Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 1452/2020 AI generated

Recusal ruling appeal time-barred because deadline runs from merits decision communication

Case Number Decizia nr. 1452/2020
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Inadmissible

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed the appellant's exceptions regarding the nullity of the filter report and the filter panel's incompetence, and dismissed the appeal as time-barred, leaving the Court of Appeal's ruling in force without further remedy. The dispute concerned the procedural validity of an appeal filed against a court decision that rejected a judge's recusal in a civil case involving the judicial recognition of a sale contract, where the appellant argued that the appellate procedure lacked a proper filter report and that the appeal deadline ran from the communication of the recusal order. The court held that the appeal was procedurally inadmissible because, under Article 53(1) of the Code of Civil Procedure, the five-day deadline to challenge a decision on a judge's recusal begins only upon the communication of the final decision on the merits of the case, not the recusal order itself, and the appellant failed to invoke any legal exception for the delay, resulting in a procedural lapse and nullity of the appeal under Articles 180, 181, and 185 of the Code of Civil Procedure.

Legislator headnote

AI generated

art. 499 C. proc. civ, art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ, art. 493 alin. (1) C. proc. civ, art. 493 alin. (3) C. proc. civ, art. 494 C. proc. civ, art. 488 C. proc. civ; Recusal ruling appeal time-barred because deadline runs from merits decision communication: Raportul întocmit în cauză în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor potrivit dovezilor de comunicare aflate la dosarul de recurs.

Keywords

AI generated
procedural deadline article of civil procedure timeliness of recusal request nullity of contract duration of judicial expulsion appealability of remand decision

Cited Legislation

AI generated
art. 499 C. proc. civ
Asupra cauzei de faţă, prin raportare la dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:
art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ
În calea de atac a recursului, recurenta a formulat, la 03.07.2018, cerere de recuzare împotriva doamnei judecător B., invocând prevederile art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ.
art. 493 alin. (1) C. proc. civ
Prevederile art. 493 alin. (1) C. proc. civ., în temeiul cărora se întocmeşte raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, au fost abrogate începând cu 21.12.2018, prin Legea nr.
art. 493 alin. (3) C. proc. civ
Astfel, concluziile raportului nu vizează admisibilitatea în principiu a recursului, ci numai aspecte pe care art. 493 alin. (3) C. proc. civ.
art. 494 C. proc. civ
(1) şi art. 494 C. proc. civ., şi era necesar, la acest nivel, să se menţioneze că intimatul Ministerul Justiţiei nu a formulat întâmpinare la recurs.
art. 488 C. proc. civ
Raportul nu arată dacă motivele invocate nu se încadrează în cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., dacă există motive de ordine publică ce pot fi invocate în condiţiile art.
art. 489 alin. (3) C. proc. civ
civ., dacă există motive de ordine publică ce pot fi invocate în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.
art. 493 C. proc. civ
Aplicarea legii o face judecătorul care judecă pricina, şi nu magistratul asistent, care are competenţa de a verifica numai aspecte strict formale, prevăzute de art. 493 C. proc. civ., pentru întocmirea raportului.
AI generated

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 9 iulie 2020

Asupra cauzei de faţă, prin raportare la dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul recursului

Prin cererea adresată Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti şi înregistrată sub nr. x/2015, la data de 26.06.2015, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, a solicitat pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract autentic de vânzare - cumpărare între Ministerul Justiţiei, în calitate de vânzător, şi reclamantă, în calitate de cumpărător, privind transmiterea dreptului de proprietate asupra locuinţei din Bucureşti, str. x, tronson 1.

Prin sentinţa civilă nr. 10351 din 04.07.2016, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, s-a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri a exercitat apel reclamanta, iar, prin decizia civilă nr. 648A/20.02.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins, ca nefondat, apelul.

