus răspuns la întâmpinare.

S-a întocmit raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, comunicat părţilor, care nu au depus puncte de vedere la raport.

Recursul a fost admis în principiu prin încheierea din Camera de Consiliu de la 30 mai 2019.

Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte "excepţia de tranzacţie", constată că susţinerile recurenţilor subsumate pretinsei excepţii nu pot primi o asemenea calificare nici din perspectiva dreptului procesual, nici din cea a dreptului substanţial.

Excepţia procesuală, astfel cum este definită în art. 245 C. proc. civ., reprezintă un mijloc tehnic prin care se supun dezbaterii anumite neregularităţi procedurale sau lipsuri ale dreptului la acţiune, nepunând în discuţie fondul dreptului. Or, prin afirmaţiile recurenţilor prezentate în cadrul "excepţiei", se tinde la admiterea căii de atac, cu consecinţa finală a respingerii acţiunii, ca nefondate, deci, la schimbarea soluţiei pronunţate în cauză, referitor la fondul său.

În semnificaţia atribuită de legislaţia de drept substanţial, termenul de "excepţie" semnifică mijlocul de apărare ce este îndreptat şi poate fi opus cu succes fondului dreptului dedus judecăţii, în consecinţă, pretenţiei formulate de partea adversă, conducând la respingerea acţiunii, ca nefondate.

C. civ. oferă numeroase exemple în acest sens (excepţia de reducţiune a liberalităţilor excesive - art. 1094 alin. (2) şi art. 1095 alin. (3); excepţia de nulitate relativă a contractului pentru leziune - art. 1223; excepţia nulităţii absolute a contractului - art. 1247 alin. (2) şi art. 1249 alin. (1); excepţia de neexecutare - art. 1556, şi altele asemenea), dar nu şi în materie de tranzacţie.

Ca atare, de vreme ce, în materia în discuţie, nu se regăseşte "excepţia de tranzacţie", susţinerile părţilor nu pot fi caracterizate nici ca apărări de fond, ca mijloc tehnic atribuit de legiuitor, în plan procesual, noţiunii de excepţie utilizate în dreptul substanţial, conform art. 31 C. proc. civ.

Faţă de aceste argumente, prezenta instanţă va examina susţinerile recurenţilor subsumate "excepţiei de tranzacţie" ca motiv de recurs, în condiţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Critica este neîntemeiată.

Efectul extinctiv al tranzacţiei, constând în împiedicarea părţilor de a formula noi pretenţii în legătură cu drepturi asupra cărora au tranzacţionat, inclusiv prin intermediul cererii de chemare în judecată, nu impietează, însă, asupra executării altor clauze din contractul de tranzacţie, care permit, cum este ipoteza speţei de faţă, restituirea, în anumite cazuri, a prestaţiilor executate în temeiul aceluiaşi contract. Aceasta, tocmai, pentru că actul juridic valabil încheiat reprezintă acordul de voinţă al părţilor, care poartă asupra tuturor clauzelor contractuale, nu numai asupra celor favorabile uneia sau alteia dintre părţi, şi are putere de lege între cocontractanţi, în întregul său, conform art. 1270 alin. (1) C. civ.. Prin urmare, atât timp cât nu a fost modificată de părţi sau desfiinţată prin mijloacele prevăzute de lege, orice clauză din contract produce efecte, iar neexecutarea acestei, în mod voluntar, generează dreptul părţii interesate de a sesiza instanţa de judecată, în vederea pronunţării unei hotărâri de constrângere a debitorului la îndeplinirea obligaţiei asumate prin contract. În litigiul de faţă, în fapt, instanţa de apel a reţinut existenţa contractului de tranzacţie încheiat între părţi la 18 iulie 2013 şi, dând eficienţă clauzei de la pct. III.6. din actul juridic, a dispus respingerea căilor de atac exercitate în cauză, cu consecinţa păstrării soluţiei primei instanţe de admitere parţială a cererii de chemare în judecată. Procedând în acest sens, Curtea a pronunţat o hotărâre corectă, cu respectarea dispoziţiilor art. 1270 alin. (1) C. civ., dar şi ale art. 2270 din acelaşi act normativ, în condiţiile în care efectul extinctiv al contractului de tranzacţie nu se poate opune aplicării altor clauze din actul juridic, care generează, de asemenea, în baza acordului de voinţă comun, obligaţia de restituire a prestaţiilor deja executate.

