Revindication appeal quashed and remanded for retrial over erroneous remand of joined claims.

Şedinţa publică din data de 15 iulie 2020

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti sub nr. x/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii: B. S.A., B. S.A, C., D., E., F., G. şi H., solicitând instanţei, ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtei S.C. B. S.A la lăsarea în deplină proprietate şi liniştită posesie către reclamant şi către pârâţii persoane fizice a imobilului înscris în cartea funciară nr. x a municipiului Bucureşti sectorul 1, număr cadastral x, situat la adresa din Bucureşti, Bulevardul x, sector 1 compus din teren şi construcţie şi rectificarea cărţii funciare nr. x a municipiului Bucureşti sectorul 1, poziţia B5, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei S.C. B. S.A. şi al intabulării dreptului de proprietatea în favoarea reclamantului şi pârâţilor persoane fizice.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 563 şi ale art. 643 C. civ.

Pârâta B. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a judecătoriei şi excepţia lipsei calităţii procesuale active, iar pe fond, a solicitat respingerea acţiunii în revendicare.

Aceeaşi pârâtă a formulat şi o cerere de chemare în garanţie, prin care a solicitat obligarea chematei în garanţie Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (AAAS), în cazul în care bunul revendicat va fi restituit în natură, în calitate de succesoare în drepturi şi obligaţii a fostului FPS, la plata către pârâtă, în calitate de succesoare în drepturi şi obligaţii a S.C. B. S.A., a sumei de 10.815.478,14 RON, reprezentând valoarea imobilului revendicat înregistrată în contabilitate.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1999.

La data de 16.05.2015, reclamantul A. a formulat cerere adiţională, prin care a solicitat obligarea pârâtei S.C. B. S.A. la plata sumei de 39.582 Euro reprezentând contravaloarea chiriilor încasate până la data prezentei cereri şi în continuare, până la data restituirii imobilului revendicat către coproprietari.

Pârâta S.C. B. S.A. a formulat întâmpinare la cererea adiţională, prin care a contestat cuantumul chiriei obţinute, susţinând că a încasat 9000 de euro în perioada ianuarie - septembrie 2015 şi, respectiv, 6000 de euro începând cu luna octombrie 2015, iar nu suma de 12000 de euro aşa cum a pretins reclamantul.

Aceeaşi pârâtă a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat obligarea reclamantului-pârât reconvenţional A. la plata cheltuielilor efectuate pentru obţinerea chiriilor (fructelor) în conformitate cu prevederile art. 550 alin. (4) şi art. 1645 alin. (2) C. civ., pentru întreaga perioadă pentru care vor fi restituite fructele.

2. Hotărârile pronunţate în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 11470/23.06.2016, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 06.07.2016 sub nr. x/2016.

La 17 octombrie 2016, pârâta S.C. B. S.A. a depus cerere prin care a achiesat la acţiunea în revendicare şi rectificare carte funciară formulată de reclamantul A., în limita deciziei nr. 1342/23.09.2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2003.

La data de 15.11.2016, reclamantul a depus la dosar cerere precizatoare prin care a arătat că prin capetele 1 şi 2 ale cererii principale solicită numai imobilul restituit prin decizia civilă nr. 1342/23.09.2014.

Prin sentinţa civilă nr. 1455/15.11.2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis capetele de cerere nr. x şi 2, astfel cum au fost formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii S.C. B. S.A., S.C. B. S.A., C., E., D., G., H. şi F. şi a obligat pârâta S.C. B. S.A. să restituie reclamantului şi pârâţilor F., C., E., D., G., H. imobilul situat în Bucureşti, Bd. x, compus din clădirea "I.", astfel cum a fost identificată prin raportul de expertiză întocmit de dl. expert J. în dosarul nr. x/2003 înregistrat la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, respectiv: spaţiul cu suprafaţa construită de 225,90 mp (din care suprafaţa utilă de 132,35 mp) situat la subsol şi spaţiul cu suprafaţa construită de 778,36 mp (din care suprafaţa utilă de 610,87 mp) situat la parter, precum şi terenul situat sub aceste construcţii, cu suprafaţa de 778,36 mp, identificat prin acelaşi raport de expertiză.

Totodată, s-a dispus rectificarea cărţii funciare nr. x a municipiului Bucureşti, poziţia B5, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei S.C. B. S.A. şi întabulării dreptului de proprietate în favoarea reclamantului şi pârâţilor F., C., E., D., G., H., cu privire la imobilul identificat mai sus.

De asemenea, s-a dispus rectificarea cărţii funciare nr. x a municipiului Bucureşti sector 1 poz B5, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei S.C. B. S.A. şi intabulării dreptului de proprietate în favoarea reclamantului şi pârâţilor F., C., E., D., G., H., cu privire la imobilul menţionat anterior.

Prin aceeaşi sentinţă, s-a acordat un nou termen pentru continuarea judecăţii capătului de cerere privind contravaloarea fructelor şi a cererii reconvenţionale.

Totodată, a fost admisă în principiu cererea de chemare în garanţie a AAAS, aceasta fiind disjunsă, Tribunalul dispunând constituirea unui dosar distinct.

Prin încheierea din data de 20.06.2017, Tribunalul Bucureşti a dispus disjungerea cererii reconvenţionale, reţinând că cele două creanţe sunt distincte şi nu se intercondiţionează, compensarea putând interveni ulterior, în condiţiile legii.