Împotriva deciziei şi a încheierii din 10.04.2017, reclamanta A. a declarat recurs la data de 10.08.2017, fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

În calea de atac a recursului, recurenta a formulat, la 03.07.2018, cerere de recuzare împotriva doamnei judecător B., invocând prevederile art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 5 iulie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca neîntemeiată, cererea de recuzare.

Cauza a fost soluţionată, în recurs, prin decizia civilă nr. 310/11.04.2019, în cadrul căreia instanţa a dispus următoarele: a respins, ca nefondată, excepţia inadmisibilităţii invocată de recurentă cu privire la cererea intimatului de respingere, ca inadmisibil a recursului; a respins, ca rămasă fără obiect, excepţia de neobligativitate a deciziei nr. 52/2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept; a respins cererea de repunere în termenul de declarare a recursului formulată de recurentă, ca nefondată; a respins, ca tardiv, recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva deciziei civile nr. 648A din 20.02.2017 şi împotriva încheierii de şedinţă din data de 10.04.2017, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Ministerul Justiţiei; a respins, ca nefondată, cererea formulată de recurentă privind restituirea diferenţei de taxă judiciară de timbru.

2. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva încheierii din 5 iulie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs petenta - reclamantă A..

3. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor potrivit dovezilor de comunicare aflate la dosarul de recurs.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul Ministerul Justiţiei nu a formulat întâmpinare şi nici nu a depus punct de vedere la raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului.

Recurenta a depus punct de vedere la raport, invocând excepţia privind nulitatea absolută a raportului, în cadrul căreia a adus mai multe argumente, respectiv:

Prevederile art. 493 alin. (1) C. proc. civ., în temeiul cărora se întocmeşte raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, au fost abrogate începând cu 21.12.2018, prin Legea nr. 310/2018 de modificare a C. proc. civ.

Lucrarea întocmită de magistratul asistent nu se identifică a fi un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, deoarece a fost realizat cu încălcarea competenţei de verificare a raportorului, în sensul că nu au fost verificate, pe de o parte, aspectele impuse de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, au fost verificate aspecte neatribuite de lege.

Raportul nu conţine nicio menţiune referitoare la recurs, întâmpinare, răspuns la întâmpinare şi înscrisuri noi. Depunerea întâmpinării în recurs este obligatorie, potrivit art. 208 alin. (1) şi art. 494 C. proc. civ., şi era necesar, la acest nivel, să se menţioneze că intimatul Ministerul Justiţiei nu a formulat întâmpinare la recurs. S-a omis şi că cererea de recurs cuprinde motivele de recurs, precum şi dezvoltarea lor. Raportul nu arată dacă motivele invocate nu se încadrează în cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., dacă există motive de ordine publică ce pot fi invocate în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ. şi nici jurisprudenţa Curţii Constituţionale, a Înaltei Curţi, a Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi poziţia doctrinei în problema de drept vizând dezlegarea dată prin hotărârea atacată. Verificările privind termenul de declarare a recursului şi legalitatea căii de atac excedează competenţei de verificare a raportorului.

Astfel, concluziile raportului nu vizează admisibilitatea în principiu a recursului, ci numai aspecte pe care art. 493 alin. (3) C. proc. civ. nu le cuprinde în enumerarea sa, anume: dreptul la acţiune, la exercitarea căii de atac şi termenul de declarare a recursului. Este evident că raportul a fost întocmit cu încălcarea competenţei raportorului, a condiţiilor de fond şi formă, fără să fie realizat scopul urmărit de legiuitor prin reglementarea din art. 493 alin. (3), anume constatarea admisibilităţii în principiu a recursului.

Recurenta invocă şi dezlegările deciziei Curţii Constituţionale nr. 839/2015, în sensul că prin aceasta s-a statuat cu caracter obligatoriu asupra limitării câmpului de verificare a raportului numai la îndeplinirea cerinţelor formale enumerate de art. 493 alin. (3) C. proc. civ.

