Inapplicability of waiver of completed statute of limitations under 1958 Decree No. 167 and failure to recognize implicit waiver in post-prescription negotiations

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. x/2019, reclamanţii Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca şi Municipiul Cluj-Napoca au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei, să se dispună:

- constatarea refuzului nejustificat al pârâtului privind încheierea contractului de împrumut cu plata în rate aferent efectuării lucrărilor de refaţadizare a imobilului situat în Cluj-Napoca str. x;

- obligarea pârâtului la încheierea contractului de împrumut cu plata în rate aferent efectuării lucrărilor de refaţadizare a imobilului situat în Cluj-Napoca str. x, iar în caz de refuz al pârâtului, hotărârea ce se va pronunţa în cauză să ţină loc de contract, iar,

În subsidiar, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 936.505,20 RON, actualizată cu rata inflaţiei de la data recepţiei la terminarea lucrărilor, 03.02.2011, sumă ce reprezintă contravaloarea lucrărilor menţionate, solicitată în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, precum şi obligarea pârâtului la plata dobânzii legale aferente debitului principal până la data plăţii efective a sumei de 936.505,20 RON, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu judecarea prezentei cauze.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin Sentinţa civilă nr. 285/06 iunie 2019, Tribunalul Cluj a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii Consiliul Local Cluj-Napoca şi Municipiul Cluj-Napoca, în contradictoriu cu pârâtul Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei, dreptul la acţiune fiind prescris.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanţii Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca şi Municipiul Cluj-Napoca, solicitând admiterea apelului, modificarea în totalitate a hotărârii apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea în totalitate a hotărârii atacate şi rejudecarea în fond a cauzei, cu consecinţa admiterii acţiunii introductive astfel cum a fost formulată.

Intimatul Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului şi menţinerea sentinţei apelate, ca fiind temeinică şi legală.

Prin Decizia civilă nr. 268 din 21 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, a fost respins apelul declarat împotriva hotărârii de primă instanţă.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca şi Municipiul Cluj-Napoca.

În motivarea cererii de recurs întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 8, recurenţi-reclamanţi au arătat că decizia a fost pronunţată cu încălcarea puterii de lucru judecat a Deciziei civile nr. 423/2014 a Curţii de Apel Cluj şi cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

Recurenţii susţin că instanţa de apel a considerat că negocierea de către pârât a unora dintre clauzele contractuale în cursul anului 2018 nu poate fi considerată ca o recunoaştere a obligaţiei de încheiere a contractului de împrumut cu plata în rate aferent efectuării lucrărilor de refaţadizare a imobilului situat în Cluj-Napoca str. x. Soluţia de respingere a petitului subsidiar al acţiunii întemeiat pe îmbogăţirea fără justă cauză a fost de asemenea menţinută pentru aceleaşi considerente relative la împlinirea termenului general de prescripţie fără a se avea în vedere, pe de o parte, data la care s-a născut dreptul la acţiune al reclamanţilor în acest sens, raportat la starea de fapt din cauză şi caracterul subsidiar şi nu accesoriu al acestui petit faţă de petitul de obligare la încheierea contractului.

În aceste condiţii, instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 şi ale C. civ. privind prescripţia extinctivă, art. 1838 - 1840 din C. civ. din 1864, care reglementează renunţarea la prescripţia extinctivă împlinită (câştigată), a interpretat eronat înscrisurile invocate ca fundament al acţiunii şi a încălcat puterea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 423/A/2014 a Curţii de Apel Cluj.

