Moral damages claim for fatal speeding accident revived; dismissal quashed and remanded for full evidentiary inquiry into driver fault.

1. Obiectul prezentei cereri de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, la data de 13.12.2017, reclamanţii A., B. şi C. au chemat în judecată pe pârâtul Biroul Naţional de "Carte Verde" din Marea Britanie prin Biroul Asiguratorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R) şi pe intervenientul D., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului la plata următoarelor sume:

- 200.000 euro în echivalent în RON la data plăţii, către reclamanta A.;

- 150.000 euro, în echivalent în RON la data plăţii, către reclamanta B.;

- 100.000 euro, în echivalent în RON la data plăţii, către reclamantul C..

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin Sentinţa civilă nr. 1.196 din 14.06.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins, ca nefondată, acţiunea.

3. Hotărârea pronunţată în apel de Curtea de Apel

Prin Decizia nr. 596A din 23 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanţii-reclamanţi A., C. împotriva Sentinţei civile nr. 1.196 din 14.06.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. x/2017. S-a luat act că intimatul-pârât nu a solicitat cheltuieli de judecată şi că apelanţii-reclamanţi şi-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

4. Cererea de recurs

Reclamanţii-apelanţi A., B. şi C. au formulat recurs, solicitând trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei care a pronunţat hotărârea atacată şi motivându-şi recursul în raport de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenţii-reclamanţi apreciază faptul că hotărârea pronunţată de prima instanţă a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, instanţa realizând o greşită apreciere asupra culpei comune a participanţilor la trafic, în ceea ce priveşte producerea accidentului rutier.

Astfel, în momentul producerii accidentului rutier, autoturismul marca x se deplasa cu o viteză de 71 km/h, în timp ce triciclul condus de numitul E. se deplasa cu o viteză de 14 km/h, aşa cum reiese din raportul de expertiză tehnică auto nr. x din 18.08.2015.

În urma impactului, numitul E. a decedat, acesta fiind proiectat în parbrizul autoturismului iar apoi pe acostament. Din raportul medico-legal de necropsie nr. x din 04.08.2014, rezultă faptul că decesul victimei E. a fost violent şi s-a datorat insuficienţei cardio-respiratorii acute produse prin accidental rutier din data de 03.08.2014.

În raportul de expertiză tehnică întocmit de către expertul tehnic judiciar F., se arată:

"conducătorul autoturismului putea preveni accidentul dacă circula cu viteza de 43,39 km/h, sau dacă pericolul s-ar fi declanşat (şi ar fi fost perceput) când acesta se afla la o distanţă de 49,66 m faţă de locul de impact, pentru a putea opri în siguranţă de la viteza de deplasare iniţială de 71 km/h. Un alt parametru este viteza de coliziune faţă de viteza maximă permisă, care are valoarea de 31,26 km/h şi reprezintă viteza cu care autoturismul ar fi intrat în impact cu triciclul, dacă ar fi circulat cu viteza maximă legală de 50 km/h".

Or, în condiţiile în care numitul D. a circulat cu 71 km/h, deşi viteza maximă admisă pe acel sector de drum era de 50 km/h, acesta a încălcat prevederile art. 49 din O.U.G.. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice şi se face vinovat de producerea accidentului.

Deşi există culpă şi în sarcina victimei, care nu a acordat prioritate autoturismului care circula pe drum prioritar, încălcând astfel prevederile art. 57 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, vina preponderentă o are conducătorul autoturismului, care se deplasa cu o viteză excesivă şi care nici măcar nu a încercat frânarea autovehiculul în momentul premergător producerii accidentului, viteza în momentul impactului fiind una aproape identică celei de deplasare, respectiv 68 km/h.

Menţionează că viteza excesivă a autovehiculului marca x a fost o cauză esenţială pentru producerea decesului numitului E., deoarece o viteză mai mică ar fi avut ca efect un impact mai mic şi, astfel, şansele de supravieţuire ar fi crescut, iar conducătorul triciclului putea suferi o vătămare corporală, spre deosebire de un deces.

Depăşirea vitezei legale cu peste 20 km/h a avut ca efect micşorarea timpului de reacţie al conducătorului autoturismului şi, astfel, reducerea posibilităţilor de a evita impactul cu triciclul.