Prin sentinţa civilă nr. 982/04.07.2017, Tribunalul a admis cererea principală adiţională, pârâta S.C. B. S.A., fiind obligată la plata către reclamant a sumei de 39.582 euro, în echivalent RON la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând chirii pentru perioada 23.09.2014-3.05.2016 aferente imobilului situat în Bucureşti, Bd. x.

De asemenea, s-a luat că reclamantul îşi rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Împotriva sentinţei civile nr. 982/04.07.2017, precum şi a încheierii 20.06.2017, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat apel pârâta B. S.A.

Prin decizia civilă nr. 777A din 17 mai 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de către apelanta-pârâtă S.C. B. S.A., împotriva sentinţei civile nr. 982/04.07.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A., a anulat sentinţa apelată şi încheierea apelată pronunţată la data de 20.06.2017, cu privire la măsura disjungerii cererii reconvenţionale şi a trimis cauza la aceeaşi instanţă pentru judecarea împreună a cererii adiţionale şi a cererii reconvenţionale.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 777A din 17 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs reclamantul A., cererea de recurs fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 12 septembrie 2019.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În susţinerea recursului, reclamantul a arătat că instanţa de apel a considerat în mod greşit apelul ca fiind admisibil prin raportare la art. 466 alin. (4) din C. proc. civ., care stipulează că încheierile premergătoare nu pot fi atacate decât odată cu fondul, dacă prin lege nu se dispune altfel, în speţă, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Arată recurentul că excepţiile de la regula instituită de art. 466 alin. (4) din C. proc. civ. vizează situaţia când încheierile premergătoare pot fi atacate imediat, respectiv cea în care, prin încheierile respective, s-au luat măsuri de administrare judiciară ce sunt exceptate de la controlul judiciar, potrivit art. 465 din C. proc. civ.. Or, instanţa de apel a considerat în mod greşit că măsura disjungerii nu ar fi o măsură de administrare judiciară şi, pe acest temei eronat, a făcut aplicarea greşită a art. 466 alin. (4) din C. proc. civ.

Arată recurentul că există o jurisprudenţă constantă la nivelul curţilor de apel în sensul că disjungerea reprezintă o măsură de administrare judiciară exceptată de la controlul judiciar, iar doctrina de specialitate confirmă această opinie.

În aceste condiţii, în opinia recurentului, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 465 din C. proc. civ. prin primirea unei căi de atac în contra unei dispoziţii exprese a legii, acesta susţinând că prin încălcarea art. 465 din C. proc. civ. i-a fost produsă o vătămare ce rezidă în faptul anulării sentinţei primei instanţe ce îi era favorabilă şi care nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea deciziei recurate.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. recurentul a susţinut că, deşi cauzei de faţă îi sunt aplicabile prevederile art. 566 din C. civ., instanţa de apel a aplicat în mod greşit art. 1645 alin. (2) din C. civ.

În acest sens, arată că litigiul de faţă a avut drept capăt principal soluţionarea unei acţiuni în revendicare imobiliară - capăt de cerere ce a fost soluţionat prin sentinţa civilă parţială nr. 1455/15.11.2016, pronunţată în dosarul x/2016

Reclamantul a formulat o cerere cu caracter accesoriu prin care a solicitat obligarea pârâtei S.C. B. S.A. la restituirea fructelor civile încasate, potrivit disp. art. 566 alin. (2) din C. civ., iar împotriva acestei cereri accesorii pârâta a formulat cererea reconvenţională, solicitând obligarea reclamantului la plata cheltuielile suportate cu perceperea fructelor civile.

În opinia recurentului, instanţa de apel a considerat în mod greşit că art. 1635 din C. civ. ar fi aplicabil în speţă şi că încheierea din 20.06.2017 este lovită de nulitate pentru încălcarea prevederii art. 1645 alin. (2) din C. civ.

În acest sens, arată că, în speţă, a formulat o acţiune în revendicare şi un capăt accesoriu privind restituirea fructelor produse de imobil, iar C. civ. reglementează efectele acţiunii în revendicare prin art. 566, art. 566 alin. (2) din C. civ. reprezentând o aplicare aprincipiului accesorium sequitur principale în sensul că fructele urmează soarta bunului principal.

Arată recurentul că art. 1645 din C. civ. se află situat la Capitolul II - Modalităţi de restituire - al Titlului VIII - Restituirea prestaţiilor din Cartea a V-a - Despre obligaţii - din C. civ., care se aplică doar în situaţiile de desfiinţare a unui contract cu efect retroactiv (rezoluţiunea, condiţia rezolutorie şi nulitatea contractului) sau în cazul imposibilităţii fortuite de executare cu efecte retroactive, în cazul în care condiţia viitoare nu s-a mai îndeplinit.

Or, în speţă nu este incidentă o situaţie de desfiinţare, cu efecte retroactive, a unui act juridic, neexistând vreun act juridic care să fi fost încheiat între părţi, iar reclamantul nu are vreo obligaţie de predare, către pârâtă, care să fi fost afectată de modalităţi, fiind aşadar incidentă ipoteza art. 566 din C. civ., în care restituirea fructelor reprezintă un efect al admiterii unei acţiuni în revendicare.