Mai susţine recurenta că raportul încalcă nu numai limitele legale ale competenţei raportorului în întocmirea raportului, dar şi principiul convenţional al egalităţii de arme prevăzut de art. 6 din CEDO.

Posibilitatea pe care şi-a arogat-o raportorul, de a depăşi competenţa stabilită prin art. 493 C. proc. civ., încalcă următoarele principii procedurale: legalitatea procesului civil, securitatea juridică, contradictorialitatea, protecţia jurisdicţională efectivă, dreptul de acces efectiv la calea de atac, protecţia încrederii legitime, dreptul la apărare, nediscriminarea şi buna-credinţă.

Tot în legătură cu depăşirea competenţelor de întocmire a raportului, s-a susţinut că este nelegală concluzia că "recursul nu este declarat în termenul prevăzut de art. 53 alin. (1) C. proc. civ..’’, deoarece magistratul asistent nu are competenţa de a face interpretarea legii, nefiind parte din complet. Conform prevederilor art. 9 alin. (3) C. civ., interpretarea legii se face de către instanţă în scopul aplicării ei la cazul de faţă. Aplicarea legii o face judecătorul care judecă pricina, şi nu magistratul asistent, care are competenţa de a verifica numai aspecte strict formale, prevăzute de art. 493 C. proc. civ., pentru întocmirea raportului.

Se mai precizează şi că cerinţa prevăzută de art. 493 alin. (6) C. proc. civ. nu este îndeplinită, nefiind exprimat de către părţi un acord de soluţionare a recursului.

În cadrul punctului de vedere la raport, recurenta a formulat apărări şi cu privire la excepţia de tardivitate a recursului, prefigurată de magistratul asistent raportor, susţinând că termenul de 5 zile reglementat de art. 53 alin. (1) C. proc. civ. a fost respectat în condiţiile în care comunicarea hotărârii recurate (a încheierii de recuzare) s-a realizat la 09.07.2019, iar recursul a fost declarat la 13.07.2019.

Partea interpretează dispoziţiile din art. 53 alin. (1) C. proc. civ. în sensul că termenul de 5 zile pentru exercitarea recursului curge de la comunicarea încheierii de recuzare şi nu are în vedere hotărârea finală.

Se mai susţine că recursul este declarat în termen şi faţă de lipsa întâmpinării din partea Ministerului Justiţiei, prin care să se invoce o asemenea excepţie conform art. 485 alin. (2) C. proc. civ. Art. 53 alin. (1) din C. proc. civ. se impune a fi interpretat pentru asigurarea efectivităţii căii de atac a recursului, conform voinţei legiuitorului. Orice altă interpretare ar anihila dreptul procesual la exercitarea căii de atac în substanţa lui şi dreptul fundamental de acces efectiv la calea de atac reglementată de lege, consacrat prin art. 21 alin. (1)-(3) din Constituţie, art. 47 din Carta drepturilor fundamentale şi art. 6 din Convenţie şi ar încălca regula procesuală pe care o conţine art. 485 alin. (1) C. proc. civ. în materia cursului termenului de recurs "de la comunicarea hotărârii’’ conducând, în final, la un act nul şi generator de prejudicii.

Mai invocă recurenta, în apărare, faptul că încheierea de recuzare nu i-a fost comunicată din oficiu, obligaţie ce revenea instanţei în temeiul art. 154 alin. (1) C. proc. civ., ci a trebuit să se adreseze cu o cerere în acest sens.

Nu în ultimul rând, precizează că art. 485 alin. (2) C. proc. civ. instituie o prezumţie legală de regularitate a depunerii recursului în termen în favoarea recurentului, ceea ce face ca orice dubiu generat de redactarea textului să fie interpretat în favoarea acestuia. Or, prezumţia legală nu a fost răsturnată, redactarea din art. 53 alin. (1) teza a doua fiind foarte clară în sensul că hotărârea de recuzare se atacă cu recurs în termen de 5 zile de la comunicarea ei.

