Spousal liability for mortgage-backed loan: inadmissibility of cassation for failure to formulate concrete legal criticism on marital debt

Şedinţa publică din data de 15 iulie 2020

Analizând recursul în conformitate cu dispoziţiile art. 499 teza a II - a C. proc. civ., potrivit cărora "în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivele de casare", Înalta Curte constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara la data de 25 iulie 2017, reclamanta A., a chemat în judecată pe părâţii B. şi C. ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate că între părţi, la data de 27 decembrie 2006, a intervenit o convenţie de împrumut prin care reclamanta a împrumutat pârâţii cu suma de 62000 euro, să se dispună obligarea acestora la plata sumei de 61.500 euro, nerestituite, precum şi înscrierea unei ipoteci legale în favoarea reclamantei pentru suma rămasă nerestituită asupra imobilului situat în sat Giarmata, judeţul Timiş, evidenţiat în CF nr. x Giarmata, nr. cad. x, până la restituirea împrumutului.

2. Judecata în primă instanţă

Ca urmare a declinării competenţei de soluţionare a cauzei de către Judecătoria Timişoara prin sentinţa civilă nr. 863 din data de 30 ianuarie 2018, acţiunea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de 08.02.2018.

Prin sentinţa civilă 162 din 18.02.2019, Tribunalul Timiş a admis, în parte, acţiunea formulată de către reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B. şi a dispus obligarea acestuia la restituirea sumei de 61.500 euro, în echivalent RON la data plăţii cu titlu de restituire împrumut, şi a respins, în rest, cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

3. Judecata în apel

Prin decizia civilă nr. 198 din 10 octombrie 2019, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins apelurile formulate de către reclamanta A. şi de către pârâtul B. împotriva sentinţei civile nr. 162 din 18.02.2019, pronunţată de Tribunalul Timiş.

4. Judecata în recurs. Completul de filtru.

Împotriva deciziei curţii de apel a formulat recurs pârâtul B..

Cererea de recurs a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 06 ianuarie 2020, fiind repartizată aleatoriu, spre soluţionare, Completului de filtru nr. 10.

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul-pârât a solicitat admiterea căii de atac exercitate, schimbarea, în tot, a deciziei civile nr. 198 din 10.10.2019 a Curţii de Apel Timişoara, şi implicit, schimbarea, în parte, a încheierii din 25.06.2018 a Tribunalului Timiş, în ceea ce priveşte admiterea excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei, C., precum şi schimbarea, în parte, a sentinţei civile nr. 162/PI/2019 a Tribunalului Timiş, cu consecinţa respingerii, ca neîntemeiate, a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei, C. şi admiterii, astfel cum a fost formulată, a cererii de chemare în judecată.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În argumentarea motivului de recurs invocat, recurentul-pârât, după o prezentare a situaţiei de fapt şi a soluţiilor pronunţate de instanţele de fond, filele x, a susţinut că atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel, în mod greşit, au soluţionat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C., fără a administra probe din care să rezulte că aceasta a fost parte în contractul de împrumut (în sensul de negotium), instanţa de apel respingând, în mod nelegal, probatoriul solicitat în acest sens de către recurentul-pârât, cât şi către reclamantă.

În continuare, în motivare, a invocat că probele administrate în cauză au dovedit împrejurarea că împrumutul a fost acordat ambilor pârâţi, pârâta C. a fost parte în contractul de împrumut, cât şi faptul că nevoia locativă este o nevoie obişnuită a familiei.

În raport de prevederile art. 36 din C. proc. civ., a susţinut că subiecţii raportului juridic dedus judecăţii sunt reprezentaţi de reclamanta A., în calitate de creditor împrumutător, şi de pârâţii C. şi B., în calitate de debitori împrumutaţi; suma de bani împrumutată de reclamanta A., la data de 27.12.2006, respectiv 62.000 Euro, a fost folosită de către ambii pârâţi, soţi la momentul respectiv, în vederea achizionării terenului înscris în CF nr. x Giarmata şi edificării pe acest teren a construcţiei locuinţă, intabulată pe numele ambilor soţi, suma de bani împrumutată fiind destinată susţinerii nevoilor căsătoriei.