Mai arată recurentul că instanţa de apel a făcut o confuzie între compensaţia legală şi cea judiciară, considerând că art. 1645 alin. (2) din C. civ. (prevedere neaplicabilă în materie de revendicare) ar institui un caz de compensaţie legală, iar de la această interpretare eronată, ajunge la concluzia că prin încheierea din 20.06.2017 s-ar fi refuzat aplicarea instituţiei compensaţiei legale.

Făcând trimitere la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în ceea ce priveşte distincţia dintre compensaţia legală şi cea judiciară (Decizia nr. 2751 din 26 septembrie 2014), recurentul arată că, în speţă, pretinsa creanţă a pârâtei este departe de a putea fi considerată certă având în vedere că intimata a formulat o cerere reconvenţională şi solicitat încuviinţarea administrării unei probe cu expertiza contabilă.

De asemenea, arată că, art. 566 alin. (5) din C. civ. nu instituie un caz de compensaţie legală, ci cel mult unul de compensaţie judiciară din moment ce prevede că "proprietarul va putea fi obligat, la cerere, la restituirea cheltuielilor necesare pentru producerea şi culegerea fructelor sau a productelor"; or, cât timp legea prevede că este nevoie de o cerere din partea posesorului neproprietar rezultă că acesta nu are o creanţă certă, lichidă şi exigibilă împotriva proprietarului.

În opinia recurentului, Tribunalul Bucureşti a reţinut, în mod just, în încheierea din 20.06.2017, că este vorba despre două pretinse creanţe în legătură cu care compensarea poate interveni ulterior în condiţiile legii, astfel că, reţinând că soluţionarea cererii reconvenţionale tărăgăna soluţionarea cererii principale, a decis corect că se poate soluţiona mai întâi cererea reclamantului, pârâta având posibilitatea de a invoca compensaţia în cazul în care va obţine ulterior un titlu ce îi va confirma creanţa.

Arată recurentul că, invocarea ulterioară a compensaţiei este prevăzută chiar de art. 646 alin. (2) din C. proc. civ. care stabileşte că la cererea debitorului, executorul judecătoresc va aplica compensaţia legală dintre creanţa împotriva debitorului şi creanţa pe care debitorul o opune pe baza unui alt titlu executoriu.

De asemenea, recurentul a susţinut că măsura trimiterii cauzei spre rejudecare, dispusă prin decizia recurată este pronunţată cu încălcarea art. 480 alin. (3) coroborat cu art. 480 alin. (5) din C. proc. civ., în cauză fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ.

În acest sens, recurentul a invocat faptul că instanţa de apel a reţinut că prima instanţă nu ar fi pronunţat nicio soluţie cu privire la fondul cererii reconvenţionale, or, această statuare este eronată, deoarece Tribunalul Bucureşti a pronunţat sentinţa nr. 974 din 20.04.2018 în dosarul x/2017, iar acest dosar se află în etapa soluţionării apelului de către Curtea de Apel Bucureşti.

În acelaşi timp, art. 480 alin. (3) din C. proc. civ. permite instanţei de apel să trimită cauza spre rejudecare la prima instanţă, numai în anumite ipoteze precis determinate şi cu condiţia ca părţile să fi solicitat acest lucru prin cererea de apel sau prin întâmpinare; or, în cauză, nu este incidentă niciuna dintre ipotezele art. 480 (3) din C. proc. civ., respectiv neevocarea fondului sau nelegala citare şi nici nu s-a solicitat trimiterea cauzei pentru rejudecare de către prima instanţă, astfel că măsura trimiterii cauzei spre rejudecare este lipsită de temei legal.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea ca legală şi temeinică a deciziei atacate.

În opinia acesteia, disjungerea nu se încadrează în noţiunea de "măsură de administrare judiciară", ci constituie, o măsură premergătoare soluţionării fondului, caz în care devin incidente prevederile art. 466 alin. (4) din C. proc. civ., în conformitate cu care, împotriva încheierilor premergătoare se poate face apel împreună cu fondul.

Măsurile de administrare judiciară nu sunt enumerate nici în C. proc. civ., şi nici în Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, astfel că disjungerea nu poate fi introdusă în sfera măsurilor de administrare judiciară de către instanţa de judecată, atâta timp cât legiuitorul nu a prevăzut aceasta în lege.

De asemenea, arată că acţiunea în revendicare reprezintă acţiunea aflată la îndemâna proprietarului bunului împotriva posesorului sau împotriva altei persoane care deţine bunul respectiv, fără drept, astfel că decizia nr. 1342/23.09.2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă în dosarul nr. x/2003, nu poate reprezenta titlul reclamanţilor în prezenta cauză, respectiv că la data pronunţării deciziei menţionate, pârâta nu era proprietarul imobilului revendicat, nefiind incidentă o situaţie în care imobilul a fost transmis S.C. B. S.A. ulterior pronunţării acestei hotărâri

Art. 565 din C. civ. stipulează că, în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dovada dreptului de proprietate se face cu extrasul de carte funciară. Imobilul revendicat a fost întabulat în anul 2006 în Cartea Funciară, proprietar fiind S.C. B. S.A., astfel că în mod corect instanţa de apel a considerat că sunt aplicabile în speţă dispoziţiile art. 1645 din C. civ., încheierea din data de 20.06.2017, fiind nulă pentru încălcarea prevederilor art. 1645 alin. (2) din C. civ.

