Prescription of maritime contractual claim for lost vessel under Decree 167/1958

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 17.02.2016, sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B. au solicitat obligarea pârâtei C. la plata despăgubirii datorate ca urmare a pierderii navei D.

În drept, cererea a fost întemeiată pe art. 1350 şi 1527 C. civ.

Obiectul litigiului la data introducerii cererii de chemare în judecată a fost de 9.479.400 RON.

La termenul din data de 28.12.2017, instanţa a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin Sentinţa civilă nr. 2031/28.12.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia prescripţiei, invocată din oficiu, a respins cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C., ca fiind prescrisă.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Prin Decizia nr. 401A din 28.03.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva Sentinţei civile nr. 2.031 din 28.12.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C.

4. Cererea de recurs:

Împotriva acestei ultime hotărâri au declarat recurs reclamanţii A. şi B.

În motivarea recursului, recurenţii-reclamanţi au arătat, invocând dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., că instanţa de apel a făcut o greşită apreciere a art. 2523 C. civ., care prevede că:

"Prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui".

Astfel, curtea de apel în mod eronat a aplicat acest articol de lege, reţinând că "prescripţia începe să curgă din anul 1990, împlinindu-se în anul 1993".

Or, recurenţii moştenitori, în reprezentarea unchiului lor decedat, au cunoscut naşterea dreptului abia la data de 17.06.2014, în momentul în care au intrat în posesia contractului dintre E. şi intimata-pârâtă, contract care le-a fost pus la dispoziţie de Căpitănia Portului Brăila, document aflat la dosarul cauzei. După ce s-a încercat rezolvarea litigiului pe cale amiabilă cu intimata-pârâtă, la data de 17.02.2016 recurenţii-reclamanţi au formulat acţiune la Tribunalul Bucureşti, cauza fiind înregistrată sub nr. x/2016.

Ca atare, cererea a fost promovată în termenul de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 cu privire la dreptul de acţiune.

Recurenţii-reclamanţi au solicitat casarea deciziei Curţii de Apel Bucureşti şi trimiterea cauzei la prima instanţă de judecată pentru judecarea fondului.

5. Încheierea de admitere în principiu a recursului:

Prin încheierea din camera de consiliu de la 12 decembrie 2019, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva Deciziei nr. 401A din 28.03.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, şi a stabilit termen de judecată în şedinţă publică, la data de 23 ianuarie 2020, cu citarea părţilor.

În etapa procesuală a recursului, nu a fost administrată proba cu înscrisuri noi, în sensul art. 492 C. proc. civ.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului:

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede:

La data de 26.02.1943, între autorul reclamanţilor E., în calitate de locator, şi pârâta C., în calitate de locatar, s-a încheiat contractul de închiriere având ca obiect vasul D. La aceeaşi dată, părţile au încheiat un act adiţional la contract, prin care s-a convenit ca riscul de război, de captură, de sabotaj şi confiscare, precum şi riscurile care rezultă din navigarea pe Marea Neagră, Bug, Nipru şi Dunărea maritimă în aval de Tulcea să fie suportate de pârâtă. De asemenea, au prevăzut că, în caz de pierire totală a vasului, din orice cauze, societatea pârâtă se obligă să înlocuiască, în termen de o lună de la data pierderii, vasul pierdut cu un vas al său, chiria stabilită urmând a curge până la data predării vasului înlocuitor.

Conform procesului-verbal din data de 11.01.1944, vasul D. a fost bombardat şi scufundat în ziua de 03.01.1944, în timp ce se afla în Portul F., în Crimeia.

În raport de această situaţie de fapt, necontestată de părţi, prima instanţă a calificat cererea ca fiind o acţiune în răspundere contractuală pentru repararea prejudiciului cauzat prin pierderea vasului (rezultată din procesul-verbal din data de 11.01.1944), respectiv o acţiune personală mobiliară supusă termenului de prescripţie extinctivă de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958.