În ceea ce priveşte celelalte motive de recurs, Înalta Curte reţine următoarele:

I. Susţinerile vizând natura juridică a contractului încheiat între părţi la 18 iulie 2013, respectiv ca fiind o tranzacţie, iar nu un contract nenumit, astfel cum a reţinut Tribunalul Bacău, nu se referă la considerentele instanţei de apel, care a înlăturat, sub acest aspect, raţionamentul primei instanţe, apreciind, în consens cu cele arătate de pârâţi, că actul juridic în discuţie reprezintă o tranzacţie. Or, potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) cu referire la alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază calea de atac exercitată şi dezvoltarea lor. Chiar dacă textul de lege enunţat nu menţionează în mod expres, este fără dubiu că motivele de recurs trebuie să privească soluţia instanţei de apel, precum şi argumentele care au stat la baza pronunţării deciziei atacate. În caz contrar, nu se poate pune problema exercitării controlului judiciar asupra unor considerente care nu au fost avute în vedere de instanţa a cărei hotărâre se atacă, neexistând, astfel obiectul unui asemenea control.

În consecinţă, prezenta instanţă nu va proceda la examinarea susţinerilor recurenţilor în legătură cu natura juridică a contractului, astfel cum a fost stabilită de Tribunalul Bacău.

Referitor la încălcarea obligaţiei reclamantei de a renunţa la orice acţiuni civile ca urmare a încheierii contractului de tranzacţie, cu consecinţa nerespectării dispoziţiilor art. 2270 C. civ., recurenţii reiau, în esenţă, alegaţiile subsumate "excepţiei de tranzacţie", la care Înalta Curte deja a răspuns în analiza precedentă, considerentele respective fiind, deopotrivă, relevante şi pentru înlăturarea prezentei critici.

În principiu, cum s-a arătat deja, contractul de tranzacţie trebuie privit în ansamblul său, din perspectiva tuturor clauzelor care-l compun, neputându-se face abstracţie de clauza de la pct. III.6. din act, avută în vedere de instanţa de apel în pronunţarea deciziei. Concesiile reciproce ale părţilor şi efectul extinctiv al tranzacţiei perfectate nu pot înlătura menţiunile din clauza respectivă, care condiţionează păstrarea despăgubirii primite de către pârâţi de hotărârea instanţei penale. Mai departe, cum, în dosarul penal, inculpatul I., autorul accidentului generator al prejudiciului creat recurenţilor, a fost achitat, cu consecinţa lăsării nesoluţionate a acţiunii civile, în mod corect, problema despăgubirilor cuvenite pârâţilor s-a transpus în planul procesului desfăşurat în faţa instanţei civile, demarat de reclamantă. Ca atare, concluzia judiciară finală asupra întinderii acestor despăgubiri, rezultat al judecării cauzei în limitele stabilite prin acţiune şi raportat la probele administrate, printre care şi contractul de tranzacţie, produce consecinţe şi în ceea ce priveşte actul juridic perfectat între recurenţi şi intimată. În alţi termeni, raportat la clauza de la pct. III.6., concesiile reciproce ale părţilor, care au legătură directă cu despăgubirea cuvenită pârâţilor şi asupra căreia s-a tranzacţionat, la încheierea contractului, la suma de 100.000 de euro, se definitivează în funcţie de hotărârea finală a instanţei civile privind aceste despăgubiri şi, corelativ, la partea din sumă, ce trebuie restituită reclamantei. Nu se poate, deci, pune problema că, dând eficienţă clauzei respective, se încalcă efectul extinctiv al contractului de tranzacţie, rezultat din art. 2270 C. civ.

II. Susţinerile vizând neîndeplinirea condiţiilor plăţii nedatorate, fapt juridic licit reglementat în art. 1341-1344 C. civ., de asemenea, nu vor fi examinate de prezenta instanţă, întrucât nu au legătură cu considerentele instanţei de apel în pronunţarea deciziei recurate, soluţia Curţii fiind fundamentată pe răspunderea derivată din contractul de tranzacţie, iar nu pe instituţia plăţii nedatorate.

Nici invocarea art. 2278 alin. (1) C. civ., în sensul inexistenţei cazurilor de desfiinţare a tranzacţiei constatate prin hotărâre judecătorească, prevăzute de acest text de lege, nu este relevantă. Litigiul de faţă nu are un astfel de obiect, tranzacţia încheiată între părţi nefiind, de altfel, constată prin hotărâre judecătorească, iar cauza cererii de chemare în judecată se bazează tocmai pe acest act juridic, valabil perfectat, inclusiv din perspectiva clauzei care menţionează, în sarcina recurenţilor, obligaţia de restituire a despăgubirilor primite, în raport de hotărârea penală. Ca atare, Înalta Curte nu va cerceta aserţiunile recurenţilor fundamentate pe textul de lege indicat mai sus.

