Real estate restitution denied due to failure to prove physical identity of land parcels under conditional title conditions

Şedinţa publică din data de 9 iulie 2020

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 1469 din 16 iulie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C., D., E. şi F., în contradictoriu cu pârâţii G., H. şi I.. A obligat pe reclamanţi în solidar, la plata către pârâţii H. şi I. a sumei de 9000 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x la data de 04.12.1992, de Notariatul de Stat al Sectorului Agricol Ilfov, cumpărătorii A., B., J., D., E. şi K. au dobândit de la vânzătorul L., dreptul de proprietate asupra suprafeţei de 3133 m.p. teren intravilan, situat în comuna Snagov, Sectorul Agricol Ilfov.

În contract s-a prevăzut în mod expres că terenul ce formează obiectul acestuia a fost dobândit de către vânzătorul L. în baza adeverinţei nr. x/20.01.1992 şi a procesului-verbal de punere în posesie nr. x/20.01.1992, eliberate de Primăria comunei Snagov, în baza Regulamentului de aplicare a Legii fondului funciar.

Părţile au consemnat în act că se cunoaşte faptul că vânzătorul nu posedă titlu de proprietate cu privire la această suprafaţă de teren, dreptul de proprietate fiind dobândit sub condiţia suspensivă a primirii titlului, în condiţiile art. 1007 şi art. 1017 C. civ.

Individualizarea terenului a fost făcută în contract, prin indicarea vecinătăţilor sale, respectiv la N - M.; la S - hotar Ghermăneşti; la V - Lacul Snagov (baltă stuf) şi la E - N., precum şi prin trimiterea la procesul-verbal încheiat la 29.01.1992 de comuna Snagov, proces-verbal care se arată că acesta se află amplasat în parcela nr. x, în niciunul din actele ataşate contractului nefiind cuprins numărul de tarla.

În schiţa anexă ce se susţine că a fost întocmită la data înstrăinării terenul apare identificat ca fiind la poziţia cadastrală tarla x, parcela x având ca vecinătăţi: la N - M., pe o latură de 36,60 m.l., la V - N. pe o latură de 150 m.l.; la S - Hotar Ghermăneşti, pe o latură de 20,650 m.l. şi la E - Lacul Snagov.

Ulterior, prin titlul de proprietate nr. x din 30.09.2003 emis de Comisia Judeţeană pentru Stabilirea drepturilor de proprietate asupra terenurilor Ilfov, vânzătorului L. i-a fost reconstituit dreptul de proprietate conform dispoziţiilor Legii nr. 18/1991 asupra suprafeţei de 1 ha şi 3.200 m.p., situat în satul Snagov din judeţul Ilfov.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la 06.10.1998 de Notarul Public O. sub nr. 2426, J. a înstrăinat cota sa indiviză de 1/6 către C., care a devenit astfel coproprietară alături de A., B., D., E. şi K. asupra terenului dobândit anterior

Potrivit menţiunilor din acest titlu, dreptul de proprietate a fost reconstituit asupra suprafeţei de 2500 m.p. teren în extravilan, tarla x, parcela x, cu următoarele vecinătăţi: N - P., la E - Dj 101 B, la S - Q. şi V - Hb 117; asupra suprafeţei de 3.000 m.p. teren extravilan, tarla x, parcela x cu următoarele vecinătăţi: N - Hb 117; la E - DE 354, la S - N. şi V - R., precum şi asupra suprafeţei de 6373 teren extravilan, tarla x, parcela x, cu următoarele vecinătăţi: N - D. E. 293/1; la E - S.; la S - T. şi V - U..

La data de 14.11.2008, Biroul Notarial "V." prin încheierea nr. 87/14.11.2008 a rectificat contractul de vânzare-cumpărare nr. x/14.12.1992 arătând că terenul intravilan situat în comuna Snagov în suprafaţă de 3433 m.p. care face obiectul acestui contract se află în tarlaua x parcela x.

În acelaşi sens, notarul public O. a rectificat la data de 03.04.2009, prin încheierea de autentificare nr. 734/03.04.2009, contractul de vânzare-cumpărare al reclamantei C., în sensul că terenul intravilan care face obiectul acestuia se află situat în tarlaua x parcela x.

Prin decizia civilă nr. 1444/02.10.2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze de minori şi de familie, a constatat nulitatea absolută a acestor încheieri notariale, reţinând că nu au operat erori materiale susceptibile de a fi îndreptate pe calea prevăzută de art. 53 din Legea nr. 36/1995, întrucât la data încheierii contratelor, datele de identificare nu au fost puse la dispoziţia notarului, iar actele depuse în procedura notarială ulterioară nu au fost emise de acelaşi organ care a întocmit procesul-verbal de punere în posesie, conform Legii nr. 18/1991 privind fondul funciar.

Verificând titlul pârâţilor, instanţa a constatat că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/16.01.2004, de Notarul Public W., L. a transmis către I. şi H., dreptul de proprietate asupra suprafeţei de 3.000 m.p., reconstituiţi prin titlul de proprietate nr. x din 30.09.2003 emis de Comisia Judeţeană pentru Stabilirea drepturilor de proprietate asupra terenurilor Ilfov, teren identificat ca fiind în sola cadastrală nr. x, parcela x, cu nr. cadastral provizorat 2165, înscris în CF x Snagov, cu următoarele vecinătăţi: N - Lacul Snagov; la E - DE 354, la S - N. şi V - R..

În cauză, reclamanţii pretind pe calea acţiunii în revendicare de drept comun, instituita prin art. 480-481 C. civ., reîntoarcerea în patrimoniul lor a terenului dobândit prin actul încheiat în anul 1992, pretinzând că autorul lor a înstrăinat, ulterior, acelaşi teren pârâţilor în anul 2004, deşi bunul ieşise din patrimoniul vânzătorului, ceea ce atrage implicit şi nulitatea titlului dobânditorilor succesivi.

Acţiunea in revendicare, fondată pe art. 480 C. civ., este acţiunea proprietarului neposesor impotriva posesorului neproprietar, actiune reală, prin care reclamantul cere instantei de judecata sa i se recunoasca dreptul de proprietate asupra unui bun determinat si, pe cale de consecinta, sa-l oblige pe parat la restituirea posesiei bunului.