Înalta Curte reţine că în mod corect prima instanţă a constatat, iar instanţa de apel a validat, că, la data naşterii dreptului la acţiune fie pentru predarea unui vas similar, fie pentru plata despăgubirilor în favoarea autorului reclamanţilor, respectiv 03.01.1944, erau în vigoare dispoziţiile art. 1890 C. civ. de la 1864, care prevedeau, la acea dată, că "Toate acţiunile atât reale cât şi personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile şi pentru care n-a defipt un termen de prescripţiune, se vor prescrie prin treizeci de ani, fără ca cel ce invocă această prescripţiune să fie obligat a produce vreun titlu, şi fără să i se poată opune reaua credinţă".

Acest text de lege a fost însă abrogat prin Decretul nr. 167/1958, intrat în vigoare la data de 21.04.1958, care, la art. 25, prevedea că "Pe data intrării în vigoare a Decretului de faţă, se abrogă orice dispoziţii legale contrare prezentului Decret, în afară de cele care stabilesc un termen de prescripţie mai scurt decât termenul corespunzător prevăzut prin Decretul de faţă"

Conform art. 24 din acelaşi decret, "Dispoziţiile prezentului Decret sunt aplicabile şi prescripţiilor neîmplinite la data intrării sale în vigoare, în care caz termenele de prescripţie prevăzute în Decretul de faţă vor fi socotite că încep să curgă de la intrarea în vigoare a acestui Decret".

Aşadar, din data de 21.04.1958 a început să curgă termenul de prescripţie al acţiunii pentru autorul reclamanţilor, fie acţiunea pentru predarea vasului înlocuitor, întemeiată pe contract, având ca obiect o obligaţie de a face, corespunzătoare unui drept de creanţă, fie acţiunea pentru plata contravalorii vasului distrus, cereri personale, prescriptibile în termenul general de prescripţie de 3 ani, conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

În speţă, prima instanţa a apreciat că de la data intrării în vigoare a Decretului nr. 167/1958 (când a început să curgă termenul de prescripţie) şi până la data formulării cererii de chemare în judecată s-a împlinit termenul de prescripţie extinctivă. Chiar reţinându-se că situaţia politică existentă în România până în anul 1989 l-ar fi putut împiedica pe autorul reclamanţilor şi, după decesul acestuia, pe reclamanţi să introducă acţiunea, totuşi cererea de chemare în judecată a fost formulată la 26 de ani de la încetarea cauzei care a determinat imposibilitatea de a acţiona.

Prin apelul formulat, apelanţii-reclamanţi au criticat, în esenţă, admiterea de către tribunal a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, din perspectiva existenţei unei situaţii de forţă majoră constând, în opinia acestora, în regimul juridic al bunurilor în perioada regimului politic comunist, caracterizat prin măsuri represive, precum şi a împrejurării că succesorii titularului dreptului valorificat prin acţiunea de faţă ar fi luat la cunoştinţă de acesta în anul 2014.

Analizând aceste apărări, instanţa de apel a reţinut că tribunalul nu a ignorat situaţia politică existentă în România până în anul 1989, dar nici faptul că cererea de chemare în judecată a fost formulată la 26 de ani de la încetarea cauzei care ar fi determinat, în opinia apelanţilor, imposibilitatea de a formula o acţiune în faţa instanţelor de judecată.

Curtea a considerat că, şi în ipoteza în care s-ar porni de la premisa că situaţia politică din România nu ar fi permis apelanţilor-reclamanţi formularea unei cereri în pretenţii până în anul 1989, trebuie constatat că, în contextul faptic arătat anterior, termenul de prescripţie de 3 ani pentru cererea în pretenţii a început să curgă din anul 1990.

În raport de dispoziţiile art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, instanţa de apel a reţinut că forţa majoră reprezintă, aşadar, o împrejurare extraordinară şi invincibilă care nu permite efectuarea unui act întrerupător de prescripţie, iar existenţa unui astfel de eveniment cu caracter de forţă majoră va trebui dovedită, probele aduse urmând să releve că cel ce invocă forţă majoră nu a putut, respectiv, că nici nu era posibil să înlăture evenimentul, în circumstanţele arătate de acesta.