În concluzie, se susţine că recursul a fost promovat în termen, cu respectarea dispoziţiilor care reglementează regimul juridic al termenului de recurs.

Alte două excepţii au mai fost ridicate de recurentă în cadrul procedurii de filtru, şi anume: excepţia de nelegalitate şi de necompetenţă materială a completului de filtru.

În ce priveşte excepţia de nelegalitate a completului de filtru, susţine recurenta că se impune a se constata că art. 493 C. proc. civ., care a instituit completul de filtru, a fost abrogat prin art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.. Astfel, de la data intrării în vigoare a legii de modificare şi completare a Legii nr. 134/2010, art. 493 şi-a încetat definitiv aplicabilitatea, abrogarea parţială a codului fiind asimilată, potrivit art. 64 alin. (5) din Legea nr. 24/2000, cu modificarea actului normativ, iar aceasta este încorporată, de la data intrării în vigoare a legii de modificare, în Legea nr. 134/2010, identificându-se cu aceasta. Ca atare, nu poate fi opusă ipoteza reglementată de art. 25 din cod, deoarece legea sub care a început procesul este aceeaşi lege unitară sub care el continuă, nefiind în speţă în prezenţa unei legi vechi şi a unei legi noi, şi cu atât mai puţin ipoteza art. 24 în lipsa unei legi noi. Rezultă că aplicarea art. 493 după data de 21.12.2018 apare fără suport legal, iar completul de filtru nu mai este instituit prin lege.

Excepţia de necompetenţă a completului de filtru în verificarea cerinţelor de formă ale recursului prevăzute sub sancţiunea nulităţii, a încadrării motivelor de recurs în cele reglementate de art. 488 C. proc. civ. şi a existenţei motivelor de ordine publică ce pot fi invocate, din oficiu, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., în enumerarea alin. (3) al art. 493 din Cod, se fundamentează pe art. 129 alin. (2) ultima teză raportat la art. 97 pct. 1 C. proc. civ., cu aplicarea art. 245-248 raportat la art. 494 C. proc. civ., competenţa sub aceste aspecte aparţinând completului de judecată specializat în condiţii de contradictorialitate publică.

Recurenta precizează că prevederile art. 174-179 C. proc. civ. dau în competenţa judecătorului, în faza de judecată, îndreptarea neregularităţilor actului de procedură (art. 177), invocarea nulităţii şi refacerea actului de procedură, cu respectarea tuturor condiţiilor de validitate şi dispun în sensul că în cazul nulităţilor expres prevăzute de lege, la care făcea trimitere art. 493 alin. (3) C. proc. civ., în prezent abrogat, vătămarea este prezumată, partea interesată putând face dovada contrară.

Or, completul de filtru nu are competenţa materială de a dispune îndreptarea neregularităţilor actului de procedură, nici a refacerii acestuia, cu respectarea tuturor condiţiilor de validitate şi nici nu poate invoca nulitatea absolută, deoarece recursul nu se judecă în fond, în şedinţă publică, iar partea adversă nu poate face dovada contrară vătămării prezumate în nulităţile expres prevăzute de lege la care se referă alin. (3) al art. 493, competenţa materială aparţinând conform art. 97 pct. 1 raportat la art. 174-179 completului de recurs care "judecă’’ recursul.

Tot ce ţine de nulitatea absolută a unui act de procedură este atribuit de C. proc. civ. în competenţa judecătorului în faza de judecată şi poate fi invocat şi soluţionat de acesta numai cu respectarea prevederilor art. 237 alin. (2) pct. 1, 247 şi 248, aplicabile şi în recurs, potrivit art. 494 C. proc. civ.