În cursul unei proceduri în revendicare, în situaţia în care ambele părţi exhibă titluri de proprietate, e necesar ca instanţa să se analizeze cele două titluri, cel al reclamantului şi cel al pârâtului, pentru ca unul dintre ei să fie declarat de instanţa sesizată ca fiind cel mai caracterizat, din cauza vechimii sale, sau a faptului că a fost înscris anterior într-un registru funciar, fără a fi necesară declararea nulităţii actului de dobândire.

Însă, pentru a proceda la această operaţie e necesar a se face dovada potrivit art. 1169 C. civ., că imobilul pretins pe această cale de reclamanţi este identic cu imobilul aflat în posesia pârâţilor.

Plecând de la aceste reguli se constată că, în cauză, reclamanţii nu au depus înscrisurile prin care să facă dovada că sunt proprietarii terenului revendicat.

Astfel, prin raportul de expertiză topografică judiciară, întocmit de expertul topograf X., suprafeţele de teren, reconstituite autorului comun al părţilor - L., înscrise în tarlaua x, parcela x, în suprafaţă de 3.000 m.p. şi tarlaua x, parcela x, în suprafaţă de 2500 m.p., au fost identificate ca două loturi distincte, situate în zone diferite, prin raportare la Lacul Snagov. Din măsurătorile efectuate de acelaşi expert, rezultă că terenul revendicat de reclamanţi, particularizat prin vecinătăţile din contractul de vânzare-cumpărare, nu poate fi identificat în teren, întrucât nu corespunde nici ca suprafaţă, şi nici ca vecinătăţi, cu loturile ce au fost atribuite în proprietatea lui L..

În acelaşi timp, terenul proprietatea pârâţilor I. şi H. a fost identificat în teren, pentru acesta fiind întocmită documentaţia cadastrală şi dispunându-se întabularea, întreaga suprafaţă de 3.000 m.p. şi vecinătăţile din titlul de proprietate, cuprinse şi în contractul încheiat în anul 2004, regăsindu-se în teren.

Concluzia expertului topograf a fost neechivocă, în sensul că nu există identitate între terenul deţinut de pârâţi prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2004 şi terenul dobândit de reclamanţi prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1992.

Din conţinutul titlului prezentat de reclamanţi, rezultă că la data încheierii actului în anul 1992, convenţia a fost încheiată, în baza unei simple adeverinţe ce are înscrisă suprafaţa de 3133 m.p. şi a unui proces-verbal ce are înscrisă o suprafaţă diferită, respectiv de 3435 m.p., în condiţiile în care vânzătorul deţinea şi o altă suprafaţă de teren riverană la lac, fiind posibil ca acesta să nu fi cunoscut exact suprafeţele şi poziţiile celor două terenuri.

Mai mult, pornind de la situaţia juridică echivocă a terenului, dobândirea dreptului de proprietate în patrimoniul cumpărătorilor reclamanţi a fost făcută pe riscul acestora, sub condiţia suspensivă a primirii titlului, pentru suprafaţa de teren înscrisă în act, în condiţiile art. 1007 şi art. 1017 C. civ.

Instanţa a reţinut că reclamanţii nu şi-au îndeplinit obligaţia prevăzută de art. 1169 C. civ., aceştia nefăcând dovada că sunt titularii dreptului de proprietate asupra terenului pretins de la pârâţi.

Instanţa nu a reţinut concluziile raportului efectuat de expert Y., întrucât acesta ajunge la concluzia suprapunerilor terenurilor fără o explicaţie ştiinţifică, în baza unor simple aprecieri, reţinând că datele de identificare topografică sunt diferite, precum şi că vecinătăţile sunt indicate diferit, prin indicarea greşită a punctelor cardinale.

De asemenea, conţinutul actelor emise de Primărie, nu a putut fi luat în considerare, acestea făcând referire la date ce nu au fost incluse în contractul de vânzare-cumpărare încheiat, actele administrative modificând practic obiectul contractului, fără a fi făcută dovada însuşirii acestora de toate părţile contractante, încălcându-se astfel principiul înscris în art. 969 C. civ.

Mai mult, reclamanţii nu au făcut dovada exercitării în decursul timpului a posesiei asupra terenului revendicat, respectiv a unei posesiuni juridice apărată de lege ca manifestare exterioară a unui drept, ce constă atât în exercitarea in fapt a unor acte asupra bunului, cat si in posibilitatea de a exercita acele acte ca manifestare a pretenţiunii existenţei unui drept asupra bunului respectiv, fie sub forma dreptului de proprietate în întregul său, fie sub forma unui atribut al acestuia.

Constatând că nu există identitate între obiectul celor două contracte de vânzare cumpărare, cererile celor două părţi de declarare a nevalabilităţii acestora (cererea pârâţilor fiind formulată pe cale de excepţie, invocată prin întâmpinare) apar ca nefondate, cauzele de nulitate invocate prin raportare la vânzarea lucrului altuia, neregăsindu-se în speţă.

În ceea ce priveşte cererea de declarare a nulităţii titlului reclamanţilor, întemeiată pe nerespectarea prevederilor Legii nr. 18/1991, s-a constatat că aceasta este neîntemeiată, în condiţiile în care titlul de proprietate al autorului reclamanţilor a fost emis în urma procedurii de reconstituire a dreptului de proprietate, fără a opera astfel interdicţia înscrisă în art. 32 din aceeaşi lege, aplicabilă doar în situaţia terenurilor atribuite în proprietate prin constituirea dreptului conform art. 19 alin. (1), art. 21 şi art. 43 din Legea nr. 18/1991.

2. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia civilă nr. 576A din 10 aprilie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanţii-reclamanţi F., A., C., D., E., Z., AA., BB. - moştenitoarele defunctului B., decedat pe parcursul procesului, CC. - moştenitoarea defunctului B., decedat pe parcursul procesului, împotriva sentinţei civile nr. 1469/16.07.2012 şi a încheierii din data de 03.07.2008 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a arătat că soluţia de admitere a excepţiei inadmisibilităţii capătului de cerere prin care se solicită constatarea dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra terenului în suprafaţă de 3000 mp situat în tarlaua x, parcela x, dispusă prin încheierea din 03.07.2008, este legală, prima instanţă reţinând în mod corect caracterul subsidiar al acţiunii în constatare şi posibilitatea realizării dreptului pe calea acţiunii în revendicare în care se invocă dreptul de proprietate asupra aceluiaşi teren.

