Tax inopposability of gratuitous transfers: retroactivity of joint liability norms and devolutive limits on subsequent acts

Şedinţa publică din data de 20 iulie 2020

Asupra recursului civil de faţă:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Piatra Neamţ sub nr. x/2010, reclamanta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi-Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Neamţ, pe calea acţiunii pauliene (revocatorie), a solicitat declararea inopozabilităţii contractelor de donaţie autentificate sub nr. x/24.12.2009 şi nr. y/08.02.2010, în limita creanţei în cuantum de 1.282.141 RON stabilită prin Decizia de Impunere şi prin Raportul de Inspecţie Fiscală nr. x/28.12.2009, precum şi a accesoriilor fiscale aferente acestei sume calculate conform prevederilor O.G. nr. 92/2003, în contradictoriu cu pârâţii A., B. şi C..

În cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamanta a înserat şi o cererea de instituire "sechestru judiciar", precizată ulterior ca fiind o cerere de instituire sechestru asigurator asupra imobilelor ce au făcut obiectul celor două contracte de donaţie, cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 591 alin. (1) C. proc. civ.

La data de 28.10.2010, pârâtul A. şi D. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea acţiunii.

Pe parcursul judecăţii, pârâtul A. a decedat (la data de 14.11.2010), subsecvent fiind introduşi în cauză moştenitorii acestuia, respectiv: D., în calitate de soţie supravieţuitoare, E. şi F.-fiice, acestea din urmă fiind reprezentate legal de D..

La data de 10.06.2013, pârâta B. a invocat excepţia inadmisibilităţii cereri de chemare în judecată.

La data de 17.06.2013 pârâta C. a invocat excepţia lipsei de interes a reclamantei.

Pe parcursul judecării cauzei, a decedat şi pârâta C., acţiunea fiind continuată împotriva moştenitorilor acesteia, respectiv: G. şi D..

Prin sentinţa civilă nr. 4203/14.11.2016, Judecătoria Piatra-Neamţ a respins, ca neîntemeiate: excepţia lipsei calităţii procesual pasive şi excepţia lipsei de interes, invocate de pârâta defunctă C. şi însuşită de moştenitorii acesteia; excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâta B.. A fost admisă acţiunea revocatorie, aşa cum a fost precizată, formulată de reclamanta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi-Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Neamţ în contradictoriu cu pârâţii D., F. reprezentant legal D., E., prin reprezentant legal D., B. şi G., fiind declarate inopozabile faţă de reclamantă contractele de donaţie autentificate sub nr. x/24.12.2009 de BNP H. şi nr. 271/08.02.2010 de BNP H., precum actele ulterioare privind bunurile ce fac obiectul acestor contracte, în limita creanţei în cuantum de 1.282.141 RON stabilită prin Decizia de impunere şi Raportul de Inspecţie Fiscală nr. x/28.12.2009 şi a cheltuielilor legate de recuperarea acesteia.

Prin sentinţa civilă nr. 718/27.02.2017, Judecătoria Piatra Neamţ a fost admisă cererea formulată de petenta-reclamantă. S-a dispus completarea sentinţei civile nr. 4203/14.11.2016 a Judecătoriei Piatra Neamţ în sensul că dispozitivul hotărârii judecătoreşti indicate, alin. (2) va avea următorul conţinut "Declară inopozabile faţă de reclamantă contractele de donaţie autentificate sub nr. x/24.12.2009 de BNP H. şi nr. 271/08.02.2010 de BNP H. şi a actelor ulterioare privind bunurile ce fac obiectul acestor contracte în limita creanţei în cuantum de 1.282.141 RON stabilită prin Decizia de impunere şi Raportul de Inspecţie Fiscală nr. x/28.12.2009 şi a cheltuielilor legate de recuperarea acesteia, precum şi a accesoriilor fiscale aferente acestei sume calculate conform prevederilor O.G. nr. 92/2003, republicată, respectiv Legea nr 207/2015".

Împotriva sentinţelor civile menţionate au declarat recurs reclamanta şi pârâţii D., F., E., B. şi G..

La termenul de judecată din 4.07.2017, Tribunalul Neamţ a dispus recalificarea căii de atac, din recurs în apel.

Prin decizia civilă nr. 1136/3.10.2017, au fost admise apelurile astfel declarate şi s-a dispus anularea sentinţelor, cu reţinerea cauzei pentru soluţionare, în primă instanţă, de către tribunal.

Astfel, cauza a fost înregistrată, în primă instanţă, pe rolul Tribunalului Neamţ sub nr. x/2010*.

Prin sentinţa civilă nr. 1232/19.11.2018 pronunţată în acest ultim dosar, Tribunalul Neamţ a respins, ca neîntemeiate, excepţiile privind: lipsa de interes, invocată de pârâţii D., E. şi F., B. şi G.; lipsa calităţii procesuale şi lipsa de interes invocate de pârâta C. (decedată pe parcursul judecăţii) şi însuşite de moştenitorii acesteia D. şi G. şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâta B. .

A admis, în parte, acţiunea revocatorie formulată de reclamanta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală -Direcţia Generală a Finanţelor Publice Iaşi -Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Neamţ, aşa cum a fost precizată şi completată, în contradictoriu cu pârâţii D. (în nume propriu, precum şi în calitate de moştenitoare a pârâţilor A. şi C. decedaţi pe parcursul judecării cauzei), E. şi F.,ambele prin reprezentant legal D. (în calitate de moştenitoare ale pârâtului A. decedat pe parcursul judecăţii), G. (în calitate de moştenitor al pârâtei C. decedată pe parcursul judecăţii) şi B. şi, în consecinţă a declarat inopozabile faţă de reclamantă contractele de donaţie nr. 3293 din 24. 12. 2009 şi nr. . 271 din 08. 02. 2010 autentificate de BNP H. în limita creanţei în cuantum de 1.282.141 RON stabilită prin Decizia de impunere şi prin Raportul de Inspecţie Fiscală nr. x/28.12.2009 şi a accesoriilor fiscale aferente acestei sume calculate conform prevederilor O.G nr. 92/2003 republicată, respectiv Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală cu modificările şi completările ulterioare.

A respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei privind declararea ca inopozabile "a tuturor actelor subsecvente" celor două contracte de donaţie .

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii B., G., D., în nume propriu şi ca reprezentant legal pentru F. şi E., precum şi reclamanta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Neamţ.

Prin decizia nr. 747/31 octombrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a fost admisă excepţia netimbrării cererilor de apel formulate de B. şi G., cu consecinţa anulării apelurilor declarate de B. şi G., ca netimbrate.

Au fost respinse apelurile declarate de D., în nume propriu şi ca reprezentant legal pentru F. şi E. şi de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Neamţ, ca nefondate.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut în esenţă că:

Apelanţii G. şi B. nu au achitat taxa judiciară de timbru pusă în vedere de către instanţă - în sumă de 8213 RON -, apelantei B. fiindu-i respinsă cererea de acordare a ajutorului public judiciar prin încheierea din data de 9 septembrie 2019, încheiere împotriva căreia nu a înţeles să formuleze cerere de reexaminare.

Aşa fiind, faţă de apelanţii G. şi B. a fost admisă excepţia netimbrării cererilor de apel, cu consecinţa anulării apelurilor declarate de cei doi apelanţi, pentru netimbrare.

Cu privire la apelurile declarate de apelanta D. (atât în nume propriu, cât şi în calitate de moştenitoare a pârâţilor A. şi C. decedaţi pe parcursul judecăţii), pârâtele F. şi E., s-a reţinut că:

A.J.F.P. Neamţ justifică interes în promovarea acţiunii ce face obiectul prezentului dosar, în condiţiile în care a făcut dovada existenţei creanţei fiscale în cuantum de 1.282.141 RON stabilită prin Decizia de impunere nr. x/28.12.2009 şi a imposibilităţii recuperării acesteia urmare a faptului că în patrimoniul debitorului nu mai există bunuri care ar putea fi valorificate. Decizia de impunere menţionată a fost contestată pe cale administrativă, de către A., însă contestaţia a fost respinsă în mod definitiv prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Astfel interesul A.J.F.P. Neamţ a existat în momentul promovării acţiunii şi subzistă şi în prezent, după apariţia Legii nr. 29/2018 privind anularea unor obligaţii fiscale.

