Helicopter crash damages award quashed and remanded for causation and fault findings

Şedinţa publică din data de 9 iulie 2020

Deliberând asupra prezentei cauze şi văzând dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 17 noiembrie 2017 pe rolul Tribunalului Cluj, secţia Civilă sub dosar nr. x/2017, reclamantul A. reprezentat legal de B. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Apărării Naţionale şi Unitatea Militară 01969 Câmpia Turzii obligarea pârâţilor în solidar la acordarea de daune morale în cuantum de 200.000 euro, echivalent în RON la data plăţii efective şi a dobânzii legale aferente, calculate de la data introducerii cererii până la data plăţii efective, precum şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1349, art. 1357, art. 1365, art. 1381, art. 1390 C. civ., art. 49 din Legea nr. 35/1990 - Statutul personalului aeronautic din aviaţia militară a României.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 219 din 27 aprilie 2018, Tribunalul Cluj a admis în parte acţiunea civilă şi, în consecinţă, au fost obligaţi pârâţii în solidar să achite în favoarea reclamantei suma de 70.000 Euro în echivalent RON la data plăţii şi dobânda legală aferentă calculate de la data introducerii acţiunii, 17.11.2017, până la momentul achitării sumei arătate. Totodată, au fost obligaţi în solidar să achite în favoarea reclamantei suma de 9.853 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul A., prin reprezentantul său legal B., solicitând schimbarea ei în parte, în sensul admiterii în totul a acţiunii şi acordării de daune morale în sumă de 200.000 Euro (echivalent în RON la data efectivă a plăţii), cu dobânda legală aferentă, precum şi al acordării integrale a cheltuielilor de judecată ocazionate reclamantului de judecata în primă instanţă.

Împotriva sentinţei a declarat apel şi pârâtul Ministerul Apărării Naţionale, în nume propriu şi în calitate de reprezentant legal al Unităţii Militare 01969 Câmpia Turzii, solicitând schimbarea în totul a sentinţei, în sensul respingerii acţiunii.

Prin decizia civilă nr. 217/A/04.12.2018, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a admis, în parte apelul declarat de reclamant, a schimbat sentinţa apelată, în sensul că a obligat pârâţii, în solidar, să plătească reclamantei, în favoarea minorului A., suma de 80.000 euro (echivalent în RON la data efectuării plăţii), precum şi dobânda legală aferentă acestei sume calculată începând cu data introducerii acţiunii, respectiv 17.11.2017, şi până la data plăţii sumei datorate; a obligat pe pârâţi, în solidar, să plătească reclamantei, în favoarea minorului, suma de 10.853 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în primă instanţă; a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Ministerul Apărării Naţionale; a obligat pe pârâtul apelant Ministerul Apărării Naţionale să plătească reclamantei, în favoarea minorului suma de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, parţiale.

4. Calea de atac formulată în cauză:

Decizia a fost atacată pe calea recursului atât de către reclamantul A., prin reprezentant legal B., cât şi de pârâtul Ministerul Apărării Naţionale, în nume propriu şi în calitate de reprezentant legal al Unităţii Militare 01969 Câmpia-Turzii.

1. Recurentul-reclamant A., reprezentant legal B. a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii în totalitate a apelului reclamantului şi obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor, în cuantumul solicitat prin acţiune, plus dobânda aferentă, calculată de la data producerii accidentului - 21.11.2014 şi până la data plăţii efective.

În motivarea recursului, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., acesta a susţinut că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile antrenării răspunderii civile delictuale a intimaţilor pârâţi întrucât, astfel cum s-a reţinut în mod corect, defunctul trebuia să fi fost asigurat pentru cazurile de producere a unor accidente de aviaţie, urmate de deces. Susţine că în sarcina intimaţilor exista obligaţia legală de a încheia poliţe de asigurare pentru personalul decedat în accidentul aviatic, anterior acestei catastrofe. Tatăl defunct al reclamantului făcând parte din categoria personalului aeronautic, avea dreptul de a fi asigurat, de drept, de către intimaţi, conform art. 49 din Legea nr. 35/1990.

De asemenea, în mod corect au reţinut instanţele de judecată incidenţa art. 2236 alin. (1) din C. civ., "indemnizaţia de asigurare este datorată independent de sumele cuvenite asiguratului sau beneficiarului din asigurările sociale", apreciindu-se, în mod legal, că indemnizaţia care ar fi putut fi solicitată în virtutea art. 49 din Legea nr. 35/1990 este distinctă de toate celelalte drepturi băneşti care se cuvin succesorilor persoanelor decedate (care au fost invocate în apărare de către intimaţi).