Recurenţii arată că instanţele de fond au stabilit corect starea de fapt, reţinând că intimatul s-a obligat prin acordul de principiu din anul 2009 să achite contravaloarea lucrărilor de refaţadizare actualizată cu rata inflaţiei, potrivit contractului ce va fi încheiat; procesele-verbale încheiate la terminarea lucrărilor, în februarie 2011 şi la recepţia finală au fost însuşite fără obiecţiuni de către intimat. Acordul de principiu a dat naştere unei obligaţii de încheiere a contractului după stabilirea sumei finale a lucrărilor executate de 936.505,20 RON, ce a fost recunoscută şi acceptată la plată de către reprezentanţii intimatului. Din întreaga corespondenţă purtată între cele două părţi reiese foarte clar că singurul motiv invocat de către intimatul Muzeu a fost lipsa alocării fondurilor necesare de către ministerul de resort. Nici măcar în cadrul corespondenţei din anul 2018, acesta nu a înţeles să nege existenţa obligaţiei de încheiere a contractului de împrumut şi de restituire a sumei de 936.505,20 RON, ci chiar a agreat semnarea contractului şi restituirea sumelor datorate bugetului local, dar condiţionat de modificarea clauzelor contractuale în sensul eliminării prevederii de actualizare a sumei cu rata inflaţiei şi a celei referitoare la plata de majorări de întârziere în cazul depăşirii termenelor de scadenţă, aşa cum reiese din Adresa nr. x/11.06.2018.

Raportat la conţinutul Adresei nr. x/31.07.2018, emisă de intimat, contrar reţinerilor instanţei de apel, consideră că, în speţă, a operat o recunoaştere a obligaţiei, iar prin acceptul pârâtei de încheiere a contractului condiţionat de acceptarea modificării unor clauze, în cursul anului 2018, s-a produs o renunţare tacită a invocării prescripţiei raportat la pretenţiile ce fac obiectul prezentei cauze.

Potrivit art. 20 din Decretul nr. 167/1958 "Debitorul care a executat obligaţia după ce dreptul la acţiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul sa ceară înapoierea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia ca termenul prescripţiei era împlinit."

Situaţia prevăzută de norma anterior menţionată este aplicabilă prin interpretare şi prezentei speţe, norma fiind preluată şi dezvoltată în noul C. civ. în art. 2506 alin. (4) potrivit căruia "Recunoaşterea dreptului, făcută printr-un act scris, precum şi constituirea de garanţii în folosul titularului dreptului a cărui acţiune este prescriptibilă sunt valabile, chiar dacă cel care le-a făcut nu ştia că termenul de prescripţie era împlinit, în aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunţarea la prescripţie."

Posibilitatea renunţării la prescripţie, respectiv la aşa-numita "prescripţie câştigată", adică la însuşi dreptul de a invoca prescripţia extinctivă, era reglementată în vechiul C. civ. la art. 1838 - 1840. Potrivit art. 1839 C. civ. "(1) Renunţarea la prescripţie este sau expresă sau tacită. (2) Renunţarea tacită rezultă dintr-un fapt care presupune delăsarea dreptului câştigat."

În speţă, acceptul condiţionat al intimatului-pârât privind semnarea contractului reprezintă o renunţare tacită în ceea ce priveşte invocarea prescripţiei extinctive, chiar şi în cazul unei prescripţii împlinite. Ca natură juridică, renunţarea la prescripţia extinctivă împlinită este un act juridic unilateral, consensual, neutru, pur şi simplu, abdicativ (constând în stingerea, prin renunţare, a dreptului de a invoca prescripţia).

Atât doctrina, cât şi practica judiciară sunt unanime în a considera, faţă de lipsa vreunei limitări în cuprinsul art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, republicat, că recunoaşterea dreptului de către cel în favoarea căruia curge prescripţia poate fi atât expresă, cât şi tacită (implicită), putând rezulta din orice act sau din orice fapt care conţine sau presupune mărturisirea existenţei dreptului altuia, din care rezultă recunoaşterea tacită a dreptului a cărui acţiune se prescrie. Or, din corespondenţa din cursul lunilor iunie - iulie 2018, rezultă în mod neechivoc că intimatul recunoaşte existenţa obligaţiei de semnare şi de plată a sumei aferente lucrărilor de refaţadizare.

Astfel, având în vedere că recunoaşterea dreptului supus prescripţiei extinctive produce efect întreruptiv, consideră că în mod greşit s-a reţinut în cauza de faţă că cererea este prescrisă, deoarece o asemenea recunoaştere, realizată prin emiterea de către intimat a Adresei nr. x/11.06.2018, trebuia valorificată de instanţa de apel ca renunţare tacită la beneficiul prescripţiei.

Aşa cum rezultă din jurisprudenţa majoritară a curţilor de apel, art. 1838 şi 1839 din C. civ. din 1864 trebuie interpretate şi aplicate în sensul că renunţarea, fie ea expresă, fie tacită, la prescripţia extinctivă are ca efect pierderea pentru totdeauna de către renunţător a dreptului sau facultăţii de a opune prescripţia în contra reclamaţiei judiciare sau extrajudiciare a titularului dreptului la acţiune.