Suma de 1.282.141 RON stabilită prin Decizia de impunere nr. x/28.12.2009 reprezintă debit cu titlu de TVA şi accesorii fiscale aferente TVA, calculată pentru transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul soţilor A. şi D..

Conform art. 1 şi 3 din Legea 29/2018, în cazul transferului proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal se anulează obligaţiile fiscale cu titlu de impozit pe venit şi contribuţiile sociale, precum şi obligaţiile fiscale accesorii aferente acestora, şi nu obligaţii fiscale cu titlu de TVA debit + accesorii fiscale aşa cum sunt sumele stabilite prin Decizia de impunere nr. x/28.12.2009. Sumele stabilite cu titlu de TVA + accesorii fiscale se anulează doar în cazul persoanelor fizice autorizate, întreprinderilor individuale şi întreprinderilor familiale, cu sediul activităţii economice în România, care au realizat activităţile de producţie agricolă.

Excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost invocată şi la fondul cauzei, de către apelantele D., F. şi E., raportat la faptul că la momentul încheierii contractului de donaţie nr. x/24.12.2009 reclamanta nu avea o creaţă certă, faţă de dispoziţiile art. 134 din Legea nr. 571/2003.

A fost apreciată corectă aprecierea instanţei de fond în sensul că momentul naşterii creanţei fiscale nu coincide cu momentul emiterii actelor administrativ fiscale.

Naşterea unei creanţe fiscale este legată de existenţa unei baze de impozitare, de existenţa unei materii impozabile, conform prevederilor art. 21 din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

În consecinţă, în prezenta speţă naşterea creanţei fiscale s-a produs în perioada 2004-2008, în perioada în care au avut loc tranzacţiile imobiliare, fiind indubitabil faptul că, creanţa A.J.F.P. Neamţ s-a născut anterior datei de 24.12.2009, când a fost încheiat contractul de donaţie nr. 3293, situaţie în care în mod corect a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii raportat la contractul de donaţie nr. x/24.12.2009.

În acest sens, nu s-a reţinut ca şi argument împrejurarea că prin certificatul fiscal emis chiar de către reclamantă la data de 24.11.2009 s-a atestat că defunctul A. nu avea datorii către aceasta, ci doar că ele nu erau exigibile în acel moment.

Aşa fiind, s-a constatat că şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost corect respinsă de către prima instanţă.

Referitor la excepţia lipsei de interes, raportat la contractul de donaţie nr. x/8.02.2010, prin prisma susţinerii că bunurile donate nu se mai regăsesc în patrimoniul pârâtei C. ca urmare a executării silite realizate conform actul de executare nr. 98/27.09.2010, s-a reţinut că:

Din certificatele fiscale nr. x/29.03.2013 şi din Certificatul nr. x/7.10.2016 emise de Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Neamţ rezultă că, în Cartea Funciară, pârâta C. figurează ca fiind proprietara terenurilor care au făcut obiectul contractului de donaţie. În aceste condiţii, chiar dacă bunurile ar ieşi din patrimoniul acesteia, acest fapt nu echivalează cu lipsa de interes în promovarea acţiunii, faţă de actele de înstrăinare subsecvente putând fi formulate acţiuni identice în cazul declarării inopozabilităţii actului principal de înstrăinare, contractul x/8.02.2010.

Pe fondul cauzei, s-a reţinut că apelantele-pârâte invocă, sub un prim aspect, împrejurarea că apelanta D. nu are calitate de debitor faţă de reclamanta D.R.G.F.P. Neamţ nefiind îndeplinită condiţia principală a acţiunii revocatorii, anume existenţa unui raport debitor creditor.

Aşa cum reclamanta a motivat, în cuprinsul deciziei de impunere nr. x/28.12.2009 se menţionează:

"Potrivit contractelor de cumpărare, respectiv de vânzare a terenurilor şi construcţiilor care au făcut obiectul tranzacţiilor, soţii Mararu, în calitate de coproprietari au vândut terenurile şi construcţiile în numele familiei, ca bunuri în comun şi nu în nume propriu. Livrarea bunurilor deţinute în coproprietate nu este o decizie independentă a unuia dintre soţi, vânzarea efectuându-se cu acordul şi semnătura ambilor soţi". Emiterea deciziei de impunere doar pe numele pârâtului decedat A. se întemeiază pe prevederile art. 3 alin. (6) Titlu IV din H.G. nr. 44/2004 (în vigoare la data emiterii deciziei de impunere) care prevedeau:

"În situaţia în care bunurile imobile sunt deţinute în coproprietate de o familie, dacă există obligaţia înregistrării în scopuri de taxă pentru vânzare acestor imobile, unul din soţi va fi desemnat să îndeplinească această obligaţie". Apelanta D. nu a arătat în concret pentru care motiv această din urmă dispoziţie legală nu este incidentă.

Cu privire la motivele de apel referitoare la lipsa creanţei certe şi exigibile, Curtea, pe lângă argumentele expuse mai sus, a avut în vedere prevederile art. 111 din O.G. nr. 92/2003 republicată cu modificările şi completările ulterioare, în vigoare la acea dată.

Raportat la această dispoziţie legală, s-a reţinut că Decizia de impunere şi Raportul de Inspecţie Fiscală nr. x/28.12.2009 au fost comunicate prin poştă, şi confirmate de primire la data de 07.01.2010, situaţie în care termenul de plată a fost - 05.02.2010, la această dată devenind exigibilă creanţa în sumă de 1.282.141 RON.

S-a mai reţinut că, în doctrină, s-a stabilit că pentru exercitarea acţiunii revocatorii nici nu este necesar ca creditorul să aibă un titlu executoriu prin care să-i fie constatată creanţa deoarece acţiunea pauliană nu este un act de executare, ci o revocare a unui act prin care se fraudează dreptul de gaj general al creditorilor chirografari şi ea se intentează împotriva unui terţ care a profitat de acel act.

Referitor la criticile privind constatările primei instanţe relative la motivul încheierii contractelor de donaţie şi la condiţia existenţei intenţiei de fraudă a debitorului, s-a reţinut că:

Debitorul A. a avut cunoştinţă de desfăşurarea inspecţiei fiscale, aspect dovedit de primirea invitaţiei nr. 7300 din 06.10.2009 - confirmată de primire la data de 09.10.2009 - şi de faptul că împotriva actelor administrativ fiscale (Decizia de impunere şi Raportul de Inspecţie Fiscală) a fost formulată contestaţie în termenul legal, înregistrată la D.G.F.P. - A.J.F.P. Neamţ sub nr. x/05.02.2010.

Astfel, corect a reţinut prima instanţă, raportat la apărările formulate de pârâţi cu privire la data pretinselor ameninţări la viaţa debitorului A. - care au avut loc cu câţiva ani înainte de încheierea contractelor - coroborat cu dovada certă că acesta a cunoscut despre demersurile reclamantei privind clarificarea situaţiei debitelor la bugetul statului, că încheierea contractelor a avut scopul precis al creării unei stări de insolvabilitate, prin înstrăinarea tuturor bunurilor cu care era înregistrat în evidenţele organelor fiscale.

În privinţa condiţiei referitoare la complicitatea la fraudă a terţului - anume a pârâtelor B. şi C. - s-a reţinut că în mod corect nu a fost analizată atâta vreme cât această condiţie nu este cerută în cazul actelor cu titlu gratuit; în acest caz, terţul are de apărat un avantaj patrimonial gratuit, pe când creditorul caută să evite un prejudiciu.

Faţă de toate motivele expuse, Curtea a constatat că apelurile declarate de D. în nume propriu şi ca reprezentant legal pentru F. şi E. sunt nefondate.