Aşa cum în mod corect a remarcat prima instanţă, obligaţia intimaţilor de a încheia contracte de asigurare de viaţă pentru personalul aeronautic este de actualitate, această obligaţie fiind menţionată şi în cuprinsul înscrisului emanând de la Ministerul Apărării Naţionale privitor la drepturile financiare de care beneficiază urmaşii personalului armatei decedat în urma acţiunilor militare, depus în probaţiune.

De asemenea, aşa după cum corect a observat şi instanţa de apel, din cuprinsul art. 49 din Legea nr. 35/1990 rezultă două concluzii: prima, că personalul aeronautic este asigurat de drept, adică prin însăşi voinţa legii, pentru situaţiile în care s-ar produce accidente de aviaţie urmate de deces sau invaliditate totală sau parţială şi, a doua, că stabilirea în concret, într-o măsură suficient detaliată, a condiţiilor de asigurare, a raporturilor dintre asigurat şi asigurător, precum şi a drepturilor şi obligaţiilor părţilor, trebuie realizată prin lege.

Era deci obligaţia Statului Român de a adopta, în aplicarea celor impuse prin art. 49 din Statutul personalului aeronautic din aviaţia militară a României, un act normativ care, valorând lege specială, să determine, în afara oricărui echivoc, regimul juridic al asigurării la care evocatul text legal se referă, deci inclusiv drepturile celui asigurat şi, după caz, ale altor beneficiari.

Or, din actele normative invocate de intimaţi în apărare (H.G. nr. 0435/1992, O.U.G. nr. 82/2006, art. 21 din Legea nr. 80/1995) nu rezultă că sumele de bani acordate urmaşilor cadrelor militare decedate reprezintă o formă de dezdăunare menită a da eficacitate prevederilor art. 49 din Statut, adică au semnificaţia unei plăţi a indemnizaţiei de asigurare. Aceste acte normative nu configurează un sistem propriu de asigurări apt să realizeze indemnizarea beneficiarilor în acord cu dispoziţiile art. 49, aşa cum în mod greşit au încercat să convingă intimaţii. Dimpotrivă, rezultă că este vorba despre drepturi băneşti diferite, care nu diminuează sau nu îngrădesc în niciun fel dreptul reclamantului de a încasa indemnizaţia de asigurare care i s-ar fi cuvenit în temeiul art. 49 din Statut.

Deşi a reţinut în considerentele hotărârii temeinicia susţinerilor lor, concluzionând că intimaţii pârâţi se fac vinovaţi de nerespectarea obligaţiei de încheia un contract de asigurare de viaţă pentru defunct, instanţa de apel a admis în mod greşit doar în parte pretenţiile.

Recurentul consideră că, în ceea ce priveşte întinderea prejudiciului, limita primei de asigurare prevăzută de Legea nr. 15/1998 nu este aplicabilă situaţiei din speţă, întrucât această lege reglementează cadrul general al asigurărilor facultative a personalului militar. Or, în speţă, nu este cazul unei asigurări facultative, ci art. 49 din Statut instituie un caz de asigurare obligatorie, însă suma ce ar trebui acordată urmaşilor celor decedaţi nu este în prezent determinată în mod precis în cuprinsul vreunui act normativ sau al unui contract de asigurare, anume încheiat.

Consideră că, în mod greşit, instanţa de apel a apreciat că "nu există uzanţe care, cu întâietate, să fie aplicate, trebuie aplicate dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare" şi că în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirii, "situaţia care se aproprie cel mai mult, de cea din prezenta cauză, este cea reglementată de Legea nr. 15/1998".

În opinia recurentului, în speţă există uzanţe, ele fiind dovedite tocmai prin hotărârile pronunţate de instanţele de judecată în cauze identice, cum ar fi sentinţa civilă nr. 1269/2014 a Tribunalului Mureş prin care intimaţii au fost obligaţi la plata de despăgubiri în cuantum de 100.000 euro, sentinţa civilă nr. 321/2016 a Tribunalului Bacău prin care intimaţii au fost obligaţi la plata sumei de 100.000 euro, sentinţa civilă nr. 294/2018 a Tribunalului Cluj - pronunţată într-o cauză derivată din acelaşi accident de elicopter ca şi prezenta cauză, prin care instanţa din nou a stabilit cuantumul despăgubirilor ca fiind suma de 100.000 euro pentru fiecare familie a victimelor decedate.