De asemenea, a mai arătat că, potrivit art. 32 lit. c) din Codul familiei, având în vedere că ambii soţi au beneficiat de pe urma împrumutului, chiar dacă înscrisul constatator a fost scris şi semnat doar de către B., datoria este una comună, iar obligaţia de restituire incumbă amândurora.

Din această perspectivă, a opinat că, potrivit legii, consimţământul unuia dintre soţi este suficient pentru a se perfecta contractul de împrumut pentru susţinerea nevoii locative a familiei, iar din această perspectivă suma de bani împrumutată de la reclamanta A. a fost destinată achiziţionării imobilului locuinţă, care a fost intabulat pe numele ambilor soţi.

În opinia recurentului-pârât, obligaţia contractată în timpul căsătoriei este comună dacă sunt îndeplinite trei condiţii, respectiv ca aceasta să izvorască dintr-un raport juridic, în speţă fiind vorba despre un contract de împrumut, obligaţia să fie asumată de către cel puţin unul dintre soţi, cu scopul îndeplinirii nevoilor obişnuite ale căsătoriei (în cauză, obligaţia a fost asumată de unul dintre soţi pentru îndeplinirea nevoii locative a familiei).

Chiar şi în ipoteza lipsei consimţământului pârâtei C. la momentul perfectării contractului de împrumut, a opinat că nu se poate reţine nulitatea absolută a contractului, atât timp cât consimţământul celuilalt soţ nu era necesar la momentul perfectării contractului de împrumut, acesta fiind valabil doar în baza acordului celuilalt dintre soţi, împrumutul, în sens de negotium, fiind asumat de către ambii soţi, având în vedere că suma de bani împrumutată a fost destinată achiziţionării şi edificării unui imobil necesar satisfacerii nevoii locative a familie.

În acest sens, a susţinut că ambele instanţe au apreciat în mod greşit că nevoia locativă nu este o nevoie obişnuită, de bază a unei căsnicii, a unei familii

5. Apărările formulate în cauză.

La data de 10 februarie 2020, intimata-pârâtă C., prin avocat D., conform împuternicirii aflate la fila x, a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare, în raport de prevederile art. 486 alin. (3) din C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului.

La data de 24 februarie 2020, intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat admiterea recursului.

La data de 02 martie 2020, respectiv la data de 03 martie 2020, intimata-reclamantă A. şi recurentul-pârât B. au formulat răspuns la întâmpinare prin care au solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului invocată de intimata-pârâtă C..

6..Considerentele instanţei de recurs.

Examinând, cu prioritate, admisibilitatea în principiu a recursului din perspectiva posibilităţii încadrării criticilor formulate în motivele de recurs, prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Prin cererea de recurs, recurentul-pârât a precizat că exercită recurs împotriva deciziei civile nr. 198 din 10.10.2019 a Curţii de Apel Timişoara şi, "implicit, împotriva încheierii din 25.06.2018 si a sentinţei civile nr. 162/PI/2019 ale Tribunalului Timiş."

Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, se constată că împotriva încheierii din 25.06.2018 si a sentinţei civile nr. 162/PI/2019 ale Tribunalului Timiş, recurentul-pârât a exercitat apel, soluţionat prin decizia ce face obiectul prezentului recurs, în sensul respingerii acestuia.

Conform art. 460 alin. (1) din C. proc. civ., "O cale de atac poate fi exercitată împotriva unei hotărâri numai o singură dată, dacă legea prevede acelaşi termen de exercitare pentru toate motivele existente la data declarării acelei căi de atac.". De asemenea, conform art. 97 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Ca atare, în aplicarea prevederilor legale redate, Înalta Curte constată că obiectul recursului exercitat de recurentul-pârât B. este reprezentat de decizia curţii de apel nr. 198 din 10 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, apreciind că trimiterea recurentului la sentinţa civilă nr. 162/PI/2019 şi la încheierea din 25.06.2018, ambele pronunţate de Tribunalul Timiş, a urmărit doar reformarea hotărârii instanţei de apel care le-a validat.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiaşi articol sancţionează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Totodată, conform dispoziţiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeaşi sancţiune intervine şi în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488, astfel cum rezultă din cele statuate de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, a motiva recursul presupune, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

În acelaşi timp, dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează situaţia încălcării de către instanţa de apel a normelor de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greşită a normei corespunzătoare situaţiei de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.