În ce priveşte apelul declarat de apelanta-reclamantă, s-a reţinut că:

Administraţia Judeţeană a Finanţelor Neamţ a criticat sentinţa apelată faţă de respingerea cererii de declarare ca inopozabile a actelor subsecvente contractelor de donaţie nr. x/24.12.2009 şi nr. y/8.02.2010, în temeiul art. 1254 din Noul C. civ. referitor la efectele nulităţii actului juridic faţă de terţi.

Din examinarea acţiunii introductive, înregistrată la Judecătoria Piatra Neamţ la data de 4.03.2010, s-a constatat că reclamanta a solicitat declararea inopozabilităţii doar a contractelor de donaţie nr. x/24.12.2009 şi nr. y/08.02.2010. Astfel declararea inopozabilităţii actelor subsecvente celor două contracte de donaţie nu a făcut obiectul investirii instanţei, fiind precizat pentru prima dată în concluziile scrise în faţa primei instanţe.

Potrivit art. 132 C. proc. civ. din 1865, momentul până la care apelanta putea cere modificarea obiectului acţiunii era cel al primei zile de înfăţişare. Aşa fiind prima instanţă s-a pronunţat corect, în limitele învestirii, cu privire la cele două contracte de donaţie.

Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs reclamanta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Neamţ, şi pârâţii D., F. şi E., ultimele două apelante minore prin reprezentant legal D., şi G..

1. Prin recursul declarat de reclamanta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Neamţ se susţine în esenţă că:

În mod greşit Curtea de Apel Bacău a respins apelul formulat de AJFP Neamţ referitor la capătul de cerere privind declararea ca inopozabile a tuturor actelor subsecvente contractelor de donaţie nr. x/24.12.2009 şi nr. y/08.02.2010 autentificate ia BNP H. .

In susţinerea apelului s-a invocat principiul de drept potrivit căruia anularea (desfiinţarea) actului juridic iniţial (primar) atrage şi anularea actului juridic subsecvent (următor), datorită legăturii lor juridice.

Acest principiu priveşte efectele nulităţii actului juridic faţă de terţi, fiind consacrat de art. 1254 alin. (2) Noul C. civ.., fiind aplicabil, pe temeiul art. 1325 noul C. civ., şi actelor juridice unilaterale lovite de nulitate.

Precizează recurenta că toate acestea au fost susţinute în contextul în care, pe parcursul soluţionării cererii ce face obiectul prezentului dosar, apărătorii intimatei C. au susţinut ca bunurile ce au făcut obiectul contractului de donaţie nr. x/08.02.20110 nu se mai afla în proprietatea acesteia sau a moştenitorilor acesteia, că ar fi fost executate silit în anul 2010 de către BEJ I.. Astfel, intimaţii erau obligaţi sa menţioneze, în fata instanţei de fond sau de apel, în concret care sunt actele prin care a fost transferat dreptul de proprietate pentru bunurile ce au făcut obiectul celor doua contracte de donaţie.

Precizează recurenta reclamantă că înstrăinarea bunurilor imobile de care se face vorbire nu poate fi opozabila terţilor, nefiind înscrisă la OCPI Neamţ.

Instanţa de apel nu a analizat în niciun fel motivele arătate, nefăcând vreo referire la principiul de drept conform căruia "desfiinţarea contractului atrage, în condiţiile legii, şi desfiinţarea actelor subsecvente încheiate în baza lui".

In condiţiile în care a fost declarata inopozabilitatea, faţă de instituţia reclamantă, a celor doua contracte de donaţie, în limita creanţei în cuantum de 1.282.141 RON şi a accesoriilor aferente, consideră recurenta că se impune admiterea cererii privind inopozabilitatea fata de AJFP Neamţ şi a actelor subsecvente celor doua contracte de donaţie.

Pentru motivele expuse, se solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate şi a sentinţei civile nr. 1232/19.11.2018 în sensul admiterii capătului de cerere privind declararea ca inopozabile fata de AJFP Neamţ a tuturor actelor subsecvente contractelor de donaţie nr. x/24.12.2009 şi nr. y/08.02.2010 autentificate la BNP H..

În drept, sunt invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 din vechiul C. proc. civ., respectiv art. 466 şi următoarele din Legea 134/2010 privind C. proc. civ.

Recurs scutit de taxa de timbru.

2. Prin recursul declarat de şi D., în nume propriu, F. şi E., ambele prin reprezentant legal D. şi G. se critică decizia recurată sub următoarel aspecte:

A. În contextul motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. 1865, arată recurenţii că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. 1865, considerând că lipseşte o analiză punctuală a fiecărui capăt de cerere şi expunerea considerentelor de înlăturare a argumentelor prezentate de apelanţii-pârâţi.

Considerentele deciziei recurate se rezumă - în opinia recurenţilor - la invocarea sumară a inexistentei motivelor pentru admiterea cererii de apel, preluarea aceleaşi prezentări teoretice eronate din sentinţa Tribunului Neamţ cu privire la incidenţa dispoziţiilor legislaţiei speciale, substanţiala şi procedurala, în materie de fiscalitate, fără a se indica raţionamentul logico-juridic care a fundamentat concluzia magistraţilor,

Consideră că decizia recurată nu respecta nici jurisprudenţa instanţei supreme şi nici garanţiile oferite de Convenţia Europeana a Drepturilor Omului şi de jurisprudenţa CEDO, de a fi examinate efectiv, real şi consistent, mijloacele, argumentele şi probatoriile pârtilor, pentru a le aprecia în determinarea situaţiei de fapt şi de drept incidenţa intr-o cauza.

Se mai arată că instanţa de apel nu a analizat relevanta raporturilor specifice în materia proprietăţii comune, raportat la cadrul procesual instituit de reclamantă.

De asemenea, susţin recurentele pârâte că instanţa de apel oferă motive contradictorii cu privire la temeiul din norma fiscala care a determinat încheierea deciziei de impunere doar fata de numitul A., reţinând prevederile art. 3 alin. (6) din H.G. nr. 44/2004, deşi întreaga construcţie normativă - atât cea în vigoare conform O.G. nr. 92/2003 cât şi procedura fiscala actuală - reglementează caracterul individual al actului administrativ fiscal şi opozabilitatea acestuia exclusiv contribuabilului căruia ii este adresat.

B. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, circumscris prevederilor art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., se susţine încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale în materie fiscala şi a prevederilor de drept comun în materie de proprietate, astfel cum vor fi indicate în cele de urmează:

Pe de o parte, instanţa a recunoscut că una dintre condiţiile exercitării acţiunii consta în faptul deţinerii unei creanţe certe, lichide şi exigibile, iar pe de altă parte s-a contrazis invocând incidenţa dispoziţiilor art. 134 din Legea nr. 571/2003 fără a le aplica însă, precum şi prin împrejurarea că a constatat caracterul cert al creanţei reclamantei la data emiterii deciziei de impunere nr. x/28.12.2009, adică ulterior încheierii contractului de donaţie nr. x/24.12.2009.

In ceea ce priveşte exigibilitatea creanţei, se arată că art. 134 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 arata expres faptul ca data exigibilităţii plaţii taxei determina şi momentul de la care se datorează majorări de întârziere pentru neplata taxei. Or, dispoziţiile art. 134 nu îşi găsesc aplicabilitatea în cauză pentru că actul pe care şi-a fundamentat reclamanta pretenţiile,- decizia nr. 9794/28.12.2009 - precizează termenul de plata al obligaţiilor fiscale suplimentare la o dată care este ulterioara momentului semnării contractului de donaţie din 24.12.2009.

Un aspect esenţial desconsiderat de instanţa de apel este - în susţinerea recurentelor reclamante - acela că dispoziţiile art. 127 alin. (2) indice 1, care reglementează de fapt situaţia persoanelor fizice care efectuează livrări de bunuri imobile devin persoane impozabile, a intrat în vigoare prin modificarea Codul fiscal o data cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 109/2009, iar nu la data la care au fost încheiate transferurile patrimoniale.

Chiar presupunând ca sumele reţinute în titlul executoriu invocat de reclamanta ar avea un caracter exigibil, susţin recurentele că acestea nu sunt nici certe şi nici lichide prin simplul fapt al survenirii exigibilităţii. Conform prevederilor Codului de procedura fiscală, caracterul cert şi lichid rezulta din conţinutul actului administrativ în care sunt individualizate sau, după caz, din declaraţia contribuabilului.