Prin urmare, uzanţele, în speţă, există şi se referă la pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti în speţe identice, hotărâri prin care s-au acordat sume de 100.000 de euro cu titlu de despăgubiri, iar nu 80.000 euro cum a acordat în speţă instanţa de apel, raportându-se la limita inferioară stabilită de Legea nr. 15/1998.

Consideră că Legea nr. 15/1998 nu este aplicabilă speţei. Şi dacă s-ar considera aplicabilă această lege, dispoziţiile lit. D) punctul 1.3 din Normele de aplicare ale acestei legi stabilesc cuantumul indemnizaţiei cuvenite pentru cazurile de producere a riscurilor asigurate ca fiind minimum 80.000 euro. Aşadar, această lege impune un plafon minimal, iar nu un plafon maximal.

Se arată că instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, dispoziţiile legale ale Legii 15/1998, nefiind ţinută de limita ce constituie prima de asigurare pentru care se încheie poliţele de asigurare pentru personalul Ministerului Apărării Naţionale, întrucât această limită reprezintă o chestiune negociată şi convenită de intimaţi şi asigurători şi este aplicabilă, în cazul în care despăgubirile erau solicitate în temeiul contractului de asigurare, direct de la asigurător, astfel cum s-a statuat şi în jurisprudenţa depusă la dosarul cauzei, în cauze identice.

Tot în mod eronat, la stabilirea cuantumului despăgubirii acordate, instanţa de apel s-a raportat la celelalte drepturi de care a beneficiat sau beneficiază reclamantul, deşi acestea nu ar trebui să influenţeze semnificaţia unei despăgubiri juste din moment ce se referă la drepturi distincte de dreptul de a încasa indemnizaţia de asigurare în virtutea art. 49 din Legea nr. 35/1990.

Or, în speţă, limitele răspunderii civile delictuale a intimaţilor nu pot fi stabilite în acest mod, autorii faptei ilicite având obligaţia de a dezdăuna integral reclamantul, la stabilirea întinderii prejudiciului nefiind luate în seamă nici starea materială a victimei, nici starea materială a autorului prejudiciului, nici gravitatea vinovăţiei autorului faptei ilicite.

În aprecierea cuantumului despăgubirilor, instanţa de apel ar fi trebuit să aibă în vedere criterii care urmăresc a realiza un echilibru între prejudiciul moral cauzat şi acea compensaţie de natură să-l facă pe reclamant (cel prejudiciat) să suporte mai uşor situaţia în care se află.

Pe lângă gravitatea prejudiciului moral ce trebuie luată în considerare pentru stabilirea despăgubirilor, trebuia ca instanţa de apel să analizeze şi un al doilea criteriu, cel al echităţii.

De asemenea, critică hotărârea instanţei de apel şi cu privire la soluţia diminuării sumelor acordate cu titlu de cheltuieli de judecată: instanţa de apel a redus în mod neîntemeiat şi fără a motiva, cuantumul cheltuielilor de judecată.

În ceea ce priveşte dobânda legală, susţine că, în mod corect, a reţinut instanţa de apel că dreptul reclamantului la despăgubire s-a născut la data la care s-a produs moartea tatălui său, anume la data de 21.11.2014, astfel că, de la acest moment, pârâţii aveau obligaţia de a proceda la acordarea unor sume cu titlu de despăgubire. Aşadar, în privinţa reparării prejudiciului produs printr-un accident trebuie avut în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului, or, acest prejudiciu s-a produs în patrimoniul persoanei păgubite la data producerii accidentului şi trebuie reparat chiar cu începere de la această dată.