În cauza de faţă, se constată că prin decizia recurată, curtea de apel a reţinut că, în raport de probele administrate şi cu legala aplicare a prevederilor art. 1576, art. 1191, art. 1197 şi art. 1180 din C. civ. de la 1864, în mod întemeiat, tribunalul a statuat că pârâta C. nu justifică legitimare procesuală pasivă în cauză.

Totodată, a reţinut că, în cauză, părţile nu se prevalează de existenţa unui început de dovada scrisă provenită de la pârâta C., nefiind incidente prevederile art. 1197 alin. (2) din C. civ. de la 1864.

De asemenea, a mai reţinut că pentru dovedirea încheierii contractului de împrumut şi de către pârâta C., în temeiul de art. 1191 alin. (1) C. civ. din 1864, se impune exhibarea unui înscris autentic sau sub semnătură privată, proba cu martori sau prezumţii, nefiind admisibilă în această situaţie. Or, din cuprinsul înscrisului "Act de împrumut" încheiat la data de 27 decembrie 2006, rezultă că pârâta C. nu a semnat contractul de împrumut, aceasta nefiind parte la întocmirea lui.

În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia perfectarea contractului de împrumut de către unul dintre soţi, obligă şi pe celălalt soţ la restituirea sumei împrumutate, curtea de apel a statuat că în raport de dispoziţiile art. 32 lit. c) din Codul familiei, cheltuielile pentru nevoile locative, ca nevoi obişnuite ale familiei, nu poate viza achiziţionarea unor bunuri de valoare, cum este aceea de cumpărare a unui teren şi de edificare a unei locuinţe.

Înalta Curte constată că recurentul-pârât B. a indicat ca temei de drept al cererii de recurs dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., însă, în motivarea incidenţei acestuia nu a expus argumente apte a fi subsumate motivului de casare indicat şi nici conţinutul acestora nu permite încadrarea, de către instanţă, în niciunul dintre celelalte motive de casare, reglementate de prevederile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Astfel, în esenţă, după prezentarea pe larg a situaţiei de fapt ce a generat prezentul litigiu şi a soluţiilor pronunţate de către instanţele de fond (filele x din memoriul de recurs), recurentul-pârât B. a susţinut nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva soluţiei de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C..

În argumentarea acestei critici, recurentul -pârât a susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a respins cererea de probatorii formulată referitoare la calitatea de parte în contractul de împrumut a pârâtei C. şi a respins cererea privind admisibilitatea interogatoriului acesteia.

Or, potrivit dispoziţiilor art. 479 alin. (2) din C. proc. civ., aprecierea asupra necesităţii probelor este atributul exclusiv al instanţei de apel.

Tot astfel, deşi solicită instanţei de recurs să constate că în mod greşit s-a constatat că pârâta C. nu este parte în contractul de împrumut şi deci nu are calitate procesuală pasivă în cauză, iar pe de altă parte, că obligaţia asumată prin contractul de împrumut perfectat nu este una comună, recurentul-pârât B. nu invocă nicio dispoziţie legală a cărei aplicare şi interpretare greşită ar fi condus instanţa de apel la pronunţarea soluţiei contestate, ci doar se rezumă în a susţine că "este evident că pârâta-intimată C. susţine în mod neîntemeiat şi nelegal că nu are calitate procesuală pasivă atâta timp cât, urmare a împrumutului contractat, am dobândit în proprietate devălmaşă o locuinţă (teren şi construcţie);" respectiv că, "potrivit legii, consimţământul unui soţ este suficient pentru a se perfecta contractul de împrumut pentru susţinerea nevoii locative a familiei; suma de bani împrumutată de la reclamanta A. a fost destinată achiziţionării imobilului locuinţă, fiind intabulat pe numele ambilor soţi, şi ca atare, sunt incidente prevederile art. 32 lit. c) din Codul familiei".

Or, simpla redare a propriilor considerente care ar justifica o altă situaţie de fapt decât cea reţinută de către instanţa de apel sau a invocării unor norme legale, fără formularea unor critici concrete cu privire la soluţia pronunţată de curtea de apel, nu poate echivala cu o motivare a căii de atac, în sensul dispoziţiilor art. 489 alin. (1) din C. proc. civ. şi care să permită exercitarea controlului de legalitate.

