Competence of holding entity for in-kind restitution under Law No. 10/2001: determining title holder based on land registry and material base inclusion at notification date.

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la 04.08.2008, sub nr. x/2008, reclamanta Universitatea Politehnică Bucureşti a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, şi A., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea Dispoziţiei nr. 6055/19.06.2006 privind restituirea terenului situat în Bucureşti, str. x în proprietatea pârâtului A., ca fiind netemeinică şi nelegală.

În motivarea cererii, a arătat că actul contestat a fost emis cu încălcarea art. 22 alin. (1) coroborat cu art. 28 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, Primăria Municipiului Bucureşti neavând competenţa de a emite dispoziţia de restituire în natură, având în vedere că unitatea deţinătoare a imobilului din Bucureşti, str. x este Universitatea Politehnică Bucureşti. Terenul restituit face parte din proprietatea reclamatei, în suprafaţă de 130.202 mp, situată în x - B. Universitatea este proprietara de drept a terenului menţionat, conform dispoziţiilor art. 166 alin. (4) din Legea învăţământului nr. 84/1995, republicată, care prevăd că "baza materială a instituţiilor de învăţământ superior de stat este de drept proprietatea acesteia". În aplicarea dispoziţiilor acestei legi, Ministerul Educaţiei şi Cercetării a eliberat Ordinul privind intabularea dreptului de proprietate asupra imobilelor care fac parte din baza materială a reclamantei nr. 4262/2002, care atestă dreptul de proprietate al Universităţii Politehnice Bucureşti asupra imobilului - construcţii şi teren - situat în x.

Prin cererea înregistrată la data de 19.09.2008, S.C. C. S.R.L. a formulat cerere de intervenţie în interesul pârâtului, solicitând să se respingă contestaţia reclamantei.

La data de 23.10.2008, reclamanta a depus precizări, prin care a arătat că solicită să se constate nulitatea absolută a Dispoziţiei nr. 6055/19.06.2006, având în vedere nevalabilitatea obiectului actului juridic faţă de faptul că este dată cu încălcarea principiului potrivit căruia nimeni nu se poate obliga valabil la ceva ce nu are ori la mai mult decât are.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 948, 962, 965 C. civ.

Cererea de intervenţie accesorie a fost încuviinţată, în principiu, la data de 3.11.2008.

Tribunalul a luat act de faptul că valoarea obiectului cererii este de 774.197 RON şi că s-a invocat nulitatea dispoziţiei în cauză potrivit dreptului comun.

Ulterior, pârâtul a solicitat să se constate nulitatea absolută parţială a Ordinului nr. 4262/16.08.2002, emis de Ministerul Educaţiei şi Cercetării, cu privire la terenul în suprafaţă de 323,25 mp, situat în Bucureşti, str. x, cuprins în Dispoziţia nr. 6055/19.06.2006 emisă de Municipiul Bucureşti, prin Primar, iar, prin Sentinţa civilă nr. 885/9.02.2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia de nelegalitate, ca inadmisibilă.

Prin Sentinţa civilă nr. 2327/14.11.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, ca neîntemeiată; a admis cererea reclamantei şi a anulat Dispoziţia nr. 6055/19.06.2006 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti; a respins cererea de intervenţie accesorie, ca neîntemeiată.

Pentru a dispune în acest sens, tribunalul a reţinut că reclamanta are calitatea de terţ în raport cu emitentul, cât şi cu beneficiarul dispoziţiei atacate, neavând deschisă calea prevăzută de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care aparţine exclusiv persoanelor îndreptăţite în sensul acestui act normativ, însă are posibilitatea formulării unei acţiuni în anulare de drept comun, calificare dată şi prezentei acţiuni la termenul din data de 12.01.2009. În speţă, reclamanta este persoana interesată să solicite nulitatea absolută a dispoziţiei dat fiind că aceasta afirmă că este titularul dreptului de proprietate asupra imobilului restituit în natură către pârât, motiv pentru care justifică legitimarea procesuală activă.

Pe fondul cauzei, prima instanţa a apreciat, din analiza coroborată a art. 22 alin. (1) şi a art. 28 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, că din aceste dispoziţii legale rezultă cu claritate că notificarea de restituire în natură a unui bun ce intră sub regimul legii speciale este imperios a fi soluţionată de către persoana juridică deţinătoare.

Prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat anularea Dispoziţiei nr. 6055/19.06.2006 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti pentru lipsa calităţii primăriei de unitate deţinătoare, reclamanta susţinând că acesteia îi revenea calitatea de unitate deţinătoare.

Tribunalul a mai reţinut că, potrivit art. 166 alin. (4) şi art. 91 din Legea nr. 84/1995, Ministerul Educaţiei şi Cercetării a eliberat Ordinul nr. 4262/2002, care atestă dreptul de proprietate al Universităţii Politehnica Bucureşti asupra imobilului - construcţii şi teren - situat în x, în suprafaţă totală de 130.202 mp.

În baza ordinului de atestare a proprietăţii, reclamanta a obţinut numărul cadastral al bunului imobil aflat la adresa din Splaiul Independenţei nr. x, ce a fost înscris în Cartea Funciară conform Încheierii nr. 9786/28.07.2004.

Prin raportul de expertiză tehnică judiciară efectuat de o comisie de 3 experţi s-a concluzionat că între terenul restituit pârâtului prin dispoziţia contestată, în suprafaţă de 323,25 mp, situat în Bucureşti, str. x, şi terenul deţinut de Universitatea Politehnică Bucureşti în baza Ordinului nr. 4262/2002 există identitate, fiind inclus în suprafaţa de 130.202 mp situată în x - B.