Pentru considerentele arătate, solicită admiterea excepţiei, cu consecinţa soluţionării recursului în şedinţă publică, pentru a se respecta dreptul de acces al recurentei la judecarea efectivă a recursului în sensul art. 47 din Carta drepturilor fundamentale, art. 6, 19 alin. (2) din TUE şi art. 81 alin. (2) lit. e) din Tratatul fundamental al Uniunii Europene, cu respectarea efectivă a principiilor fundamentale de drept procesual, dreptul de acces la recurs fiind afectat chiar în substanţa sa.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Premergător analizării excepţiei de tardivitate a recursului, prefigurată prin raportul întocmit în cauză, instanţa constată că recurenta a dedus judecăţii în procedura de filtrare a recursului trei excepţii: nulitatea absolută a raportului; nelegalitatea completului de filtru şi necompetenţa materială a completului de filtru. Aceste excepţii vor fi analizate prioritar, în conformitate cu prevederile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ.

Nu este considerată întemeiată prima excepţie, care se fundamentează pe faptul că norma în baza căreia se întocmeşte raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost abrogată prin Legea nr. 310/2018, care modifică C. proc. civ., începând cu data de 21.12.2018. Alături de acest argument, s-a reproşat că raportul nu tratează strict chestiuni impuse de art. 493 alin. (3) C. proc. civ. şi că au fost analizate aspecte dincolo de sfera de aplicare a acestor prevederi.

Instanţa reţine că, în cauză, nu sunt aplicabile prevederile Legii nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii privind C. proc. civ., lege prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ. care impune, în cazul recursurilor care revin în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întocmirea unui raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, deoarece litigiul în care s-a pronunţat încheierea de recuzare (atacată prin recursul prezent) a fost pornit la 26.06.2015, anterior adoptării menţionatelor modificări aduse Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură. Potrivit art. 24 din cod, "dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare’’, iar art. 25 dispune că "procesele în curs de judecată, precum şi executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi’’. În concluzie, Legea nr. 310/2018 se aplică numai acţiunilor iniţiate începând cu 21 decembrie 2018, legea procedurală aplicabilă în prezentul litigiu fiind cea în vigoare la data iniţierii lui, anume forma Legii nr. 134/2010 care include procedura filtrului prevăzută de art. 493.

În condiţiile în care Legea nr. 310/2018 a intrat în vigoare ulterior declanşării litigiului, prevederile pe care aceasta le conţine, constituie "lege nouă’’ în sensul dispoziţiilor înscrise în art. 24 şi 25 din C. proc. civ., astfel că nu pot fi aplicate în prezenta cauză măsurile legislative conţinute în acest nou act normativ.

Pe de altă parte, raportul respectă limitele trasate de art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. Astfel, aceste dispoziţii prevăd că pe baza recursului, întâmpinării, a răspunsului la întâmpinare şi a înscrisurilor noi, preşedintele completului va întocmi un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului sau va desemna un alt membru al completului ori magistratul asistent în acest scop. Raportul va verifica dacă recursul îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute sub sancţiunea nulităţii, dacă motivele invocate se încadrează în cele prevăzute la art. 488, dacă există motive de ordine publică ce pot fi invocate în condiţiile art. 489 alin. (3) ori dacă este vădit nefondat. De asemenea, va arăta, dacă este cazul, jurisprudenţa Curţii Constituţionale, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, precum şi poziţia doctrinei în problemele de drept vizând dezlegarea dată prin hotărârea atacată.

Prin raportul întocmit la 17 ianuarie 2020 au fost cercetate condiţiile de formă prevăzute sub sancţiunea nulităţii, termenul de declarare a căii de atac şi dacă încheierea de recuzare este atacabilă cu recurs, chestiuni ce vizează admisibilitatea în principiu a recursului şi a căror analiză este prioritară. Întrucât raportorul a sesizat că recursul a fost formulat cu depăşirea termenului legal de 5 zile prevăzut de art. 53 alin. (1) C. proc. civ. de la data comunicării hotărârii asupra fondului cauzei, iar aceasta constituie un incident procedural ce are caracter prioritar în conformitate cu art. 248 alin. (1) C. proc. civ., s-a considerat că nu se mai justifică analizarea celorlalte condiţii de fond, cum ar fi expunerea motivelor de recurs şi încadrarea lor în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ. Nu a fost exprimată nici poziţia jurisprudenţei şi doctrinei pe problema de drept antamată prin hotărârea atacată, deoarece, pe de o parte, în cauză s-a prefigurat neîndeplinirea unei condiţii de admisibilitate a căii de atac, care prefigura lipsa de utilitate a evaluării oricăror aspecte de fond ale acesteia, iar, pe de altă parte, problema tardivităţii recursului formulat împotriva unei încheieri de recuzare nu prezintă un nivel ridicat de complexitate spre a necesita evocarea unor consideraţii teoretice şi referiri la speţe pe acest aspect.