Pe cale de consecinţă, contrar reţinerilor instanţei de apel, nu pot fi negate efectele juridice ale manifestării de voinţă din partea intimatului în sensul recunoaşterii obligaţiei şi corelativ a dreptului autorităţii la semnarea contractului, de împrumut, acestea având consecinţe în ceea ce priveşte prescripţia dreptului material la acţiune, conform art. 1838 şi 1839 C. civ.

Într-o altă critică, recurenţii susţin că decizia recurată este pronunţată cu încălcarea puterii de lucru judecat a Deciziei civile nr. 423/A/2014 a Curţii de Apel Cluj, prin care a fost respinsă acţiunea municipiului şi a consiliului local la obligarea intimatului Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei ca prematură, pe considerentul principal al lipsei unui refuz din partea pârâtului de semnare a contractului, cu consecinţa directă a faptului că termenul de prescripţie nu a început să curgă. Respingând prezenta acţiune ca prescrisă, pe considerentul că trebuia încheiat contractul până la data de 03.02.2014, în condiţiile în care, prin hotărâre judecătorească s-a statuat, la un moment ulterior datei de 03.02.2014, că încă nu a fost exprimat un refuz de semnare din partea Muzeului, instanţa de apel încalcă puterea de lucru judecat a primei hotărâri, raportat la prev. art. 430 coroborat cu art. 431 C. proc. civ.

Fiind în prezenţa refuzului intimatului M.N.I.T. de a semna contractul în condiţiile asumate iniţial prin acordul de principiu, acţiunea în constatarea refuzului nejustificat al intimatului Muzeul de a încheia contractul şi obligarea la încheierea contractului/pronunţarea unei hotărâri apte să ţină loc de contract şi obligarea acestuia la plata contravalorii lucrărilor efectuate, în conformitate cu măsura dispusă de către Curtea de Conturi, nu este prescrisă.

Comportamentul intimatului-pârât este contrar bunei-credinţe, deoarece prin acordul de principiu şi-a asumat o obligaţie de rezultat, ceea ce atrage angajarea răspunderii contractuale, în cazul nerespectării unei promisiuni sinalagmatice de a contracta, precum este acordul de principiu, conform art. 1075 C. civ. 1864: "Orice obligaţie de a face sau de a nu face se schimba în dezdăunări, în caz de neexecutare din partea debitorului".

Prin aplicarea disp. art. 7 din Decretul nr. 167/1954, potrivit cărora: "Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune" iar "în obligaţiile care urmează să se execute la cererea creditorului precum şi în acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripţia începe să curgă de ia data naşterii raportului de drept. Dacă dreptul este sub condiţie suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripţia începe să curgă de la data când s-a împlinit condiţia sau a expirat termenul", excepţia prescripţiei dreptului la acţiune se impunea a fi respinsă.

Din art. 1017 C. civ. din 1864 rezultă că este vorba de naşterea obligaţiei, actul juridic afectat de această modalitate există ca atare, iar numai existenţa drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor corelative este sub semnul îndoielii, depinzând de un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, de care depinde existenţa (naşterea sau desfiinţarea) dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei civile corelative.

Prin prisma acestui temei de drept coroborat cu considerentele decisive ale Curţii de Apel Cluj din decizia civilă antemenţionată, ce se bucură de putere de lucru judecat, decizia instanţei de apel este nelegală.

Recurenţii critică şi faptul că, în ce priveşte naşterea dreptului la acţiune pentru obligaţia de a da, petit întemeiat pe îmbogăţirea fără justă cauză, în mod nelegal s-a reţinut că termenul de prescripţie a început să curgă la data de 03.02.2011, cu încălcarea regimului juridic specific acţiunii de in rem verso, de acţiune subsidiară (potrivit art. 1348 C. civ., cererea de restituire nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acţiune pentru a obţine ceea ce îi este datorat), cu aplicarea greşită a disp. art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 (art. 2528 C. civ.).