Ulterior, la 21.09.2012, comisia de experţi a depus un supliment la raportul de expertiză, prin care, faţă de actualizarea nr. cad. x, cu Documentaţia nr. x/2.11.2011, avizată de OCPI Bucureşti ca urmare a eliminării situaţiilor de suprapunere şi modificare a limitelor de proprietate, rezultând o suprafaţă totală din măsurătorile cadastrale de 128.000,24 mp, au fost modificate concluziile, în sensul că nu există identitate între terenul restituit pârâtului prin Dispoziţia nr. 6055/2006 şi terenul deţinut de Universitatea Politehnică Bucureşti în baza Ordinului nr. 4262/2002 (a rezultat că terenul din Bucureşti, str. x, sector 6 nu este inclus în suprafaţa de 130.202 mp situată în x - B.).

Prin Sentinţa civilă nr. 10653/16.12.2015, pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti în Dosarul nr. x/2013, definitivă şi irevocabilă, s-au anulat încheierile nr. 50257/30.11.2011 şi nr. 43023/7.12.2012, reţinându-se că, prin radierea din oficiu a suprapunerilor de către OCPI, s-au încălcat dispoziţiile art. 51 din Legea nr. 7/1996 şi art. 911 C. civ. De asemenea, prin Decizia civilă nr. 2420/A/14.07.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a desfiinţat în parte Încheierile de carte funciară nr. x/7.02.2012 şi nr. y/2.11.2011, în privinţa radierii notării suprapunerii imobilului cu nr. cad. x, cu imobilele cu nr. cad. x şi x, soluţia devenind irevocabilă prin respingerea recursului prin Decizia nr. 160/11.04.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Având în vedere soluţiile pronunţate, tribunalul a considerat că notarea suprapunerii imobilului cu nr. cad. x (proprietatea reclamantei) cu imobilul cu nr. cad. x (iniţial proprietatea pârâtului şi, ulterior, proprietatea intervenientei accesorii) a redevenit actuală, determinând, pe cale de consecinţă, înlăturarea concluziilor din suplimentul de expertiză.

Astfel, a constatat că la momentul emiterii dispoziţiei de către Primarul General al Municipiului Bucureşti imobilul teren în suprafaţă de 323,25 mp situat în Bucureşti, str. x, restituit în natură, figura, încă din anul 2004, în cartea funciară ca fiind proprietatea reclamantei; pe de altă parte, a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 33 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, în vigoare la data înscrierii dreptului de proprietate, dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real, în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei, dacă a fost dobândit sau constituit cu bună-credinţă, cât timp nu se dovedeşte contrariul.

Prin urmare, tribunalul a apreciat că primăria nu avea competenţa de a emite dispoziţia de restituire contestată, nefiind unitatea deţinătoare a imobilului situat în Bucureşti, str. x.

Faţă de soluţia pronunţată în cauză, în temeiul art. 49 şi 54 C. proc. civ., tribunalul a respins cererea de intervenţie accesorie formulată de S.C. C. S.R.L., ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei tribunalului au declarat recurs pârâtul şi intervenienta, pârâtul declarând şi apel pentru aceleaşi motive, cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 25.06.2019.

Prin încheierea din 08.11.2019, curtea a calificat calea de atac incidentă în cauză ca fiind apel în raport de împrejurarea că reclamanta este terţ faţă de dispoziţia atacată, nefiind aplicabile prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

În motivarea căii de atac, pârâtul a arătat că au fost încălcate dispoziţiile art. 22 alin. (1) şi art. 28 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, atât la data depunerii notificării, cât şi la data emiterii dispoziţiei de restituire unitatea deţinătoare a imobilului fiind Primăria Municipiului Bucureşti, aspect confirmat de probele din dosar; nu există niciun document care să ateste transmiterea posesiei imobilului către Universitatea Politehnică Bucureşti, nu există act de alipire între terenul din str. x şi terenul din x, cele două terenuri se află amplasate pe străzi diferite, astfel încât terenul în suprafaţă de 323,25 mp ar fi putut fi intabulat pe numele reclamantei, dacă l-ar fi avut în posesie, doar pe str. x;

în urma verificării situaţiei juridice a imobilului de către Comisia de aplicare a Legii nr. 10/20001, s-a constatat că terenul se află în administrarea S.C. E. Giuleşti şi poate fi restituit în natură, întocmindu-se şi un raport de expertiză extrajudiciară; prin Sentinţa civilă nr. 322/09.03.2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, s-a respins acţiunea în revendicare formulată de reclamantă împotriva intervenientei, considerentele acelei hotărâri impunându-se în prezenta cauză conform art. 413 C. proc. civ. în mod greşit s-a apreciat că în anul 2004 terenul de 323,25 mp figura în cartea funciară ca fiind proprietatea reclamantei prin raportare la considerentele Deciziei civile nr. 2420A/14.07.2017 a Tribunalului Bucureşti; conform aspectelor tranşate prin Sentinţa civilă nr. 322/09.03.2009, terenul nu este cuprins în Ordinul nr. 4262/16.08.2002, iar în anexa ordinului nu se evidenţiază poziţiile şi lungimile laturilor; prin Încheierea nr. 9786/28.07.2004, reclamanta a obţinut intabularea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 112.309 mp, iar în acest teren nu era inclusă suprafaţa de 323,25 mp; după 5 ani, în anul 2009, reclamanta a depus o nouă cerere de intabulare pentru suprafaţa de 130.202 mp, dar aceasta a fost respinsă, întrucât imobilul se suprapunea peste str. x şi peste proprietăţile aflate pe această stradă la nr. x;

în mod greşit instanţa a anulat Dispoziţia nr. 6055/19.06.2006 câtă vreme reconstituirea s-a realizat pe vechiul amplasament, iar, la data depunerii notificării - 09.08.2001 - Universitatea Politehnică Bucureşti nu deţinea niciun drept legal de proprietate asupra terenului din Bucureşti, str. x, Ordinul nr. 4262 fiind emis la 16.08.2002.

