Mandatory Aviation Personnel Insurance: Contradictory Application of Statutory Liability for Failure to Legislate vs. Civil Code Insurance Provisions

Şedinţa publică din data de 9 iulie 2020

Deliberând asupra cauzei, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată la 17 noiembrie 2017 pe rolul Tribunalului Cluj, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I. şi J., în contradictoriu cu pârâţii Unitatea Militară nr. 01969 Câmpia-Turzii şi Ministerul Apărării Naţionale, au solicitat:

- obligarea pârâţilor, în solidar, la achitarea contravalorii în RON a sumei de 100.000 euro (la cursul de schimb al B.N.R. valabil în ziua plăţii), cu titlul de despăgubiri, către A. şi B.;

- obligarea pârâţilor, în solidar, la achitarea contravalorii în RON a sumei de 100.000 euro (la cursul de schimb al B.N.R. valabil în ziua plăţii), cu titlul de despăgubiri, către C., D., E., F., G. şi H.;

- obligarea pârâţilor, în solidar, la achitarea contravalorii în RON a sumei de 100.000 euro (la cursul de schimb al B.N.R. valabil în ziua plăţii), cu titlul de despăgubiri, către I. şi J.;

- obligarea pârâţilor, în solidar, la plata dobânzii legale aferente sumelor antemenţionate, calculate de la data introducerii acţiunii şi până la data plăţii efective;

- obligarea pârâţilor, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată în proces.

2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Cluj:

Prin sentinţa civilă nr. 294/F din 21 iunie 2018, Tribunalul Cluj, secţia civilă a admis acţiunea formulată de către reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I. şi J., în contradictoriu cu pârâţii Unitatea Militară nr. 01969 Câmpia-Turzii şi în consecinţă au fost obligaţi pârâţii, în solidar, să achite:

- în favoarea reclamanţilor A. şi B. suma de 100.000 euro în echivalent RON la data plăţii şi dobânda legală aferentă calculată de la data introducerii acţiunii, 17.11.2017, până la momentul achitării sumei.

- în favoarea reclamanţilor C., D., E., F., G., H. suma de 100.000 euro în echivalent RON la data plăţii şi dobânda legală aferentă calculată de la data introducerii acţiunii, 17.11.2017, până la momentul achitării sumei arătate.

- în favoarea reclamanţilor I. şi J. suma de 100.000 euro în echivalent RON la data plăţii şi dobânda legală aferentă calculată de la data introducerii acţiunii, 17.11.2017, până la momentul achitării sumei arătate.

- în favoarea reclamanţilor A., B. suma de 8245 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

- în favoarea reclamanţilor C., D., E., F., G., H. suma de 8245 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru.

- în favoarea reclamanţilor I. şi J. suma de 8245 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Împotriva acestei sentinţe, pârâtul Ministerul Apărării Naţionale a declarat apel.

3. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Cluj:

Prin decizia civilă nr. 36/A din 27 februarie 2019, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis, în parte, apelul declarat de Ministerul Apărării Naţionale în nume propriu şi în calitate de reprezentant legal al UM 01969 Câmpia Turzii, împotriva sentinţei civile nr. 294/F din 21 iunie 2018 pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că au fost obligaţi pârâţii să plătească reclamanţilor suma de 80.000 euro (echivalent în RON la data efectuării plăţii), în loc de 100.000 euro (echivalent în RON la data efectuării plăţii).

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

4. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Cluj, pârâtul Ministerul Apărării Naţionale, în nume propriu şi în calitate de reprezentant legal al UM 01969 Câmpia Turzii, a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Cu privire la primul motiv de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că, deşi a constatat că asigurarea operează de drept, prin efectul legii, Curtea de Apel Cluj a apreciat eronat că lipseşte o reglementare care să stabilească regimul juridic al asigurării de drept a personalului aeronautic, fapt imputabil autorităţilor române. Or, pârâţii nu sunt legiuitori pentru a adopta un act normativ în acest sens. În plus, apreciază că există o reglementare clară, respectiv H.G. nr. 0435/1992 - care prevede la art. 2 despăgubiri pentru evenimentele asigurate de drept prevăzute în Legea nr. 35/1990: deces sau invaliditate, ca urmare a catastrofelor aeriene.

Recurentul-pârât a arătat, de asemenea, că deşi a constatat că există o reglementare specială referitoare la despăgubirile ce se acordă personalului aeronautic şi a reţinut că nu este necesară încheierea unui contrat de asigurare, totuşi curtea de apel a confirmat soluţia pronunţată de prima instanţă, în sensul că se aplică reglementarea generală în materie (art. 2199, art. 2200 şi art. 2227 C. civ.) şi că era necesară încheierea unui contract de asigurare.

Apreciază că instanţa de apel, deşi a interpretat corect prevederile art. 49 din Legea nr. 35/1990, a făcut o aplicare contradictorie şi forţată a acestora, cu trimitere la asigurarea facultativă a persoanelor prevăzută de C. civ.