Cum, în speţă, în mod corect instanţa de apel a anulat încheierea de disjungere din data de 20.06.2017, o atare măsură a justificat anularea tuturor hotărârilor subsecvente, astfel încât instanţa de fond nu a intrat în cercetarea fondului, trimiterea spre rejudecare fiind pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 3 iunie 2020 completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 777A din 17 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a stabilit termen de judecată în şedinţă publică, la data de 15 iulie 2020.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte reţine următoarele:

În ceea ce priveşte critica întemeiată pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., vizând aplicarea greşită în cauză a prevederilor art. 465 şi art. 466 alin. (4) din C. proc. civ.:

Critica este nefondată.

Obiectul cererii adiţionale formulate de reclamantul A. la data de 5.05.2016, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., îl constituie obligarea pârâtei la plata contravalorii chiriilor încasate din exploatarea imobilului situat în Bucureşti, Bulevardul x, începând cu data de 23.09.2014, temeiul acestei pretenţii fiind reprezentat de dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, în limitele în care acest drept a fost recunoscut reclamantului prin decizia civilă nr. 1342/23.09.2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, respectiv dispoziţiile art. 550 alin. (1) şi art. 566 alin. (2) din C. civ.

Obiectul cererii reconvenţionale formulate de pârâtă îl constituie obligarea reclamantului la plata cheltuielilor efectuate pentru obţinerea chiriilor, cererea fiind întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 550 alin. (4) din C. civ. şi art. 1645 alin. (2) din C. civ.

Prin încheierea din data de 20.06.2017, tribunalul a dispus disjungerea cererii reconvenţionale, considerând că cele două creanţe nu se intercondiţionează, compensarea putând interveni ulterior.

Instanţa de apel, soluţionând apărarea intimatului-reclamant întemeiată pe dispoziţia art. 465 din C. proc. civ., prin care s-a invocat inadmisibilitatea motivului de apel îndreptat împotriva încheierii de disjungere, a reţinut că măsura disjungerii cererii reconvenţionale constituie un act de procedură în privinţa căruia este aplicabilă regula prevăzută de art. 466 alin. (4) din C. proc. civ. - potrivit căreia partea interesată are deschisă calea apelului împotriva oricărei încheieri premergătoare, odată cu fondul, afară de cazul în care legea dispune altfel - întrucât încheierea prin care instanţa dispune cu privire la măsura disjungerii nu este exceptată expres de lege de la controlul de legalitate sau de temeinicie al instanţei de apel.

Înalta Curte, apreciază, în acord cu aceste statuări, că art. 465 din C. proc. civ., are în vedere măsurile necesare bunei organizări şi funcţionări a serviciului în cadrul fiecărei instanţe prin acte care nu se încadrează nici în procedura contencioasă şi nici în procedura necontencioasă, cum sunt: stabilirea sălii unde are loc judecata, stabilirea orei la care are loc şedinţa, repartizarea cauzelor pe complete, fixarea unui termen de judecată, ş.a.m.d.

Raţiunea pentru care legiuitorul a înţeles să scoată de sub cenzura instanţei de control judiciar măsurile de ordin organizatoric, rezidă tocmai în menirea acestora de a asigura părţilor cadrul administrativ pentru o mai bună administrare a justiţiei ca serviciu public.

Cum dispoziţiile art. 465 din C. proc. civ. reprezintă norme cu caracter special, derogatoriu, de la prevederile art. 466 alin. (4) din C. proc. civ., partea nu poate fi privată de dreptul de a contesta, prin intermediul căilor de atac, acele măsuri dispuse de către judecător, în vederea cercetării şi soluţionării unei cauze, care, fără a anticipa asupra soluţiei finale, prin natura lor, se concretizează într-o nesocotire a drepturilor sale procesuale sau într-o aplicare greşită a unor norme procesuale instituite de lege spre a se realiza o soluţionare adecvată a litigiului.

În privinţa măsurii disjungerii, C. proc. civ. stabileşte în art. 210 alin. (1) că, aceasta poate fi dispusă, prin încheiere, după punerea în discuţia contradictorie a părţilor a acestui aspect în cazul în care numai cererea principală este în stare de a fi judecată.

Aşadar, această normă prevede că o atare măsură se dispune în urma unor dezbateri contradictorii, iar în privinţa oportunităţii adoptării acestei măsuri legiuitorul a înţeles să limiteze dreptul de apreciere al instanţei, stabilind prin alin. (2) al art. 210 din C. proc. civ. că măsura disjungerii nu poate fi dispusă în cazurile anume prevăzute de lege sau dacă judecarea ambelor cereri se impune pentru soluţionarea unitară a procesului.

În consecinţă, deşi dispoziţiile art. 210 din C. proc. civ. au rolul de a contribui la evitarea tergiversării în soluţionarea unei cauze, permiţând soluţionarea cererilor disjunse într-un ritm corespunzător particularităţilor acestora, care, astfel, să creeze premisele înfăptuirii actului de justiţie în condiţii de coerenţă şi de celeritate, din interpretarea sistematică a acestei norme, rezultă că disjungerea nu poate fi dispusă în toate cazurile în care se apreciază că numai cererea principală este în stare de judecată, iar soluţionarea acesteia ar fi întreruptă de imposibilitatea soluţionării cererii reconvenţionale, ci este necesar, să se verifice, în urma unor dezbateri contradictorii, dacă, în raport de obiectul pricinii sau de trăsăturile specifice celor două raporturi juridice litigioase deduse judecăţii prin aceste cereri, se impune soluţionarea unitară a acestora.

