Unsubstantiated cassation on prescription of interwar external state bonds: failure to rebut lower court's exigibility analysis renders appeal null

Şedinţa publică din data de 15 iulie 2020

Analizând recursul în conformitate cu dispoziţiile art. 499 teza a II - a C. proc. civ., potrivit cărora "în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivele de casare", Înalta Curte constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 18 aprilie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală de Trezorerie şi Datorie Publică la plata împrumutului extern cu dobândă în aur din 1922-1929-1931, precum şi a dobânzilor legale ale acestora, după cum urmează: obligaţiunea externă - bon 100 de Lire sterline având valoarea nominală de 100 Lire sterline cu dobânda de 4% aur, emisă în anul 1922 cu 10 cupoane neachitate din 44 emise cu scadenţă la data de 01.11.1952 (valoarea actualizată: 37.171.000 RON), obligaţiunea externă - titlu 5000 Franci aur având valoarea nominală de 5000 de franci aur cu o dobândă de 4% aur, emisă în anul 1929 cu 25 de cupoane neachitate din 41 emise cu scadenţă la data de 01.07.1970 (valoare actualizată: 5.596.706.000 RON), obligaţiunea externă - renta unificată amortibilă având valoare nominală de 1000 franci francezi cu o dobândă de 7, 5 % emisă în anul 1931 cu 15 cupoane neachitate din 40 emise, cu scadenţă la 01.04.1951 (valoare actualizată: 22.658.000 RON), să se constate că împrumuturile externe contractate de pârât au caracter de titlu executoriu de plată, în temeiul legilor de emisiune, cu cheltuieli de judecată.

În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile din Decretul nr. 2868 şi Decretul 4542 publicate în Monitorul Oficial din 24.06.1922 şi 03.11.1922, Acordul din 31.05.1928, ratificat prin Legea publicată în Monitorul Oficial nr. 165/1928, Contract de împrumut din 07.02.1929, promulgat cu Decretul nr. 801 din 18.03.1931, publicat în Monitorul Oficial nr. 64 bis, Acordul dintre Guvernul României şi Guvernul Regatului Suediei din 24.06.2001.

2. Judecata în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 2122 din 22 octombrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune şi a respins acţiunea, ca prescrisă.

3. Judecata în apel

Prin decizia civilă nr. 1297A din 16 octombrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 2122 din 22 octombrie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

4. Judecata în recurs. Completul de filtru.

Împotriva deciziei civile nr. 1297A din 16 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs reclamantul A..

Dosarul a fost înregistrat la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 26 noiembrie 2019 şi a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 10.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu trimiterea cauzei spre o nouă judecată.

În susţinerea căii de atac, recurentul-reclamant a susţinut că a formulat cererea de chemare în judecată la data de 18 aprilie 2018, dată la care termenul de prescripţie de 5 ani nu era depăşit.

În acest sens, recurentul a precizat că a achiziţionat titlurile de tezaur în cursul lunii septembrie 2016, astfel că nu avea posibilitatea de a formula acţiunea anterior.

În continuare, a arătat că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile art. 2502 C. civ. care reglementează imprescriptibilitatea dreptului la acţiune, precum şi art. 2504 C. civ. care reglementează prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa garantată, în opinia acestuia, dreptul la acţiune nefiind derivat dintr-un raport juridic intervenit cu debitorul sau pe o succesiune de astfel de drepturi personale ci, are ca fundament proprietatea asupra titlurilor.

5. Considerentele Înaltei Curţi

Examinând, cu prioritate, admisibilitatea în principiu a recursului din perspectiva posibilităţii încadrării criticilor formulate în motivele de recurs, prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Recursul este o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată numai în termenul şi condiţiile expres prevăzute de lege.

Conform art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar, în conformitate cu prevederile art. 488 din acelaşi cod, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute în cuprinsul acestui articol.

Prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. statuează că recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din acelaşi cod.

Aceeaşi sancţiune intervine şi în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din cele statuate de art. 489 alin. (2) din acelaşi act normativ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Aşadar, pe lângă cerinţa încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în caz contrar, neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.

Înalta Curte reţine că, în prezentul litigiu, a fost respinsă, ca prescrisă, acţiunea formulată de reclamantul A. prin care a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală de Trezorerie şi Datorie Publică la plata împrumutului extern cu dobândă în aur din anii 1922-1929-1931, precum şi a dobânzilor legale ale acestora, aferente celor trei obligaţiuni externe deţinute.