Învederează că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că, în conformitate cu prevederile art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 (art. 2528 alin. (2) noul C. civ.), termenul de prescripţie în cazul unei acţiuni întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză începe să curgă de la momentul la care cel al cărui patrimoniu s-a micşorat a cunoscut sau trebuia să cunoască atât faptul măririi altui patrimoniu, cât şi pe cel care a beneficiat de această mărire. Înalta Curte a mai precizat că actio de in rem verso are un caracter subsidiar, în sensul că dreptul la acţiune s-a născut abia la momentul în care s-a stabilit în mod irevocabil că reclamanta nu are la îndemână acţiunea în pretenţii subsecventă anulării contractului de împrumut şi că singurul mijloc juridic de care mai poate uza este acţiunea întemeiată pe principiul îmbogăţirii fără justă cauză. (Decizia nr. 2244 din 13 iunie 2014 pronunţată în recurs de secţia a II-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

În mod similar, în prezenta cauză, dreptul la acţiune pe temeiul îmbogăţirii fără justă cauză se naşte doar la momentul la care autoritatea cunoaşte însărăcirea sa lipsită de justă cauză, cel mai devreme posibil a se considera, la data exprimării refuzului nejustificat de semnare a contractului de către intimat, respectiv iunie 2018, situaţie în care nu se poate reţine că a fost împlinit termenul general de prescripţie.

5. Apărările formulate în cauză

În cauză a formulat întâmpinare Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca, solicitând respingerea recursului şi menţinerea deciziei recurate ca temeinică şi legală, cu motivarea că prevederile art. 20 din Decretul nr. 167/1958 nu sunt aplicabile în cauză şi că Acordul de Principiu condiţiona asumarea obligaţiei de plată de încheierea unui contract în acest sens, însă contractul nu s-a încheiat şi orice termen, la acest moment sau la nivelul anului 2018, era prescris. Corespondenţa părţilor din anul 2018 nu poate fi reţinută ca o cauză întreruptivă a termenului de prescripţie, nemaiexistând un curs al prescripţiei extinctive care să fie întrerupt. În speţă termenul de prescripţie a început să curgă la data de 03.02.2011 şi s-a împlinit la data de 03.02.2014. În ceea ce priveşte renunţarea la prescripţia împlinită, această instituţie de drept este prevăzută de noul C. civ., prevederi care nu sunt aplicabile în cauză, raportat la dispoziţiile art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Renunţarea tacită la prescripţie nu se prezumă, iar o simplă corespondenţă purtată de părţi nu are valoarea juridică a exprimării unui consimţământ valabil sau delăsarea dreptului câştigat. Renunţarea la prescripţia împlinită, în reglementarea anterioară, era posibilă numai ca urmare a novaţiei intervenite între părţi (art. 1128 şi urm.), prin care acestea conveneau transformarea unei obligaţii imperfecte (prescrise), într-una perfectă.

Corect a reţinut Curtea de Apel că un termen împlinit face ca obligaţia să devină naturală, adică să nu mai fie protejată de dreptul la acţiune cum prevede art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că, în cauză, în ceea ce priveşte prescripţia dreptului material la acţiune, sunt aplicabile dispoziţiile vechiul C. civ. şi ale Decretului nr. 167/1958, dat fiind dispoziţiile art. 201 din Legea nr. 71/2011 conform cărora "Prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit", nefiind invocată o cauză de întrerupere sau suspendare a cursului prescripţiei intervenită sub legea nouă care să atragă aplicarea dispoziţiilor de excepţie reglementate de art. 203 şi 204 din Legea nr. 7/2011.

Într-o primă critică întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., decizia recurată este criticată pentru greşita aplicare a dispoziţiilor art. 20 din Decretul nr. 167/1958 şi ale dispoziţiilor art. 1838 - 1840 din vechiul C. civ., susţinând recurenţii că instanţele de fond nu au dat eficienţă juridică instituţiei renunţării la prescripţie.

În acest sens apreciază că negocierile dintre părţi intervenite în anul 2018 au reprezentat o renunţare tacită la prescripţie din partea debitorului obligaţiei, valabilă şi după împlinirea termenului de prescripţie.

Raportat la aceste susţineri, se constată că recurenţii nu invocă o cauză de întrerupere a cursului prescripţiei, ci o situaţie de renunţare la beneficiul prescripţiei, intervenită după expirarea termenului.