Deşi raportul de expertiză tehnică auto realizat în cauză stabileşte că accidentul nu putea fi evitat de conducătorul autoturismului în condiţiile în care acesta ar fi circulat cu viteza maximă legală de 50 km/h, expertul determinând viteza la care se putea evita complet impactul, totuşi nu este menţionat care ar fi fost urmările accidentului dacă conducătorul autoturismului ar fi circulat cu viteza maximă admisă de lege pentru acel drum, respectiv 50 km/h în loc de 71 km/h, aspect esenţial în a stabili rolul pe care viteza l-a avut în provocarea decesului victimei, aceasta putând constitui cel puţin o cauză favorizantă pentru producerea accidentului.

Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materie penală, privitor la infracţiunea de ucidere din culpă, este în sensul că "fapta conducătorului unui autoturism care nu a respectat regimul legal de viteză stabilit pentru sectorul de drum pe care circula, încălcând dispoziţiile art. 35 alin. (1) şi art. 48 din O.U.G. nr. 195/2002, şi a accidentat victima care traversa neregulamentar strada, producând decesul acesteia, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de ucidere din culpă prevăzută în art. 192 alin. (1) şi (2) C. pen., care are corespondent în prevederile art. 178 alin. (1) şi (2) C. pen. anterior, instanţa stabilind proporţia culpelor în producerea accidentului. [...] Sub aspectul laturii subiective, inculpatul a acţionat cu vinovăţie sub forma culpei cu prevedere, realizând că, prin nerespectarea regimului legal de viteză, poate pune în pericol viaţa altor persoane şi cauza decesul acestora, fără însă a accepta producerea rezultatului, socotind fără temei că el nu se va produce (Decizia nr. 352/A din 30.10.2014)".

Constatările din cursul urmăririi penale, nu sunt în conformitate cu legea penală şi cu jurisprudenţa în materie deoarece, în speţă, numitul D. a încălcat prevederile art. 49 din O.U.G. nr. 195/2002 întrucât s-a deplasat cu o viteză de 71 km/h în localitate, viteza maximă legală admisă fiind de 50 km/h, astfel încât, prin nerespectarea regimului legal de viteză acesta a realizat că poate pune în pericol viaţa altor persoane, fără însă a accepta producerea rezultatului, socotind fără temei că el nu se va produce,

Fapta numitului E., care nu s-a asigurat corespunzător şi a încălcat prevederile art. 57 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, favorizând producerea accidentului, nu îl poate absolvi de vinovăţie pe inculpat care, la rândul său, prin depăşirea vitezei maxime legale, a prevăzut faptul că poate pune în pericol viaţa altor persoane, deşi nu a urmărit şi nici nu a acceptat acest lucru.

Pentru aceste considerente, reţinerea unei culpe comune în ceea ce priveşte producerea accidentului reprezintă încadrarea corectă şi firească a unei asemenea fapte, cu indicarea faptului că soluţia pronunţată în cadrul urmăririi penale nu are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile în ceea ce priveşte prejudiciul ori vinovăţia autorului faptei ilicite, în conformitate cu art. 28 alin. (1) teza a doua din C. proc. pen.

În cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 1349 C. civ., dar şi cele din Legea nr. 136/1995 - legea asigurărilor şi reasigurărilor din România, ca lege specială în materia răspunderii civile delictuale, respectiv art. 41, 42, 44, 49 şi 50.

Aşadar, din momentul producerii prejudiciului ca urmare a săvârşirii faptei ilicite de către proprietarul/utilizatorul vehiculului asigurat cu poliţa RCA, în patrimoniul terţului vătămat se naşte un drept de creanţă împotriva asigurătorului, persoana vătămata devenind creditorul asigurătorului RCA.

Obligaţia de plată a asigurătorului RCA faţă de victima accidentului rutier izvorăşte, în primul rând, din contractul de asigurare RCA şi singura condiţie pentru naşterea acestei obligaţii, dacă asiguratul RCA a plătit prima de asigurare, este producerea evenimentului asigurat.

