Territorial jurisdiction for rent claims on forest land occupied under a temporary permit: characterization as a lease of immovable property

Şedinţa publică din data de 16 iulie 2020

Asupra conflictului negativ de competenţă;

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 30 august 2018 pe rolul Tribunalului Caraş Severin, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2018, reclamantul Municipiul Reşiţa, prin primar, a chemat în judecată pe pârâta Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să oblige pârâta la plata următoarelor sume: 2.129.765,86 RON reprezentând chiria aferentă anului 2015, 2.129.765,86 RON reprezentând chiria aferentă anului 2016 şi 2.129.765,86 RON reprezentând chiria aferentă anului 2018, precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare datorată de la scadenţa obligaţiei de plată şi până la plata efectivă, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea civilă nr. 132 C. civ. din 17 septembrie 2018, Tribunalul Caraş-Severin, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale procesuale şi a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii, în favoarea secţiei I civile a Tribunalului Caraş-Severin, complete specializate în judecarea cauzelor civile.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul Caraş-Severin, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a reţinut că obiectul litigiului îl constituie actiunea în pretenţii formulată de reclamantul Municipiul Reşiţa, prin primar, în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A., în baza art. 39 din Codul silvic, art. 42 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Codul silvic, art. 43 din Codul silvic, prin care s-a solicitat contravaloarea chiriei pe terenurile invocate în acţiune, pentru anii 2015-2018.

Pentru stabilirea competenţei materiale procesuale de soluţionare a cauzei, această instanţă a avut în vedere faptul că modalitatea în care a fost rezolvată problema specializării în domeniul litigiilor cu profesionişti de către legiuitor şi care se regăseşte în prevederile art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 şi art. 226 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., din care rezultă că fostele secţii comerciale judecă în principal, litigii în materie de societăţi, respectiv cele enumerate la art. 226 din Legea nr. 71/2001, precum şi alte litigii patrimoniale şi nepatrimoniale între profesionişti, aşa cum sunt definiţi aceştia de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, atunci când sunt în legătură cu activităţi de producţie, comerţ sau prestări servicii, aşa cum le defineşte art. 8 alin. (2), precum şi, în aceleaşi limite, litigiile în care una din părţi este profesionist.

Prin urmare, a apreciat că nu orice litigiu în care apare un profesionist, este de competenţa completelor specializate în judecarea litigiilor cu profesionişti, ci doar cele care vizează activităţile de producţie, comerţ sau prestări servicii ale acestora.

Cum prin acţiunea dedusă judecăţii se urmăreşte valorificarea fructelor (chirii) aferente unui drept de proprietate asupra unui imobil, competenţa de soluţionare a litigiului nu aparţine completelor specializate în judecarea litigiilor cu profesionişti, întrucât nu priveşte activităţile de producţie, comerţ sau prestări de servicii ale pârâtei având calitatea de profesionist, iar prin dispoziţiile art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, legiuitorul a arătat expres că secţiile civile ale tribunalelor judecă cauze civile, indiferent de obiectul lor sau de calitatea părţilor.

În condiţiile în care atât reclamanta, cât şi pârâta nu au ca obiect de activitate închirierea imobilelor pentru ca pretenţiile reprezentând chirie să fie de competenţa completelor specializate în judecarea litigiilor cu profesionişti, iar valorificarea fructelor aferente unui drept de proprietate asupra unui imobil este un act juridic civil, a apreciat că prezentul litigiu este de competenţa secţiei I civile.