În acelaşi timp, solicitarea de constatare a dreptului de proprietate asupra terenului situat în tarlaua x, parcela x, în loc de tarlaua x parcela x, echivalează cu solicitarea de constatare a unei situaţii de fapt, de asemenea, inadmisibilă. A constata amplasamentul terenului, presupune a constata o situaţie de fapt, nefiind admisibilă prin prisma în art. 111 C. proc. civ.

Critica privind reţinerea greşită prin sentinţă a situaţiei de fapt a fost considerată nefondată, expertiza tehnică specialitatea topografie efectuată în calea de atac de o comisie de trei experţi conţinând o concluzie identică cu cea a expertizei efectuate în prima instanţă: lipsa identităţii între cele două cele două terenuri. Se reţine în raportul de expertiză că suprafaţa ce face obiectul contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/04.12.1992, cu vecinătăţile menţionate atât în contract, cât şi în procesul-verbal de punere în posesie nr. x/29.01.1992, nu se regăseşte fizic în teren şi nici în plan parcelar. În completarea raportului la expertiză efectuată ca urmare a admiterii obiecţiunilor apelanţilor reclamanţi, experţii concluzionează că vecinătăţile şi punctele cardinale menţionate în contractul de vânzare-cumpărare al reclamanţilor amplasează terenul într-o altă tarla şi parcelă decât cele menţionate în contractul pârâţilor, astfel că terenurile nu prezintă identitate. Aşadar, concluziile raportului de expertiză infirmă susţinerea din acţiune potrivit căreia terenul dobândit de reclamanţi prin contractul x/1992 se suprapune parţial pe terenul ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/16.01.2004, ce constituie titlul de proprietate al pârâţilor.

Cumpărătorii au menţionat în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare încheiat în 1992:

"Cunoaştem faptul că vânzătorul nu poseda titlul de proprietate cu privire la suprafaţa de teren intravilan înstrăinată şi înţeleg să dobândească acest teren sub condiţia suspensiva a primirii titlului de proprietate de către vânzător în condiţiile art. 1007 şi art. 1017 C. civ., dreptul lor de proprietate consolidându-se retroactiv odată cu primirea titlului de proprietate de către vânzător conform Legii nr. 18/1991 fără nicio alta formalitate începând cu azi data autentificării actului".

Curtea a reţinut că reclamanţii, care au cumpărat pe baza adeverinţei şi procesului-verbal de punere în posesie emise în baza legii fondului funciar vânzătorului, au dobândit un drept sub condiţia consolidării dreptului vânzătorului asupra terenului cu privire la amplasament. În consecinţă, era imperios necesar ca reclamanţii să dovedească că terenul din tarlaua x, parcela x, pe care l-au cumpărat, coincide cu terenul din tarlaua x, parcela x, cumpărat de pârâţi, situaţie în care ar fi avut câştig de cauză, întrucât au transcris primii.

Pe de altă parte, cumpărând doar pe bază de adeverinţă şi proces-verbal de punere în posesie, cu identificarea lapidară, fără elemente suficiente de individualizare a terenului, reclamanţii au acţionat pe riscul lor, ce include şi dificultăţile de identificare exactă a bunului.

În speţă, aşa cum rezultă din raportul de expertiză, datele din adeverinţă, procesul-verbal şi schiţa anexă s-au dovedit prea puţine şi, în plus, eronate, astfel încât nu a putut fi confirmată identitatea terenului cumpărat de reclamanţi cu terenul din tarlaua x, parcela x şi nu s-a putut confirma nici consolidarea dreptului.

Nu s-a putut reţine ca probă a dreptului de proprietate asupra terenului din tarlaua x, parcela x încheierea de respingere nr. x/14.02.2007 pronunţată de OCPI Ilfov, întrucât în cadrul acţiunii în revendicare în care ambele părţi invocă titluri de proprietate pentru terenul în litigiu, instanţa compară titlurile de proprietate înfăţişate de părţi. În speţă, reclamanţii nu au dovedit dreptul de proprietate asupra terenului situat în tarlaua x, parcela x, tinzând la modificarea elementelor de identificare a terenului consemnate în contractul de vânzare-cumpărare încheiat în 1992, ce reprezintă titlul invocat în revendicare. Or, succesul acţiunii în revendicare în situaţia din speţă depinde de dovedirea faptului că imobilul pretins pe această cale de reclamanţi este identic cu imobilul aflat în posesia pârâţilor.

Cu privire la puterea de lucru judecat a considerentelor sentinţei nr. 2105/2010, pronunţate de Judecătoria Buftea şi a deciziei nr. 276A/21.03.2011, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, Curtea a arătat că puterea de lucru judecat se extinde asupra considerentelor hotărârii atunci când constituie susţinerea necesară a dispozitivului, făcând corp comun cu acesta. În speţă, prin decizia nr. 1444/02.11.2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti s-a admis recursul şi a fost schimbată în tot decizia 276A/21.03.2011, prin admiterea apelului. Pe cale de consecinţă, a fost schimbată în tot sentinţa nr. 2105/2010, în sensul admiterii acţiunii şi anulării încheierii date de notarul public prin care s-a rectificat contractul de vânzare-cumpărare încheiat în 1992, prin consemnarea unui alt număr de tarla şi parcelă. Prin considerentele deciziei de recurs se arată că rectificarea elementelor arătate prin care se identifică imobilul nu poate face obiectul procedurii de îndreptare eroare materială prevăzute de art. 53 din legea notarilor publici.

În puterea de lucru judecat, alături de dispozitivul care tranşează litigiul, intră motivele care susţin soluţia. Or, nu se poate pretinde că reţinerile instanţelor de fond din cuprinsul celor două hotărâri au putere de lucru judecat în litigiile ce vizează amplasamentul terenului, din moment ce soluţia a fost schimbată în tot în recurs. Prin decizia de recurs s-a dispus admiterea acţiunii în anularea încheierii notarului strict cu argumentul că nu se puteau rectifica, pe calea prevăzută de art. 53 din legea notarilor publici, contractele de vânzare ale reclamanţilor, de unde se poate desprinde concluzia că instanţele de fond nu puteau analiza în litigiul respectiv aspectul amplasării terenului într-o anumită tarla şi parcelă. Demersul judiciar iniţiat în dosarul x/2009 s-a finalizat cu anularea încheierilor date de notarul public de rectificare a contractelor de vânzare-cumpărare cu privire la număr de tarla şi parcelă, astfel că, în cadrul acţiunii în revendicare nu pot fi avute în vedere alte elemente de identificare a terenului decât cele din contractul de vânzare şi actele care au stat la baza vânzării menţionate în contract. În concluzie, considerentele din cele două hotărâri nu au valoare decizională întrucât nu susţin soluţia de anulare a încheierilor de rectificare, astfel că nu se impun cu putere de lucru judecat în cauza de faţă.