Îndeplinirea obligaţiilor legale de către asigurătorul RCA nu este condiţionată de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti în cauza respectivă, ci de producerea evenimentului rutier ce stă la baza perfectării contractului de asigurare. Totodată, obligaţia de plată a asigurătorului izvorăşte şi din răspunderea civilă delictuală a celui care este responsabil de producerea evenimentului asigurat.

În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, prin Decizia nr. 1 din 28 martie 2005 şi Decizia nr. 29 din 16 noiembrie 2009, a statuat că: "În cazul producerii unui accident de circulaţie, având ca urmare cauzarea unui prejudiciu, pentru care s-a încheiat contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă, coexistă răspunderea civilă delictuală, bazată pe art. 1357 din noul C. civ. (art. 998 din vechiul C. civ.), a celui care, prin fapta sa, a cauzat efectele păgubitoare, cu răspunderea contractuală a asigurătorului, întemeiată pe contractul de asigurare încheiat în condiţiile reglementate prin Legea nr. 136/1995".

Răspunderea asigurătorului faţă de persoana prejudiciată este o răspundere contractuală, asumată prin contractul de asigurare. Este, aşadar, o răspundere directă, decurgând din achiesarea asigurătorului la riscurile conduitei asiguratului.

Asigurătorul de răspundere civilă, în conformitate cu conţinutul de ansamblu al Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România şi a Normei nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, îşi îndeplineşte obligaţia proprie de plată a despăgubirii asumată prin contractul de asigurare de răspundere civilă pentru pagube produse terţilor prin accidente de vehicule şi trebuie să suporte în mod direct, efectiv şi definitiv întregul prejudiciu cauzat din culpa asiguratului său.

Având în vedere că autovehiculul marca x implicat în accident, era legal înmatriculat în Marea Britanie la data producerii accidentului, în conformitate cu Decizia nr. 91/323/CEE, Decizia nr. 2003/564/CE, Decizia nr. 2007/482/CE şi Addendumul nr. 3, Biroul Naţional "Carte Verde" din Marea Britanie are calitatea de garant al celor prejudiciaţi prin evenimentul rutier, exercitându-şi atribuţiunile în România prin intermediul mandatarului său, Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România.

Aşadar, din momentul producerii prejudiciului ca urmare a săvârşirii faptei ilicite de către proprietarul/utilizatorul vehiculului, în patrimoniul terţului vătămat se naşte un drept de creanţă împotriva Biroului Naţional Carte Verde din Marea Britanie, prin mandatar Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România.

Obligaţia de plată a asigurătorului faţă de victima accidentului rutier izvorăşte din producerea evenimentului asigurat. îndeplinirea obligaţiilor legale de către B.A.A.R. nu este condiţionată de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti în cauza respectiva, ci de producerea evenimentului rutier ce sta la baza naşterii dreptului la despăgubire. Astfel, obligaţia de plata a pârâtei izvorăşte din răspunderea civilă delictuală a celui care este responsabil de producerea evenimentului rutier.

Prin despăgubirea prejudiciului suferit de către terţ, victimă a accidentului de circulaţie, Biroul Naţional Carte Verde din Marea Britanie, prin mandatar Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, nu face o plată pentru făptuitor şi nici alături de acesta, ci îşi îndeplineşte obligaţia proprie, asumată prin lege, el suportând în mod efectiv şi definitiv întregul prejudiciu cauzat de făptuitor.

Prin urmare, pârâtul îşi îndeplineşte obligaţia proprie de plată a daunelor produse terţilor prin accidente de vehicule şi trebuie să suporte în mod direct, efectiv şi definitiv întregul prejudiciu cauzat din culpa şoferului autovehiculului neasigurat RCA.

Pentru determinarea pe cât posibil a gravităţii prejudiciului moral suferit, reclamanţii s-au prezentat la un specialist, în vederea obţinerii unui raport psihologic pentru a primii o opinie de specialitate cu privire la starea lor emoţională actuală.

Concluziile finale ale specialistului psiholog au fost în sensul că toţi reclamanţii "prezintă tulburare de stres posttraumatică, apărută în urma expunerii la o situaţie puternic traumatizantă: accidentul de circulaţie a cărei victimă a fost soţul, sora, unchiul acestora, fiindu-le recomandat continuarea şedinţelor de terapie pentru ameliorarea tulburărilor emoţionale apărute ca urmare a decesului numitului E.