2. Recurentul-pârât Ministerul Apărării Naţionale, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curţii de Apel Cluj, în conformitate cu art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., formulând următoarele critici:

- În ceea ce priveşte motivele contradictorii ce duc la casarea hotărârii, conform art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., au fost formulate următoarele susţineri:

Curtea de Apel Cluj, interpretând prevederile art. 49 din Legea nr. 35/1990 privind statutul personalului aeronautic din aviaţia militară a României, în conţinutul în vigoare la data de 21.11.2014, a reţinut că acestea impun două concluzii: prima, că personalul aeronautic este asigurat de drept, prin însăşi voinţa legii, pentru situaţiile în care s-ar produce accidente de aviaţie urmate de deces sau invaliditate totală sau parţială; a doua, că stabilirea, în concret, într-o măsură suficient detaliată, a condiţiilor de asigurare, a raporturilor dintre asigurat şi asigurător, precum şi a drepturilor şi obligaţiile părţilor, trebuie realizate prin lege. De asemenea, a mai reţinut că noţiunea de "lege" la care face referire norma în discuţie trebuie înţeleasă generic şi este de acord că legiuitorul avea posibilitatea de a stabili că, prin existenţa valabilă a asigurării de drept la care se referă art. 49 din Legea nr. 35/1990, nu este necesară încheierea unui contract de asigurare, fiind suficientă calitatea de personal aeronautic.

Chiar dacă apreciază corect că personalul aeronautic este asigurat de drept, prin însăşi voinţa legii şi nu este necesară încheierea unui contract de asigurare, instanţa de apel a reţinut că, din Hotărârea Guvernului nr. 0435/1992 privind reglementarea unor despăgubiri ce se acordă militarilor ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul şi din cauza îndeplinirii serviciului militar, nu rezultă cu claritate că reprezintă o formă de dezdăunare menită a pune în aplicare prevederile art. 49 din Legea nr. 35/1990.

Recurentul critică această soluţie, sub aspectul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., considerând că instanţa de apel, deşi a constatat că asigurarea acţionează de drept, prin efectul "legii", a apreciat că lipseşte o reglementare care să stabilească regimul juridic al asigurări de drept al personalului aeronautic, acest fapt fiind imputabil autorităţilor române.

Recurentul susţine că pârâţii nu sunt legiuitori pentru a adopta un act normativ în acest sens.

De asemenea, consideră că există o reglementare, respectiv H.G. nr. 0435/1992, care prevede, fără echivoc, la art. 2, despăgubiri pentru evenimentele asigurate de drept, prevăzute în Legea nr. 35/1990: deces sau invaliditate, ca urmare a catastrofelor aeriene.

Actele normative care reglementează sistemul propriu de asigurări, menţionat la art. 5 alin. (2) din Legea nr. 346/2002, aplicabile întregului personal militar, inclusiv personalului aeronautic, sunt Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare, Hotărârea Guvernului nr. 0435 din 04.08.1992 privind reglementarea unor despăgubiri ce se acordă militarilor ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul şi din cauza îndeplinirii serviciu/ui militar şi Ordinul general al ministrului apărării naţionale nr. 36/1992 pentru aprobarea "Instrucţiunilor privind acordarea despăgubirilor cuvenite militarilor sau urmaşilor acestora, ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul şi din cauza îndeplinirii serviciului militar ",

Deşi a constatat că există o reglementare specială, referitoare la despăgubirile ce se acordă şi personalului aeronautic, cât şi faptul că nu este necesară încheierea unui contrat de asigurare, Curtea de Apel apreciază eronat că prima instanţă era în drept să considere că se aplică reglementarea generală în materie (art. 2199, art. 2200 şi art. 2227 din C. civ.) şi era necesară încheierea unui contract de asigurare.

Mai mult, art. 21 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, statuează faptul că "Ofiţerilor, maiştrilor militari şi subofiţerilor în activitate şi celor în rezervă, concentraţi sau mobilizaţi în unităti militare, li se acordă despăgubiri pentru cazurile de invaliditate sau de deces produse ca urmare a unor acţiuni militare, prin accidente, catastrofe sau alte asemenea evenimente intervenite în timpul şi din cauza serviciului militar sau a unor misiuni în cadrul forţelor internaţionale destinate menţinerii păcii ori constituite în scopuri umanitare.

Cuantumul despăgubirilor ce se acordă cadrelor devenite invalide, respectiv urmaşilor celor decedate, se stabileşte prin hotărâre a Guvernului".

Adică despăgubirile se acordă şi pentru decesul produs ca urmare a unor accidente sau catastrofe, aşa cum a fost şi cea din 21.11.2014.

Cuantumul despăgubirilor este stabilit prin Hotărârea Guvernului nr. 0435/1992 privind reglementarea unor despăgubiri ce se acordă militarilor ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul şi din cauza îndeplinirii serviciului militar, despăgubiri exprimate printr-un anumit număr de solde lunare, similar practic cu prevederile din Legea nr. 1890/1932 şi din Decretul Regal nr. 109/1936.