Prin motivele de recurs formulate, intervenienta a susţinut că instanţa de fond a luat în considerare, în mod eronat, un singur argument, şi anume că la momentul pronunţării exista suprapunere între suprafaţa deţinută de pârât şi cea deţinută de reclamantă, însă acest aspect al suprapunerii lămureşte cel mult calitatea procesuală activă, nu însă şi dreptul de proprietate asupra terenului; din actele dosarului rezultă că Primăria Municipiului Bucureşti era unitatea deţinătoare competentă să soluţioneze notificarea, imobilul aflându-se, la momentul emiterii dispoziţiei, în proprietatea municipiului; nu s-a probat cum suprafaţa de 323,25 mp deţinută de pârât a ajuns, după momentul naţionalizării, să fie inclusă în cei 130.202 mp; clădirea aflată pe teren a fost demolată ulterior preluării, astfel cum rezultă din procesul-verbal al E. Giuleşti din 01.06.1981, E. aflându-se în subordinea Primăriei Bucureşti; toţi experţii au concluzionat că nu rezultă modalitatea de trecere a proprietăţii terenului de la E. Giuleşti la Universitatea Politehnică Bucureşti; în procesul-verbal de vecinătate prezentat de reclamantă se arată că se include şi suprafaţa deţinută de pârât, precum şi Intrarea D., deşi Primăria Sectorului 6 Bucureşti face menţiunea că limita proprietăţii reclamantei este la nord de Intrarea D., excluzând astfel terenul în litigiu; suplimentul raportului de expertiză are la bază documentaţia cadastrală prin care s-a diminuat suprafaţa deţinută de reclamantă; în dosarele în care s-au analizat încheierile de carte funciară s-a dispus anularea pe motiv nu a existat consimţământul titularului ori o hotărâre judecătorească, iar nu pentru că ar fi fost incorectă documentaţia cadastrală aferentă.

Prin Decizia nr. 271A/13.03.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, cu majoritate, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanta-intervenientă S.C. C. S.R.L. şi apelantul-pârât A. împotriva Sentinţei civile nr. 2327/14.11.2018 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Universitatea Politehnică Bucureşti şi intimata-pârâtă Primăria Municipiului Bucureşti.

Pentru a pronunţa această hotărâre, curtea a reţinut că, prin unitatea deţinătoare în sensul avut în vedere de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, se înţelege fie entitatea cu personalitate juridică, care exercită în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii, fie entitatea cu personalitate juridică care are înregistrat, în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat bunul care face obiectul legii. Unitatea notificată trebuie să îndeplinească cerinţa de a fi unitate deţinătoare - să aibă personalitate juridică, să exercite în numele statului dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la bunul ce face obiectul notificării sau să aibă înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat, bunul - la momentul soluţionării notificării.

Scopul reglementării este evident şi se desprinde din interpretarea coroborată a dispoziţiilor actului normativ, legiuitorul stabilind că singura dată relevantă este data soluţionării notificării, aspect ce rezultă şi din prevederile art. 27 şi 28 din Legea nr. 10/2001. De altfel, aceste dispoziţii legale stabilesc, în sarcina entităţii notificate, obligaţia de a identifica unitatea deţinătoare şi de a comunica informaţiile necesare notificatorului, transmiţând, totodată, notificarea unităţii deţinătoare.

În speţă, la momentul emiterii dispoziţiei contestate de către Primarul General al Municipiului Bucureşti, calitatea de unitate deţinătoare aparţinea intimatei reclamante, întrucât imobilul teren în suprafaţă de 323,25 mp, situat în Bucureşti, str. x, era înscris, încă din anul 2004 în cartea funciară în proprietatea acesteia. Aşadar, la data soluţionării notificării - 19.06.2006, dreptul de proprietate asupra bunului imobil ce face obiectul notificării se regăsea în patrimoniul Universităţii Politehnice Bucureşti, aceasta fiind singura entitate competentă să se pronunţe asupra notificării.

Prin Ordinul nr. 4262/2002, Ministerul Educaţiei şi Cercetării a atestat dreptul de proprietate al Universităţii Politehnice Bucureşti asupra imobilului - construcţii şi teren - situat în x, în suprafaţă totală de 130.202 mp, iar, ulterior, reclamanta a procedat la intabularea dreptului de proprietate obţinând număr cadastral pentru imobilul aflat la adresa de mai sus - x, înscrierea în cartea funciară realizându-se conform Încheierii nr. 9786/28.07.2004.