Intimatul Ministerul Justiţiei nu a formulat întâmpinare în recurs, iar omisiunea inserării chestiunii respective în raport nu este de natură a aduce vreun prejudiciu recurentei câtă vreme problema tardivităţii a fost sesizată din oficiu de către raportor, ea nefiind o excepţie relativă ce poate fi invocată numai prin întâmpinare, de către pârât. În acest sens trebuie avute în vedere prevederile art. 485 alin. (2) C. proc. civ.: "Dacă intimatul nu a invocat prin întâmpinare sau din dosar nu reiese că recursul a fost depus peste termen, el se va socoti în termen.’’ Astfel, teza a 2-a a normei procedurale enunţate conferă instanţei de recurs competenţa de a pune în discuţie din oficiu respectarea termenului, în cazul în care datele din dosar conduc la o constatare în sensul că termenul de declarare a recursului a fost depăşit.

Chestiunea relativă la respectarea termenului de declarare a recursului este una care priveşte regularitatea sesizării instanţei de control judiciar, respectarea termenului legal de declarare a căii de atac fiind o cerinţă formală reglementată sub sancţiunea nulităţii prin art. 185 alin. (1) din C. proc. civ. care prevede: "Când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate.’’ Ca atare, această chestiune se încadrează cu evidenţă în categoria celor care trebuie verificate prin raport în conformitate cu prevederile art. 493 alin. (3) teza I din C. proc. civ.

Magistratul asistent a fost desemnat să întocmească raportul de admisibilitate conform dispoziţiilor art. 493 alin. (2) C. proc. civ., raport în cadrul căruia este necesar a expune opinia sa cu privire la interpretarea şi aplicarea legii referitor la condiţiile de formă şi de fond ale recursului. Însă, aprecierea asupra soluţiei finale revine judecătorilor desemnaţi cu soluţionarea cauzei, chiar raportul fiind avizat de completul de judecată, conform art. 493 alin. (4) C. proc. civ., înainte de comunicarea lui către părţi. Aşa fiind, nu poate fi acceptată teza sugerată de recurentă, în sensul că raportul ce s-a comunicat părţilor ar fi fost întocmit cu depăşirea prerogativelor legale conferite raportorului.

Tot pentru considerentele care ţin de aplicarea în timp a legii procesual civile, exprimate anterior, va fi respinsă şi excepţia de nelegalitate a completului de filtru. Legea nr. 310/2018 modifică C. proc. civ., însă nu se poate aplica şi proceselor începute înainte de intrarea sa în vigoare, regulile privind sfera de aplicare a legii noi procesuale fiind dictate de prevederile imperative ale art. 24 şi 25 din Noul Cod de procedură, prin care legiuitorul a stabilit o situaţie de ultraactivitate a legii de procedură sub al cărei imperiu s-a declanşat litigiul.

În dezvoltarea argumentelor care susţin excepţia de necompetenţă a completului de filtru, se arată, în esenţă, că verificarea cerinţelor de formă ale recursului prevăzute sub sancţiunea nulităţii, încadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., identificarea motivelor de ordine publică ce pot fi invocate din oficiu în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ. se face numai în şedinţă publică, în condiţii de contradictorialitate.