Or, în conformitate cu prevederile art. 45 din Codul de procedură fiscală valabil la data întocmirii actului, actul administrativ fiscal produce efecte din momentul în care este comunicat contribuabilului sau la o data ulterioara menţionata în actul administrativ comunicat potrivit legii.

Fata de aceste considerente, se solicită a se constata caracterul întemeiat al excepţiei inadmisibilităţii acţiunii cu privire la Contractul de donaţie nr. x/24.12.2009, astfel cum a fost argumentată această excepţie în contextul judecării cauzei la Judecătoria Piatra Neamţ.

In ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes raportat la Contractul de donaţie nr. x/8.02.2010, se arată că, astfel cum rezultă din probatoriul administrat, bunurile ce au făcut obiectul acestui contract nu se mai regăsesc în patrimoniul pârâtei C., făcând obiectul unui dosar execuţional şi fiind adjudecate de un terţ. In consecinţă, rezultă că reclamanta nu justifică un folos practic urmărit prin promovarea şi susţinerea acţiunii atât timp cât bunurile donate nu se mai regăsesc în patrimoniul pârâtului.

Reclamanta, deşi a avut cunoştinţa de intervenirea înstrăinării bunurilor care au făcut obiectul Contractului de donaţie nr. x/8.02.2010, nu a înţeles, în virtutea principiului disponibilităţii, să solicite introducerea în cauza a subdobânditorului şi pronunţarea unei hotărâri împotriva acestuia.

Neînregistrarea actelor specifice executării silite la Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliara nu are relevanta în cauză, în contextul în care notarea în cartea funciara nu are efect translativ sau constitutiv de drepturi. Mai mult decât atât, art. 28 alin. (5) din Legea nr. 7/1996 arată ca înscrierea în cartea funciara se realizează la cererea părţilor interesate sau din oficiu, în cazurile expres prevăzute de lege.

In speţa, atât timp cât actul de adjudecare a fost adus la cunoştinţa reclamantei, fiind depus la dosarul cauzei, consideră recurenţii că nu contează, prin prisma raportului juridic dedus judecăţii, notarea acestuia sau nu în registrul de carte funciara.

In condiţiile în care prin Constituţia României, art. 44 alin. (2), dreptul de proprietate privata este garantat prin lege, iar actele juridice translative de proprietate (actul de adjudecare) nu au fost anulate în condiţiile legii, reclamanta nu ar trage nici un folos real, legitim, din constatarea inopozabilităţii unui act juridic, al cărui obiect a trecut în mod legal în patrimoniul altor persoane.

Se mai susţine că în mod greşit instanţa de apel nu a dat valoare dispoziţiilor legale care reglementează raporturile specifice dintre soţi, dar şi principiul echităţii fiscale la nivelul persoanelor fizice, deşi s-a solicitat în mod expres sa analizeze demersul reclamantei într-un registru mai larg care cuprinde, în afara condiţiilor specifice acţiunii revocatorii, şi verificarea incidenţei în speţa a altor instituţii de drept care influenţează cadrul procesual.

Pe parcursul judecaţii s-a făcut abstracţie de calitatea de bunuri comune a imobilelor ce au făcut obiectul contractelor de donaţie şi nu s-a solicitat citarea în cauza a coproprietarului D. în aceasta calitate, ci doar în aceea de succesor al pârâtului A. şi de reprezentant legal al minorelor F. şi E..

Consideră recurentele că în mod eronat instanţa de apel invocă incidenţa pretinselor dispoziţii ale art. 3 alin. (6) Titlu IV, întrucât rezulta foarte clar din această normă că indicarea doar a unuia dintre soţi se refera exclusiv la demersul înregistrării în scopul de taxă; deci, se stabileşte un mandat prin care doar unul dintre soţi îi poate reprezenta pe celalalt intr-o operaţiune exclusiv administrativa şi nu creează premisele dobândirii de alte obligaţii fiscale, în numele altei persoane, decât cele expres reglementate prin lege.

Totodată, se susţine că nici interpretarea acordata dispoziţiilor art. 127 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 nu este cea urmărita de legiuitor întrucât exprimarea "este considerata persoana impozabila orice persoana ce desfăşoară de o maniera independenta activităţi economice" care sta la baza aprecierii din deciziei de impunere în sensul "conform contractelor de vânzare-cumpărare soţi A. şi D. au vândut apartamentele deţinute în coproprietate ca bun comun în numele familiei şi nu vânzare în nume propriu, în consecinţa livrarea bunurilor deţinute în coproprietate nu poate fi o decizie independenta a unuia dintre soţi, fiind necesare acordul şi semnătura celuilalt pentru efectuarea livrării" nu presupune ca obligaţia de plata a taxei ar reveni exclusiv unuia dintre soţi, pentru că în aceasta din urma situaţie s-ar lipsi de valoare prevederile Constituţiei României, C. civ. 1864, C. proc. civ. 1865 şi Codului familiei în vigoare la momentul 2009.

Se subliniază că, potrivit art. 129 C. proc. civ. 1865, magistratul are obligaţia de a da calificarea juridica corecta aspectelor deduse judecaţii, sens în care trebuie observat că obiectul judecăţii nu îl poate constitui anularea actelor juridice în ansamblul lor, aşa cum a solicitat reclamanta, în condiţiile în care în recurenta D. nu are calitatea de debitor faţă de reclamantă, respectiv reclamanta nu deţine un titlu de creanţa împotriva acesteia şi, drept urmare, nu este îndeplinita condiţia-premisă a promovării acţiunii revocatorii: existenta unui raport creditor - debitor intre părţile litigante.

Consideră recurentele că neîndeplinirea acestei condiţii esenţiale în promovarea acţiunii pauliene trebuie constatată şi analizând efectele juridice ale Certificatului de moştenitor nr. x/21.06.2011, din care rezultă că succesorii D., F. şi E. au acceptat succesiunea după A. sub beneficiu de inventar.

Totodată, se susţine că din probatoriul administrat în cauză şi din evidenţa faptelor notorii pentru comunitatea nemţeană, în cauză nu se poate retine intenţia frauduloasa a paratului A., de a se sustrage de la executarea obligaţiilor de plata faţă de reclamantă prin înstrăinarea cotei indivize deţinuta din bunurile ce au făcut obiectul celor doua contracte de donaţie, în condiţiile în care s-a dovedit faptul că acesta nu avea cunoştinţă de procedurile iniţiate de către reclamanta cu privire la verificare tranzacţiilor imobiliare încheiate de parte; faptul înstrăinării averii proprii a avut motivaţii strict legate de intenţia acestuia de a părăsi ţara, în condiţiile în care viaţa sa şi a familiei sale era ameninţata, ulterior confirmându-se aceste temeri prin asasinarea paratului la data de 14.11.2010.

Un alt aspect contradictoriu din cuprinsul deciziei apelate rezultă - în susţinerea recurentelor pârâte - din faptul că instanţa de apel, deşi a reţinut că pârâta D. a fost citata în nume propriu în prezenta cauză, nu a verificat hotărârea primei instanţe din perspectiva îndeplinirii exercitării acţiunii revocatorii fata de aceasta persoana, respectiv care este creanţa ce îi este opozabila, care este câtimea creanţei ce ar fi opozabile şi de unde rezulta caracterul cert al acesteia şi nici care ar fi momentul la care pretinsa creanţa ar fi devenit exigibilă faţă de D..

Pentru toate aceste considerente se solicită sa admiterea recursului promovat împotriva Deciziei nr. 747/31.10.2019, modificarea soluţiei instanţei de apel în sensul admiterii caii de atac promovata împotriva sentinţei civile nr. 1232/19.11.2018 pronunţata de Tribunalul Neamţ.

Recurs legal timbrat.

Recurenta-reclamantă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Neamţ a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor formulate de D., F. şi E. prin reprezentant legal D. şi G., ca fiind neîntemeiate şi nefondate.