Or, în speţă, a arătat instanţa de apel, apelanţii nu precizează ce l-a împiedicat în concret pe autorul acestora să formuleze o acţiune în pretenţii după încetarea războiului şi până la instituirea regimului politic totalitar, invocat ca impediment absolut în exercitarea dreptului la acţiune începând cu anul 1948, având în vedere cunoaşterea prejudiciului şi a celui răspunzător contractual de producerea sa, dar susţin că după anul 1990 ar fi existat o "imposibilitate a dreptului de a proba" creanţa care nu le-ar fi permis moştenitorilor să acţioneze în justiţie anterior anului 2014, susţinere ce nu poate fi validată în aceste condiţii - în lipsa oricăror dovezi în acest sens, succesorii titularii dreptului de creanţă invocat preluând acest drept astfel cum se regăsea în patrimoniul autorului.

Prin cererea de chemare în judecată, recurenţii-reclamanţi au invocat incidenţa forţei majore atât din perspectiva art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, cât şi a dispoziţiilor art. 2532 pct. 9 din Noul C. civ.

De asemenea, prin cererea de recurs s-a invocat greşita aplicare a prevederilor art. 2523 din Noul C. civ.

Înalta Curte, având în vedere cele statuate anterior, constată că legea aplicabilă prescripţiei extinctive în această situaţie este cea guvernată de reglementările date prin Decretul nr. 167/1958.

Astfel, prescripţiile extinctive începute şi împlinite sub imperiul reglementării anterioare nu sunt supuse dispoziţiilor legii noi, deoarece ele reprezintă situaţii juridice trecute. Mai multe, art. 6 alin. (4) C. civ. şi art. 201 din Legea nr. 71/2011 stabilesc că şi prescripţiile extinctive începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

Prin urmare, legea aplicabilă prescripţiei extinctive sub toate aspectele (început, termen, suspendare, întrerupere, repunerea în termen, efecte) este legea în vigoare la data la care prescripţie a început să curgă.

Cum, în cauză, prescripţia a început să curgă cel mai târziu începând cu anul 1990, legea aplicabilă în această materie este reprezentată de Decretul nr. 167/1958.

În consecinţă, orice critică ce priveşte aplicarea greşită a dispoziţiilor din Noul C. civ., cu referire aici la prevederile art. 2523 (ori art. 2532 pct. 9), este lipsită de relevanţă din punct de vedere juridic.

Înalta Curte mai reţine că, potrivit art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, "cursul prescripţiei se suspendă: a) cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere".

Recurenţii-reclamanţi au susţinut că, în calitatea lor de succesori ai unchiului lor decedat, au cunoscut naşterea dreptului abia la data de 17.06.2014, în momentul în care au intrat în posesia contractului dintre E. şi intimata-pârâtă, contract ce le-a fost pus la dispoziţie de Căpitănia Portului Brăila, şi, prin urmare, au formulat acţiunea în termenul de prescripţie de 3 ani.

Or, cum a reţinut şi instanţa de apel, deşi s-a invocat faptul că după anul 1990 ar fi existat o "imposibilitate a dreptului de a proba" creanţa, care nu a permis recurenţilor-reclamanţi să acţioneze în justiţie anterior anului 2014, această susţinere ce nu poate fi validată în lipsa oricăror dovezi care să susţină că părţile reclamante au efectuat şi anterior acestui moment demersuri pentru a obţine contractul invocat, dar nu au obţinut niciun răspuns.

Chiar dacă se poate admite că existenţa regimului comunist a constituit un caz de forţă majoră, în accepţiunea art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, care a determinat o prorogare a momentului de începere a curgerii termenului de prescripţie, până în anul 1990, când a căzut regimul comunist, prorogarea acestui moment nu este probată pentru data de 17.06.2014, cum susţin recurenţii-reclamanţi.

În concluzie, este de necontestat că în acest context juridic, la momentul introducerii acţiunii, termenul de prescripţie era împlinit.

Faţă de considerentele mai sus arătate, se poate observa că nu este incident în cauză motivul de recurs încadrat în dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care, Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva Deciziei nr. 401A din 28.03.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva Deciziei nr. 401A din 28 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 ianuarie 2020.

GGC - ED