III. Prin criticile formulate în cadrul acestui punct al cererii de recurs, pârâţii intenţionează să acrediteze ideea că, raportat la probele administrate în cauză, inclusiv în cea penală, voinţa părţilor, deci şi a reclamantei, a fost în sensul ca suma de 100.000 de euro, primită de pârâţi în urma tranzacţiei, să reprezinte despăgubirea cuvenită acestora conform unei culpei comune autor-victimă la producerea accidentului, mai precis procentului de culpă stabilit în sarcina asiguratului.

Criticile nu pot fi primite, întrucât pun în discuţie un aspect de temeinicie al deciziei atacate, şi anume interpretarea voinţei părţilor conform clauzelor din contractul de tranzacţie, dar şi în raport de elemente exterioare actului juridic (cunoaşterea de către societatea de asigurări, anterior încheierii tranzacţiei, a circumstanţelor factuale ale dosarului de daună, raportat la expertizele tehnice auto efectuate în dosarul de urmărire penală, declaraţia şoferului auto din acelaşi dosar, toate relevate şi în sentinţa penală nr. 2107/22 octombrie 2014 a Judecătoriei Bacău; înaintarea ofertei de despăgubire ca urmare a cercetărilor făcute de asigurător în dosarul de daună, în baza aceloraşi documente; avizarea plăţii potrivit contractului dintre părţi; considerentele deciziei penale nr. 522/5 mai 2016 a Curţii de Apel Bacău cu privire la culpa comună). Or, chestiunile de fapt reţinute în decizia recurată nu pot fi reevaluate de instanţa de recurs, fiind incompatibile cu structura actuală a căii extraordinare de atac de faţă, controlul Înaltei Curţi rezumându-se la motive de nelegalitate, în condiţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

IV. Nici susţinerile subsumate acestui motiv de recurs nu sunt întemeiate.

Instanţa de apel a considerat, în mod corect, că, în ipoteza dată, când, prin hotărârile instanţei penale, a fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă, stabilirea despăgubirilor cuvenite pârâţilor se transpune pe rolul instanţei civile, sesizate prin demersul reclamantei de învestire a acestei instanţe cu cererea de chemare în judecată.

Conform art. 2270 C. civ., tranzacţia se limitează numai la obiectul ei, iar renunţarea făcută la toate drepturile, acţiunile şi pretenţiile nu se întinde decât asupra cauzei cu privire la care aceasta s-a perfectat, indiferent de termenii folosiţi în contract.

Contrar opiniei recurenţilor, împrejurarea că, potrivit clauzei de la pct. III.6. din contract, obligaţia, stipulată în sarcina lor, de restituire a despăgubirilor primite se raportează la hotărârea penală din dosarul nr. x/2012 nu semnifică un impediment pentru formularea prezentei cereri de chemare în judecată. Obiectul tranzacţiei îl reprezintă pretenţiile civile ale pârâţilor, solicitate cu titlu de despăgubiri derivate din accidentul producător al prejudiciului, cadrul procesual existent la momentul încheierii actului juridic fiind acela al unui dosar penal, aflat pe rolul Judecătoriei Bacău. Cum, păstrarea de către recurenţi a sumei de bani tranzacţionate la 100.000 de euro era condiţionată de pronunţarea instanţei penale pe latură civilă, iar, în speţă, aceasta a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă, fără să se cunoască, deci, întinderea despăgubirilor cuvenite pârâţilor şi, în atare condiţii, fără să se poată activa, eventual, clauza de la pct. III.6. din contract, este neîndoielnic că toate aceste aspecte nu pot forma obiect de judecată decât în faţa instanţei civile, sesizate de reclamantă. Legea permite, în circumstanţele date, formularea unei acţiuni adresate instanţei civile, la care societatea de asigurări a şi apelat, printre altele, în temeiul contractului de tranzacţie încheiat.

În alţi termeni, de vreme ce păstrarea sumei de bani tranzacţionate era condiţionată de pronunţarea unei hotărâri definitive, care să stabilească mărimea despăgubirilor cuvenite pârâţilor prejudiciaţi prin accidentul auto, la momentul încheierii actului, previzibil a fi dată de instanţa penală, iar, în cazul concret, aceasta nu s-a mai realizat, fiind, ulterior, sesizată instanţa civilă, în mod corect, hotărârea acestei din urmă instanţe prezintă relevanţă pentru determinarea cuantumului final al despăgubirilor pretinse. Obiectul tranzacţiei rămâne acelaşi, şi anume despăgubirile cuvenite pârâţilor, indiferent că stabilirea lor s-a realizat în cadrul unui proces penal sau civil, ca în cazul de faţă. Mai departe, din perspectiva clauzei de la pct. III.6. din contract, tranzacţia produce efecte depline în ceea ce priveşte întinderea sumei de bani la care sunt îndreptăţiţi pârâţii în raport de hotărârea definitivă a instanţei civile, la acelaşi moment, al rămânerii definitive a hotărârii civile, operând şi efectul extinctiv al contractului. În consecinţă, şi problema renunţării oricăreia dintre părţile actului juridic la exercitarea altor demersuri procesuale în legătură cu despăgubirile respective nu se poate pune decât ulterior prezentei hotărâri.