Se arată în esenţă, că analiza realizată de instanţa de apel împotriva apelurilor declarate de părţile pârâte este corectă.

Nu a fost depuse întâmpinări la recursul declarat de recurenta reclamantă.

Analizând recursurile în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile formulate şi de prevederile art. 304 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

1. Recurenta reclamantă critică decizia instanţei de apel în sensul că, deşi prin motivele de apel s-a invocat principiul de drept potrivit căruia desfiinţarea actului iniţial atrage desfiinţarea şi a actelor subsecvente, şi că prin raportare la acest principiu ar fi trebuit admis capătul de cerere privind declararea inopozabilităţii actelor juridice ce au fost încheiate/întocmite subsecvent contractelor de donaţie autentificate sub nr. x/24.12.2009 şi nr. y/08.02.2010, instanţa de apel nu a analizat acest susţineri critice.

Din considerentele deciziei recurate reiese că instanţa de prim control judiciar a constatat că un asemenea capăt de cerere nu a fost formulat, în faţa primei instanţe, în condiţiile impuse de art. 132 din C. proc. civ., situaţie în care el nu putea forma obiect de analiză în hotărârea (sentinţa) a cărei legalitate şi temeinicie se verifica în apel.

Această constatare a instanţei de apel nici nu este criticată de recurenta-reclamantă, partea limitându-se la a susţine că este nelegală decizia pronunţată în etapa apelului pentru că instanţa de control judiciar nu a analizat chestiunea inopozabilităţii actelor subsecvente celor două contracte de donaţie.

Formulând o astfel de critică, recurenta ignoră, însă, exigenţele regulii de drept tantum devolutum quantum iudicatum (devoluţiunea în apel este limitată la ceea ce s-a judecat în primă instanţă), regulă care îşi găseşte expresia normativă în prevederile art. 294 alin. (1) din C. proc. civ. conform căruia "În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face cereri noi".

Astfel, afirmând ca necesară o analiză a instanţei de apel în privinţa solicitării de a se declara inopozabile actele subsecvente donaţiilor, ca şi efect al declarării inopozabilităţii celor două contracte de donaţie care au format obiectul cererii de chemare în judecată - în condiţiile în care nu se invocă în recurs vreo greşeală de judecată referitoare la constatarea potrivit căreia la prima instanţă nu a fost depusă în termen legal impus de art. 132 C. proc. civ. o cerere completatoare care să fi determinat învestirea respectivei instanţe spre a soluţiona o pretenţie cu acest obiect - recurenta reclamantă pretinde, practic, nesocotirea exigenţei stabilite prin art. 294 alin. (1) din C. proc. civ. printr-o judecată pentru prima dată a acestei cereri în calea de atac.

Însă, această din urmă normă procedurală are caracter imperativ, părţile neavând facultatea de a adopta o conduită care să deroge de la ea, cerând instanţei de apel să soluţioneze pretenţii în privinţa cărora nu s-a realizat o legală învestire a primei instanţe. De altfel, obligaţia procesuală a părţilor de a îndeplini actele procesuale în ordinea stabilită de legea procedurală şi cu bună credinţă este şi ea prevăzută de lege, prin art. 129 alin. (1) din C. proc. civ. - normă conform căreia "Părţile au îndatorirea ca, în condiţiile legii, să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului. De asemenea, ele au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să-şi exercite drepturile procedurale conform dispoziţiilor art. 723 alin. (1), precum şi să-şi probeze pretenţiile şi apărările."

Concluzionând, Înalta Curte constată caracterul vădit nefondat al criticii prin care recurenta reclamantă susţine că instanţa de apel ar fi pronunţat o soluţie nelegală respingând apelul acestei părţi, respectiv că ar fi omis să analizeze argumentele relative la incidenţa regulii de drept potrivit căreia desfiinţarea actului juridic iniţial atrage desfiinţarea şi a actelor juridice subsecvente spre a dispune inopozabilitatea actelor subsecvente contractelor de donaţie.

Pe cale de consecinţă, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., urmează a fi respins recursul astfel susţinut de această recurentă.

2. În ce priveşte recursul declarat de recurentul pârât G., Înalta Curte constată că acesta este motivat exclusiv prin prisma aspectelor de fond care au format obiect al judecăţii în etapa apelului.

Or, apelul declarat de către pârâtul apelant G. - care a fost introdus în proces încă de la judecata în primă instanţă, ca succesor în drepturi al pârâtei decedate C. - a fost anulat ca netimbrat.

În condiţiile în care soluţia instanţei de apel, în ce îl priveşte pe acest recurent apelant, a fost aceea de anulare a cererii de învestire ca sancţiune pentru neîndeplinirea obligaţiei legale de a achita taxa de timbru aferentă respectivei căi de atac, iar recurentul nu a formulat vreo critică în privinţa soluţiei astfel adoptate de instanţa de prim control judiciar, se constată că nu există vreun motiv de recurs de natură a permite prezentei instanţe de control judiciar să verifice - în limitele imperativ stabilite prin art. 304 din C. proc. civ. - legalitatea soluţiei care îl priveşte, pronunţată prin decizia recurată.

Împrejurarea că recurentul stă în proces în calitate de moştenitor/succesor în drepturi al pârâtei decedate C. nu îl exonerează de obligaţia de a-şi îndeplini obligaţiile procesuale. Atâta vreme cât declararea apelului şi a recursului constituie acte procedurale îndeplinite de însuşi succesorul devenit parte în proces, aceste demersuri constituie manifestări ale propriului drept de a ataca hotărârile pronunţate în etapele procesuale pe care litigiul le-a parcurs (hotărâri care îi sunt opozabile, pentru că au fost pronunţate ulterior introducerii sale în proces). În consecinţă, la momentul exercitării căilor de atac, această parte recurentă a stat în proces în nume propriu, fiind astfel ţinut să îşi exercite drepturile şi obligaţiile procesuale corespunzător propriului interes procesual.

Or, apelul declarat de recurentul-pârât G. a fost anulat ca netimbrat, iar recursul pe care acesta l-a exercitat împotriva hotărârii date în apel nu conţine vreo critică relativă la această soluţie de invalidare dată cererii sale de apel, ci conţine numai critici de natură a conduce la reformarea soluţiei de fond prin care s-a stabilit şi inopozabilitatea contractului de donaţie în care autoarea sa a avut calitatea de donatară.

În condiţiile în care instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe, dispunând respingerea apelurilor declarate de reclamantă şi de alţi pârâţi, şi ţinând seama de prevederile art. 48 alin. (1) din C. proc. civ. - conform căruia "actele de procedură, apărările şi concluziile unuia dintre reclamanţi sau pârâţi nu pot folosi nici păgubi celorlalţi" - Înalta Curte constată că apelurile declarate de alte părţi, care au permis analiza pe fond realizată de instanţa de prim control judiciar nu pot constitui suportul exercitării de către recurentul G. a unui recurs care să privească respectivele aspecte de fond ale judecăţii din apel, acest apelant având posibilitatea de a critica decizia exclusiv din perspectiva modului în care a fost soluţionată propria cerere de apel.

Analizând cererea de recurs în raport de aceste coordonate ale judecăţilor din precedentele etape procesuale şi ale limitelor stabilite prin art. 48 din C. proc. civ., se constată că lipsa oricărei critici referitoare la soluţia anulare (pentru netimbrare) a apelului declarat de pârâtul G. echivalează, din perspectiva prevederilor art. 306 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ., cu nemotivarea recursului declarat de această parte, devenind astfel incidentă sancţiunea nulităţii acestui recurs.

3. În ce priveşte solicitarea recurentelor-pârâte (formulată în partea introductivă a motivelor de recurs) de a fi reformată decizia recurată în sensul de a fi admis apelul exercitat şi împotriva încheierii de şedinţă din data de 12.11.2018 - încheiere prin care prima instanţă a respins solicitarea pârâţilor de a se dispune suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor Legii 29/2018 - Înalta Curte constată că recurentele nu au expus vreo critică de natură a releva, din această perspectivă, aspecte de nelegalitate a soluţiei pronunţate de instanţa a cărei hotărâre este atacată cu recurs, respectiv de instanţa de apel. În aceste condiţii, se reţine că nu există suportul critic necesar unei evaluări în coordonatele impuse de prevederile art. 304 raportat la art. 299 şi la art. 302 indice 1 lit. c) din C. proc. civ., a hotărârii care face obiectul controlului judiciar în recursul pendinte.