În speţă, recurentul-pârât a pretins că obligaţia asumată prin încheierea contractului de împrumut cu reclamanta A. este una comună, având ca în vedere calitatea de soţi a celor doi pârâţi, la momentul contractării împrumutului.

În apel, pentru a reţine că pârâta C. nu are calitate procesuală pasivă în cauză, iar obligaţia asumată prin contractul de împrumut nu este una comună, în sensul art. 32 lit. c) din Codul familiei, instanţa devolutivă a concluzionat, în urma administrării de probatorii şi a analizei acestora, şi în raport de prevederile art. 1180, art. 1191 şi art. 1197 din Codul de civil de la 1864, că din cuprinsul contractului de împrumut din data de 27 decembrie 2006, nu rezultă că aceasta a participat la încheierea acestuia şi ca atare, nu poate fi obligată la restituirea împrumutului. Astfel, s-a reţinut, în esenţă, că art. 32 lit. c) din Codul familiei are în vedere necesităţi curente ale familiei, precum procurarea folosinţei locuinţei, iar nu şi cele de achiziţionare unor bunuri de valoare.

În acest sens, s-a reţinut că încheierea de către recurentul-pârât B., în calitate de debitor, a unui contract de împrumut cu reclamanta A., în calitate de creditoare, în vederea achiziţionării terenului înscris în CF nr. x Giramata şi pentru edificarea locuinţei situate în aceeaşi localitate, judeţul Timiş, nu reprezintă o nevoie obişnuită a familiei, aptă a crea obligaţii în sarcina ambilor soţi, astfel cum impun dispoziţiile art. 32 lit. c) din Codul familiei.

Or, în contextul în care, potrivit doctrinei şi jurispridenţei, nevoile obişnuite la căsătoriei se apreciază şi în funcţie de nivelul de trai al soţilor, astfel încât dacă datoriile contractate au o valoare mai mare decât nevoile obişnuite ale căsătoriei, acestea sunt datorii proprii ale soţului debitor, rezultă că o atare apreciere excedează cenzurii instanţei de recurs care nu poate viza modalitatea de apreciere a probelor, raportată la situaţia de fapt.

Înalta Curte constată astfel că, deşi au fost indicate ca temei juridic al cererii de recurs dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., situaţiile reglementate de acest text legale nu se regăsesc în criticile formulate, care nu aduc în discuţie o ipoteză de aplicare greşită în cauză sau de încălcare a art. 1180, art. 1191 sau art. 1197 din C. civ. de la 1864 sau a art. 32 lit. c) din Codul familiei, în raport de care instanţa de apel şi-a argumentat silogismul juridic.

În ceea ce priveşte susţinerile potrivit cărora consimţământul expres al pârâtei C. la perfectarea contractului de împrumut nu era necesar, având în vedere calitatea acestora de soţi, acestea rămân simple alegaţii în lipsa unor critici concrete care să vizeze argumentele reţinute de către instanţei de apel cu privire la aceste chestiuni.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că aspectele dezvoltate de recurentul-pârât în cuprinsul cererii de recurs referitoare la respingerea cererii de probatorii precum şi susţinerile conform cărora, în mod greşit, instanţa nu a încuviinţat cererea privind interogatoriul pârâtei C., vizează aprecierea probelor şi situaţia de fapt a speţei, nereprezentând veritabile critici de nelegalitate a hotărârii instanţei de apel, astfel încât nu pot face obiectul analizei în calea de atac a recursului, care, potrivit art. 486 alin. (3) C. proc. civ., urmăreşte să supună instanţei examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aşa fiind, Înalta Curte nu poate proceda la o reapreciere a probelor cu privire la calitatea procesuală pasivă a pârâtei C., în contextul în care această chestiune ar presupune o reanalizare a situaţiei de fapt, incompatibilă cu structura recursului.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va anula recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 198 din data de 10 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 198 din data de 10 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., decizia nu este supusă niciunei căi de atac şi se comunică părţilor, conform art. 427 alin. (1) C. proc. civ.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 iulie 2020.