Deşi cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, această operaţiune materială se numără printre măsurile de reparare a prejudiciilor morale, în virtutea raţiunii de a oferi persoanei lezate o anumită compensaţie pentru răul suferit, o satisfacţie sau un sentiment de împăcare pentru suferinţele suportate, care poate fi nu atât un efect al cuantumului sumei acordate, deşi nici acest aspect nu este de neglijat, cât al simplului fapt că despăgubirea i-a fost recunoscută şi acordată.

Aprecierea cuantumului daunelor morale trebuie să se facă în echitate, păstrând principiul proporţionalităţii şi justului echilibru între natura valorilor lezate şi sumele acordate.

Sentimentul de doliu şi obsesionalitatea legată de acest eveniment tragic sunt foarte prezente în viaţa acestei familii, aspect care le influenţează în mod negativ întreaga existenţă şi evoluţie, atât pe plan individual, cât şi la nivelul relaţiilor de familie, dată fiind dispariţia prematură a unui membru al acesteia.

Reclamanţii au probat circumstanţele personale ale relaţiei cu victima prin actele de stare civilă şi prin raportul de anchetă socială depus la dosar.

Art. 1391 alin. (2) C. civ. prevede că instanţa judecătorească va putea să acorde despăgubiri ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului, pentru durerea încercată prin moartea victimei.

Daunele morale nu se concretizează întotdeauna într-o stare de fapt, ci se menţin la nivelul trăirilor psihice, iar evaluarea acestora, chiar atunci când existenţa lor este evidentă, de regulă nu se poate face prin folosirea unor criterii obiective, dauna morala fiind extranee realităţilor materiale şi întinderea ei nu poate fi determinata decât prin aprecieri, desigur nu arbitrar şi nu prin operare cu criterii precise, ci doar pe baza unor criterii subiective în care rolul hotărâtor ii are posibilitatea de orientare a instanţei. Prejudiciul moral nu poate fi supus aceluiaşi regim probator ca şi prejudiciul patrimonial, întrucât de multe ori acesta nu se probează ci se constata, fiind în acest sens rolul instanţei de-a evalua datele personale ale celui ce tinde la remedierea situaţiei sale injuste, şi trebuie avute în vedere circumstanţele concrete ale cauzei, componentele personalităţii sale precum şi celelalte elemente ale cauzei pentru a stabili consecinţele negative pe care fapta ilicita le-a produs.

În anumite condiţii, punerea persoanei prejudiciate în situaţia de a produce probe de o anumită natură cu privire la producerea prejudiciului nepatrimonial poate apărea ca fiind injustă, având în vedere că, în anumite circumstanţe, există posibilitatea ca trăirile sufleteşti ale unei persoane să nu poată fi exteriorizate sau chiar să nu se exteriorizeze. Pe de altă parte, prejudiciul moral poate fi dedus din circumstanţele concrete ale cauzei, fiind supus prezumţiei simple a judecătorului.

Biroul Naţional Carte Verde din Marea Britanie a formulat întâmpinare, arătând că, prin formularea recursului, reclamanţii tind la reanalizarea probelor administrate şi, implicit, a fondului pricinii în faza procesuală a recursului, fapt nepermis în reglementarea actuală a acestei căi de atac.

Recurenţii critică decizia Curţii de Apel Bucureşti prezentând aceleaşi argumente pe care le-au menţionat şi prin intermediul apelului împotriva hotărârii fondului, cu motivarea că ar fi trebuit reţinută culpa preponderentă a intervenientului forţat în producerea accidentului, întrucât acesta a circulat cu o viteză superioară limitei admise pe acel sector de drum şi astfel a contribuit esenţial la decesul rudei lor.

După cum se cunoaşte, trebuie înainte de toate să fie stabilită răspunderea delictuală a şoferului-intervenient D., deci trebuie îndeplinite toate condiţiile prevăzute de lege, printre care şi existenta vinovăţiei intervenientului forţat.

Sub acest aspect, Parchetul de pe lângă Judecătoria Rădăuţi a reţinut explicit, în Ordonanţa de clasare din 02.11.2016, lipsa oricărei culpe a numitului D. în producerea accidentului.