Critica este nefondată. În acest sens Înalta Curte reţine că, de principiu, potrivit art. 1838 - 1840 din vechiul C. proc. civ. sau art. 2506 alin. (4) din noul C. civ., este posibilă renunţarea la beneficiul prescripţiei, după împlinirea termenului, caz în care începe să curgă un nou termen, însă această instituţie juridică nu este aplicabilă speţei de faţă, dat fiind că, potrivit principiului tempus regit actum, regimul prescripţiei extinctive în cauză este guvernat de Decretul nr. 167/1958.

Astfel, recurenţii au invocat în susţinerea acestei critici dispoziţiile art. 20 din Decretul nr. 167/1958 referitoare la obligaţiile executate după împlinirea prescripţiei care nu sunt supuse repetiţiunii, ale art. 16 din acelaşi decret privind recunoaşterea dreptului coroborate cu cele ale art. 2506 alin. (4) din noul C. civ., conform cărora în cazul recunoaşterii dreptului, făcută după împlinirea termenului de prescripţie îi sunt aplicabile regulile de la renunţarea la prescripţie, precum şi renunţarea la dreptul de a invoca prescripţia extinctivă, reglementată în vechiul C. civ. la art. 1838 - 1840.

Înalta Curte constată că aceste dispoziţii legale de care se prevalează recurenţii nu sunt incidente în cauza dedusă judecăţii. În acest sens, este de reţinut faptul că art. 20 din Decretul nr. 167/1958 este străin cauzei întrucât nu se poate considera că obligaţia de a face a fost executată, chiar şi în parte şi nu se pune problema repetiţiunii acesteia.

De asemenea, asimilarea recunoaşterii dreptului, după împlinirea termenului de prescripţie, cu instituţia renunţării la prescripţie nu poate opera nici din perspectiva dispoziţiilor art. 2506 alin. (4) din noul C. civ., de care recurenţii se prevalează, întrucât, astfel cum s-a menţionat anterior, dispoziţiile noului C. civ. nu sunt aplicabile în cauză.

Eventuala renunţare la prescripţie prin negocierile din 2018 nu poate fi analizată nici prin prisma prevederilor art. 1838-1840 din vechiul C. civ., acestea fiind abrogate implicit, împreună cu celelalte dispoziţii ce ţin de prescripţia extinctivă a drepturilor de creanţă din Titlul XX "Despre Prescripţie", odată cu adoptarea Decretului nr. 167/1958. Astfel, potrivit art. 26 din Decretul nr. 167/1985 "Pe data intrării în vigoare a Decretului de faţă, se abrogă orice dispoziţii legale contrare prezentului Decret, în afară de cele care stabilesc un termen de prescripţie mai scurt decât termenul corespunzător prevăzut prin Decretul de faţă."

În condiţiile în care decretul a reglementat această instituţie prin norme de drept public, aplicabile din oficiu, a fost înlăturat principiul disponibilităţii, deci şi caracterul de ordine privată al normelor, astfel că posibilitatea de a renunţa la invocarea sancţiunii civile a devenit incompatibilă cu regimul prescripţiei în accepţiunea Decretului nr. 167/1958.

Prin urmare, raportat la actele datând din anul 2018, cărora recurenţii le-au conferit valoarea unei recunoaşteri a dreptului efectuată după împlinirea termenului de prescripţie, ele nu pot fi analizate din perspectiva unui act de renunţare la prescripţie întrucât această instituţie juridică nu era în vigoare la momentul la care a început să curgă termenul de prescripţie.

Într-o altă critică ce poate fi subscrisă dispoziţiilor art. 488 pct. 7 C. proc. civ., recurenţii susţin că instanţa de apel nu a ţinut cont de efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, astfel cum este reglementat de art. 430 coroborat cu art. 431 C. proc. civ., a Deciziei nr. 423/2014 a Curţii de Apel Cluj prin care s-a respins ca prematură acţiunea în pretenţii, pe motiv că reclamanţii nu au justificat un interes născut şi actual, nefiind îndeplinită condiţia ca suma datorată să fie menţionată într-un contract sau printr-o hotărâre judecătorească menită să ţină loc de contract.

