State’s passive procedural standing and limitation period for eviction warranty claims under Law no. 10/2001

Şedinţa publică din data de 16 iulie 2020

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la 22 iunie 2017, sub nr. x/2017, pe rolul Judecătoriei Rupea, reclamanţii A. şi B. i-au chemat în judecată pe pârâţii C. şi D., solicitând obligarea acestora să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în oraşul Rupea, str. x, jud. Braşov, înscris în cartea funciară nr. x Rupea, sub nr. top. x,1358/2, 1359/2; să se constate că titlul de proprietate pe care pârâţii îl deţin cu privire la acest imobil, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 21 ianuarie 2002, nu este valabil; evacuarea pârâţilor din imobil şi obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată, în drept, pe dispoziţiile art. 555, art. 557 alin. (4) şi ale art. 565 C. civ.

2. Apărările formulate la fond

Pârâţii C. şi D. au formulat întâmpinare, prin care au invocat, pe cale de excepţie, necompetenţa materială a Judecătoriei Rupea şi autoritatea de lucru judecat a aspectelor statuate prin sentinţa civilă nr. 53 din 28 ianuarie 2011, pronunţată de Tribunalul Braşov în dosarul nr. x/2010; pe fond, au solicitat respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată.

Pârâţii C. şi D. au formulat cerere reconvenţională, prin care au solicitat obligarea reclamanţilor la plata contravalorii investiţiilor efectuate la imobilul în litigiu, estimate la suma de 37.802 RON, actualizată cu rata inflaţiei, cu adăugarea dobânzii legale.

Aceleaşi părţi au formulat şi cerere de chemare în garanţie a Oraşului Rupea, prin primar, prin care au solicitat ca, în situaţia în care se va admite cererea de chemare în judecată şi se va dispune anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, să instituie în sarcina acestuia obligaţia de restituire a preţului încasat, precum şi sporul de valoare dobândit de imobil până la data evicţiunii; obligarea acestuia de a le plăti cheltuielile de judecată ocazionate de proces, precum şi cheltuielile determinate de încheierea şi executarea contractului, actualizate cu indicele de inflaţie, cu adăugarea dobânzii legale, calculate de la data plăţii până la achitarea integrală a sumelor datorate.

Reclamanţii au depus întâmpinare la cererea reconvenţională, prin care au arătat că sunt de acord să achite suma indicată în această din urmă cerere.

Oraşul Rupea, prin primar, a formulat cerere de chemare în garanţie a Statului Român, prin care a solicitat obligarea acestuia la restituirea sumelor reprezentând preţul achitat în temeiul contractului de vânzare-cumpărare perfectat în temeiul Legii nr. 112/1995, precum şi toate cheltuielile legate de perfectarea acestuia, actualizate cu rata inflaţiei, cu adăugarea dobânzii legale.

3. Sentinţa Judecătoriei Rupea

Prin sentinţa civilă nr. 1290 din 8 noiembrie 2017, Judecătoria Rupea a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată de pârâţii C. şi D., şi a declinat, în favoarea Tribunalului Braşov, competenţa materială de soluţionare în primă instanţă a cauzei.

4. Judecata la Tribunalul Braşov şi sentinţa acestei instanţe

La termenul de judecată din 2 martie 2018, Tribunalul Braşov a solicitat pârâţilor C. şi D. să justifice formularea cererii de chemare în garanţie fundamentate pe răspunderea rezultată din evicţiune a Oraşului Rupea, prin primar; acestuia din urmă i-a solicitat că justifice formularea cererii de chemare în garanţie anterior momentului procesual al dobândirii calităţii de parte.

Urmare acestei dispoziţii, Oraşul Rupea, prin primar, a depus "precizare de acţiune", prin care a reluat pretenţiile şi considerentele din cererea de chemare în garanţie a Statului Român, promovată în cauză.