A fost considerată lipsită de obiect critica privind reţinerea de către prima instanţă a nevalabilităţii contractului de vânzare-cumpărare aparţinând reclamanţilor, prin prisma împrejurării că la baza vânzării a stat adeverinţa de reconstituire a titlului de proprietate, un astfel de aspect nefăcând obiectul analizei instanţei, care să contrazică, astfel, soluţia de respingere a cererii reconvenţionale.

Cât priveşte omisiunea din dispozitiv a soluţiei pronunţate pe cererea reconvenţională, s-a reţinut că părţile au la îndemână procedura prevăzută de art. 2812 C. proc. civ., fiind inadmisibilă solicitarea cu acest obiect pe calea apelului faţă de prevederile art. 2812a C. proc. civ.

3. Recursul

3.1. Motive

Împotriva încheierii din 5 februarie 2014, a încheierii din 1 martie 2017 şi a deciziei civile nr. 576A din 10 aprilie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă au declarat recurs reclamanţii CC., Z., AA., BB., A., D., E. şi F..

După prezentarea situaţiei de fapt din etapele procesuale anterioare, reclamanţii au formulat următoarele critici:

1. Decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază - motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Considerentul pentru care instanţa de apel a respins calea de atac formulată de reclamanţi, a constat, în esenţă, în faptul că, din probele administrate, ar rezulta că terenul corespunzător titlului de proprietate al reclamanţilor nu este acelaşi cu cel aflat în posesia intimaţilor - pârâţi I. şi H..

Deşi reclamanţii am solicitat instanţei - atât oral, cu ocazia dezbaterilor pe fond, cât si în scris, prin concluziile scrise formulate - să reţină caracterul util, pertinent şi concludent al primului raport de expertiză întocmit în apel, decizia recurată nu conţine nicio referire la acesta. În schimb, instanţa a făcut trimitere exclusiv la cel de-al doilea raport de expertiză, conchizând că aspectele constatate în cuprinsul acestuia ar fi suficiente pentru stabilirea în concret a situaţiei de fapt. Or, chiar si în condiţiile în care instanţa a dispus refacerea raportului de expertiză de către alţi experţi, raportul întocmit de experţii DD. nu a fost anulat de către instanţă, fiind câştigat cauzei.

Întrucât al doilea raport de expertiză efectuat în etapa apelului nu este pe deplin concludent şi, respectiv faţă de concluzia lipsită de echivoc a primului raport de expertiză, se impunea ca instanţa de apel să îl omologheze pe acesta din urmă, având în vedere şi posibilitatea instanţei de a reveni asupra probelor. Cu toate acestea, dincolo de a omologa primul raport de expertiză, instanţa de apel nici măcar nu s-a referit la acesta în considerentele deciziei pronunţate.

În condiţiile în care în etapa apelului au fost administrate două expertize, iar niciunul din rapoartele întocmite nu a fost anulat, instanţa avea obligaţia de a lua în considerare ambele rapoarte, urmând fie să aleagă unul dintre acestea, fie să dispună efectuarea unei contra expertize.

Sub un al doilea aspect, deşi curtea de apel a considerat că cel de-al doilea raport de expertiză întocmit ar fi unul concludent, şi că ar fi suficient pentru a lămuri situaţia de fapt, aceasta nu s-a referit deloc la caracterul contradictoriu al concluziilor raportului respectiv. Mai exact, din actele de proprietate şi, de altfel, din schiţa anexă la raportul de expertiză rezultă în mod clar că vecinătăţile terenului aflat în proprietatea recurenţilor - reclamanţi şi cele ale suprafeţei de teren identificat de comisia de experţi ca fiind al intimaţilor - pârâţi sunt aceleaşi. Diferenţa dintre cele două terenuri ar reieşi din punctele cardinale în raport de care s-au stabilit vecinătăţile pentru terenul aflat în proprietatea apelanţilor - reclamanţi şi al intimaţilor - pârâţi, fiind posibil ca punctele cardinale să fi fost indicate în mod eronat în anumite acte care identifică terenul. În acest sens a fost şi opinia exprimată de experţii DD. în cuprinsul primului raport de expertiză întocmit, iar prin răspunsul la obiecţiuni întocmit la al doilea raport de expertiză de către experţii EE., aceştia practic au recunoscut că este posibil ca terenul să fi fost identificat în mod greşit din perspectiva punctelor cardinale.

Cu toate acestea, instanţa de apel s-a raportat exclusiv la aspectele constate în cel de-al doilea raport care tind să ignore identitatea dintre cele două terenuri.

Or, omisiunea instanţei de a analiza şi, respectiv a se pronunţa asupra probelor administrate în cauză şi a argumentelor reclamanţilor cu privire la acestea reprezintă o lipsă a motivării deciziei recurate.

Exigenţa motivării hotărârii judecătoreşti pronunţată este esenţială în administrarea adecvată a justiţiei, în condiţiile în care considerentele reprezintă o parte esenţială a hotărârii, locul în care se indică motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei. Ignorarea motivelor, argumentelor şi probelor utile în soluţionarea cauzei echivalează cu lipsirea părţii de un veritabil acces la justiţie. O motivare necorespunzătoare în raport cu complexitatea cauzei echivalează, practic, cu inexistenţa motivării. Aceeaşi concluzie se desprinde şi din jurisprudenţa consacrată a Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la dreptul la un proces echitabil.