Ordonanţa de clasare emisă de procurorul de caz a fost atacată de reclamanţi, plângerea acestora fiind respinsă atât de Prim-Procuror, cât şi de instanţa de judecată prin Încheierea definitivă nr. 446 din 12.04.2017 pronunţată în Dosarul penal nr. x/2017 al Judecătoriei Rădăuţi, motivarea instanţei fiind aceeaşi, în sensul că victima E. este singura persoană vinovată de producerea nefericitului eveniment rutier, şoferul D. neavând posibilităţi de evitare a impactului.

Aşadar, o instanţă a analizat deja dinamica accidentului şi a decis în mod definitiv că intervenientul forţat nu are culpă şi deci nu are răspundere civilă faţă de rudele victimei decedate, el însuşi şi, implicit, entitatea ţinută să acopere paguba produsă terţilor în urma accidentului.

Afirmaţia recurenţilor, în sensul că, dacă vehiculul condus de intervenientul forţat ar fi circulat cu viteza de 50 km/h, atunci leziunile suferite de victimă poate nu ar mai fi dus la decesul său - rămân la stadiul de supoziţie, câtă vreme reclamanţii nu au dovedit în concret acest lucru, prin administrarea probei cu expertiză medico-legală (dovadă ce nu a fost cerută nici în dosarul penal, nici în prezentul litigiu civil) şi având ca obiectiv stabilirea gravitaţii vătămărilor suferite de o persoană accidentată de un automobil care circula cu viteza de 50 km/h, chestiune pe care de altfel a reţinut-o inclusiv magistratul Judecătoriei Rădăuţi în cuprinsul Încheierii nr. 446 din 12.04.2017 pronunţată în Dosarul penal nr. x/2017

5. Procedura derulată în recurs

Dosarul a fost înregistrat la pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 09 iulie 2019 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 6

Prin rezoluţia din data de 10 iulie 2019, s-a dispus comunicarea cererii de recurs către intimaţi, precum şi efectuarea celorlalte formalităţi de comunicare menţionate în dispoziţiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

S-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, după efectuarea procedurilor de comunicare.

Prin rezoluţia din 14 octombrie 2019, s-a fixat termen la 14 noiembrie 2019 pentru analiza admisibilităţii în principiu a recursului declarat în cauză.

În temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., instanţa a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Raportul a fost întocmit la data de 10 septembrie 2019 iar, prin încheierea de şedinţă din data de 14 noiembrie 2019, s-a dispus asupra admisibilităţii în principiu a recursului declarat de reclamanţii A. B. şi C. împotriva Deciziei nr. 596A din 23 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. x/2017, s-a constatat că acesta îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 486 alin. (1) C. proc. civ. şi că, în conformitate cu prevederile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., recursul este admisibil în principiu, stabilindu-se termen de judecată la data de 23 ianuarie 2020, în şedinţă publică, ora 9 00, cu citarea părţilor.

6. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând recursul declarat de reclamanţii A., B. şi C. împotriva Deciziei nr. 596A din 23 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, Înalta Curte constată următoarele:

Recurenţii şi-au întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., criticând decizia instanţei de apel pentru aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a art. 1357 din C. civ., care reglementează răspunderea, pentru cea mai uşoară culpă, a celui care cauzează altuia, printr-o faptă ilicită, un prejudiciu, a temeiului legal pentru atragerea răspunderii asigurătorului şi a îndreptăţirii recurenţilor la obţinerea de despăgubiri pentru daunele morale.

Reiterând criticile din apel, recurenţii susţin o greşită apreciere asupra culpei participanţilor la trafic în producerea accidentului rutier, în opinia lor fiind vorba despre o culpă comună întrucât, în momentul producerii accidentului rutier, autoturismul marca x se deplasa cu o viteză de 71 km/h, astfel încât D., conducătorul auto, circula cu o viteză peste cea maximă admisă pe acel sector de drum, de 50 km/h, încălcând prevederile art. 49 din O.U.G.. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice. Recurenţii consideră că viteza excesivă a autovehiculului marca x a fost o cauză esenţială pentru producerea decesului numitului E., deoarece o viteză mai mică ar fi avut ca efect un impact mai mic şi, astfel, ar fi crescut şansele de supravieţuire a victimei.