Pârâţii C. şi D. au depus note de şedinţă, prin care au arătat că, în acord cu prevederile Legii nr. 10/2001, pentru petitul referitor la acordarea despăgubirilor, calitatea procesuală pasivă aparţine Ministerului Finanţelor Publice, conform art. 501 din acest act normativ.

La termenul de judecată din 30 martie 2018, Tribunalul a pus în discuţia contradictorie a părţilor natura juridică a notei de şedinţă depuse de pârâţi.

Pârâţii C. şi D. au arătat că notele de şedinţă au natura juridică a unei completări a cererii de chemare în garanţie, ce se circumscrie acţionării în judecată a Statului Român, reprezentat legal de Ministerul Finanţelor Publice, în cadrul procedurii instituite de dispoziţiile art. 72 C. proc. civ.. Pârâţii au învederat, de asemenea, că menţin cererea de chemare în garanţie a Oraşului Rupea, prin primar.

Pârâţii au precizat cererea de chemare în garanţie a Oraşului Rupea, prin primar, solicitând obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiul cu terţul evingător, precum şi a cheltuielilor determinate de încheierea contractului de vânzare-cumpărare, estimate la 500 RON, la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data pronunţării sentinţei, până la data plăţii efective.

Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi lipsei calităţii de reprezentant a Ministerului Finanţelor Publice, precum şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune; pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în garanţie promovate de pârâţi.

Prin încheierea din 25 mai 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul a admis în principiu cererea de chemare în garanţie a Statului Român, formulată de pârâţii C. şi D.; a respins, ca inadmisibilă în principiu, cererea de chemare în garanţie a Oraşului Rupea, prin primar, formulată de aceeaşi pârâţi; a respins, ca inadmisibilă în principiu, cererea de chemare în garanţie a Statului Român, formulată de Oraşul Rupea; a respins excepţiile autorităţii de lucru judecat, lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român şi lipsei calităţii de reprezentant legal al Statului Român a Ministerului Finanţelor Publice, precum şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de Statul Român cu privire la pretenţiile pârâţilor, expuse în cererea reconvenţională.

Împotriva încheierii mai sus menţionate, cu privire la soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de chemare în garanţie formulate de pârâţii C. şi D. faţă de Oraşul Rupea, a fost exercitată calea de atac a apelului, ce a fost admisă de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, prin decizia nr. 1560 din 23 octombrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, în sensul admiterii în principiu a acestei cereri.

La 15 iunie 2019, pârâţii C. şi D. au depus precizare a cererii reconvenţionale, solicitând obligarea reclamanţilor la plata sumei de 226.109,8 RON, actualizate cu dobânda legală şi cu indicele de inflaţie, reprezentând sporul de valoare adus imobilului din litigiu prin lucrările realizate.

Urmare majorării de către pârâţi a pretenţiilor formulate prin cererea reconvenţională, reclamanţii au depus note de şedinţă, prin care au arătat că precizarea pârâţilor se circumscrie prevederilor art. 204 alin. (1) C. proc. civ., întrucât cuprinde o nouă motivare în fapt şi un obiect nou.

La termenul de judecată din 15 februarie 2019, Tribunalul a respins cererea reclamanţilor de disjungere a cererilor de chemare în garanţie de cererea principală de chemare în judecată şi de cererea reconvenţională.