Sub un al treilea aspect, deşi reclamanţii au solicitat instanţei să reţină în soluţionarea cauzei alte două hotărâri judecătoreşti (dintre care una deja executată prin intermediul executorului judecătoresc în anul 2016), care au avut ca obiect revendicarea altor două loturi de teren din Comuna Snagov, unul având chiar o latură comună cu lotul din prezenta cauză şi unul fiind vecin în planul al doilea, iar titlurile (aflate la dosarul cauzei) fiind contracte de vânzare - cumpărare încheiate în aceiaşi zi la acelaşi Notar de stat, totuşi decizia recurată nu conţine nicio referire la acestea. Instanţa de apel ar fi trebuit, în temeiul art. 129 alin. (5) C. proc. civ., să analizeze şi cele două hotărâri judecătoreşti, ambele pronunţate în favoarea cumpărătorilor din contractele încheiate în anul 1992, respectiv sentinţa civilă nr. 2259/13.12.2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă şi decizia nr. 773R/08.07.2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

2. Decizia pronunţată este dată cu încălcarea legii - motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, prin soluţia pronunţată, instanţa de apel a lipsit de efecte un act juridic valabil încheiat, respectiv contractul de vânzare - cumpărare nr. x/1992, titlul reclamanţilor, şi a menţinut validitatea contractului nr. x/2004, titlul intimaţilor - pârâţi, încălcând, dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 1/2000, conform cărora:

"(2) Drepturile dobândite cu respectarea prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991, pentru care au fost eliberate adeverinţe de proprietate, proces-verbal de punere în posesie sau titlu de proprietate, rămân valabile fără nici o altă confirmare.". Or, reţinând că "pe de altă parte, cumpărând doar pe bază de adeverinţă şi proces-verbal de punere în posesie, cu identificarea lapidară, fără elemente suficiente de individualizare a terenului, reclamanţii au acţionat pe riscul lor, ce include şi dificultăţile de identificare exactă a bunului", curtea de apel, practic, a negat efectele înscrisurilor pe baza cărora a fost identificat terenul cumpărat de către reclamanţi.

În cazul de faţă, atât titlul reclamanţilor, cât şi titlul intimaţilor FF. provin de la acelaşi autor, respectiv L. care, la rândul lui, dobândise terenul prin reconstituire, în temeiul Legii nr. 18/1991.

Or, instanţa de apel a ignorat probele admisibile potrivit Legii fondului funciar, inclusiv cele care privesc rectificarea actelor emise care conţin erori, cum a fost cazul Procesului-verbal de punere în posesie nr. x/1992, care a fost corectat prin chiar emiterea Titlului de Proprietate de către autorităţile administrative care aplicau prevederile Legii fondului funciar.

Astfel, instanţa de apel a făcut abstracţie de faptul că raportul juridic anterior încheierii Contractului nr. x/1992 (retrocedarea, adeverinţa si Procesul-verbal nr. x/1992), care a permis naşterea celui de-al doilea raport juridic (cel rezultat din Contractul nr. x/1992), a fost de natură administrativ - funciară. Având în vedere că obiectul raportului juridic iniţial a fost doar corectat sub aspectul menţionării corecte a elementelor de identificare ale terenului în actele de retrocedare, rezultă că, pe cale de consecinţă, s-au corectat implicit şi elementele de identificare ale terenului în actul încheiat pe cale convenţională (Contractul nr. x/1992).

Sub un al doilea aspect, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 58 din Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare, care arată că dreptul dobândit de reclamanţi prin contractul nr. x/1992 îşi produce efecte, fiind transcris anterior drepturilor pârâţilor. Deşi dreptul de proprietate asupra terenului dobândit de reclamanţi a fost exercitat în mod public încă din anul 1992, fiind înregistrat atât în registrul de transcripţiuni, cât şi în registrul agricol dar şi pe rolul fiscal al comunei Snagov, totuşi instanţele fondului, după 27 de ani de la dobândire, au constatat o aşa zisă "volatilizare" a unui lot de teren de 3.000 m.p., chiar dacă amplasamentul acestuia nu s-a modificat între timp, aspect confirmat chiar de către Comisia Locala Snagov.

Sub un al treilea aspect, instanţa de apel a reţinut, cu încălcarea prevederilor art. 969 C. civ., un risc asumat de către părţile contractului nr. x/1992. Potrivit acestui contract părţile au convenit următoarele:

"Cunoaştem faptul că vânzătorul nu posedă titlul de proprietate cu privire la suprafaţa de teren intravilan înstrăinată şi înţelegem să dobândim acest teren sub condiţia suspensivă a primirii titlului de proprietate de către vânzător în condiţiile art. 1007 şi art. 1017 C. civ., dreptul nostru de proprietate consolidându-se retroactiv odată cu primirea titlului de proprietate de către vânzător conform Legii nr. 18/1991 fără nicio altă formalitate începând cu azi data autentificării actului". Aşadar, dreptul de proprietate s-a consolidat retroactiv, la data de 03.09.2003, data eliberării titlului de proprietate către autorul reclamanţilor, L., deci anterior încheierii contractului nr. x/2004, titlul intimaţilor- pârâţi FF..

Sub un al patrulea aspect, decizia pronunţată în apel încalcă prevederile art. 1.295 alin. (2) C. civ. La data de 16.01.2004, data încheierii contractului nr. x/2004, titlul intimaţilor - pârâţi, adevăraţii proprietari ai terenului erau cumpărătorii din cadrul contractului nr. x/1992. Or, prin decizia pronunţată, instanţa de apel a încălcat aceste dispoziţii legale, prin respingerea capătului de cerere privind nulitatea celui de-al doilea titlu încheiat între pârâţi, deşi a fost încheiat cu încălcarea acestor norme legale.

Având în vedere că titlul intimaţilor - pârâţi este ulterior contractului nr. x/1992, prin cel dintâi fiind practic revândut acelaşi teren, care la momentul respectiv se afla în proprietatea reclamanţilor, contractul nr. x/2004 este lovit de nulitate absolută.

3. Decizia şi încheierile de şedinţă recurate au fost pronunţate cu încălcarea formelor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, respectiv al rolului activ al instanţei şi al dreptului la apărare al reclamanţilor - motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Cât priveşte nelegalitatea încheierilor de şedinţă din data de 05.02.2014 şi din data de 01.03.2017, prin încheierea din 5 februarie 2014 instanţa de apel a încuviinţat proba cu expertiză solicitată, însă a limitat obiectivele propuse de reclamanţi la primele două, respingând două dintre obiectivele solicitate, respectiv: 1. să se stabilească elementele de identificare similare între terenul ce a făcut obiectul procesului-verbal nr. x/1992 şi al schiţei anexe cu terenul înscris la poziţia 2 din titlul de proprietate; 2. să se stabilească dacă terenul identificat prin procesul-verbal nr. x/1992 şi al schiţei anexe ar fi poziţionat în tarlaua x, parcela x, corespunzătoare cu punctul de vedere al dimensiunii laturilor şi vecinătăţilor cu terenul înscris la poziţia 2 din titlul de proprietate.