Împrejurarea că imobilul notificat face parte din suprafaţa de 130.202 mp menţionată în ordin este confirmată şi prin concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară efectuat în primă instanţă, conform cărora între terenul restituit pârâtului prin Dispoziţia nr. 6055/2006, în suprafaţă de 323,25 mp, situat în Bucureşti, str. x, şi terenul deţinut de reclamantă în baza Ordinului nr. 4262/2002 există identitate, iar terenul din str. x, sector 6 este inclus în suprafaţa de 130.202 mp situată în x - B.

În acord cu prima instanţă, curtea a constatat că precizarea din suplimentul la raportul de expertiză nu prezintă relevanţă câtă vreme prin Sentinţa civilă nr. 10653/16.12.2015, pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, s-au anulat încheierile nr. 50257/30.11.2011 şi nr. 43023/7.12.2012, iar, prin Decizia civilă nr. 2420/A/14.07.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a desfiinţat în parte Încheierile de carte funciară nr. x/7.02.2012 şi nr. y/2.11.2011, în privinţa radierii notării suprapunerii imobilului cu nr. cad. x cu imobilele cu nr. cad. x şi x, soluţia devenind irevocabilă prin respingerea recursului prin Decizia civilă nr. 160/11.04.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Or, prin hotărârile menţionate instanţele au reţinut, în esenţă, că suprapunerile constatate de OCPI fac obiectul unor litigii în curs, neputând fi înlăturate prin rectificarea cărţii funciare în această modalitate, nefiind îndeplinite cerinţele legale pentru a se proceda astfel; tocmai pentru că reprezintă un aspect litigios ce nu a fost definitiv şi irevocabil tranşat până în prezent în favoarea unuia sau altuia dintre proprietarii tabulari, respectiva suprapunere trebuie evidenţiată în continuare în cărţile funciare ale imobilelor în cauză, numai după clarificarea sa, pe cale judecătorească, putând fi dispuse măsurile corespunzătoare.

În aceste condiţii, instanţa de apel a observat că în mod judicios tribunalul a apreciat că notarea suprapunerii imobilului cu nr. cad. x (proprietatea reclamantei) cu imobilul cu nr. cad. x (iniţial proprietatea pârâtului şi, ulterior, proprietatea intervenientei accesorii) a redevenit actuală determinând, pe cale de consecinţă, înlăturarea concluziilor din suplimentul de expertiză.

Curtea nu a primit susţinerile conform cărora considerentele Sentinţei civile nr. 322/09.03.2009 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, prin care s-a respins acţiunea în revendicare formulată de reclamantă împotriva intervenientei, se impun în prezenta cauză conform art. 413 C. proc. civ., întrucât, pe de o parte, în considerentele sentinţei (care nu este definitivă) instanţa nu a statuat cu privire emiterea dispoziţiei contestate cu respectarea legii, iar, pe de altă parte, pentru că temeiurile invocate nu sunt incidente în speţă, litigiul fiind guvernat de prevederile C. proc. civ. de la 1865.

Nu a fost apreciat ca relevant nici argumentul că, prin Sentinţa civilă nr. 1030/10.12.1999 a Tribunalului Bucureşti, Consiliul Local Bucureşti a fost obligat să lase în deplină proprietate şi posesie terenul situat în Bucureşti, str. x, în suprafaţă de 506 mp, câtă vreme hotărârea judecătorească invocată vizează un alt imobil decât cel ce face obiectul dispoziţiei contestate.

Curtea a observat că, din economia dosarului, rezultă şi alte aspecte ce susţin concluzia că intimata reclamantă este cea care avea calitatea de unitate deţinătoare la momentul emiterii dispoziţiei de restituire contestate. Potrivit Decretului nr. 136/1981, scopul exproprierii (inclusiv a imobilului aparţinând autorilor pârâtului) a fost asigurarea cadrului urban corespunzător în zona Satul x, iar administrarea terenurilor a fost acordată Municipiului Bucureşti; în cuprinsul Adresei nr. x/01.11.2005 a Primăriei Municipiului Bucureşti se menţionează că imobilul din Bucureşti, str. x sector 6 făcut obiectul Deciziei nr. 962/22.04.1966, emisă de Sfatul Popular al Capitalei - Comitetul Executiv, în vederea începerii construcţiei B., şi Decretului nr. 136/28.05.1981; aspectele prezentate relevă faptul că preluarea imobilului s-a realizat în scopul edificării şi asigurării cadrului urban corespunzător dezvoltării complexului studenţesc, iar, iniţial, administrarea terenurilor a revenit Municipiului Bucureşti, acesta fiind motivul pentru care imobilul a figurat în evidenţele E. Giuleşti.

Instanţa de apel a mai a subliniat relevanţa dispoziţiilor art. 33 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, în vigoare la data înscrierii dreptului de proprietate, şi a arătat că, şi dacă s-ar putea aprecia că, şi ulterior anului 1990, terenul s-a aflat în administrarea Municipiului Bucureşti prin E. Giuleşti, începând cu anul 2002 acesta se regăseşte în patrimoniul intimatei reclamante conform Ordinului nr. 4262/2002 şi evidenţelor din cartea funciară. Aşadar, şi în ipoteza în care s-ar putea accepta că la momentul formulării notificării nu era clarificată situaţia deţinătorului sau administratorului imobilului, la momentul soluţionării acesteia, respectiv în anul 2006, dreptul de proprietate asupra terenului aparţinea reclamantei, entitate ce deţine întregul complex studenţesc pentru edificarea căruia s-a realizat exproprierea.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâtul A. şi intervenienta S.C. C. S.R.L.

1. Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, schimbarea în tot a deciziei recurate şi a Sentinţei civile nr. 2327/14.11.2018, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca fiind netemeinice şi nelegale, iar, pe fond, respingerea cererii formulate de Universitatea Politehnică Bucureşti, ca neîntemeiată, cu obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

După expunerea situaţiei de fapt şi a parcursului dosarului, recurentul-pârât a arătat că în mod greşit instanţa de apel, în complet de divergenţă, cu majoritate, a reţinut că, la momentul emiterii Dispoziţiei nr. 6055/19.06.2006 de către Primarul General al Municipiului Bucureşti, calitatea de unitate deţinătoare aparţinea intimatei-reclamante Universitatea Politehnică Bucureşti, întrucât imobilul teren în suprafaţă de 323,25 mp din Bucureşti, str. x sector 6 era înscris încă din anul 2004 în cartea funciară în proprietatea acesteia.

Or, atât la data depunerii notificării, cât şi la data emiterii dispoziţiei de restituire, unitatea deţinătoare a imobilului era Primăria Municipiului Bucureşti, emitentul dispoziţiei atacate, aspect ce este confirmat şi prin faptul că terenul intimatei-reclamante a fost înscris în altă carte funciară, la altă adresă şi sub alt nr. cad.; potrivit Încheierii nr. 9786/28.07.2004, emisă de Biroul de Carte Funciară de pe lângă Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, înscrierea nu s-a făcut pe suprafaţa de 130.202 mp (în realitate, conform ultimelor măsurători, ar fi vorba de 128.000,24 mp), menţionată în Anexa nr. 6 din Ordinul Ministerului Educaţiei şi Cercetării nr. 4262/16.08.2002, ci doar pe suprafaţa de 112.309 mp, fapt ce dovedeşte că terenul în suprafaţă de 323,25 mp din Bucureşti, str. x nu a fost cuprins în terenul Universităţii Politehnica Bucureşti.

Potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, "Persoana îndreptăţită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului", iar, conform art. 28 alin. (1) din acelaşi act normativ, "în cazul în care persoana îndreptăţită nu cunoaşte deţinătorul imobilului solicitat, notificarea se va trimite primăriei în a cărei rază se află imobilul, respectiv Primăria Municipiului Bucureşti" alin. (2) al art. 28 prevede că "în termen de 30 de zile primăria notificată este obligată să identifice unitatea deţinătoare şi să comunice persoanei îndreptăţite elementele de identificare a acesteia".

În cauza pendinte, Comisia Legii nr. 10/2001 a verificat situaţia juridică a terenului, care confirmă că acesta nu era în posesia intimatei-reclamante sau a altei persoane fizice sau juridice.

Prin urmare, a susţinut recurentul-pârât, atât la data depunerii notificării înregistrată sub nr. x/09.08.2001, cât şi la data emiterii dispoziţiei de restituire, unitatea deţinătoare a imobilului era Primăria Municipiului Bucureşti, aspect ce se confirmă atât prin actele ce se regăsesc în dosarul întocmit în baza Legii nr. 10/2001, respectiv: Decretul de expropriere nr. 136/1981, situaţia juridică a imobilului teren; istoricul adresei poştale; istoric rol fiscal; plan de amplasament, expertiză judiciară vizată de OCPI, etc., cât şi prin faptul că: nu există niciun document care să ateste transmiterea posesiei imobilului de la Primăria Municipiului Bucureşti, prin E. Giuleşti, către Universitate; nu există un act de alipire între terenul din str. x, ce a făcut obiectul restituirii, şi terenul din x, proprietatea intimatei-reclamante; cele două terenuri se află amplasate pe străzi diferite.

A învederat că instanţa de apel trebuia să aibă în vedere dispoziţiile art. 7 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care prevăd că, "în situaţia în care anumite imobile-terenuri libere situate în intravilan sunt solicitate de două persoane îndreptăţite dintre cele prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. a), dintre care unul este fostul proprietar, căruia i s-a preluat terenul prin măsurile abuzive aplicate în perioada ulterioară datei de 6 martie 1945, şi cel de-al doilea, persoana căreia i s-a atribuit teren din cel preluat de la fostul proprietar, iar ulterior acest teren a fost preluat prin măsurile abuzive arătate la art. 2 alin. (1), se va restitui în natură terenul celui dintâi proprietar, iar cei care au fost împroprietăriţi cu asemenea terenuri vor beneficia de celelalte măsuri reparatorii în echivalent, în condiţiile legii".

Recurentul-pârât a mai arătat că în mod greşit s-a reţinut că la data restituirii în natură terenul era afectat activităţii intimatei-reclamante. Or, la data emiterii decretului de expropriere s-a menţionat că terenul a fost dat "în administrarea directă a municipiului Bucureşti" şi s-a probat că imobilul din Bucureşti, str. x a fost preluat de E. Giuleşti, iar, potrivit adresei nedatate emise de Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Juridic Contencios şi Legislaţie, în 1981, data exproprierii imobilului în litigiu, complexul studenţesc şi cantina erau edificate. Prin urmare, din niciun document juridic nu a rezultat că terenul viran, "liber de construcţii definitive şi provizorii la sol (parcare auto împrejmuită), străbătut de alee circulaţie pietonală", ar fi fost afectat în vreun fel activităţii desfăşurate de intimata-reclamantă.