Prin sentinţa nr. 166 din 24 iunie 2019, Tribunalul Braşov, secţia I civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B.. A constatat nevalabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/21.01.2002, perfectat de pârâţi în temeiul Legii nr. 112/1995. I-a obligat pe pârâţi să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în oraşul Rupea, str. x, jud. Braşov, înscris în c.f. nr. x Rupea, sub nr. top. x,1358/2,1359/2. A respins restul pretenţiilor formulate de reclamanţi prin cererea de chemare în judecată. A admis în parte cererea reconvenţională formulată de pârâţii C. şi D., în contradictoriu cu reclamanţii A. şi B., obligându-i, în solidar, pe aceştia să achite pârâţilor suma de 3.636 euro, echivalentă în RON la data efectuării plăţii, cu titlu de despăgubiri. A respins restul pretenţiilor formulate prin cererea reconvenţională. A respins cererea de chemare în garanţie a Oraşului Rupea, formulată de pârâţi. A admis în parte cererea de chemare în garanţie a Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, formulată de pârâţi şi l-a obligat pe acest chemat în garanţie să restituie pârâţilor valoarea actualizată cu rata inflaţiei a preţului achitat în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/21.01.2002, perfectat conform Legii nr. 112/1995. A respins restul pretenţiilor formulate de pârâţi prin cererea de chemare în garanţie îndreptată împotriva Statului Român. A compensat onorariile avocaţilor ce au reprezentat în cauză interesele reclamanţilor şi ale pârâţilor. I-a obligat, în solidar, pe reclamanţi să achite pârâţilor cheltuieli parţiale de judecată în sumă de 1.425 RON, reprezentând cota de 1/2 din onorariul expertului numit în cauză.

5. Apelul

Împotriva sentinţei nr. 166 din 24 iunie 2019 şi încheierii din 25 mai 2018, pronunţate de Tribunalul Braşov, secţia I civilă, a declarat apel chematul în garanţie Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, solicitând admiterea căii de atac, rejudecarea cauzei şi respingerea cererii de chemare în garanţie formulată de intimaţii C. şi D., ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, precum şi respingerea cererii acestor intimaţi de a activa clauza de garanţie, ca fiind prescrisă.

6. Decizia Curţii de Apel Braşov, secţia civilă

Prin decizia nr. 1653 din 2 decembrie 2019, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2017, a respins excepţia inadmisibilităţii apelului împotriva încheierii din data de 25.05.2018, excepţie invocată de intimaţii-reclamanţi B. şi A. prin întâmpinarea depusă la 5 noiembrie 2019. A respins cererea de apel formulată de apelantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, împotriva sentinţei nr. 166 din 24 iunie 2019 şi încheierii din 25 mai 2018, pronunţate de Tribunalul Braşov, secţia I civilă în dosarul nr. x/2017. L-a obligat pe apelant să plătească intimaţilor-pârâţi C. şi D. suma de 2.380 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel. A respins cererea intimaţilor reclamanţi B. şi A. cu privire la obligarea apelantului la plata cheltuielilor de judecată în apel.

7. Recursul şi motivele de recurs

Împotriva deciziei nr. 1653 din 2 decembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a declarat recurs chematul în garanţie Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov.

Prin motivele de recurs încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material prevăzute de art. 33 din H.G. nr. 20/1996 pentru aprobarea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, atunci când a reţinut calitatea procesuală pasivă a Statului Român, vânzător al imobilului ce face obiectul cauzei, conform contractului nr. x/2002, constatând că, potrivit dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (2)1 se face de Ministerul Economiei şi Finanţelor, din contul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, introduse prin Legea nr. 1/2009, care stabilesc persoana care achită sumele cuvenite cumpărătorilor evinşi şi fondurile din care se plătesc acestea, recurentul a arătat că nu pot fi considerate a modifica acest raţionament şi a atribui calitate procesuală pasivă Statului Român, aşa cum a reţinut, eronat, instanţa de apel.

Recurentul a mai susţinut că Unitatea Administrativ Teritorială Oraşul Rupea are calitatea de vânzător, acestuia revenindu-i obligaţia de garanţie pentru evicţiune şi având dreptul de a obţine, de la Ministerul Finanţelor Publice, restituirea garanţiei.

Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, recurentul a criticat dezlegarea dată de instanţa de apel, care a reţinut că dreptul la acţiune a început să curgă, în speţă, de la momentul desfiinţării contractului prin sentinţa nr. 166 din 24 iunie 2019, pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia I civilă. Or, la data promovării acţiunii pendinte, care a avut ca obiect compararea titlurilor, dreptul la obţinerea garanţiei pentru evicţiune nu era născut şi, prin urmare, se impunea a fi respins ca prematur.