În esenţă, prima instanţă a constatat că, în perioada încheierii contractelor de împrumut public, anii 1922-1929-1931, erau în vigoare dispoziţiile art. 1907 din C. civ. care prevedeau un termen de prescripţie de 5 ani. În ceea ce priveşte dreptul de a cere restituirea sumelor de bani, pentru toate ratele neachitate de stat la 01 mai 1947, acesta s-a împlinit la 01 mai 1952.

Curtea de apel a confirmat soluţia primei instanţe, prin decizia civilă nr. 1297 A din data de 16 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, atacată cu recurs de către reclamantul A., reţinând că, deşi, în speţă, dreptul reclamantului de a valorifica, în instanţă, sumele decurgând din cele trei titluri de valoare, nu era supus termenelor speciale de prescripţie reglementate prin Legea nr. 142/1947 şi Decretul nr. 124/1948, acţiunea formulată de acesta este prescriptibilă. În privinţa termenelor de prescripţie incidente, instanţa de apel a reţinut că acestea sunt:termenul de prescripţie de cinci ani, prevăzut de art. 1907 din C. civ. (pentru dobânzile care au început să curgă anterior intrării în vigoare a Decretului nr. 167/1958) respectiv termenul de prescripţie de trei ani, prevăzut de dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, pentru valoarea titlurilor şi a restului de dobânzi.

În privinţa momentului de început al curgerii prescripţiei, s-a reţinut că, în lipsa unei funcţionări reale a statului de drept, pe perioada regimului comunist, trebuie considerat că prescripţia a început să curgă de la momentul înlăturării acestui regim, respectiv 01 ianuarie 1990.

În ceea ce priveşte aspectele de nelegalitate invocate prin memoriul de recurs, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant nu a formulat critici propriu-zise la adresa soluţiei instanţei de apel, ci s-a limitat la a susţine că, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 2502 C. civ. care reglementeză imprescriptibilitatea dreptului la acţiune, precum şi art. 2504 C. civ. care reglementeză prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa garantată, respectiv că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că la data de 01 ianuarie 1990 a început să curgă termenul de prescripţie, având în vedere că acesta nu a invocat un raport juridic cu debitorul şi nici o succesiune de raporturi juridice personale ci, s-a întemeiat pe proprietatea titlului.

Astfel, pe lângă caracterul confuz şi contradictoriu al argumentelor inserate în memoriul de recurs referitoare la caracterul prescriptibil/imprescriptibil al dreptului la acţiune exercitat în cauză, referirea generică a recurentului la incidenţa dispoziţiilor art. 2502 C. civ. şi art. 2504 din noul C. civ., fără ca acesta să combată în vreun fel argumentele instanţei de apel, referitoare la determinarea momentului de început al prescripţiei şi a normelor legale aplicabile nu are aptitudinea de a susţine o critică de nelegalitate susceptibilă de cenzură în recurs.

Înalta Curte reţine că argumentele aduse în susţinerea acestei critici nu se subsumează dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocate de recurent, care presupun nu numai indicarea normei pretins încălcate sau greşit aplicate, ci şi arătarea argumentelor juridice, de natură să conducă la incidenţa acestui caz de casare a hotărârii atacate.

În acest sens, Înalta Curte menţionează că simpla indicare a unor texte de lege nu este suficientă pentru declanşarea mecanismului de exercitare a recursului, ci este necesar a fi indicate motivele pentru care titularul cererii de recurs apreciază că dezlegarea dată de instanţa care a pronunţat hotărârea atacată nu este conformă cu prevederile legale invocate.

Cu alte cuvinte, recurentul-reclamant, deşi şi-a fundamentat recursul pe prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., nu a explicitat în ce constă greşeala instanţei care a pronunţat hotărârea atacată din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., raportat la argumentele avute în vedere de curtea de apel care au vizat momentul începerii curgerii, respectiv, cel al împlinirii termenului de prescripţie al dreptului reclamantului de a se adresa instanţei pentru valorificarea drepturilor pretinse, raportat la dispoziţiile legale în vigoare la epoca la care obligaţia de restituire a împrumutului şi cea de plată a dobânzilor au devenit scadente şi la succesiunea în timp a prevederilor legale care reglementează materia prescripţiei extinctive.