Cuantumul despăgubirilor este stabilit prin Hotărârea Guvernului nr. 0435/1992 privind reglementarea unor despăgubiri ce se acordă militarilor ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul şi din cauza îndeplinirii serviciului militar, despăgubiri exprimate printr-un anumit număr de solde lunare, similar practic cu prevederile din Legea nr. 1890/1932 şi din Decretul Regal nr. 109/1936.

Recurentu-pârât consideră că acea lege la care face trimitere teza a II-a a art. 49 din Legea nr. 35/1990 este Statutul cadrelor militare - Legea nr. 80/1995 şi Hotărârea Guvernului nr. 0435/1992, iar noţiunea de "lege" trebuie interpretată lato sensu, având înţelesul de "act normativ", care poate fi şi o hotărâre a guvernului, cu caracter normativ.

În ceea ce priveşte încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât critică respingerea de către Curtea de Apel Cluj a motivului prin care sentinţa primei instanţe este combătută pentru că nu s-ar fi reţinut existenţa cazului fortuit drept cauză exoneratoare de răspundere civilă.

În cauză, nu s-a reţinut existenţa unui caz fortuit exonerator de răspundere civilă, în condiţiile în care prin Ordonanţa Parchetului de pe lângă Tribunalul Militar Cluj s-a stabilit, pe baza probelor administrate, că accidentul a fost consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută, intervenită intempestiv, nedatorându-se unor motive tehnice sau erori umane ale membrilor echipajului sau a oricărui alt militar care a asigurat şi deservit zborul, astfel că nu elicopterul IAR 330 sau echipajul acestuia au fost cauza accidentului, ci factorii obiectivi, concretizaţi în condiţii meteo nefavorabile întâlnite pe timpul zborului, a căror evoluţie concretă nu a putut fi prevăzută, intervenţia cazului fortuit fiind definitiv stabilit de instanţa penală.

Cauza exoneratoare de răspundere (cazul fortuit - conform art. 1351 C. civ.) nu poate fi în acelaşi timp o cauză generatoare de răspundere civilă delictuală în temeiul art. 1345 C. civ., aşa cum a apreciat instanţa de apel.

Recurentul-pârât a arătat că, pe de altă parte, Curtea de Apel Cluj a apreciat eronat că plăţile voluntare efectuate deja combat exonerarea de răspundere civilă prin intervenţia cazului fortuit. Despăgubirile se plătesc indiferent de existenţa sau inexistenţa cazului fortuit, deoarece nu sunt achitate cu titlu de daune morale ce implică culpa.

Recurentul apreciază că şi-a îndeplinit obligaţia legală de a despăgubi pe urmaşii defuncţilor (alături de Casa de Pensii sectorială). Cum asigurarea a operat de drept, ca efect al legii, fără să fie necesară încheierea unui contract sau a unei poliţe de asigurare (nefiind o asigurare facultativă), fapta ilicită nu există, după cum nu există nici prejudiciu, acesta fiind acoperit în totalitate prin despăgubirile deja plătite ca urmare a asigurării de drept.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinare, comunicată, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca temeinică şi legală a hotărârii atacate.

6. Procedura de filtru:

La 21 noiembrie 2019 raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în cauză în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor.

Prin încheierea din 16 ianuarie 2020 recursul a fost admis în principiu, stabilindu-se termen cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, având în vedere următoarele considerente:

Cu referire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât invocă două aspecte contradictorii ce ar rezulta din considerentele hotărârii.

Pe de o parte faptul că, deşi a constatat că asigurarea acţionează de drept prin efectul "legii" şi a apreciat că lipseşte o reglementare care să stabilească regimul juridic al asigurării de drept a personalului aeronautic, instanţa de apel a reţinut că acest fapt este imputabil autorităţilor române, deşi pârâţii nu au calitatea de legiuitori pentru a adopta un act normativ în acest sens.

Pe de altă parte, deşi face o interpretare corectă a prevederilor art. 49 din Legea nr. 35/1990, instanţa de apel le aplică în mod contradictoriu şi forţat, cu trimitere la asigurarea facultativă a persoanelor prevăzută de C. civ.

Înalta Curte apreciază că aceste critici sunt fondate.

Interpretând conţinutul dispoziţiilor art. 49 din Legea nr. 35/1990 - potrivit cărora: "Personalul aeronautic se asigură de drept pentru cazurile de producere a unor accidente de aviaţie, urmate de deces sau invaliditate totală sau parţială. Condiţiile de asigurare de drept a personalului aeronautic sunt cele prevăzute de lege" - instanţa de apel a reţinut, într-o manieră contradictorie, existenţa faptei ilicite în sarcina pârâţilor, sub aspectul modalităţii în care aceştia ar fi încălcat obligaţia legală, stabilită în sarcina acestora, prin textul de lege enunţat.