Referitor la data producerii evicţiunii, recurentul a opinat că aceasta trebuie să fie considerată cea la care s-a recunoscut, de către o instanţă judecătorească, dreptul foştilor proprietari, cu caracter definitiv, întrucât de la acea dată a intervenit tulburarea de drept a cumpărătorilor; prin sentinţa civilă nr. 53 din 28 ianuarie 2011 a Tribunalului Braşov, irevocabilă prin decizia civilă nr. 759 din 9 iunie 2011 a Curţii de Apel Braşov, Oraşul Rupea a fost obligat să restituie foştilor proprietari, A. şi B., imobilul vândut pârâţilor C. şi D., reţinându-se că existenţa contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2002 nu are relevanţă, întrucât acesta a fost încheiat în condiţiile în care exista deja notificarea foştilor proprietari, părţile contractante fiind de rea-credinţă.

Astfel, din iunie 2011, a fost evidentă intervenirea evicţiunii pentru cumpărătorii în temeiul Legii nr. 112/1995, tergiversările ulterioare ale autorităţii locale, în conivenţă cu cumpărătorii, fiind strict, culpa acestora. În ceea ce priveşte înscrierea dreptului în cartea funciară, realizată de reclamanţi la 23 iulie 2014, a fost apreciată de recurent ca îndeplinind condiţia de opozabilitate erga omnes a dreptului lor.

Recurentul a precizat că obligaţia de restituire a preţului actualizat, stabilită prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în sarcina Ministerului Finanţelor Publice, nu exclude verificarea conduitei beneficiarului acestei obligaţii, iar tergiversarea, de către Primăria Rupea, a predării imobilului către foştii proprietari îl obligă să achite o sumă considerabil mai mare faţă de cea care ar fi fost de plătit în perioada 2011-2012.

8. Procedura de filtru

Prin întâmpinare, intimaţii Unitatea Administrativ Teritorială Oraşul Rupea, prin primar, C. şi D. au solicitat respingerea recursului şi obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul a depus răspuns la întâmpinările formulate de intimaţii Unitatea Administrativ Teritorială Oraşul Rupea, prin primar, C. şi D..

Intimata Unitatea Administrativ Teritorială Oraşul Rupea, prin primar, a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimaţii C. şi D..

Prin încheierea din camera de consiliu din 18 iunie 2020, Înalta Curte a admis în principiu recursul şi a stabilit termen pentru soluţionarea acestuia la 16 iulie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

9. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de chematul în garanţie Statul Român, prin Ministrul Finanţelor Publice, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, este nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurentul a susţinut nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva încălcării de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care, în opinia sa, nu stabilesc în sarcina Statului Român obligaţia de restituire a preţului achitat de cumpărătorii evinşi ce au achiziţionat imobile în baza Legii nr. 112/1995, ci în sarcina unităţilor teritorial administrative, care au avut calitatea de vânzători.

Critica este nefondată.

Prin cererea introductivă de instanţă, reclamanţii A. şi B. au solicitat obligarea pârâţilor C. şi D. să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în oraşul Rupea, str. x, jud. Braşov, să se constate că titlul de proprietate pe care pârâţii îl deţin cu privire la acest imobil, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. x/21.01.2002, nu este valabil, motiv pentru care să se dispună evacuarea lor din imobil.

În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că sunt proprietari tabulari ai imobilului şi că au dobândit dreptul de proprietate prin sentinţa nr. 53 din 28 ianuarie 2011 a Tribunalului Braşov, modificată prin decizia nr. 759 din 9 iunie 2011 a Curţii de Apel Braşov, prin care Oraşul Rupea a fost obligat să elibereze dispoziţie de restituire în natură a imobilului, fapt ce s-a concretizat prin emiterea Dispoziţiei nr. 305 din 14 august 2013.