Preliminar analizării criticilor din cuprinsul cererii de recurs fomulate de recurentele D., F. şi E. cu privire la soluţia asupra apelului exercitat împotriva sentinţei civile nr. 1232/2018 a Tribunalului Neamţ, Înalta Curte notează că evaluarea de legalitate se va realiza prin prisma statuărilor ce se regăsesc în hotărârea supusă controlului judiciar, pentru că aceasta reprezintă obiect al recursului în conformitate cu prevederile art. 299 din C. proc. civ., iar nu prin raportare la situaţia premisă diferită pe care recurentele o descriu în cererea de apel ca reprezentând "elementele definitorii ale cadrului procesual".

a)Criticile formulate de recurente în contextul motivului de recurs reglementat prin art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., sunt apreciate ca nefondate în raport de considerentele care urmează:

Susţin recurentele, sub un prim aspect, că nu au fost respectate exigenţele art. 261 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., că necesitatea unei analize punctuale a fiecărui capăt de cerere şi expunerea considerentelor de înlăturare a argumentelor prezentate de apelanţii-pârâţi constituie un imperativ şi o garanţie a actului de justiţie, că motivarea deciziei recurate se rezumă la invocarea sumară a inexistenţei motivelor de admitere a cererii de apel, că au fost preluate aceleaşi prezentări teoretice ale primei instanţe referitoare la incidenţa legislaţiei speciale în materie de fiscalitate fără a se indica raţionamentul logico-juridic pe care s-a fundamentat concluzia magistraţilor.

Din verificarea considerentelor deciziei recurtate, Înalta Curte constată că aceasta conţine o analiză efectivă a criticilor pe care recurentele le-au susţinut prin cererea de apel, instanţa de apel făcând referiri concrete la actele procedurale îndeplinite de părţi în derularea procesului, la aspectele de fapt apreciate ca rezultând din probatoriul administrat în cauză precum şi la aspectele de drept ce erau invocate de recurente (apelante în respectiva etapă procesuală).

În acest context, este necesar a fi amintit că apelul reprezintă o cale de atac în cadrul căreia se efectuează un control al legalităţii şi temeiniciei judecăţii realizate de prima instanţă, limitele acestui control fiind determinate de criticile care se regăsesc în cererile de apel care respectă condiţiile legale de învestire a instanţei. Aceste coordonate de judecată în calea de atac este impus prin prevederile art. 295 alin. (1) din C. proc. civ., care stabileşte că "Instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă" -

Afirmând că instanţa de apel nu a realizat o analiză punctuală a fiecărui capăt de cerere, recurentele ignoră menţionatele trăsături specifice ale căii de atac în care a fost adoptată decizia recurată, respectiv ignoră faptul că instanţa de apel nu avea a se pronunţa asupra cererii de chemare în judecată şi a apărărilor ce s-au opus în aceleaşi coordonate ca şi prima instanţă, ci era ţinută să verifice legalitatea şi temeinicia soluţiei care s-a adoptat (în primă instanţă) cu privire la respectivele cereri şi apărări.

Constatarea incidenţei legislaţiei speciale în materie de fiscalitate pe care instanţa fondului a apreciat-o ca fiind aplicabilă litigiului reflectă confirmarea legalităţii soluţiei adoptate prin sentinţa ce era supusă controlului judiciar, respectiv constituie expresia constatării caracterului nefondat al criticilor pe care părţile apelante le-au susţinut prin motivele de apel, iar nu o "precaritate" a analizei realizate cum eronat pretind recurentele.

Având în vedere aceste considerente, şi împrejurarea că recurentele nu au indicat vreo critică (din apelul propriu) în privinţa căreia instanţa de apel să fi omis a expune o motivare reală şi efectivă, Înalta Curte constată că nu poate fi reţinut, din perspectiva motivului de recurs reglementat prin art. 304 pct. 7 C. proc. civ., un viciu de nelegalitate a deciziei supuse controlului judiciar.

Sub un al doilea aspect, se reproşează instanţei de apel că nu a analizat relevanţa raporturilor juridice specifice în materia proprietăţii comune, raportat la cadrul procesual stabilit de reclamantă şi la cel "schiţat" de recurente în debutul cererii de recurs.

Astfel cum s-a arătat în precedent, cadrul procesual descris de recurente nu poate constitui suportul stabilirii nelegalităţii hotărârii instanţei ierarhic inferioare pentru că respectiva descriere reflectă numai opinia diferită a părţilor cu privire la unele dintre aspectele litigiului, iar nu rezultatul unei judecăţi realizate de instanţă, spre a fi apte a forma obiect al recursului.

Respectiva opinie diferită a părţilor tinde a determina reformarea soluţiei adoptate prin decizia recurată, dar ea ar putea avea valenţele unui motiv de recurs numai în măsura în care ar releva aspecte de nelegalitate a hotărârii recurate.

Însă, recurentele se limitează la a invoca, drept aspect de nelegalitate, omisiunea instanţei de a analiza relevanţa raporturilor juridice specifice în materia proprietăţii comune, situaţie faţă de care aceasta va fi suportul critic al analizei ce se va realiza în continuare.

Astfel, Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat critica prin care se evidenţia situaţia de proprietate comună (a donatorilor A. şi D.) asupra imobilelor donate în contextul în care această critică era formulată, anume acela că recurenta D. nu ar avea calitatea de debitor al reclamantei şi, din acest motiv, nu există invocata cauză de inopozabilitate a contractelor de donaţie în ce o priveşte.

În cadrul analizei astfel efectuate, instanţa de prim control judiciar a reţinut că dreptul de creanţă pe care se fundamentează acţiunea pendinte are natură fiscală şi că s-ar justifica această creanţă - potrivit legislaţiei speciale din materia fiscală în vigoare la data emiterii deciziei de impunere - împotriva ambilor coproprietari (membri ai aceleaşi familii). Or, faţă de concluzia ce a fost astfel reţinută în privinţa calităţii de codebitor a recurentei D., în mod evident invocata stare de coproprietate nu era relevantă, nefiind de natură a reliefa nelegalitatea ori netemeinicia soluţiei prin care prima instanţă a declarat inopozabilitatea faţă de reclamanta-creditoare a contractelor de donaţie care au avut ca efect micşorarea patrimoniilor codebitorilor pârâţi.

Era, deci, de prisos a se analiza coproprietatea existentă între cei doi donatari asupra bunurilor donate (situaţia de coproprietate a soţilor nefiind contestată de vreuna dintre părţi) pentru că, în contextul în care s-a apreciat că ambii soţi ar avea calitatea de debitori în raport de creanţa pe care reclamanta şi-a întemeiat acţiunea revocatorie pendinte, respectiva situaţie juridică nu constituia un impediment în declararea inopozabilităţii donaţiilor, ci îşi găsea corespondent în specificul acţiunii astfel exercitate, anume acela de a permite creditorului reclamant să efectueze (ulterior) acte de executare asupra bunurilor pe care debitorii săi le-au înstrăinat spre a-şi crea o stare de insolvabilitate în frauda intereselor creditorului. În consecinţă, nu se poate reţine existenţa unei omisiuni a instanţei de apel a realiza o analiză relativă la situaţia juridică de bunuri comune a imobilelor care au fost înstrăinate prin cele două contracte de donaţie.

Sub un al treilea aspect, se critică decizia recurată în sensul că instanţa de apel a expus motive contradictorii cu privire la temeiul de drept fiscal care a determinat întocmirea deciziei de impunere doar faţă de A., reţinând prevederile art. 3 alin. (6) din H.G. nr. 44/2004 -- deşi legislaţia fiscală în vigoare la data emiterii deciziei de impunere reglementa caracterul individual al actului administrativ fiscal şi opozabilitatea acestuia exclusiv faţă de contribuabilul căruia îi este adresat.