Recurentul consideră că acea lege la care face trimitere teza a II-a a art. 49 din Legea nr. 35/1990 este Statutul cadrelor militare - Legea nr. 80/1995 şi Hotărârea Guvernului nr. 0435/1992, iar noţiunea de "lege" trebuie interpretată lato sensu, având înţelesul de "act normativ", care poate fi şi o hotărâre a guvernului, cu caracter normativ.

Instanţa de apel, deşi face o interpretare corectă a prevederilor art. 49 din Legea nr. 35/1990, face o aplicare contradictorie şi forţată a acestora, cu trimitere forţată la asigurarea facultativă a persoanelor, prevăzută de C. civ.

- În ceea ce priveşte încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de casare prevăzut de art. 488, alin. (1), pct. 8 din C. proc. civ., recurentul critică respingerea de către Curtea de apel Cluj a motivului prin care sentinţa primei instanţe este combătută pentru că nu s-ar fi reţinut existenţa cazului fortuit, drept cauză exoneratoare de răspundere civilă.

Pe lângă faptul că instanţa de apel prezintă motive contradictorii, pe de o parte reţinând că nu este necesară încheierea unui contract de asigurare, iar pe de altă parte reţinând ca statul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a-l asigura (prin contract) pe tatăl reclamantului pentru deces, iar acest fapt este imputabil ministerului (nu statului), critică împrejurarea că, în cauză, nu s-a reţinut existenţa unui caz fortuit exonerator de răspundere civilă, în condiţiile în care, prin Ordonanţa Parchetului de pe lângă Tribunalul Militar Cluj, s-a reţinut, pe baza probelor administrate, că accidentul a fost consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută, intervenită intempestiv, nedatorându-se unor motive tehnice sau erori umane ale membrilor echipajului sau a oricărui alt militar care a asigurat şi deservit zborul, astfel că nu elicopterul IAR 330 sau echipajul acestuia au fost cauza accidentului, ci factorii obiectivi, concretizaţi în condiţii meteo nefavorabile întâlnite pe timpul zborului, a căror evoluţie concretă nu a putut fi prevăzută, intervenţia cazului fortuit fiind definitiv stabilit de instanţa penală.

Pe de altă parte, Curtea de Apel Cluj eronat a apreciat că plăţile făcute în mod voluntar către urmaşii lui C. combat exonerarea de răspundere civilă a părţilor prin intervenţia cazului fortuit.

Ministerul Apărării Naţionale, Casa de pensii sectorială şi U.M. 0169 Câmpia-Turzii au făcut plăţi în temeiul art. 18 lit. a) din Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2012 nr. 294/2011, în baza art. 23 alin. (3) din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, în baza art. 24 alin. (1) din anexa nr. VII la Legea cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, în baza art. 20 alin. (2) din anexa nr. VII la Legea cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, potrivit prevederilor art. 55 din Legea nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat şi conform art. 85 din O.U.G. nr. 82/2006, nu conform prevederilor art. 21 din Legea nr. 80/1995, H.G nr. 0435/1992 şi art. 49 din Legea nr. 35/1990.

De remarcat este şi faptul că atât în condiţiile H.G. nr. 0435/1992, pentru militari, cât şi în sistemul instituit de Legea nr. 346/2002 pentru ceilalţi salariaţi, despăgubirile în caz de deces se acordă într-o sumă fixă, exprimată într-un număr de solde de bază lunare brute (H.G. nr. 0435/1992), respectiv salarii medii brute (art. 45 alin. (2) din Legea nr. 346/2002). Nici într-un caz, nici în celălalt, nu se face vorbire de plata vreunei indemnizaţii plătite conform unui contract/poliţă de asigurare, sau la obligarea încheierii unui astfel act.

Aceste despăgubiri se plătesc indiferent de existenţa sau inexistenţa cazului fortuit, deoarece nu sunt achitate cu titlu de daune morale, ce implică culpa.

Analizând, inclusiv din perspectivă istorică, chestiunea asigurărilor personalului aeronautic, rezultă că întreg personalul aeronautic beneficia de asigurări de drept, obligatorii, pentru care nu se încheie contracte de asigurare (fiind asigurări obligatorii), simpla calitate de personal aeronautic, înscrisă în evidenţele unităţilor militare fiind suficientă pentru ca persoana respectivă să fie considerată asigurată de drept, şi pentru care se plătesc, direct din bugetul Ministerului Apărării Naţionale, despăgubirile prevăzute în Hotărârea Guvernului nr. 0435/1992, exprimate într-un anumit număr de solde lunare.