În acest caz, partea care pretinde vătămarea sa procesuală concretizată într-o îngrădire nepermisă a posibilităţii de a beneficia de drepturile sau garanţiile procesuale instituite prin lege în favoarea acesteia, invocând o separare abuzivă a celor două cereri, deşi între acestea exista o strânsă legătură de obiect şi cauză, în sensul art. 210 alin. (2) din C. proc. civ., este îndreptăţită să supună cenzurii instanţelor de control judiciar legalitatea soluţiei date acestei excepţii procesuale, întrucât în acest caz, obiectul cenzurii nu este reprezentat de o simplă măsură organizatorică.

Ca urmare, în mod corect s-a apreciat, în speţă, că invocând, în esenţă, vătămarea sa procesuală ca efect al aplicarii greşite în cauză a normei legale care reglementează situaţiile în care nu este posibilă disjungerea - art. 210 alin. (2) din C. proc. civ.- intimata pârâtă, nu a dedus judecăţii, în apel, o critică îndreptată împotriva unei măsuri de administrare judiciară în sensul art. 465 din C. proc. civ., ci tinde la a evidenţia o ipoteză de nelegalitate a unui act jurisdicţional - încheierea pronunţată de prima instanţă la data de 20.06.2017, reprezentând o încheiere premergătoare prin care s-a tranşat asupra chestiunii vizând caracterul interdependent al cererii disjunse în raport cu cererea adiţională - care poate face obiect al cenzurii în căile de atac, conform art. 466 alin. (4) din C. proc. civ.

În referire la motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizând aplicarea greşită a art. 1645 alin. (2) din C. civ. în cauză:

Prin decizia recurată, instanţa de apel a constatat că art. 1635 C. civ. este aplicabil în speţă, câtă vreme, această normă nu reglementează restituirea prestaţiilor doar în cazul anulării cu efecte retroactive a unui act juridic, ci în toate cazurile în care debitorul a primit o prestaţie fără să existe o cauză ori în temeiul unei cauze care a dispărut ulterior, reţinând, în subsidiar, că art. 1645 alin. (2) C. civ. nu reprezintă altceva decât o aplicaţie particulară a art. 566 alin. (3)-(5) C. civ. din materia efectelor admiterii acţiunii în revendicare, reglementând dreptul debitorului de rea-credinţă (care este obligat la restituirea fructelor) de a pretinde de la creditor contravaloarea cheltuielilor angajate cu producerea fructelor.

Recurentul susţine că, acest raţionament este eronat, raportat la obiectul cauzei - revendicare imobiliară, la caracterul accesoriu al cererii sale adiţionale şi la temeiul acesteia - art. 566 alin. (2) din C. civ., arătând că art. 1645 alin. (2) din C. civ. se aplică doar în situaţiile avute în vedere de art. 1635 din C. civ., respectiv desfiinţarea unui contract cu efect retroactiv (rezoluţiunea, condiţia rezolutorie şi nulitatea contractului) sau în cazul imposibilităţii fortuite de executare cu efecte retroactive, în cazul în care condiţia viitoare nu s-a mai îndeplinit, ipoteze care nu sunt însă incidente în cauza de faţă, în care cererea de restituire a fructelor reprezintă un efect al admiterii unei acţiuni în revendicare.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că, Titlul VIII al C. civ. care reglementează regulile restituirii prestaţiilor, reprezintă dreptul comun în această materie, aplicabil ori de câte ori nu există reglementări speciale, precum şi în completarea reglementărilor speciale.

Or, aşa cum corect a susţinut recurentul şi, de altfel, a subliniat şi instanţa de apel, în motivarea sa subsidiară, în ipoteza revendicării, au fost adoptate norme speciale, care reglementează obligaţiile ce revin proprietarului, respectiv posesorului neproprietar, în privinţa restituirii fructelor şi a cheltuielilor necesare producerii acestora şi care se aplică cu prioritate.

În acest sens, art. 566 alin. (2) din C. civ., stabileşte că, în cazul admiterii acţiunii în revendicare, posesorul de rea credinţă este obligat să restituie fructele naturale, civile sau industriale percepute, care se cuveneau proprietarului conform art. 550 alin. (1) din C. civ., iar art. 566 alin. (3) din C. civ., prevede că, proprietarul poate fi obligat la restituirea cheltuielilor necesare pe care posesorul le-a făcut pentru producerea sau culegerea fructelor sau a productelor.

Cum art. 566 alin. (3) din C. civ., prevede că, proprietarul poate fi obligat, la cerere, la restituirea cheltuielilor necesare pe care posesorul le-a făcut pentru producerea sau culegerea fructelor sau a productelor, este corectă aprecierea recurentului în sensul că, restituirea cheltuielilor pentru obţinerea fructelor este condiţionată de legiuitor de formularea unei cereri cu acest obiect, restituirea fructelor reprezentând, în acest caz un efect al admiterii acţiunii în revendicare, iar nu o consecinţă a constatării deţinerii fără drept a unor bunuri primite de la proprietar şi pe care debitorul este ţinut să le restituie, în temeiul legii - ipoteza avută în vedere de art. 1635 din C. civ.