Ulterior, prin încheierea din 01.03.2017, Curtea de Apel Bucureşti a dispus refacerea expertizei în specialitatea topografie, din considerentul că experţii s-ar fi raportat şi la alte înscrisuri pe lângă titlurile de proprietate ale părţilor din cauză. Refacerea raportului de expertiză a fost dispusă faţă de solicitarea intimaţilor - pârâţi FF., instanţa stabilind ca identificarea terenurilor să se facă exclusiv în baza înscrisurilor indicate în încheierea de la data de 05.02.2014, indicând şi modalitatea de identificare, mai exact în funcţie de reperele menţionate în actele de proprietate, cum ar fi vecinătăţi si punctele cardinale.

Deşi intimaţii - pârâţi au contestat primul raport de expertiză, din cele 10 planşe anexate chiar de către experţi la obiecţiunile depuse rezultă că recunosc, prin comparaţiile făcute, că terenul reclamanţilor se poate identifica si că este unul si acelaşi cu terenul din titlul pârâţilor.

Procedând de aşa manieră, instanţa de apel, pe de o parte, a împiedicat identificarea în concret a terenului aflat în proprietatea reclamanţilor şi, pe de altă parte, a refuzat să administreze toate probele utile, pertinente şi concludente pentru a lămuri pe deplin situaţia de fapt dedusă judecăţii. Or, măsurile curţii de apel au fost dispuse cu încălcarea prevederilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., ceea ce face că drepturile procesuale ale reclamanţilor au fost vătămate într-un mod deosebit de grav, vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea încheierii de şedinţă din 05.02.2014 şi a încheierii din 01.03.2017.

Un alt aspect reţinut de către instanţa de apel a constat în faptul că cele două terenuri ar avea suprafeţe diferite şi, prin urmare, nu ar fi vorba de acelaşi teren. Or, aşa cum reiese şi din rapoartele de expertiză depuse la dosarul cauzei, diferenţa dintre suprafaţa terenului ce rezultă din contractul nr. x/1992 şi actele care au stat la baza încheierii acestuia (adeverinţa de proprietate şi procesul-verbal de punere în posesie) şi terenul în suprafaţă de 3.000 m.p. este justificată. Mai exact, discrepanţa dintre cele două suprafeţe se explică prin faptul că în localitatea Snagov, suprafeţele terenurilor restituite în baza Legii nr. 18/1991 au fost diminuate cu 12%. Astfel, prin reducerea suprafeţei de 3.435 m.p. cu 12% ar rezulta o suprafaţă de 3022.8 mp şi din acest considerent, acţiunea reclamanţilor vizează doar suprafaţa de 3000 m.p., cea pentru care s-a reconstituit dreptul de proprietate în favoarea lui L.. Ca atare, se impunea ca instanţa de apel să ia în considerare primul raport de expertiză întocmit în etapa apelului, având în vedere că acesta nu a fost anulat, fiind un mijloc de probă pe deplin câştigat cauzei.

Curtea de Apel Bucureşti nu şi-a exercitat rolul activ şi nu a condus desfăşurarea procesului în vederea aflării adevărului, astfel fiind încălcat dreptul la apărare al reclamanţilor, ce este consacrat ca un drept fundamental în procesul civil. În ipoteza în care ar fi considerat în vreo măsură, că situaţia de fapt nu este pe deplin lămurită, Curtea de Apel Bucureşti avea obligaţia de a pune în vedere oricărora dintre părţi să prezinte înscrisuri şi explicaţii suplimentare. În acest sens sunt şi prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., dispoziţii care au fost însă ignorate de instanţa de apel, fapt ce atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

3.2. Analiza recursului

Recursul nu este întemeiat şi va fi respins pentru următoarele considerente:

1. În opinia recurenţilor, hotărârea instanţei de apel nu este motivată pentru că nu cuprinde solicitarea făcută de aceştia de a se reţine caracterul util, pertinent şi concludent al primului raport de expertiză depus în apel, care nu a fost anulat, instanţa întemeindu-şi soluţia exclusiv pe cel de-al doilea raport de expertiză - motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Critica nu este întemeiată, în condiţiile în care, la termenul din 1 martie 2017 au fost încuviinţate obiecţiunile la raportul de expertiză considerat de către recurenţi ca fiind singurul concludent cauzei, dispunându-se refacerea raportului şi identificarea terenurilor exclusiv în baza înscrisurilor indicate în încheierea de la termenul de judecată din data de 05.02.2014, respectiv contractele de vânzare-cumpărare nr. x/04.12.1992 şi nr. y/06.10.1998, procesul-verbal 185/1992 şi schiţa anexă de la dosarul Tribunalului Bucureşti, titlul de proprietate nr. x/2003, poziţiile 1 şi 2 din titlu, şi contractul de vânzare-cumpărare nr. x/16.01.2004, precum şi în funcţie de reperele indicate în actele de proprietate, cum ar fi vecinătăţi sau puncte cardinale.

În aceste condiţii, nu se mai poate susţine că primul raport de expertiză "nu a fost anulat", admiterea obiecţiunilor la un raport de expertiză însemnând, practic, înlăturarea concluziilor acelui raport, şi deci lipsirea sa de efecte juridice.

Este motivul pentru care instanţa de recurs apreciază că hotărârea instanţei superioare de fond nu trebuia să conţină, aşa cum susţin recurenţii, nicio referire la raportul de expertiză cu privire la care s-au încuviinţat obiecţiuni.

Mai arată recurenţii, în argumentarea aceluiaşi motiv de recurs, că instanţa trebuia să îşi întemeieze soluţia pe primul raport de expertiză pentru că, dacă instanţa a încuviinţat o probă, ea nu mai poate reveni asupra ei decât motivat şi numai dacă proba a devenit neconcludentă sau inutilă.

Nici această susţinere nu poate fi primită, câtă vreme instanţa de apel nu a revenit asupra probei cu expertiza topografică. Ţine de evidenţă că refacerea unui mijloc de probă, consecinţă a admiterii obiecţiunilor formulate în temeiul unui text de lege, nu constituie o revenire asupra probei încuviinţate, care înseamnă că proba respectivă nu mai este administrată.

Un alt argument subsumat criticii de nemotivare a hotărârii, îl constituie faptul că instanţa de apel nu s-a referit deloc la caracterul contradictoriu al concluziilor raportului de expertiză avut în vedere la darea soluţiei, recurenţii prezentând pe larg în cuprinsul cererii de recurs aspectele pentru care raportul de expertiză nu trebuia luat în considerare.