2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă

2.1. Învestită cu soluţionarea cauzei prin declinare de competenţă, Tribunalul Caraş-Severin, secţia I civilă, prin sentinţa nr. 313 din 11 martie 2019, a admis excepţia de necompetenţă teritorială, invocată de pârâtă, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Pentru a pronunţa sentinţa sus-menţionată, Tribunalul Caraş-Severin, secţia I civilă a reţinut următoarele:

Prin întâmpinarea formulată la data de 21 noiembrie 2018 (data depunerii la oficiul poştal), pârâta Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A. a invocat, pe cale de excepţie, necompetenţa teritorială a Tribunalului Caraş-Severin în soluţionarea cauzei, apreciind că instanţa competentă este Tribunalul Bucureşti, având în vedere că sediul pârâtei se află în Bucureşti, b-dul x, nr. 33, după cum rezultă şi din acţiunea reclamantului, iar adresa de corespondenţă este în Bucureşti, str. x. Prin urmare, reclamantul a învestit în mod eronat Tribunalul Caraş-Severin în condiţiile în care pârâta are atât sediul social, cât şi sediul secundar în Bucureşti.

La termenul de judecată din 11 martie 2019, reclamantul Municipiul Reşiţa, prin primar, a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepţiei necompetenţei teritoriale, întrucât, fiind în prezenţa unui raport de locaţiune, în accepţiunea art. 1777 din C. civ., este îndeplinită ipoteza normei înscrise la art. 113 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., în raport de care competenţa teritorială de soluţionare a cauzei revine Tribunalului Caraş-Severin.

La acelaşi termen, reclamantul a depus o cerere de modificare a cererii de chemare în judecată, solicitând obligarea pârâtei la achitarea următoarelor sume de bani: 2.129.765,86 RON, reprezentând chiria aferentă anului 2015, 2.129.765,86 RON, reprezentând chiria aferentă anului 2016, 2.129.765,86 RON, reprezentând chiria aferentă anului 2018, 2.129.765,86 RON, reprezentând chiria aferentă anului 2019; dobânda legală penalizatoare, datorată de la scadenţa obligaţiei de plată şi până la plata efectivă, cheltuieli de judecată.

A argumentat Tribunalul Caraş-Severin, secţia I civilă, în privinţa necompetenţei teritoriale, că susţinerile reclamantului Municipiul Reşiţa privitoare la competenţa teritorială alternativă întemeiată pe dispoziţiile art. 113 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. nu pot fi primite, având în vedere că între părţi nu există un contract de locaţiune, în sensul dispoziţiilor art. 1777 din C. civ.. Drept urmare, potrivit art. 107 din C. proc. civ., competenţa teritorială de soluţionare a cererii aparţine Tribunalului Bucureşti.

2.2. Prin sentinţa nr. 2376 din 25 octombrie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Caraş-Severin. Totodată, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă între Tribunalul Bucureşti şi Tribunalul Caraş-Severin şi, suspendând cauza, a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

În pronunţarea acestei sentinţe, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a avut în vedere faptul că reclamantul solicită angajarea răspunderii civile a pârâtului pentru neplata sumelor de bani reprezentând chiria aferentă terenului pentru anii 2015, 2016 şi 2018.

Câtă vreme opţiunea reclamantului, reiterată de altfel prin răspunsul la întâmpinare şi prin concluziile orale în faţa instanţei, asupra excepţiei necompetenţei teritoriale, a fost de a sesiza instanţa de la locul situării imobilului, conform art. 113 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., respectiv Tribunalul Caraş-Severin, acesta a dobândit competenţa de soluţionare a cauzei la momentul formulării opţiunii de către reclamant prin introducerea cererii de chemare în judecată.

II. Înalta Curte, competentă să soluţioneze conflictul în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Caraş-Severin, secţia I civilă, în considerarea argumentelor ce succed:

Dispoziţiile art. 133 pct. 2 din C. proc. civ. prevăd că există conflict negativ de competenţă atunci când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanţă învestită îşi declină la rândul său competenţa în favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat necompetente.

În speţă, Tribunalul Caraş-Severin, secţia I civilă şi Tribunalul Bucureşti şi-au declinat reciproc competenţa de soluţionare a pricinii, prezentul conflict negativ de competenţă fiind generat de reţinerile diferite ale celor două tribunale cu privire la incidenţa sau nu a cazului de competenţă teritorială alternativă reglementat de art. 113 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ.