Susţin recurenţii că acţiunea pendinte are tocmai un asemenea obiect, respectiv constatarea refuzului nejustificat al intimatului Muzeul de a încheia contractul şi obligarea la încheierea contractului/pronunţarea unei hotărâri apte să ţină loc de contract şi obligarea acestuia la plata contravalorii lucrărilor efectuate. Consideră că, prin acordul de principiu, pârâtul şi-a asumat o obligaţie de rezultat, ceea ce atrage angajarea răspunderii contractuale, în cazul nerespectării unei promisiuni sinalagmatice de a contracta, obligaţie ce se schimbă în dezdăunări, în caz de neexecutare din partea debitorului. Mai susţin, invocând art. 7 din Decretul nr. 167/1958 că obligaţia de plată a sumei de bani nu avea un termen de executare stabilit, astfel că prescripţia începea să curgă de la data naşterii raportului de drept, a împlinirii condiţiei sau a expirării termenului, astfel că existenţa drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor corelative este sub semnul îndoielii, depinzând de un eveniment viitor şi nesigur ca realizare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că este eronată o astfel de interpretare, întrucât litigiul anterior a avut ca obiect obligaţia de plată a unei sume de bani, sens în care instanţele au apreciat, în limitele învestirii lor, că, nefiind încheiat, potrivit acordului de principiu, un contract care să stabilească întinderea sumei datorate, solicitarea aducerii la îndeplinire a obligaţiei de "a da" este prematură întrucât reclamanţii nu au un interes născut şi actual.

Se constată că, în cauza respectivă, instanţele nu s-au preocupat de raportul juridic rezultat din obligaţia de a face şi de condiţiile în care conduita părţii debitoare a acestei obligaţii putea fi sancţionată prin concursul autorităţii publice, pentru ca o eventuală statuare asupra acestei probleme litigioase să poată fi opusă cu succes în acţiunea pendinte.

Prin urmare, analiza, în litigiul de faţă, a prescripţiei dreptului de la acţiune privind obligaţia de a face nu contravine dezlegărilor date de instanţa anterioară, fiind un raport juridic patrimonial cu un conţinut distinct, neafectat de modalităţi, astfel cum pretind recurenţii, în egală măsură prescriptibil după regulile instituite de art. 1 şi urm. din Decretul nr. 167/1958.

O ultimă critică ce poate fi încadrată în dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. vizează acţiunea cu caracter subsidiar, având ca temei juridic îmbogăţirea fără justă cauză, în privinţa căreia recurenţii consideră că au fost încălcate dispoziţiile art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 întrucât termenul de prescripţie în cazul unei acţiuni întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză începe să curgă de la momentul la care, cel al cărui patrimoniu s-a micşorat, a cunoscut sau trebuia să cunoască atât faptul măririi altui patrimoniu, cât şi pe cel care a beneficiat de această mărire. În cazul de faţă, susţin că termenul de prescripţie a început să curgă de când autoritatea a cunoscut însărăcirea sa lipsită de justă cauză, respectiv la data exprimării refuzului nejustificat de semnare a contractului de către intimat, iunie 2018, situaţie în care nu s-a împlinit termenul general de prescripţie.

Înalta Curte constată că această critică nu poate fi analizată în prezentul recurs, ea fiind formulată omisso medio. Astfel, se reţine că soluţia pronunţată în primă instanţă de respingere ca prescrisă a întregii acţiuni, a fost criticată în apel exclusiv prin prisma aserţiunilor referitoare la întreruperea sau renunţarea la prescripţie, nefiind formulată o critică distinctă cu privire la ignorarea unui termen de prescripţie ce ar începe să curgă, separat, pentru cererea subsidiară, de la un alt moment decât cel a pretinsei recunoaşteri a dreptului, pentru ca instanţa de apel să statueze, printr-un raţionament judiciar propriu, asupra acestei chestiuni.

Prin urmare, nefiind dezlegată o astfel de problemă în apel, ea nu poate constitui obiect al controlului de legalitate direct în recurs.

Faţă de toate aceste considerente, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii Municipiul Cluj-Napoca şi Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca împotriva Deciziei nr. 268 din 21 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, pronunţată în Dosarul nr. x/2019.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 iulie 2020.

GGC - NN