Deşi a reţinut în mod corect, în aplicarea art. 28 din C. proc. pen., că instanţa civilă are posibilitatea evaluării, potrivit exigenţelor specifice materiei civile, asupra existenţei prejudiciului şi a vinovăţiei autorului faptei ilicite, instanţa de apel a valorificat exclusiv constatările judecătorului de cameră preliminară şi concluziile raportului de expertiză tehnică realizat în cursul urmăririi penale.

Cu toate că instanţa de apel a făcut o motivare amplă asupra posibilităţii pe care o avea de a reface probatoriul administrat în primă instanţă, prin încuviinţarea de probe noi, potrivit art. 479 alin. (2) din C. proc. civ., în apel nu au fost administrate probe noi, în condiţiile în care în faţa primei instanţe civile a fost administrată numai proba cu înscrisuri.

În acest context probatoriu, instanţa de apel a concluzionat că nici respectarea vitezei maxime legale nu ar fi fost de natură să ducă la evitarea coliziunii celor două autovehicule, faţă de modul în care victima s-a angajat, brusc şi fără să se asigure, în traversarea străzii.

Imposibilitatea evitării impactului celor două autovehicule a fost motivată exclusiv prin referire la raportul de expertiză tehnică auto efectuat de expert F., la data de 8.07.2015, în cursul urmăririi penale. Raportându-se la circumstanţele concrete ale producerii accidentului şi luând în considerare sublinierea judecătorului de cameră preliminară, întemeiată tot pe raportul de expertiză tehnică auto, instanţa de apel a apreciat că nu există vreun indiciu că urmările impactului ar fi putut fi mai puţin grave, dacă intervenientul ar fi circulat cu viteza maximă legală.

Instanţa de apel a concluzionat că, nefiind îndeplinită condiţia premisă pentru angajarea răspunderii asiguratului, nu se poate pune problema acordării de despăgubiri de către asigurător.

Înalta Curte constată că instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia exclusiv pe probatoriul administrat în cursul procesului penal deşi, potrivit art. 28 alin. (1) teza a doua din C. proc. pen., instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite. Întrucât reclamanţii au invocat existenţa unei culpe comune în producerea accidentului rutier, iar acest aspect contravenea concluziilor raportului de expertiză administrat în cursul procesului penal, se impunea administrarea de probe suplimentare pentru lămurirea aspectelor în discuţie.

Astfel fiind, instanţa civilă a nesocotit dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 254 alin. (5) din C. proc. civ. potrivit cărora judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc.

Întrucât principala critică din apel se referea la greşita stabilire a nevinovăţiei autorului accidentului rutier, instanţa avea obligaţia să dea dovadă de rol activ pentru a stabili dacă impactul, la viteza maximă admisă, de 50 km/h, fiind mai mic, ar fi sporit şansele de supravieţuire ale victimei, astfel încât aceasta să sufere doar o vătămare corporală, aspect care putea fi lămurit prin efectuarea unei expertize medico-legale, pe care instanţa o putea dispune din oficiu, în temeiul art. 479 alin. (2) din C. proc. civ.

Întrucât obligarea asigurătorului la plata de despăgubiri materiale şi morale către reclamanţi este subsecventă identificării formei de vinovăţie a celor implicaţi în accident, ca element al răspunderii civile delictuale a asiguratului, era prioritară lămurirea acestui aspect.

Instanţa de apel nu s-a preocupat îndeajuns de clarificarea circumstanţelor şi consecinţelor accidentului rutier, pentru a determina, cu certitudine, gradul de vinovăţie a celor implicaţi în accident, astfel că nu pot fi dezlegate celelalte aspecte care derivă din cerinţa întrunirii cumulative a elementelor răspunderii civile delictuale, deci nici criticile din recurs referitoare la antrenarea răspunderii asigurătorului şi a îndreptăţirii recurenţilor la obţinerea de despăgubiri cu titlu de daune morale.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanţii A., B. şi C. împotriva Deciziei nr. 596A din 23 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, va casa decizia atacată şi va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanţii A., B. şi C. împotriva Deciziei nr. 596A din 23 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 ianuarie 2020.

GGC - ED