Aşadar, Ministerul Apărării Naţionale, prin U.M. 01969 Câmpia-Turzii şi Casa de pensii sectorială şi-au îndeplinit obligaţia legală de a despăgubi pe urmaşii defuncţilor.

În acest caz, asigurarea a operat de drept, ca efect al legii, fără să fie necesară încheierea unui contract sau a unei poliţe de asigurare (nefiind o asigurare facultativă), iar despăgubirea s-a făcut în conformitate cu actele normative care reglementează cuantumul despăgubirilor şi modalitatea de acordare a acestora, menţionate mai sus. Prin urmare, fapta ilicită nu există, după cum nu există nici prejudiciu, acesta fiind acoperit în totalitate prin despăgubirile deja plătite ca urmare a asigurării de drept.

5. Apărările formulate în cauză:

Recurentul reclamant a formulat întâmpinare, înregistrată la data de 12 martie 2019, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de pârât, precum şi obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 1 aprilie 2019, s-a înregistrat la dosar întâmpinarea formulată de recurentul pârât Ministerul Apărării Naţionale, prin care acesta invocă excepţia nulităţii recursului, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar pe fond, solicită respingerea recursului reclamantului, ca nefondat.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 7 noiembrie 2019 completul de filtru a admis în principiu şi a fixat termen de judecată a recursurilor.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt fondate, având în vedere următoarele considerente:

Recurentul reclamant critică, în esenţă, încălcarea principiului reparării integrale a prejudiciului, susţinând că, în mod nelegal, acesta a fost plafonat la limita minimă de asigurare facultativă.

Recurentul pârât invocă, într-un prim motiv de recurs, existenţa unei motivări contradictorii cu privire la condiţiile răspunderii civile delictuale reţinute în sarcina sa, iar, pe fondul raportului juridic de drept substanţial, susţine existenţa cazului fortuit ca circumstanţă exoneratoare de răspundere civilă; că nu poate fi reţinută vreo faptă ilicită în sarcina sa, dar şi faptul că nu există faptă ilicită întrucât reclamantul a fost despăgubit pentru pierderea suferită, în baza unei legislaţii speciale, nefiind necesară încheierea unui contract de asigurare.

Prin urmare, în procesul de verificare a aspectelor de nelegalitate ale deciziei atacate, enunţate anterior, primează cele din recursul pârâtului care pun în discuţie existenţa faptei ilicite, în lipsa acesteia devenind inutilă analiza, în continuare, a celorlalte elemente ale răspunderii civile delictuale, inclusiv a prejudiciului.

În acest sens, în baza art. 488 pct. 6 C. proc. civ., pârâtul invocă două aspecte contradictorii ce ar rezulta din considerentele hotărârii.

Pe de o parte faptul că, deşi a constatat că asigurarea acţionează de drept, prin efectul "legii" şi a apreciat că lipseşte o reglementare care să stabilească regimul juridic al asigurării de drept a personalului aeronautic, instanţa de apel a considerat că acest fapt este imputabil autorităţilor române, deşi pârâţii nu au calitatea de legiuitori pentru a adopta un act normativ în acest sens.

Pe de altă parte, deşi face o interpretare corectă a prevederilor art. 49 din Legea nr. 35/1990, instanţa de apel le aplică în mod contradictoriu şi forţat, cu trimitere la asigurarea facultativă a persoanelor, prevăzută de C. civ.

Înalta Curte apreciază că aceste critici, susceptibile de încadrare în art. 488 pct. 6 C. proc. civ., sunt fondate.

Astfel, analizând dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 35/1990 potrivit cărora: "Personalul aeronautic se asigură de drept pentru cazurile de producere a unor accidente de aviaţie, urmate de deces sau invaliditate totală sau parţială. Condiţiile de asigurare de drept a personalului aeronautic sunt cele prevăzute de lege", instanţa de apel reţine, într-o manieră contradictorie, existenţa faptei ilicite în sarcina pârâţilor, sub aspectul modalităţii în care aceştia ar fi încălcat obligaţia legală, stabilită în sarcina acestora, prin textul de lege enunţat.