Instanţa de recurs apreciază că ceea ce deduc analizei recurenţii ar fi trebuit, în realitate, să constituie obiecţiuni la raport. Or, faţă de art. 212 alin. (2) C. proc. civ., acestea puteau fi formulate motivat cel mai târziu la primul termen după depunerea lucrării, sub pedeapsa decăderii, neputând să fie prezentate sub forma unor critici direct în calea de atac.

Pe de altă parte, în opinia recurenţilor hotărârea din apel nesocoteşte prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. întrucât deşi s-a referit la răspunsul la obiecţiuni, instanţa a ignorat în totalitate faptul că prin acelaşi răspuns s-a recunoscut posibilitatea ca terenurile examinate să fie aceleaşi.

Verificând hotărârea din apel, prin raportare la critica sus-menţionată, instanţa de recurs nu a identificat aspecte care să poată justifica temeinicia criticii. Astfel, se constată că, dimpotrivă, experţii şi-au finalizat răspunsul la obiecţiuni cu concluzia că terenurile nu prezintă identitate. În aceste condiţii, instanţa de apel nu putea să motiveze în sens contrar, şi a arătat că situaţia de fapt a fost corect stabilită de prima instanţă câtă vreme expertiza efectuată înaintea acesteia şi expertiza din apel conţin o concluzie identică, respectiv lipsa identităţii celor două terenuri.

În fine, în opinia recurenţilor hotărârea este nemotivată întrucât nu conţine nicio referire la alte două hotărâri judecătoreşti care au avut ca obiect revendicarea altor două loturi de teren din comuna Snagov, unul având chiar o latură comună cu lotul din prezentul litigiu.

Nici acest argument nu atrage temeinicia criticii vizând nemotivarea hotărârii. Faţă de limitele cadrului procesual cu privire la obiectul procesului, fixat chiar de către reclamanţi, numai printr-o motivare supraabundentă, excesivă instanţa de apel ar fi trebuit să se refere în considerente la hotărâri judecătoreşti care nu conţineau premisa probatorie urmărită de reclamanţi - faptul că terenul deţinut de pârâţi este cel înscris în titlul reclamanţilor.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte observă că, sub aparenţa motivului de modificare constând în nemotivarea hotărârii, în realitate sunt formulate critici ce privesc modul de apreciere a probelor în apel, deci aspecte ce ţin de temeinicia hotărârii, ceea ce art. 304 C. proc. civ. nu îngăduie, astfel încât criticile formulate nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

2. În opinia recurenţilor, hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea legii întrucât lipseşte de efecte juridice contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1992, titlul de proprietate al acestora - motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Critica nu este întemeiată. Împrejurarea că a confirmat soluţia de respingere a cererii de revendicare a terenului în suprafaţă de 3.000 mp situat în comuna Snagov, judeţul Ilfov, sola cadastrala x, parcela x, număr cadastral x, înscris în CF nr. x Snagov, nu înseamnă că instanţa de apel a lăsat fără efecte actul juridic invocat de reclamanţi, câtă vreme nu a dispus anularea acestuia. Însă, prin hotărârea pronunţată instanţa de apel nu a îngăduit ca actul juridic dedus judecăţii de către reclamanţi să producă efecte juridice în raport cu pârâţii, în condiţiile în care terenurile înscrise în actele care constituie titlurile părţilor nu sunt identice.

Un alt argument invocat de recurenţi pentru a susţine nelegalitatea hotărârii, este acela că motivând în sensul că întrucât au cumpărat doar pe bază de adeverinţă şi proces-verbal de punere în posesie, cu identificarea lapidară, fără elemente suficiente de individualizare a terenului, reclamanţii au acţionat pe riscul lor, ce include şi dificultăţile de identificare exactă a bunului, instanţa de apel a negat efectele înscrisurilor pe baza cărora a fost identificat terenul cumpărat de reclamanţi.

Instanţa de recurs găseşte neîntemeiată această susţinere, actele juridice la care fac referire recurenţii producând efecte între părţile care le-au încheiat la nivelul anului 1992, fiind la libera lor apreciere cum înţeleg să acţioneze pentru a valorifica drepturile dobândite prin acestea.

În al treilea rând, recurenţii susţin că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 58 din Legea nr. 7/1996 pentru că dreptul dobândit de reclamanţi prin contractul nr. x/1992 îşi produce efecte, fiind transcris anterior drepturilor pârâţilor.

Critica nu poate fi primită, faţă de lipsa identităţii dintre terenul înscris în titlul pârâţilor şi terenul revendicat. În aceste condiţii, transcrierea făcută de reclamanţi a atras opozabilitatea faţă de terţi a dreptului cu privire la un alt teren decât cel revendicat.

Mai susţin recurenţii că instanţa de apel, cu nesocotirea prevederilor art. 969 C. civ., a reţinut un risc asumat pentru părţile contractului nr. x/1992. Însă, în opinia recurenţilor, dreptul lor de proprietate s-a consolidat retroactiv, la data de 3 septembrie 2003, data eliberării titlului de proprietate către autorul lor, L..

Critica nu este întemeiată. Împrejurarea că autorului reclamanţilor i-a fost eliberat titlul de proprietate ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1992, nu atrage nelegalitatea concluziilor instanţei de apel în sensul că, de vreme ce reclamanţii au cumpărat doar pe bază de adeverinţă şi proces-verbal de punere în posesie, cu identificarea lapidară, fără elemente suficiente de individualizare a terenului, au acţionat pe riscul lor, ce include şi dificultăţile de identificare exactă a bunului. Or, respingând acţiunea în revendicare întrucât din ansamblul probator administrat nu s-a putut stabili identitatea dintre terenul înscris în contractul ce constituie titlul reclamanţilor şi cel înscris în titlul pârâţilor, şi pe care reclamanţii îl revendică, instanţa de apel nu a nesocotit prevederile art. 969 C. civ. pentru că nu a înlăturat efectele contractului între părţile acestuia. Consolidarea ulterioară a dreptului autorului comun al părţilor din prezentul litigiu, nu poate avea drept consecinţă naşterea unor raporturi juridice între cumpărătorii din contracte distincte, singurul element comun al acestora constituindu-l persoana vânzătorului.

În al patrulea rând, recurenţii invocă încălcarea prevederilor art. 1295 alin. (2) C. civ. prin soluţia de respingere a capătului de cerere privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2004, titlul pârâţilor, întrucât a fost revândut un teren care se afla deja în proprietatea reclamanţilor.