În cauză, eventuala culpă aparţine statului, iar reluarea după 20 de ani a procedurii de restituire din cauza unor împrejurări imputabile exclusiv autorităţilor, dintr-un motiv formal şi cu perspectiva primirii de măsuri compensatorii de persoana îndreptăţită peste alţi 11 ani de la data soluţionării irevocabile a litigiului pendinte, încalcă art. 1 din Protocolul 1 şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

2. Recurenta-intervenientă a solicitat admiterea recursului, admiterea apelului şi, pe fond, respingerea acţiunii formulate de Universitatea Politehnică Bucureşti.

În motivarea recursului, aceasta a arătat că, la momentul emiterii Dispoziţiei nr. 6055/19.06.2006, intimata-reclamantă nu avea vreun drept înscris în cartea funciară care să genereze vreo suprapunere cu imobilul restituit recurentului-pârât. Faptul că ulterior emiterii acestui titlu de proprietate a apărut aceasta suprapunere, nu înseamnă automat că unitatea deţinătoare era intimata-reclamantă. Nici Primăria Municipiului Bucureşti, nici recurentul-pârât nu aveau de unde şti de existenta acestei suprapuneri. Or, relevant cu privire la situaţia de fapt a suprapunerii este cea reţinută în cadrul Dosarului nr. x/2009, prin raportul de expertiză care concluzionează că includerea suprafeţei deţinute de recurentul-pârât, vândută către recurenta-intervenientă, a fost inclusă, din eroare, în suprafaţa de 130.202 mp, deţinută de intimata-reclamantă.

Nici istoricul situaţiei juridice a imobilului nu confirmă că Universitatea Politehnică Bucureşti era unitate deţinătoare în înţelesul Legii nr. 10/2001. Astfel, analizând Decretul nr. 136/1981, acesta viza exproprierea unor terenuri în vederea asigurării cadrului urban corespunzător în zona "Satului x", terenul trecând în proprietatea Statului Român şi în administrarea directă a municipiului Bucureşti. Simpla menţiune că aceasta expropriere se face în zona "Satului x" nu înseamnă că a intrat, ulterior, în patrimoniul Ministerului Educaţie şi Învăţământului pentru a fi transmis către Universitatea Politehnică Bucureşti. Pe de altă parte, de la data exproprierii şi până la data restituirii în natură, terenul de 323,25 mp a fost în proprietatea Statului Român pe perioada regimului comunist şi, ulterior, în proprietatea municipiului Bucureşti, în calitate de continuator.

Recurenta-intervenientă a susţinut că instanţa de apel trebuia să dea prevalenţă art. 1 din Primul Protocol al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Or, din toate expertizele judiciare şi extrajudiciare aflate la dosarul cauzei reiese că terenul este liber şi nu este afectat de utilităţi, fapt ce duce tot la restituirea în natură şi în cazul în care intimata-reclamantă ar fi unitatea deţinătoare.

A anula o dispoziţie de restituire în natură, pentru ca, ulterior, se fie emisă alta de o altă entitate juridică nu reprezintă decât o încălcare a dreptului de proprietate ce a aparţinut proprietarului de drept, recurentul-pârât. Acest argument rezultă şi din faptul că prin acţiunea introductivă intimata-reclamantă nu a contestat calitatea de persoana îndreptăţită a recurentului-pârât şi nici nu a susţinut utilitatea publică necesară în desfăşurarea activităţii campusului universitar pentru imobilul ce face obiectul dispoziţiei contestate. La aceasta se adaugă şi faptul că imobilul în cauză a intrat în circuitul civil, actualmente pe aceasta suprafaţă de teren fiind edificată o construcţie autorizată.

Recurenta-intervenientă a mai arătat că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile art. 17 alin. (2) C. civ., fiind vorba de o eroare comună şi invincibilă care salvează Dispoziţia nr. 6055/19.06.2006.

Astfel, atât Primăria Municipiului Bucureşti, cât şi recurentul-pârât nu au ştiut, la momentul emiterii dispoziţiei, că exista vreo altă entitate cu calitatea de unitate deţinătoare. Nici la momentul notificării şi nici la momentul emiterii dispoziţiei, Universitatea Politehnică Bucureşti nu avea vreo suprapunere sau vreun alt argument care să probeze în mod public, opozabil terţilor, că ar fi avut vreun drept real sau aparent asupra imobilului din Bucureşti, str. x.

Evident, dacă s-ar păstra hotărârea instanţei de apel şi a instanţei de fond, recurentul-pârât ar fi prejudiciat prin faptul că, deşi are calitatea necontestată de persoană îndreptăţită, va trebui să reia întreaga procedură prevăzută de Legea nr. 10/2001, pentru a ajunge la acelaşi rezultat.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursurilor, ca nefondate. Totodată, a susţinut că, în speţă, prin motivele de recurs se invocă, în esenţă, interpretarea greşită a probelor administrate, privind existenţa condiţiilor răspunderii civile delictuale, aspecte ce reprezintă chestiuni de fapt care excedează controlului de legalitate pe care îl poate exercita instanţa de recurs; simpla nemulţumire a unei părţi sau a părţilor în litigiu faţă de hotărârea pronunţată nu este suficientă pentru casarea acesteia, ci partea recurentă are obligaţia să-şi întemeieze recursul pe cel puţin unul dintre motivele prevăzute limitativ de lege.