În acest sens, într-o primă aserţiune, instanţa de apel statuează că "aceste dispoziţii legale (s.n. ale art. 49) impun, cu suficientă claritate, două concluzii: prima, că personalul aeronautic este asigurat de drept, adică prin însăşi voinţa legii, pentru situaţiile în care s-ar produce accidente de aviaţie urmate de deces sau invaliditate totală sau parţială; a doua, că stabilirea în concret, într-o măsură suficient detaliată, a condiţiilor de asigurare, a raporturilor dintre asigurat şi asigurător, precum şi a drepturilor şi obligaţiilor părţilor, trebuie realizată prin lege.

Noţiunea de "lege" la care se referă norma în discuţie trebuie înţeleasă generic, ea putând îmbrăca atât forma unei legi propriu-zise, cât şi a altui act normativ care să aibă vocaţia de a oferi reglementarea la care art. 49 se referă. Esenţială este, aşadar, nu categoria de act normativ, ci conţinutul concret al reglementării cuprinse în acesta, astfel încât, în acord cu dispoziţiile de principiu cuprinse în art. 49, aceasta să prevadă în mod complet şi clar condiţiile şi efectele asigurării de drept a personalului aeronautic.

Era, deci, obligaţia Statului Român de a adopta, în aplicarea celor impuse prin art. 49 din Statutul personalului aeronautic din aviaţia militară a României, un act normativ care, valorând lege specială, să determine în afara oricărui echivoc regimul juridic al asigurării la care evocatul text legal se referă, deci inclusiv drepturile celui asigurat şi, după caz, ale altor beneficiari.

Mai mult, tocmai în considerarea faptului că, de principiu, o lege specială este una care, cu privire la un obiect de reglementare limitat şi determinat, derogă de la normele generale în materie, este necesar ca legea specială respectivă să prevadă în cuprinsul său, într-o manieră clară, care este domeniul său de aplicare şi sub ce aspecte înţelege să deroge de la normele generale (comune), impunând unui tip particular de situaţie juridică o reglementare distinctă, deci ea însăşi particulară." "Curtea mai observă, totodată, că dispoziţiile art. 49 din Statut impuneau un caracter obligatoriu asigurării la care ele se referă, astfel că în cauză sunt incidente şi prevederile art. 2213 C. civ. potrivit cărora asigurările obligatorii se reglementează prin legi speciale."

Prin urmare, instanţa de apel reţine, pe de o parte, în sarcina statului român, fapta ilicită de a nu-şi îndeplini obligaţia legală prevăzută de art. 49 din Legea nr. 35/1990 de a edicta o lege specială, care să stabilească condiţiile în care operează asigurarea de drept, prin efectul legii, a personalului aeronautic, având în vedere că, potrivit art. 2213 C. civ., acest domeniu, al asigurărilor obligatorii, nu este supus prevederilor Cap. XVI "Contractul de asigurare" din C. civ. care reglementează asigurările facultative.

Pe de altă parte, însă, instanţa de apel consideră că, Deşi Curtea este de acord că legiuitorul avea posibilitatea de a stabili că pentru existenţa valabilă a asigurării de drept la care se referă art. 49 din Statut nu este necesară încheierea unui contract de asigurare, fiind suficientă calitatea de personal aeronautic, o asemenea prevedere legală lipseşte totuşi în prezent, iar acest deficit de reglementare este de asemenea imputabil autorităţilor române, care nu au înţeles să determine în mod clar, la nivel normativ, regimul juridic al asigurării de drept al personalului vizat de art. 49.

În aceste condiţii, prima instanţă era în drept să considere, în aplicarea regulii potrivit căreia în lipsa unei reglementări speciale, se aplică reglementarea generală în materie, că era necesară încheierea unui contract de asigurare, ca act juridic anterior evocat de art. 2199 şi 2200 C. civ., precum şi, cu privire la asigurarea de persoane, de art. 2227 C. civ.."

În acest sens, se referă la "necesitatea despăgubirii reclamantului prin aplicarea dispoziţiilor privitoare la răspunderea civilă delictuală (art. 1349 C. civ.) ca urmare a faptului că nu fusese încheiat un contract de asigurare cu tatăl reclamantului, în calitatea acestuia de personal aeronautic sau, mai generic, pentru că statul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a-l asigura pe acesta pentru deces."

Din conţinutul acestor considerente, rezultă că instanţa de apel a apreciat că fapta ilicită este aceea de a nu se fi încheiat un contract de asigurare, dispoziţiile C. civ. fiind aplicabile în cauză.