O atare concluzie, deşi relevă justeţea argumentului recurentului în sensul că, în speţă, nu erau incidente prevederile generale din C. civ. care reglementează regulile restituirii prestaţiilor, ci normele speciale anterior relevate, nu semnifică înlăturarea posibilităţii pârâtei de a pretinde, în speţă, aplicarea compensaţiei (aspect ce rezultă cu evidenţă din conţinutul cererii reconvenţionale coroborat cu modalitatea în care pârâta şi-a construit apărarea în cauză, inclusiv în cadrul dezbaterilor contradictorii care au vizat aplicarea măsurii disjungerii) chiar dacă, pentru rigoarea raţionamentului judiciar, în cauză, erau incidente, sub acest aspect, normele generale care reglementează instituţia compensaţiei, iar nu dispoziţiile art. 1645 alin. (2) din C. civ., adoptate de legiuitor în materia restituirii contravalorii folosinţei bunului.

Este, de asemenea, fondat, argumentul recurentului în sensul că, instanţa de apel a reţinut eronat că prin încheierea din 20.06.2017 s-ar fi refuzat aplicarea instituţiei compensaţiei legale.

Astfel, ca mod de stingere a unor obligaţii reciproce, până la concurenţa celei mai mici dintre ele, compensaţia presupune, prin ipoteză, existenţa a două raporturi obligaţionale distincte, în cadrul cărora aceleaşi persoane sunt creditor şi debitor, una faţă de cealaltă.

Compensaţia poate fi legală, atunci când operează în puterea legii, convenţională, când operează prin convenţia părţilor sau judiciară, atunci când operează prin hotărârea instanţei.

În ipoteza compensaţiei legale, potrivit art. 1617 alin. (1) din C. civ. instanţa constată îndeplinirea efectelor acesteia la o dată anterioară, sub acest aspect hotărârea având un efect declarativ, în timp ce, compensaţia judiciară intervine atunci când instanţa, constatând dovedite pretenţiile reciproce în cauză, procedează la compensarea datoriilor pe care părţile le au una faţă de alta până la valoarea celei mai mici şi dispune obligarea debitorului având cea mai mare datorie la plata diferenţei rămase neacoperite prin compensare, în aplicarea art. 1.616 şi art. 1617 alin. (2) din C. civ.

Rezultă că, în lipsa caracterului cert, lichid şi exigibil al celor două creanţe, compensaţia nu poate opera decât dacă acestea sunt recunoscute prin hotărâre judecătorească şi doar din momentul pronunţării hotărârii instanţei prin care se conferă acestora calităţile care le lipsesc pentru a opera compensaţia legală. În acest caz, nefiind îndeplinite toate condiţiile compensaţiei legale compensaţia poate fi dispusă de către instanţă, situaţie în care cele două creanţe se sting reciproc de îndată ce se găsesc existând deodată, şi până la concurenţa celei mai mici dintre ele, aceasta fiind şi ipoteza reglementată prin art. 1645 alin. (2) din C. civ.. Hotărârea este în acest caz una constitutivă, efectul extinctiv de obligaţii producându-se de la data acesteia.

Or, în speţă, creanţa invocată de pârâtă, prin cererea reconvenţională, în faţa primei instanţe nu era certă şi exigibilă, tocmai aceasta fiind raţiunea pentru care intimata a înţeles să îşi valorifice dreptul la restituirea cheltuielilor angajate pentru culegerea chiriei a cărei restituire s-a solicitat prin cererea adiţională, pe calea acestei cereri incidentale, această parte solicitând instanţelor să se pronunţe în acest cadru procesual, pentru a obţine realizarea dreptului său subiectiv civil faţă de recurentul-reclamant, iar apoi să procedeze la compensarea creanţelor reciproce.

Tot astfel, nici creanţa invocată prin cererea adiţională nu îndeplinea cerinţa de a fi certă şi exigibilă.

Cum din cele ce preced rezultă că niciuna dintre cele două creanţe, nu îndeplineau, la momentul învestirii primei instanţe, condiţia de a fi certe, lichide şi exigibile, astfel că pârâta reclamantă nu putea opune reclamantului pârât compensaţia legală.

O atare constatare nu are, însă, aptitudinea de a conduce la admiterea recursului şi casarea deciziei civile recurate, câtă vreme, în speţă, soluţia instanţei de apel vizând nelegalitatea încheierii prin care a fost disjunsă judecata cererii reconvenţionale este corectă raportat la mecanismul extinctiv de obligaţie care devine aplicabil în cazul compensaţiei, având în vedere că, din punct de vedere substanţial, efectele compensaţiei sunt, în toate cazurile, aceleaşi, anume stingerea creanţelor reciproce.

În acest context, se impune a se observa că, în speţă, chestiunea litigioasă ce a făcut obiectul dezbaterii în apelul soluţionat prin decizia ce constituie obiect al recursului, s-a circumscris exclusiv aspectului vizând legalitatea măsurii disjungerii cererii reconvenţionale, iar raţionamentul instanţei de apel, care a expus, într-o motivare substanţială, care sunt argumentele pentru care, în speţă, s-a considerat că, urmare a măsurii disjungerii, pârâtei i s-a produs o vătămare procesuală, ca efect al îngrădirii posibilităţii acesteia de a se prevala de garanţiile reprezentate de mecanismul compensaţiei, în ceea ce priveşte executarea propriei sale creanţe, nu a fost răsturnat în prezentul recurs, prin formularea unor critici de nelegalitate valide, care să determine reformarea hotărârii recurate, sub acest aspect, aşa cum se va demonstra în cele ce urmează.