Pe fond, a arătat că, la momentul emiterii Dispoziţiei nr. 6055/19.06.2006, de către Primăria Municipiului Bucureşti, intimata-reclamantă era proprietara terenului revendicat în baza unui titlu valabil, opozabil tuturor prin înscrierea în cartea funciară. Aşadar, Primăria Municipiului Bucureşti a emis dispoziţia de restituire fără a fi unitate deţinătoare în sensul dispoziţiilor H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001; mai mult, Dispoziţia nr. 6055/2006 a fost emisă cu încălcarea art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, aşa cum acesta este clarificat în art. 4.1. din H.G. nr. 250/2007. În plus, suprapunerea terenului situat în Splaiul Independentei nr. 290 cu terenul situat în str. x este o suprapunere reală, totală, efectivă în teren şi nu o suprapunere virtuală, generată de erori de măsurare şi prelucrare a datelor, cum în mod eronat se susţine în recurs.

Recurentul-pârât a solicitat, prin întâmpinare, admiterea recursului declarat de către recurenta-intervenientă, învederând că soluţia de anulare a dispoziţiei contestate constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale.

În recurs nu s-au administrat probe noi.

La termenul de judecată din 16 iulie 2020, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra recursurilor declarate în cauză, după închiderea dezbaterilor asupra căilor de atac exercitate, însă, având nevoie de timp pentru a delibera, în baza dispoziţiilor art. 260 alin. (1) C. proc. civ., a amânat pronunţarea la data de 23 iulie 2020, apoi la 30 iulie 2020.

La data de 17 iulie 2020, recurentul-pârât a invocat, prin concluziile scrise depuse la dosar, excepţia nelegalei compuneri a completului de judecată ce a pronunţat decizia atacată, prin raportare la considerentele instanţei de recurs în ceea ce priveşte stabilirea taxei judiciare de timbru şi la dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, susţinând că terţii nu ar avea calea acţiunii în justiţie în contestarea actelor emise în procedura legii speciale.

La aceeaşi dată, recurenta-intervenientă a solicitat repunerea cauzei pe rol, învederând că nu a avut posibilitatea să formuleze concluzii scrise faţă de excepţia invocată de către intimata-reclamantă cu privire la calea de atac exercitată.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor şi apărărilor formulate, prin raportare la temeiurile de drept invocate, art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte va respinge cererea de repunere a cauzei pe rol, reţinând că nu sunt îndeplinite dispoziţiile art. 400 C. proc. civ., în condiţiile în care părţile nu îşi pot invoca propria culpă constând în faptul că nu au invocat în faţa instanţei, în termenul defipt de lege, respectiv până la închiderea dezbaterilor, toate aspectele pe care le considerau de natură a afecta legalitatea deciziei atacate şi nu s-a constatat existenţa altor motive de ordine publică.

De asemenea, faţă de data emiterii actului atacat şi data introducerii acţiunii, prezentului litigiu îi sunt aplicabile dispoziţiile C. civ. de la 1864, acţiunea în constatarea nulităţii unui act juridic fiind supusă dreptului comun, doar cauza nulităţii regăsindu-se în dispoziţiile ce reglementează condiţiile de fond pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, precum şi ale vechiul C. proc. civ.

În ceea ce priveşte recursurile declarate, acestea se întemeiază pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În esenţă, recurentul-pârât susţine că, atât la data notificării, cât şi la momentul emiterii deciziei în baza Legii nr. 10/2001, prin care i s-a restituit terenul în natură, unitatea deţinătoare era Municipiului Bucureşti şi că instanţa de apel a ignorat dispoziţiile art. 7 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care dădeau prevalenţă solicitării fostului proprietar, în condiţiile în care terenul a fost în administrarea municipiului şi nu a fost afectat de activităţile intimatei-reclamantei.

La rândul său, recurenta-intervenientă a arătat că, la data emiterii dispoziţiei de restituire, terenul în litigiu nu figura înscris în cartea funciară pe numele intimatei-reclamante şi că nu a fost utilizat de aceasta pentru activităţi didactice, pentru a justifica dobândirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 84/1995, invocând, de asemenea, eroarea comună şi invincibilă reglementată de art. 17 alin. (2) din noul C. civ., care ar salva de la anulare dispoziţia de restituire.

Potrivit art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte hotărăşte asupra corectei aplicări a legii, în condiţiile în care împrejurările de fapt au fost pe deplin stabilite. Prin urmare, ceea ce interesează pentru controlul judiciar al instanţei de recurs este a verifica dacă dispoziţiile Legii nr. 10/2001 au fost corect aplicate situaţiei de fapt deduse judecăţii.

În speţă, se constată că elementele de fapt ale pricinii n-au fost complet determinate, făcând imposibil de exercitat controlul de legalitate.

În acest sens, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a apreciat că, la momentul emiterii deciziei de restituire în natură, 19.06.2006, terenul în litigiu era inclus în titlul de proprietate al intimatei-reclamante, reprezentat de Ordinul Ministrului Învăţământului nr. 4262/16.08.2002, emis în baza art. 166 alin. (9) din Legea nr. 84/1995, astfel că emitentul deciziei, Municipiul Bucureşti, nu avea calitatea de unitate deţinătoare.

În mod greşit instanţa de apel, prevalându-se de dispoziţiile art. 27 şi 28 din Legea nr. 10/2001, s-a preocupat exclusiv de momentul soluţionării notificării, moment la care terenul figura în anexele actului administrativ ce atesta dreptul de proprietate al intimatei-reclamante emis în baza dispoziţiilor art. 166 din Legea nr. 84/1995, conform căruia "baza materială a învăţământului de stat constă în întregul activ patrimonial al Ministerului Educaţiei Naţionale, al instituţiilor şi unităţilor de învăţământ şi de cercetare ştiinţifică din sistemul de învăţământ existent la data intrării în vigoare a prezentei legi, precum şi în activul patrimonial redobândit sau dobândit ulterior".