În plus, în speţă, nu poate fi ignorat faptul că, raţionamentul instanţei de apel a avut drept premisă, statuarea primei instanţe, necontestată în apel, în sensul că, pretinzând obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală de Trezorerie şi Datorie Publică la plata împrumutului extern cu dobândă în aur din 1922-1929-1931, precum şi a dobânzilor legale ale acestora, dreptul litigios dedus judecăţii - corelativ obligaţiei emitentului obligaţiunilor externe de a restitui sumele împrumutate şi dobânzile aferente acestor instrumente financiare - este un drept de creanţă, prescriptibil extinctiv, iar nu dreptul de proprietate asupra obligaţiunilor (care, prin ipoteză se regăsesc în posesia reclamantului).

Or, această identificare a obiectului şi cauzei cererii de chemare în judecată nu a fost contestată în apel de către recurentul reclamant, iar prin decizia atacată cererea formulată împotriva pârâtului a fost analizată în aceste limite.

În acest context, instanţa de apel a reţinut că cele trei titluri de valoare provin din împrumuturi contractate în perioada 1921-1931, iar ceea ce se urmăreşte în cauză este încasarea valorii acestora şi a dobânzilor.

Cum reclamantul nu a contestat în apel modalitatea în care, în speţă, prima instanţă a tranşat asupra cadrului procesual obiectiv, alegaţiile recurentului formulate doar în calea de atac a recursului, vizând natura dreptului dedus judecăţii, nu pot fi apreciate ca fiind admisibile, acesta nesocotind astfel, existenţa judecăţii anterioare şi scopul exercitării controlului de legalitate în recurs care este cel al verificării conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile situaţiei de fapt astfel cum aceasta a fost stabilită de către instanţele de fond.

Tot astfel, invocând faptul că termenul de prescripţie nu este împlinit, faţă de împrejurarea că a recurentul a intrat în posesia obligaţiunilor în luna septembrie 2016, acesta ignoră raţionamentul instanţei de apel care a reţinut, în speţă, că în cazul obligaţiei de restituire a împrumutului extern, prescripţia a început să curgă de la data când obligaţia a devenit exigibilă. Cum în speţă, s-a constatat că, obligaţiunile au avut ca termen de maturitate 81 de semestre, instanţa de apel, luând în considerare, totodată, incidenţa cauzei de suspendare a cursului prescripţiei, întemeiată pe împiedicarea reclamantului de a acţiona în perioada regimului comunist, a reţinut că, termenele de prescripţie, de cinci şi respectiv, trei ani, care, au început să curgă cel mai târziu la data de 01.01.1990, erau împlinite cu mult anterior datei formulării cererii de chemare în judecată.

În acest context, întrucât naşterea dreptului la acţiunea în restituirea împrumutului şi a dobânzilor aferente, nu este influenţată de momentul încheierii actului juridic prin care recurentului i-au fost transmise obligaţiunile ci, aşa cum s-a statuat de către instanţa de apel, începutul prescripţiei este reprezentat de data la care obligaţia pârâtului a devenit exigibilă, susţinerea din recurs vizând dobândirea de către reclamant a posesiei obligaţiunilor externe, în luna septembrie 2016, aşadar ulterior momentului la care s-a împlinit prescripţia, nu are aptitudinea de evidenţia aspecte de nelegalitate care să vizeze aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor legale reţinute în soluţionarea apelului.

Aşa fiind, se reţine că nici acest argument nu tinde a demonstra, în concret, nelegalitatea raţionamentului instanţei de apel care a fundamentat soluţia de respingere a apelului declarat de reclamant împotriva hotărârii primei instanţe.

În aceste condiţii, cum susţinerile recurentului-reclamant nu constituie veritabile critici ale argumentelor prezentate de instanţa de apel în fundamentarea soluţiei date, apte de a fi circumscrise motivelor de casare din art. 488 C. proc. civ., şi constatând că nu se identifică motive de ordine publică care să poată fi reţinute din oficiu în raport de prevederile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ. va anula recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1297 A din data de 16 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1297 A din data de 16 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., decizia nu este supusă niciunei căi de atac şi se comunică părţilor, conform art. 427 alin. (1) C. proc. civ.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 iulie 2020.