De asemenea, contrar celor susţinute de recurenţi, împrejurarea că, prin hotărârea instanţei penale, de lăsare nesoluţionată a acţiunii civile, nu s-a adus atingere contractului de tranzacţie, este nerelevant în sensul celor pretinse de pârâţi, şi anume respingerea cererii de chemare în judecată, întrucât tocmai contractul de tranzacţie valabil încheiat stă la fundamentul soluţiei pronunţate de instanţe asupra acestei cereri. Nu era necesară desfiinţarea contractului de tranzacţie pentru a opera o diminuare a despăgubirilor la care sunt îndreptăţiţi recurenţii, chiar clauza prevăzută în cuprinsul său, la pct. III.6., producând un astfel de efect.

Cât priveşte asimilarea actului juridic încheiat între părţi cu un contract de adeziune, definit de art. 1175 C. civ., cu consecinţa aplicării dispoziţiilor art. 1269 alin. (2) din acelaşi cod, în materie de interpretare a stipulaţiilor cuprinse în astfel de contracte, susţinerile pârâţilor nu pot fi primite.

Indiferent că actul juridic a fost redactat sau nu de către asigurător sau că acesta este un profesionist în domeniul asigurărilor, contractul de tranzacţie încheiat între părţi nu poate fi calificat ca reprezentând un contract de adeziune, în sensul art. 1175 C. civ.. Astfel, legea nu reglementează tranzacţia dintre părţi ca fiind un contract de adeziune, chiar dacă obligaţia de plată a despăgubirilor către terţii prejudiciaţi derivă dintr-un contract de asigurare RCA, la rândul său, un contract obligatoriu, care nu se confundă cu cel de adeziune, şi nici nu rezultă motivele pentru care, în speţă, oferta de despăgubire avansată de reclamantă nu ar fi putut fi negociată liber între părţi, ci ar fi fost impusă de asigurător, aspect care diferenţiază net categoria contractelor de adeziune în raport cu cele de tip tradiţional, care sunt rezultatul discuţiilor libere asupra clauzelor contractuale. Împrejurarea invocată de recurenţi, în sensul că, în realitate, nu au avut loc negocieri cu privire la despăgubirea propusă acestora de către societatea de asigurare reprezintă o chestiune de fapt, care excede controlului judiciar exercitat de instanţa de recurs şi, ca atare, imposibil de analizat.

Referitor la necesitatea dovedirii de către reclamantă, în litigiul de faţă, a lipsei vinovăţiei autorului accidentului, critica este, de asemenea, neîntemeiată, întrucât o astfel de probă ar fi fost relevantă pentru admiterea, în integralitate a cererii de chemare în judecată, iar nu în condiţiile în care a fost stabilită o culpă comună la producerea accidentului, caz în care asigurătorul răspunde în limitele procentului de culpă determinat în sarcina persoanei care a încheiat contractul de asigurare. În acest sens, avem în vedere dispoziţiile art. 28 din Ordinul C.S.A. nr. 20/2008.

Nu în ultimul rând, similitudinea realizată de recurenţi între tranzacţia încheiată în cadrul unei acţiuni civile derivate din infracţiunea de vătămare corporală din culpă, în care este posibilă împăcarea părţilor, şi tranzacţia încheiată în cauza de faţă, cu consecinţe asupra soluţiei pronunţate, în ambele ipoteze, asupra acţiunii penale nu are legătură cu judecata prezentului litigiu. Independent de soluţia de achitare pronunţată în ceea ce-l priveşte pe autorul accidentului producător de prejudicii pentru recurenţi, admiterea cererii de chemare în judecată formulate de asigurător se bazează pe clauzele contractului de tranzacţie încheiat între părţi, care îndreptăţesc societatea de asigurare să obţină restituirea sumei de bani plătite terţilor prejudiciaţi în limitele procentului de culpă la producerea accidentului, determinate în persoana victimei.

Având în vedere aceste considerente, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâţi, ca nefondat, nefiind întrunite condiţiile motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod.

Soluţia ce urmează a se pronunţa asupra căii de atac determină şi respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, formulate de recurenţi, care, fiind părţi căzute în pretenţii, nu sunt îndreptăţiţi la recuperarea sumelor de bani avansate cu acest titlu, faţă de dispoziţiile art. 453 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii D., C., B., E., F. şi G. împotriva deciziei civile nr. 218 din 19 februarie 2018 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 octombrie 2019.