În acest sens, Înalta Curte constată că potrivit art. 210 alin. (2) din C. proc. civ., disjungerea nu este posibilă când judecarea cererilor împreună se impune pentru soluţionarea unitară a procesului. O atare ipoteză are în vedere acele situaţii în care prin formularea cererii reconvenţionale s-ar putea ajunge la admiterea în tot a pretenţiilor pârâtului, în sensul că acesta ar reuşi nu numai să i se admită cererea, dar şi să demonstreze, prin apărarea sa împotriva cererii reclamantului, netemeinicia acesteia fie, ipoteza în care cele două acţiuni se exclud reciproc, astfel că judecarea lor separată ar da naştere unor complicaţii în raporturile dintre părţi în cazul judecării lor în mod succesiv.

Or, în speţă, era incidentă această normă specială şi derogatorie de la regula instituită prin art. 210 alin. (1) din C. proc. civ., dat fiind că, deşi pretenţiile celor două părţi nu decurg din acelaşi raport juridic, ci au ca temei cauze diferite, în contextul în care pârâta reclamantă a susţinut incidenţa compensaţiei, urmărind, stingerea parţială sau totală a propriei obligaţii, prin intermediul acestui mecanism nu se poate contesta că între cele două cereri exista o legatură atât de strânsă, încât potrivit cu natura pretenţiilor deduse judecăţii, admiterea cererii reconvenţionale ar fi putut avea drept consecinţă admiterea în parte/respingerea cererii principale (instanţa de recurs neputând specula, în prezentul cadru procesual asupra temeniciei pretenţiilor deduse judecăţii prin cele două cereri).

În acest sens, Înalta Curte are în vedere că cele două creanţe sunt reciproce, atât timp cât, în speţă, au fost deduse judecăţii două raporturi juridice obligaţionale distincte, în cadrul cărora reclamantul-pârât şi pârâta-reclamantă sunt creditor şi debitor, unul faţă de celălalt, acestea având ca obiect o sumă de bani.

Pe de altă parte, efectul esenţial care se produce între beneficiarii compensaţiei este acela că obligaţiile se sting reciproc şi concomitent, ca şi când ar fi fost făcută o plată a fiecărei obligaţii în parte, astfel încât partea în contra căreia este invocată compensaţia îşi va vedea propria datorie stinsă, în mod automat, ca urmare a stingerii creanţei sale, la cererea părţii ce se prevalează de compensaţie.

În plus, posibilitatea de a invoca compensaţia este un drept recunoscut de lege, legiuitorul urmărind să asigure, astfel, egalitatea între cele două părţi, compensaţia având din acest punct de vedere şi rolul unei garanţii împotriva relei-voinţe sau a insolvabilităţii celeilalte părţi, deoarece cei doi creditori, în acelaşi timp debitori reciproci, au o situaţie privilegiată, unul în raport cu celălalt, deoarece compensaţia reprezintă pentru ei o adevărată cauză de preferinţă. În lipsa acestui mijloc de stingere a obligaţiei, dacă debitorul solvabil ar plăti datoria sa, iar celălalt debitor ar deveni insolvabil, atunci cel care a făcut plata trebuie să suporte concursul celorlalţi creditori ai acestuia din urmă.

Este real că, aşa cum susţine recurentul, inclusiv în ipoteza soluţionării separate a cererii reconvenţionale, nimic nu împiedică pârâta reclamantă să opună reclamantului pârât compensaţia legală ulterior soluţionării cererii disjunse prin hotărâre definitivă, însă o atare construcţie juridică ignoră faptul că, în speţă, valorificarea pretenţiilor pârâtei avea aptitudinea de a asigura nu numai soluţionarea celor două litigii într-un singur cadru procesual şi de a oferi condiţii pentru o mai bună judecată, judecătorii fiind puşi în situaţia de a cunoaşte în toată complexitatea lor raporturile juridice dintre părţi, ci constituia, deopotrivă, pentru argumentele deja expuse, o garanţie a pârâtei în privinţa executării propriei obligaţii împotriva reclamantului, prin invocarea compensării aceasta urmărind să evite riscul insolvabilităţii celeilalte părţi.

Or, aşa cum corect a statuat instanţa de apel, dispunând disjungerea cererii reconvenţionale şi judecarea separată a acesteia faţă de acţiunea principală, tribunalul a înlăturat în mod nepermis această garanţie oferită de lege creditorului chirografar (pârâta reclamantă) de a fi plătit cu preferinţă faţă de ceilalţi creditori chirografari ai intimatului-reclamant, din ceea ce acesta din urmă îi datora.