Referitor la contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 21 ianuarie 2002, încheiat de pârâţii C. şi D. cu Primăria Oraşului Rupea asupra apartamentului situat în Rupea, str. x, jud. Braşov, ulterior înregistrării pe rolul Oraşului Rupea a notificării formulate de reclamanţi în baza Legii nr. 10/2001, se constată că prin decizia nr. 759 din 9 iunie 2011 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale s-a reţinut reaua-credinţă a pârâtei, pe motiv că imobilul era înscris în cartea funciară pe numele proprietarilor iniţiali (reclamanţilor).

Prin sentinţa civilă nr. 99 din 13 mai 2014, Tribunalul Braşov a respins cererile de chemare în judecată conexe, care au avut ca obiect constatarea nulităţii absolute a Dispoziţiei nr. 305 din 14 august 2013, emise de Oraşul Rupea (dosarul nr. x/2013 al Tribunalului Braşov) şi anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 21 ianuarie 2002, încheiat de pârâţii C. şi D. cu Primăria Oraşului Rupea (dosarul nr. x/2013 al Judecătoriei Rupea).

Motivul care a determinat adoptarea acestei soluţii a constat în faptul că s-a reţinut că dreptul la restituirea în natură a imobilului a fost stabilit irevocabil prin sentinţa civilă nr. 53 din 28 ianuarie 2011 a Tribunalului Braşov, irevocabilă prin decizia civilă nr. 759/R din 9 iunie 2011 a Curţii de Apel Braşov, în sensul recunoaşterii depline a dreptului de proprietate al reclamanţilor şi asupra terenului, reţinându-se că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil.

Faţă de împrejurarea mai sus relevată, astfel cum corect a apreciat şi instanţa de apel, în speţă este incidentă ipoteza reglementată de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, conform căreia chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au dreptul la restituirea preţului actualizat plătit.

Alin. (3) al aceluiaşi articol stipulează că "Restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995,cu modificările ulterioare."

Aceste norme de drept material, inserate într-o lege specială, Legea nr. 10/2001, derogă de la dreptul comun reprezentat de art. 1337 C. civ. ("Răspunderea pentru evicţiune"), în ceea ce priveşte părţile raportului obligaţional, instituind în sarcina Ministerului Finanţelor Publice, în numele Statului Român, obligaţia de restituire a preţului actualizat, plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Astfel, contrar susţinerilor sale, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, are legitimare procesuală pasivă în cauzele formulate în temeiul art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aspect ce nu presupune ipoteza existenţei culpei sale, ca premisă a atragerii sale în proces, în această calitate.

Calitatea procesuală pasivă a Statului Român de a sta în proces este determinată de dispoziţiile legale menţionate, Ministerul Finanţelor Publice, în atribuţiile sale de gestionar, în numele său, având obligaţia de restituire a preţului din fondul constituit în condiţiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Potrivit acestor dispoziţii legale, sumele obţinute din vânzarea imobilelor către chiriaşi se constituie într-un fond extrabugetar, la dispoziţia Ministerului Finanţelor, şi, în mod corespunzător, din acelaşi fond, se achită, în condiţiile legii, sumele reprezentând preţul actualizat sau valoarea de piaţă a imobilului, conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Fiind indubitabilă formularea cuprinsă în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, prin care legiuitorul a atribuit calitate procesuală pasivă Statului, prin Ministerului Finanţelor Publice, în litigiile care vizează restituirea preţului plătit de chiriaşii dobânditori ai imobilelor în baza Legii nr. 112/1995, se constată că acesta este subiectul de drept obligat în raportul juridic, ce are, în plan procesual, calitate procesuală pasivă.

Reglementarea acestei norme juridice exclude aplicarea principiului relativităţii efectelor contractului, motiv pentru care se constată că este nefondată critica prin care recurentul a susţinut că intimata-chemată în garanţie, Unitatea Administrativ Teritorială Oraşul Rupea, are calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât este semnatara contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, în calitate de vânzător, având şi obligaţia de garanţie pentru evicţiune.