Prin urmare, se constată că, pe de o parte, instanţa impută Statului Român deficitul de reglementare, respectiv lipsa unui cadru legal care să instituie condiţiile asigurării de drept, ce reprezintă o asigurare prin efectul legii iar, pe de altă parte, reţine răspunderea civilă delictuală a Ministerului Apărării, fără a arăta care sunt acţiunile sau inacţiunile proprii prin care acesta ar fi încălcat o obligaţie legală stabilită în sarcina sa şi care au determinat, dat fiind caracterul lor ilicit, prejudiciul pretins de reclamant.

Răspunderea civilă delictuală se declanşează pentru o faptă proprie astfel că, raportat la propriile constatări, instanţa de apel trebuia să motiveze în ce modalitate neîndeplinirea obligaţiei de a legifera poate fi imputată pârâţilor obligaţi la despăgubiri, aceştia susţinând, cu temei, că nu au calitate de legiuitor, întrucât nu deţin abilitatea necesară edictării unei legi speciale în materia asigurărilor obligatorii, astfel cum impune art. 2213 C. civ.,

Pe de altă parte, corect a susţinut recurentul pârât că, deşi a constatat că există o reglementare specială, referitoare la despăgubirile ce se acordă personalului aeronautic, astfel că nu se impune încheierea unui contrat de asigurare, Curtea de Apel a reţinut că prima instanţă era în drept să considere că se aplică reglementarea generală în materie (art. 2199, art. 2200 şi art. 2227 din C. civ.) fiind necesară încheierea unui contract de asigurare, în condiţiile în care statul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a-l asigura (prin contract) pe tatăl reclamantului pentru deces, iar acest fapt a fost imputat ministerului (nu statului).

Înalta Curte constată, şi sub acest aspect, maniera contradictorie în care au fost formulate aprecierile care au stat la baza identificării faptei ilicite în persoana pârâţilor.

În acest sens, deşi reţine că o asigurare prin efectul legii nu ar presupune încheierea unui contract, instanţa de apel a constatat că statul nu a încheiat un contract de asigurare cu victima catastrofei aviatice, invocând dispoziţiile C. civ. cu privire la asigurări (respectiv art. 2199, art. 2200 şi art. 2227), pe care, anterior, le-a apreciat ca fiind inaplicabile, în considerarea art. 2213 C. civ.

În consecinţă, reţinând că fapta ilicită constă în neîndeplinirea obligaţiei de către Statul român de a legifera în materia asigurărilor prin efectul legii, domeniu în care a apreciat că nu era necesară încheierea unui contract de asigurare, instanţa de apel nu motivează de ce i-a considerat pe pârâţi responsabili de neîncheierea acestui contract şi i-a obligat pe aceştia la acoperirea prejudiciului, acest raţionament neputând explica, în mod coerent, cum funcţionează mecanismul răspunderii civile delictuale imputate în sarcina pârâţilor şi, astfel, nefiind în măsură să susţină soluţia pronunţată.

Prin urmare, în raport de aceste constatări, Înalta Curte va admite recursul în baza art. 488 pct. 6 C. proc. civ. raportat la art. 497 C. proc. civ., va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Instanţa de apel urmează, în rejudecare, se identifice fapta ilicită şi pe autorul acesteia, reţinând care sunt dispoziţiile legale încălcate şi modalitatea în care au fost nesocotite. Cu această ocazie va analiza şi susţinerile recurentului pârât în sensul că despăgubirile achitate în temeiul prin H.G. nr. 432/1992 ar fi constituit echivalentul executării obligaţiei de indemnizare pentru deces, să identifice, raportat la fapta reţinută, forma de vinovăţie, precum şi legătura de cauzalitate şi să analizeze dacă există o cauză de înlăturare a vinovătiei astfel cum pretinde pârâtul, care a invocat existenţa cazului fortuit. La stabilirea cuantumului prejudiciului, urmează să fie avute în vedere şi susţinerile reclamantului din recurs, care nu mai pot fi analizate distinct în această fază procesuală, întrucât existenţa şi întinderea prejudiciului constituie aspecte aflate în strânsă legătură cu constatarea îndeplinirii celorlalte elemente ale răspunderii civile delictuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamantul A., prin reprezentant legal B., şi de pârâtul Ministerul Apărării Naţionale, în nume propriu şi în calitate de reprezentant legal al Unităţii Militare 01969 Câmpia Turzii, împotriva deciziei civile nr. 217/A din 4 decembrie 2018 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 iulie 2020.