Astfel, Tribunalul Caraş-Severin, secţia I civilă a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 107 alin. (1) din C. proc. civ., apreciind că între părţi nu există un contract de locaţiune în sensul dispoziţiilor art. 1777 din C. civ. pentru a opera ipoteza normei înscrise în dispoziţiile art. 113 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., în timp ce Tribunalul Bucureşti a dat eficienţă dispoziţiilor art. 113 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 116 din C. proc. civ., reţinând existenţa unui raport de locaţiune între părţi şi opţiunea reclamantului în alegerea instanţei competente.

Prin cererea de chemare în judecată, precizată ulterior, reclamantul Municipiul Reşiţa, prin primar, a solicitat obligarea pârâtei Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A. la plata unor sume de bani cu titlu de chirie aferente anilor 2015, 2016, 2018 şi 2019, datorate pentru folosinţa terenului din fondul forestier aflat în proprietatea Municipiului Reşiţa, potrivit dispoziţiilor legale.

În drept, au fost invocate art. 39, art. 42 alin. (1) lit. b) şi alin. (2), art. 43 din Codul silvic, art. 12 alin. (1) din Metodologia din 8 aprilie 2016 privind scoaterea definitivă, ocuparea temporară şi schimbul de terenuri şi de calcul al obligaţiilor băneşti, aprobată prin Ordinul nr. 694 din 8 aprilie 2016 al ministerului mediului, apelor şi pădurilor, H.G. nr. 841/2015, art. 1 alin. (3) şi art. 3 alin. (2) şi (4) din O.G. nr. 13/2011, art. 1516 din C. civ., art. 113 alin. (1) pct. 4, art. 192, art. 194, art. 195 şi art. 628 alin. (2) din C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că art. 39 din Codul silvic, invocat ca temei juridic în susţinerea demersului judiciar, prevede că "(1) Ocuparea temporară de terenuri din fondul forestier naţional este permisă numai pe o perioadă determinată de timp, în scopul realizării obiectivelor din categoria celor prevăzute la art. 36 şi la art. 37 alin. (1) lit. e) şi f) şi cu asigurarea plăţii anticipate a obligaţiilor băneşti de către beneficiarul aprobării de scoatere din fondul forestier naţional pentru obiectivul respectiv. (2) În raport cu durata obiectivului, perioada de timp pentru care poate fi aprobată ocuparea temporară prevăzută la alin. (1) este de maximum 10 ani, cu posibilitatea prelungirii pe perioade succesive de maximum 10 ani. (3) Chiria aferentă fiecărui an se plăteşte până la data de 31 ianuarie a anului pentru care se datorează şi se calculează conform prevederilor legale în vigoare la data de 1 ianuarie. (...)".

Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor legale precitate, reiese că natura juridică a raportului în temeiul căruia beneficiarul ocupă temporar terenul din fondul forestier naţional în schimbul achitării unor sume de bani, cu titlu de chirie, reprezentând contravaloarea folosinţei terenului, este cea a unui raport de locaţiune, care se circumscrie domeniului de aplicare a dispoziţiilor art. 113 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., potrivit cărora, "În afară de instanţele prevăzute la art. 107-112, mai sunt competente: (...) instanţa locului unde se află imobilul, pentru cererile ce izvorăsc dintr-un raport de locaţiune a imobilului".

Legiuitorul a prevăzut că în cazul competenţei teritoriale alternative, reclamantul este cel care face alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente, conform dispoziţiilor art. 116 din C. proc. civ.

Or, prin introducerea cererii de chemare în judecată la Tribunal Caraş-Severin, reclamantul a înţeles să învestească instanţa de judecată de la locul situării imobilului, aflat pe raza municipiului Reşiţa, uzând de dreptul de a alege instanţa competentă a soluţiona cauza, în raport de prevederile art. 113 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ.

Raportat considerentelor expuse, Înalta Curte constată că Tribunalul Caraş-Severin, secţia I civilă este instanţa competentă teritorial să soluţioneze cererea de chemare în judecată dedusă judecăţii, urmând a dispune în acest sens, pe calea regulatorului de competenţă, conform art. 135 din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Caraş Severin, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 iulie 2020.