Înalta Curte reţine că nu este relevantă identitatea vânzătorului din cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, întrucât vânzătorul real a fost Statul Român, în calitatea sa de proprietar al bunurilor naţionalizate, având, din această perspectivă, obligaţia legală corelativă de restituire a preţului actualizat.

Cât priveşte critica referitoare la dezlegarea dată de instanţa de apel prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamanţilor, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acesteia.

Astfel cum s-a arătat, contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 21 ianuarie 2002, încheiat de pârâţii C. şi D. cu Primăria Oraşului Rupea asupra apartamentului situat în Rupea, str. x, jud. Braşov, nu a fost anulat prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă până la momentul promovării prezentului litigiu.

Deşi pe rolul Judecătoriei Rupea a fost înregistrată, sub nr. x/2013, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Oraşul Rupea, prin primar, ce a avut ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare mai sus menţionat, iar, pe rolul Tribunalului Braşov, a fost înregistrată, sub nr. x/2013, acţiunea civilă promovată de reclamanţii C. şi D., în contradictoriu cu reclamanţii A. şi B. şi Oraşul Rupea, prin care s-a solicitat să se constate nulitatea absolută a Dispoziţiei nr. 305 din 14 august 2013, prin sentinţa civilă nr. 99 din 13 mai 2014, Tribunalul Braşov a respins aceste cereri conexe, astfel că demersurile judiciare iniţiate au eşuat.

Motivul pentru care Tribunalul Braşov, prin sentinţa civilă nr. 99 din 13 mai 2014, a respins cererea a fost determinat de faptul că a constatat că dreptul reclamanţilor A. şi B. la restituirea în natură a imobilului a fost stabilit prin sentinţa civilă nr. 53/D din 28 ianuarie 2011 a Tribunalului Braşov, irevocabilă prin decizia civilă nr. 759/R din 9 iunie 2011 a Curţii de Apel Braşov, pronunţate în dosarul nr. x/2010.

Reţinând aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că este corectă ipoteza instanţei de apel, conform căreia prescripţia dreptului la acţiunea în garanţie pentru evicţiune curge de la data la care s-a constatat nulitatea titlului vânzătorului, iar o astfel de nulitate nu a fost declarată niciodată anterior prezentului proces.

Contractul de vânzare-cumpărare ce a stat la baza cererii de restituire a preţului a fost desfiinţat în prezentul litigiu prin hotărârea instanţei de fond, respectiv prin sentinţa nr. 166 din 24 iunie 2019 a Tribunalului Braşov, secţia I civilă, prin care s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., s-a constatat nevalabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 21 ianuarie 2002, pârâţii C. şi D. fiind obligaţi să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul.

Astfel, la data formulării acţiunii pendinte s-a produs tulburarea efectivă, de drept, a cumpărătorilor în stăpânirea bunului dobândit în baza Legii nr. 112/1005, acesta fiind momentul de referinţă de la care a început să curgă prescripţia dreptului material la acţiune, prin care reclamanţii au solicitat constatarea nevalabilităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 21 ianuarie 2002.

Faţă de considerentele expuse, reţinând că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale, sub toate aspectele criticate prin motivele de recurs, nefiind îndeplinite condiţiile de incidenţă a cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) din acelaşi act normativ, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de chematul în garanţie Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, împotriva deciziei nr. 1653 din 2 decembrie 2019 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă.

Reţinând incidenţa prevederilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată", în baza acestor norme legale Înalta Curte va obliga pe recurentul-chemat în garanţie la plata către intimaţii-pârâţi D. şi C. a sumei de 4.098,76 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de chematul în garanţie Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, împotriva deciziei nr. 1653 din 2 decembrie 2019 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă.

Obligă pe recurentul-chemat în garanţie la plata către intimaţii-pârâţi D. şi C. a sumei de 4.098,76 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 iulie 2020.