Contrar aprecierii instanţei de apel, Înalta Curte reţine că, în procesul de identificare a unităţii deţinătoare abilitate a soluţiona cererea de restituire în natură formulată de fostul proprietar, împrejurare ce constituie cauza de nulitate invocată în prezenta cauză, prezintă relevanţă analiza judicioasă a istoricului situaţiei juridice a terenului începând cu momentul exproprierii, 1981, pentru a identifica titularul dreptului de proprietate şi pe cel a dreptului de administrare şi eventualele transmisiuni ale acestuia din urmă, data depunerii notificării reprezentând momentul de la care orice schimbare a regimului juridic al imobilului supus restituirii afectează procesul de reparaţie pe care persoana îndreptăţită l-a demarat.

În acest context, pentru stabilirea corectă a situaţiei juridice a imobilului se impunea a se verifica şi dacă, la data formulării notificării, dată esenţială în procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001, imobilul făcea parte din baza materială a unităţii de învăţământ şi era aferent procesului instructiv-educativ, fiind destinat activităţilor didactice, acesta reprezentând criteriul în baza căruia se atestă dreptul de proprietate asupra bazei materiale a unităţii de învăţământ în ordinul ministrului.

O astfel de analiză detaliată şi strict aplicată a chestiunilor de esenţă ale raportului juridic dedus judecăţii, referitoare la clarificarea situaţiei de fapt şi de drept a imobilului în litigiu la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv de la data formulării cererii de restituire, este impusă de modalitatea în care părţile s-au raportat, fiecare, la izvorul dreptului de proprietate pretins, precum şi de modalitatea concretă în care legiuitorul a înţeles să restabilească situaţia anterioară pentru titularul dreptului de proprietate asupra imobilelor preluate în mod abuziv în patrimoniul statului, fără a ignora situaţiile juridice create sau angrenate de circuitul civil general, pentru a căror conservare se impune justificarea legală corespunzătoare.

În lipsa unei astfel de verificări nu se poate aprecia că la data formulării notificării terenul se afla în patrimoniul unităţii de învăţământ şi ieşise din posesia şi administrarea unităţii administrativ teritoriale. Aceasta întrucât rezultă, în mod neechivoc, că, la momentul exproprierii, terenul a trecut în proprietatea statului şi în administrarea unităţii administrativ teritoriale prin instituţia subordonată abilitată în acest sens şi nu s-au produs dovezi în cauză despre evoluţia regimului juridic al terenului de la data exproprierii la data emiterii actului administrativ de atestare a dreptului de proprietate, respectiv despre predarea lui în administrarea unităţii de învăţământ şi includerea în inventarul acesteia cu afectaţiunea utilizării lui pentru activităţile didactice.

În plus, în ceea ce priveşte situaţia de carte funciară, relevantă în privinţa publicităţii dreptului de proprietate, se constată că, deşi dreptul de proprietate al unităţii de învăţământ a fost intabulat prin încheierea din 28.07.2004, recurenţii au susţinut, în mod constant, că descrierea parcelei cadastrale la momentul intabulării ordinului era incompletă şi că identificarea corectă şi completă a suprafeţei de 130.202 mp din anexa ordinului a avut loc în anul 2009, fiind notată o suprapunere a celor două titluri de proprietate pentru terenul în litigiu.

Pentru aceste considerente se impune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe în vederea stabilirii regimului juridic al terenului la momentul notificării, 9.08.2001, identificării unităţii deţinătoare şi, în situaţia în care se dovedeşte că imobilul făcea parte din baza materială a unităţii de învăţământ, care ar fi trebuit să preia calitatea de unitate deţinătoare, stabilirii efectelor pe care atare împrejurare le produce asupra procedurii de reparaţie pe care persoana îndreptăţită, căreia nu i s-a contestat niciodată această calitate, a demarat-o cu respectarea dispoziţiilor legale.

În plus, în măsura în care au constituit obiect al procedurii de deliberare aspectele referitoare la stabilitatea circuitului civil şi posibila încălcare a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului, cu referire la ingerinţa pe care fostul deţinător al terenului ar suporta-o prin privarea de proprietate şi consecinţa reluării procedurii administrative de reparaţie din culpa exclusivă a organelor autorităţii statului (respectiv cazul Toşcuţă c României, invocat în opinia separată), se impune reluarea dezbaterilor prin punerea în discuţia contradictorie a părţilor şi a acestor chestiuni, pentru garantarea respectării dreptului părţilor la un proces echitabil, cu atât mai mult cu cât recurenta-intervenientă şi-a însuşit aceste considerente în criticile formulate în cererea de recurs.

Date fiind toate aceste lipsuri şi inadvertenţe, care fac ca situaţia de fapt să nu fie pe deplin lămurită, Înalta Curte, care se află în imposibilitatea de a aplica ea însăşi dispoziţiile legale, urmează ca, în baza art. 314 C. proc. civ. cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., să admită recursurile, cu consecinţa casării deciziei recurate şi trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de repunere pe rol.

Admite recursurile declarate de pârâtul A. şi de intervenienta S.C. C. S.R.L. împotriva Deciziei nr. 271 A din 13 martie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 iulie 2020.

GGC - NN