Critica nu este întemeiată, în condiţiile în care s-a arătat că instanţele de fond au stabilit corect situaţia de fapt: terenul revendicat, înscris în tarlaua x, parcela x, pe care l-au cumpărat reclamanţii, nu coincide cu terenul din tarlaua x, parcela x, cumpărat de pârâţi. Prin urmare, nu este valabilă teza vânzării bunului altuia, de natură să justifice sancţiunea nulităţii.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte observă că instanţa de apel a pronunţat o soluţie legală, decurgând din aplicarea corectă a legii materiale incidente în cauză, motiv pentru care criticile formulate nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

3. În opinia recurenţilor, decizia nr. 576A din 10 aprilie 2019 şi încheierile din 5 februarie 2014 şi 1 martie 2917 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă au fost date cu încălcarea formelor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, respectiv al rolului activ al instanţei şi al dreptului la apărare al reclamanţilor - motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Susţin recurenţii că încheierile sunt nelegale întrucât instanţa a limitat obiectivele propuse de reclamanţi, respingând două dintre acestea, respectiv a dispus refacerea expertizei pe considerentul că experţii s-ar fi raportat şi la alte înscrisuri decât titlurile de proprietate ale părţilor.

Critica nu este întemeiată.

Astfel, art. 201 alin. (1) C. proc. civ. arată că, dacă pentru lămurirea unor împrejurări de fapt instanţa consideră necesar să cunoască părerea unor specialişti, va numi, la cererea părţilor ori din oficiu, unul sau trei experţi, stabilind prin încheiere punctele asupra cărora ei urmează să se pronunţe. Textul nu obligă instanţa să încuviinţeze toate obiectivele de expertiză propuse de părţi, ci, dimpotrivă, recunoaşte judecătorului dreptul de apreciere şi sub acest aspect, corelativ cu art. 167 alin. (1) C. proc. civ. care stabileşte, cu valoare de principiu, că dovezile se pot încuviinţa numai dacă instanţa socoteşte că ele pot să aducă dezlegarea pricinii.

Prin urmare, întrucât într-o acţiune în revendicare interesează identificarea în concret a imobilului revendicat, pe baza titlurilor părţilor, în mod corect instanţa nu a încuviinţat obiective de expertiză constând în "stabilirea existenţei elementelor de identificare similare între terenul ce a făcut obiectul procesului-verbal nr. x/1992 şi al schiţei anexe cu terenul înscris la poziţia 2 din Titlul de proprietate nr. x/2003 şi 4.- să se stabilească dacă terenul identificat prin procesului-verbal nr. x/1992 şi al schiţei anexe ar fi poziţionat în T. 96, P.358, corespunde cu punctul de vedere al dimensiunii laturilor şi vecinătăţilor cu terenul înscris la poziţia 2 din Titlul de proprietate nr. x/2003".

De vreme ce la termenul din 5 februarie 2014 au fost stabilite cât se poate de clar obiectele expertizei topografice, constatarea că "identificarea terenului a fost făcută şi în baza altor înscrisuri şi anume adeverinţa nr. x/2008 emisă de Primăria Snagov, care a stat la baza încheierii nr. 87/2008, încheiere care a fost anulată printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă… Curtea constată, de asemenea, că din cuprinsul deciziei civile nr. 1444/2011 rezultă că adeverinţa nr. x/2008 nu poate sta la baza îndreptării actului de proprietate din anul 1992, ceea ce este suficient pentru a înlătura de la probaţiune această adeverinţă, în sensul utilizării ei la identificarea terenului" a îndreptăţit instanţa ca la termenul din 1 martie 2017 să dispună refacerea raportului de expertiză, identificarea terenurilor urmând a se face exclusiv în baza înscrisurilor indicate în încheierea de la termenul de judecată din data de 5 februarie 2014.

Procedând în acest mod, instanţa nu a încălcat forme de procedură a căror nerespectare să atragă sancţiunea nulităţii, potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ., de altfel recurenţii neindicând care ar fi acestea. Împrejurarea că identificarea terenului astfel cum a fost făcută de experţi nu este cea urmărită de reclamanţi, nu înseamnă nici că raportul de expertiză este consecinţa unor încălcări de forme procedurale săvârşite de instanţă, nici că instanţa nu a avut rol activ, iar că prin aceasta a fost încălcat dreptul la apărare al reclamanţilor.

Din încheierile de şedinţă recurate rezultă că, dimpotrivă, în respectarea art. 129 alin. (5) C. proc. civ., judecătorii au încuviinţat administrarea probelor concludente în cauză, materialul probator administrat fiind suficient pentru "a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale." În exerciţiul rolului activ, instanţa ar fi trebuit să dispună ca părţile să completeze probele numai dacă probele propuse de acestea nu erau îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, ceea ce nu a fost cazul.

Mai susţin recurenţii că, drept consecinţă a nelegalităţii încheierilor de şedinţă din 5 februarie 2014 şi 1 martie 2017 este nelegală şi decizia finală. Încheierea de încuviinţare a probelor este una preparatorie, ceea ce înseamnă că instanţa nu este legată de această încheiere. Drept consecinţă, se impunea ca instanţa de apel să ia în considerare primul raport de expertiză întocmit în etapa apelului.

Întrucât în cuprinsul prezentelor considerente s-a răspuns criticii privitoare la nelegalitatea hotărârii decurgând din neluarea în considerare a primului raport de expertiză, Înalta Curte mai arată doar că, reţinându-se că nu sunt incidente prevederile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. în privinţa încheierilor recurate, nu se impune nici aplicarea art. 106 alin. (1) C. proc. civ. în privinţa deciziei civile nr. 576A din 10 aprilie 2019.

Faţă de cele ce preced, se constată că nu s-au săvârşit nesocotiri ale formelor procedurale prevăzute de C. proc. civ. de natură să atragă sancţiunea nulităţii încheierilor şi deciziei recurate, motiv pentru care criticile formulate nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Având în vedere cele mai sus arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanţa va respinge recursul, cu consecinţa rămânerii irevocabile a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii CC., Z., AA., BB., A., D., E. şi F. împotriva încheierii din 5 februarie 2014, a încheierii din 1 martie 2017 şi a deciziei civile nr. 576A din 10 aprilie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurenţii-reclamanţi la plata sumei de 9.648 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimaţii-pârâţi H. şi I..

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 iulie 2020.