Astfel, pe de o parte, instanţa de apel a reţinut în sarcina Statului Român fapta ilicită de a nu-şi îndeplini obligaţia legală prevăzută de art. 49 din Legea nr. 35/1990 de a edicta o lege specială care să stabilească condiţiile în care operează asigurarea de drept, prin efectul legii, a personalului aeronautic, având în vedere că potrivit art. 2213 C. civ. acest domeniu al asigurărilor obligatorii nu este supus prevederilor Cap. XVI "Contractul de asigurare" din C. civ. care reglementează asigurările facultative.

Pe de altă parte însă, astfel cum reiese din considerentele hotărârii recurate, instanţa de apel a apreciat că fapta ilicită ar fi aceea de a nu se fi încheiat un contract de asigurare, dispoziţiile C. civ. fiind aplicabile în cauză.

Prin urmare, pe de o parte, instanţa impută Statului Român deficitul de reglementare, respectiv lipsa unui cadru legal care să instituie condiţiile asigurării de drept, ce reprezintă o asigurare prin efectul legii, iar pe de altă parte, reţine răspunderea civilă delictuală a Ministerului Apărării Naţionale, fără a arăta care sunt acţiunile sau inacţiunile proprii prin care acesta ar fi încălcat o obligaţie legală stabilită în sarcina sa şi care au determinat, dat fiind caracterul lor ilicit, prejudiciul pretins de reclamanţi.

Răspunderea civilă delictuală se declanşează pentru o faptă proprie astfel că, raportat la propriile constatări, instanţa de apel trebuia să motiveze în ce modalitate neîndeplinirea obligaţiei de a legifera poate fi imputată pârâţilor obligaţi la despăgubiri, aceştia susţinând, cu temei, că nu au calitate de legiuitor, întrucât nu deţin abilitatea necesară edictării unei legi speciale în materia asigurărilor obligatorii, astfel cum impune art. 2213 C. civ.

Pe de altă parte, corect a susţinut recurentul-pârât că, deşi a constatat că există o reglementare specială referitoare la despăgubirile ce se acordă personalului aeronautic, astfel că nu se impune încheierea unui contrat de asigurare, curtea de apel a reţinut că prima instanţă era în drept să considere că se aplică reglementarea generală în materie (art. 2199, art. 2200 şi art. 2227 C. civ.), fiind necesară încheierea unui contract de asigurare, în condiţiile în care statul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a-i asigura (prin contract) pe autorii reclamanţilor pentru deces, iar acest fapt a fost imputat ministerului (nu statului).

Înalta Curte constată, şi sub acest aspect, maniera contradictorie în care au fost formulate aprecierile care au stat la baza identificării faptei ilicite în persoana pârâţilor.

În acest sens, deşi reţine că o asigurare prin efectul legii nu ar presupune încheierea unui contract, instanţa de apel a constatat că statul nu a încheiat un contract de asigurare cu victimele catastrofei aviatice, invocând dispoziţiile C. civ. cu privire la asigurări (respectiv art. 2199, art. 2200 şi art. 2227), pe care, anterior, le-a apreciat ca fiind inaplicabile, în considerarea art. 2213 C. civ.

În consecinţă, reţinând că fapta ilicită constă în neîndeplinirea obligaţiei de către Statul Român de a legifera în materia asigurărilor prin efectul legii, domeniu în care a apreciat că nu era necesară încheierea unor contracte de asigurare, instanţa de apel nu motivează de ce i-a considerat pe pârâţi responsabili de neîncheierea acestor contracte şi i-a obligat pe aceştia la acoperirea prejudiciului, acest raţionament neputând explica, în mod coerent, cum funcţionează mecanismul răspunderii civile delictuale imputate în sarcina pârâţilor, nefiind, astfel, în măsură să susţină soluţia pronunţată.

Prin urmare, în raport de aceste constatări, Înalta Curte va admite recursul în temeiul art. 488 pct. 6 C. proc. civ., raportat la art. 497 C. proc. civ., va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Instanţa de apel urmează, în rejudecare, să identifice fapta ilicită şi pe autorul acesteia, reţinând care sunt dispoziţiile legale încălcate şi modalitatea în care au fost nesocotite. Cu această ocazie va analiza şi susţinerile recurentului-pârât, în sensul că despăgubirile achitate în temeiul prin H.G. nr. 432/1992 ar fi constituit echivalentul executării obligaţiei de indemnizare pentru deces, şi va identifica, raportat la fapta reţinută, forma de vinovăţie, precum şi legătura de cauzalitate şi va analiza dacă există o cauză de înlăturare a vinovătiei - astfel cum pretinde pârâtul, care a invocat existenţa cazului fortuit.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Apărării Naţionale - în nume propriu şi în calitate de reprezentant legal al Unităţii Militare nr. 01969 Câmpia Turzii împotriva deciziei nr. 36/A din 27 februarie 2019 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 iulie 2020.