Înalta Curte notează că această ultimă critică relevă nu expunerea unor motive contradictorii - cum eronat susţin recurentele -, ci o aplicare greşită a reglementării legale speciale referitoare la modul de administrare a creanţelor fiscale în cazul în care debitorii sunt membri ai aceleaşi familii. Astfel, ceea ce se invocă este, practic, reţinerea eronată a incidenţei art. 3 alin. (6) din H.G. nr. 44/2004 în forma în vigoare la data emiterii titlului de creanţă, considerând recurentele că legea în vigoare la acea dată consacra opozabilitatea actului administrativ fiscal exclusiv faţă de contribuabilul faţă de care a fost emis.

În acest punct al analizei este util a fi menţionat că modalitatea de identificare a textului normativ la care se face referire, ca fiind art. 3 alin. (6) din H.G. nr. 44/2004, a fost eronat făcută atât de recurente, cât şi de instaţa de apel. Această normă - identificabilă prin conţinutul ce a fost redat în decizia recurată şi în dezvoltarea motivelor de recurs - se regăseşte în Anexa H.G. nr. 44/2004, anexă cuprinzând Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal din 22.01.2004, şi reprezintă punctul 3 alin. (6) din Norma metodologică emisă în aplicarea prevederilor art. 127 din Codul fiscal menţionat.

Verificând forma în vigoare la data de 28.12.2009, când a fost emisă Decizia de impunere nr. x/2009, a pct. 3 din această Normă Metodologică - reglementare normativă pe care s-a fundamentat în mod esenţial concluzia instanţei de apel în sensul că Decizia de impunere întocmită pe numele lui A. ar constitui expresia stabilirii unui drept de creanţă şi împotriva soţiei acestuia (recurenta D.), conferindu-i în acest mod valoarea juridică a unui mandat legal special de reprezentare în cadrul raporturilor juridice care iau naştere în urma desfăşurării unor activităţi supuse fiscalizării - Înalta Curte constată că o atare reglementare nu exista la data de referinţă menţionată, ea intrând în vigoare ulterior - la data de 01.01.2010 - prin efectul adoptării Hotărârii de Guvern nr. 1620/29.12.2009 publicată în Monitorul Oficial nr. 927 din 31 decembrie 2009.

În acest context, se constată că este întemeiată critica recurentelor privind greşita aplicare în speţă a menţionatei reglementări normative, prin reţinerea incidenţei ei fiind înfrânt atât principiul de drept tempus regit actum (actele juridice sunt supuse legii în vigoare la data emiterii lor) cât şi principiul neretroactivităţii legii civile astfel cum acesta este reglementat prin art. 15 alin. (2) din Constituţia României

În consecinţă, se constată că devine incident motivul de recurs reglementat prin art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. care prevede că hotărârea supusă recursului poate fi casată sau modificată "când hotărârea pronunţată (...) a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii".

b).Înalta Curte constată că viciul de nelegalitate astfel reţinut are consecinţe determinate asupra stabilirii corecte şi complete a situaţiei de fapt - situaţie care trebuie să permită a se realiza controlul de nelegalitate specific căii de atac a recursului - fiind imperios necesar a se stabili dacă şi faţă de recurenta D. a existat, la data promovării acţiunii pauliene pendinte, un drept de creanţă apt a justifica acest demers judiciar al reclamantei. Aceasta în condiţiile în care o critică esenţial susţinută prin motivele de apel reliefa tocmai inexistenţa faptică a unei creanţe certe, lichide şi exigibile împotriva soţiei debitorului atestat de decizia de impunere şi, pentru acest motiv, aplicarea greşită a prevederilor art. 134 din Codul fiscal adoptat prin Legea 571/2003 (normă care defineşte faptul generator al obligaţiei de plată a taxei pe valoarea adăugată şi exigibilitatea acestei taxe).

Or, instanţa de apel a reţinut netemeinicia acestei critici relevând caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei în raport de titlul de creanţă care a fost emis faţă de A., de comunicarea efectuată faţă de respectivul debitor care a şi exercitat căile de atac legale împotriva actului administrativ-fiscal; însă în raport de pârâta D. a reţinut calitatea acesteia de debitor extinzând efectele menţionatelor acte juridice numai prin eronata aplicare a unor prevederi normative inexistente la data emiterii actului administrativ fiscal menţionat - anume a pct. 3 alin. (6) din Norma metodologică emisă în aplicarea art. 127 din Codul fiscal adoptat prin Legea 571/2003.

Este util a fi menţionat că instanţa de apel nu a reţinut incidenţa, în speţă, a prevederilor art. 127 alin. (2) indice 1 din Legea 571/2003, aşa încât critica prin care recurentele susţin inaplicabilitatea în speţă a acestei norme nu poate constitui suportul unei constatări de nelegalitate a judecăţii realizate în apel.

În acest punct al analizei este util a se observa că Decizia de impunere a fost supusă controlului judiciar în procedura specială de contestare a acestui act administrativ fiscal, ca urmare a contestaţiei exercitate de către A., astfel că dreptul de creanţă pe care îl atestă acest titlu nu poate forma obiect al vreunei verificări în prezentul cadru procesul raportat la exigenţele principiului general de drept specialia generalibus derogant.

În ce priveşte susţinerile recurentelor în sensul că, raportat la data încheierii contractului de donaţie nr. x/2009, ar fi lipsit caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei constatate prin Decizia de impunere întocmită la data de 28.12.2009, Înalta Curte apreciază că se impune ca aceste aspecte să fie evaluate subsecvent stabilirii situaţiei de fapt (în coordonatele arătate în precedent), fiind vorba de acelaşi titlu de creanţă şi de aceleaşi fapte generatoare ale creanţei pe care reclamanta şi-a fundamentat demersul judiciar pendinte. Pentru justa soluţionare a litigiului astfel legat între părţi, este necesar ca menţionatele trăsături ale creanţei să fie unitar evaluate, în raport de ambii pârâţi cărora ea le este opusă în cadrul acţiunii revocatorii prezente, pârâţi care au consimţit împreună la încheierea actelor de donaţie a căror inopozabilitate se cere.

În mod similar, va fi analizată după stabilirea completă a situaţiei de fapt şi susţinerea potrivit căreia ar trebui evaluată creanţa reclamantei şi din perspectiva principiului echităţii fiscale, iar în ipoteza în care se va stabili că pârâta recurentă D. nu are calitatea de debitor este necesar a se analiza efectele produse de o atare constatare în privinţa cererii de declarare a inopozabilităţii contractelor de donaţie inclusiv din perspectiva evocatei situaţii juridice de coproprietate (asupra bunurilor donate).

În ce priveşte critica referitoare la modul de soluţionare a excepţiei lipsei de interes invocată de pârâta C. - parte decedată în timpul judecăţii cauzei în primă instanţă, şi ai cărei succesori în drepturi sunt recurenţii G. şi D. -, excepţie argumentată prin faptul că imobilele care au fost donate prin Contractul nr. x/2010 nu se mai aflau în patrimoniul său la data iniţierii prezentei acţiuni dat fiind că au fost adjudecate în cadrul unei proceduri de executare silită - Înalta Curte constată că argumentul pentru care instanţa de apel a apreciat ca fiind corect respinsă această excepţie a fost acela că folosul practic urmărit de reclamantă prin formularea acţiunii revocatorii pendinte constă în posibilitatea de a formula ulterior acţiuni distincte, prin care să obţină declararea inopozabilităţii actelor de executare silită subsecvente contractului de donaţie. Totodată, s-a reţinut că imobilele respective sunt în continuare întabulate în Cartea funciară în proprietatea numitei C..

Formulând această critică, recurentele nu evidenţiază vreun aspect de nelegalitate a soluţiei astfel argumentate, ci practic reiau motivele expuse în fundamentarea menţionatei excepţii. Or, respectivele motive au fost evaluate de instanţa în faţa căreia a fost invocată excepţia, iar instanţa de control judiciar nu poate proceda la o rejudecare în aceleaşi coordonate pentru că un atare demers ar fi contrar exigenţelor art. 304 din C. proc. civ.