În acest context, vătămarea produsă pârâtei reclamante este una evidentă, caz în care invocarea de către recurentul reclamant a prevederilor art. 646 alin. (2) din C. proc. civ. - normă care stabileşte îndreptăţirea debitorului de a cere executorului judecătoresc aplicarea compensaţiei legale între creanţa împotriva debitorului şi creanţa pe care debitorul o opune pe baza unui alt titlu executoriu - nu poate constitui, în raport de prevederile art. 175 alin. (1) din C. proc. civ., un mijloc apt a o înlătura, întrucât prin ipoteză, în acest caz, reclamantul nu poate fi oprit de la a cere şi obţine valorificarea propriei sale creanţe, inclusiv prin executarea silită a pârâtei, anterior soluţionării definitive a cererii reconvenţionale, chiar dacă, la rândul lui, ar datora o prestaţie similară, părţii adverse, după cum, în intervalul de timp în care judecata cererii reconvenţionale este temporizată, patrimoniul său poate suferi modificări, astfel încât pârâta nu poate avea garanţia solvabilităţii acestuia.

Cum soluţia adoptată de instanţa de instanţa de apel în ceea ce priveşte legalitatea încheierii pronunţate de Tribunalul Bucureşti, la data de 20.06.2017 este corectă, în considerarea argumentelor anterior prezentate, Înalta Curte va verifica, în cele ce urmează, legalitatea soluţiei dispuse prin decizia recurată vizând anularea sentinţei civile nr. 982/07.07.2017 şi a încheierii din 20.06.2017, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2016 cu privire la măsura disjungerii cererii reconvenţionale, cu consecinţa trimiterii cauzei primei instanţe pentru judecarea împreună a cererii de faţă şi a cererii reconvenţionale, prin prisma criticii recurentului întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că potrivit art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., în cazul în care prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare, o singură dată, primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, dacă părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare.

Cum prevederile art. 480 alin. (3) din C. proc. civ. au caracter imperativ, pentru a se putea dispune desfiinţarea cu trimitere spre rejudecare a sentinţei apelate, la aceeaşi instanţă, este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: 1) formularea fie de către titularul căii de atac apelului, fie de către intimaţi, prin întâmpinare, a unei cereri de trimitere a cauzei spre rejudecare; 2) incidenţa unuia din cele două cazuri de excepţie, în care, legea procesuală prevede o atare posibilitate, respectiv judecata să se fi făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, fie să se constate că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului.

În toate celelalte situaţii în care se constată că există un alt motiv de nulitate decât cel prevăzut la alin. (5), iar prima instanţă a judecat în fond, regula instituită prin art. 480 alin. (6) din C. proc. civ. este aceea a devoluării fondului de către instanţa de apel.

În speţă, Înalta Curte constată că este fondat argumentul recurentului în sensul că, dispunând anularea atât a încheierii din data de 20.06.2017, cât şi a sentinţei civile nr. 982/07.07.2017 - ambele pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2016 şi trimiterea cauzei primei instanţe pentru judecarea împreună a cererii de faţă şi a cererii reconvenţionale, instanţa de apel a ignorat faptul că cererea adiţională fusese deja soluţionată prin sentinţa apelată, respectiv că, ulterior disjungerii cererii reconvenţionale, dar anterior pronunţării deciziei civile recurate, prima instanţă învestită cu soluţionarea acestei ultime cereri, în dosarul x/2017 (constituit în urma disjungerii cererii reconvenţionale) a pronunţat sentinţa civilă nr. 974/20.04.2018.

De asemenea, s-a ignorat că în prezent, cererea disjunsă se află în etapa soluţionării apelului de către Curtea de Apel Bucureşti, judecata acestei căi de atac fiind însă suspendată, la data de 30.09.2019, până la soluţionarea prezentului recurs - aşa cum rezultă din încheierea pronunţată de Curtea de apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, la data de 30.09.2019, ataşată la dosarul cauzei la filele x.

Or, raportat la circumstanţele factuale anterior reliefate, în speţă, nu erau incidente niciuna dintre ipotezele art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., respectiv neevocarea fondului sau nelegala citare şi nici nu s-a solicitat trimiterea cauzei pentru rejudecare de către prima instanţă, după cum, în prezenţa soluţionării cererii reconvenţionale, printr-o hotărâre nedefinitivă pronunţată de prima instanţă şi a dezînvestirii acesteia, nu exista nicio raţiune care să justifice trimiterea cauzei primei instanţe spre judecarea împreună a cererii adiţionale şi a cererii reconvenţionale, măsura adoptată de instanţa de apel fiind contrară principiului soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil.

În acest caz, dat fiind că judecarea celor două cereri - adiţională şi reconvenţională, se impunea a fi realizată în mod unitar, iar ambele cereri se aflau în aceeaşi etapă procesuală, instanţa de apel avea la îndemână doar posibilitatea de a pune în discuţia părţilor, din oficiu, conexarea celor două cereri de apel, în conformitate cu prevederile art. 139 alin. (2) coroborat cu art. 482 din C. proc. civ. şi a face aplicarea acestei instituţii procesuale, în speţă.

Ca urmare, este corect argumentul recurentului în sensul că măsura trimiterii cauzei spre rejudecare, dispusă prin decizia recurată este lipsită de temei legal, decizia recurată fiind pronunţată cu încălcarea art. 480 alin. (3) coroborat cu art. 480 alin. (5) din C. proc. civ.

Dat fiind că, în cauză este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., în temeiul art. 497 din C. proc. civ., recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 777 A din 17 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, va fi admis, cu consecinţa casării deciziei recurate şi trimiterii cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 777 A din 17 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 iulie 2020.