Este corectă observaţia recurentelor că înscrierile în evidenţele de Carte Funciară nu au efect constituitiv de drepturi. Însă aceste înscrieri aveau - potrivit art. 25 alin. (1) şi art. 26 alin. (1) din Legea 7/1996 forma în vigoare la data declanşării litigiului pendinte - efect de opozabilitate faţă de terţi. Cum reclamanta este terţ faţă de Cartea funciară în care sunt înscrise imobilele ce au format obiect al contractului de donaţie nr. x/2010, iar înştiinţarea făcută în cadrul procesului de faţă cu privire la existenţa şi conţinutul actelor de adjudecare nu poate fi echivalentă unei înscrieri în Cartea funciară (asemenea înscrieri fiind supuse exigenţei parcurgerii procedurii reglementate de legea specială menţionată), aceasta era îndreptăţită a se prevala de opozabilitatea înscrierilor existente - în baza normelor juridice menţionate -, context în care în mod corect instanţa de apel a acordat eficienţă situaţiei relevate de înregistrările în Cartea Funciară. Astfel, demersul judiciar pendinte este unul care constituie o premisă necesară pentru a se solicita revocarea/declararea inopozabilităţii şi a actelor subsecvente, aşa încât este în afara oricărei îndoieli folosul practic urmărit prin exercitarea acţiunii pauliene împotriva donatarei care era şi singurul proprietar posibil a fi cunoscut prin consultarea evidenţelor de Carte Funciară.

În acest context, împrejurarea evocată, în sensul că înscrierea în Cartea Funciară se realiza - potrivit Legii 7/1996 - "la cererea părţilor interesate sau din oficiu, în cazurile expres prevăzute de lege", nu este de natură a releva lipsa unui folos practic al reclamantei în a declanşa şi susţine litigiul prezent, şi cu atât mai puţin poate releva o încălcare a dreptului de proprietate al recurentelor.

Evocarea de către recurente a conduitei pe care reclamanta a manifestat-o în legătură cu declanşarea şi derularea litigiului de faţă nu concretizează vreun viciu de nelegalitate a deciziei recurate, astfel că expunerea făcută pe această temă şi opinia potrivit căreia această conduită ar demonstra o atitudine abuzivă şi sfidătoare la adresa instanţelor nu pot constitui suportul unei analize circumscrise rigorilor art. 304 din C. proc. civ.

Argumentele referitoare la necesitatea analizării raporturilor juridice dintre soţi, prin prisma stării de coproprietate a acestora asupra imobilelor înstrăinate prin cele două contracte de donaţie, nu pot fi analizate în cadrul recursului pendinte pentru că relevanţa unei asemenea evaluări depinde - astfel cum s-a reţinut în precedent - de situaţia de fapt care se va stabili în privinţa existenţei sau inexistenţei unei creanţe a reclamantei împotriva recurentei D. (privită din perspectiva condiţiilor de exercitare a acţiunii pauliene). Altfel spus, o atare evaluare este relevantă numai în măsura în care se va stabili că D. nu are calitatea de debitor, context în care va fi necesar a se statua cu privire la efectele produse de această situaţie asupra eficacităţii contractelor de donaţie prin care au fost înstrăinate bunurile comune ale soţilor.

Susţinerea potrivit căreia recurenta D. ar fi fost citată, în prezentul litigiu, numai în calitate de succesoare în drepturi a pârâtului decedat A. şi de reprezentant legal al fiicelor sale minore (şi acestea succesoare ale pârâtului A.), iar nu şi în calitate de cocontractant-donator, reprezintă o afirmaţie făcută cu ignorarea nejustificată a dezlegărilor date sub acest aspect în precedentele etape procesuale. Din analiza actelor dosarului reiese că, faţă de precizările făcute de reclamantă în etapa rejudecării fondului pricinii (pg. 26 din dosarul nr. x/2010 constituit la Tribunalul Neamţ), această recurentă participă în proces (în nume propriu) inclusiv în considerarea calităţii sale de parte (donator) în contractele a căror inopozabilitate a fost solicitată de reclamantă. Se cuvine a fi observat, în acest context, că precizările menţionate au fost unele care s-au depus la solicitarea primei instanţe de a se da lămuriri cu privire la cadrul procesual, asemenea demers al instanţei fiind expresia exercitării atribuţiei care îi este conferită prin lege, anume prin art. 129 alin. (4) din C. proc. civ.

În condiţiile în care nu au fost formulate niciun fel de critici în privinţa statuărilor ce au fost făcute de prima instanţă sub acest aspect, statuări care au fost menţinute de instanţa de apel, recurentele limitându-se la a face o afirmaţie contrară dezlegărilor date, Înalta Curte constată că nu există fundamentul necesar realizării unui control de legalitate a judecăţii deja realizate în această privinţă.

Recurentele au evocat obligaţia magistratului de a da o corectă calificare juridică aspectelor deduse judecăţii, obligaţie impusă de art. 129 din C. proc. civ., însă subsumat acestui enunţ nu au formulat vreo critică de natură a releva greşeli ale instanţei de apel legate de calificarea aspectelor formale (procedurale) care pot intra în sfera de reglementare a menţionatei norme procedurale, ci au expus argumente prin care se face referire la probele administrate şi se descrie o situaţie de fapt (diferită de cea pe care instanţa a reţinut-o) pe care aceste părţi au opus-o constant, ca apărare, pretenţiilor reclamantei. Or, asemenea argumente critice în mod evident nu privesc demersul de stabilire a cadrului procesual din perspectiva calificării faptelor deduse judecăţii, ci ele se referă la aspecte de fond, respectiv la situaţia de fapt reţinută în urma analizei probelor. Însă, un asemenea demers analitic al instanţei este expresia exercitării atribuţiei jurisdicţionale, care include - conform art. 167 alin. (1) coroborat cu art. 150 şi art. 256 alin. (1) din C. proc. civ. - dreptul de a aprecia liber probele administrate în cadrul dezbaterilor.

Cum cadrul procesual al judecăţii în recurs nu permite o reevaluare a probelor şi a situaţiei de fapt, se constată că argumentele prin care se tinde a determina o asemenea evaluare sunt unele care exced limitelor dreptului părţilor de a exercita această cale de atac, astfel că acestea nu vor fi analizate.

Având în vedere ansamblul considerentelor expuse, Înalta Curte constată caracterul fondat al recursului declarat de recurentele apelante D., în nume propriu, F. şi E. prin reprezentant legal D., faţă de viciul de nelegalitate anterior reţinut, viciu care este de natură a atrage incidenţa a motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

Având în vedere că, astfel cum s-a reţinut, în speţă nu au fost deplin stabilite împrejurările de fapt ale litigiului, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1)-(3) coroborat cu art. 314 din C. proc. civ., urmează a se dispune admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate şi trimiterea cauzei la instanţa de apel în vederea rejudecării apelului declarat de recurentele apelante D., în nume propriu, F. şi E. prin reprezentant legal D..

Instanţa de rejudecare urmează a analiza şi susţinerea recurentelor apelante în sensul că au acceptat sub beneficiu de inventar moştenirea defunctului A., inclusiv din perspectiva relevanţei acestei apărări raportat la obiectul şi finalitatea litigiului pendinte.

Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Se va constata nulitatea recursului declarat de recurentul G., în temeiul prevederilor art. 306 alin. (1) din C. proc. civ.

În ce priveşte recursul declarat de recurenta reclamantă, Înalta Curte urmează a dispune, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., respingerea acestuia, ca nefondat, faţă de considerente expuse în precedent.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtele D., în nume propriu, F. şi E., prin reprezentant legal D., împotriva deciziei nr. 747 din 31 octombrie 2019 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă.

Casează, în parte, decizia atacată şi trimite cauza, spre rejudecarea apelului declarat de pârâtele D., în nume propriu, F. şi E., prin reprezentant legal D..

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.

Constată nul recursul declarat de pârâtul G. împotriva aceleiaşi decizii.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Neamţ - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi împotriva aceleiaşi decizii.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 iulie 2020.