Astfel cum s-a reţinut anterior, verificarea termenului de declarare a recursului reprezintă o evaluare relativă la una dintre condiţiile de formă ale căii de atac şi se impune a fi cercetată în procedura de filtrare a recursului în conformitate cu prevederile art. 493 alin. (3) raportat la art. 185 alin. (1) C. proc. civ., fără a se ajunge la judecarea ei în şedinţă publică. Astfel, în ipoteza în care s-a reţinut prin raport incidentul de tardivitate, soluţia nu poate fi admiterea în principiu a recursului şi judecarea lui pe fond, în şedinţă publică, deoarece se opun prevederile art. 493 alin. (5) C. proc. civ. ce stipulează: "În cazul în care completul este în unanimitate de acord că recursul nu îndeplineşte cerinţele de formă, că motivele de casare invocate şi dezvoltarea lor nu se încadrează în cele prevăzute la art. 488, anulează, sau după caz, respinge recursul printr-o decizie motivată, pronunţată fără citarea părţilor, care nu este supusă niciunei căi de atac.’’ Întrucât problema termenului de formulare a recursului constituie o cerinţă formală imperativ stabilită prin lege, sub sancţiunea nulităţii, interesând astfel admisibilitatea analizării aspectelor ce ţin de fondul recursului, iar în speţă s-a reţinut neîndeplinirea acestei cerinţe, completul de filtru este ţinut a tranşa această chestiune în procedura de filtrare, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ. Pe de altă parte, se constată că recurenta a beneficiat de contradictorialitate şi în această procedură reglementată de lege, deoarece raportul de admisibilitate a fost comunicat părţilor care au avut posibilitatea de a depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, legiuitorul permiţând prin prevederile art. 493 C. proc. civ. această modalitate de manifestare a contradictorialităţii. De asemenea, părţile au avut posibilitatea de a depune puncte de vedere prin care să invoce apărări faţă de conţinutul raportului.

În ceea ce priveşte lipsa acordului de soluţionare a recursului, semnalat de recurentă, instanţa constată că nu suntem în prezenţa ipotezei reglementate de art. 493 alin. (6) C. proc. civ., anume aceea în care recursul este admisibil, iar problema de drept nu este controversată şi se poate pronunţa o soluţie pe fondul recursului. În cauză, prin raportul întocmit s-a reţinut că recursul nu îndeplineşte condiţia de formă privind respectarea termenului de declarare a căii de atac, situaţie în care judecata acestui incident intră în sfera de reglementare a prevederilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, excepţia de necompetenţă a completului de filtru urmează a fi respinsă, ansamblul argumentelor invocate de recurentă în susţinerea acestei excepţii fiind nefondate.

Examinând recursul în raport de excepţia tardivităţii, reţinută prin raportul întocmit în cauză, Înalta Curte urmează a-l respinge, ca tardiv formulat, pentru următoarele considerente:

Căile de atac şi termenele în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, deoarece se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice împrejurări ce ar putea tergiversa, în mod nejustificat, judecata unei cauze.

În consecinţă, nici părţile şi nici instanţa de judecată nu pot deroga, pe cale de interpretare, de la termenele prescrise de lege pentru exerciţiul unei căi de atac şi de la modalitatea în care acestea se calculează.

Conform dispoziţiilor art. 53 alin. (1) C. proc. civ., "Încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai de părţi, odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat cauza. Când această din urmă hotărâre este definitivă, încheierea va putea fi atacată cu recurs, la instanţa ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea acestei hotărâri.’’

Se constată că recursul exercitat, în cauză, împotriva încheierii din 5 iulie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin care s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de recuzare a doamnei judecător B., a fost declarat cu depăşirea termenului legal, imperativ şi peremptoriu prevăzut de art. 53 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit art. 180 C. proc. civ., termenele procedurale sunt stabilite prin lege ori de instanţă şi reprezintă intervalul de timp în care poate fi îndeplinit un act de procedură. De asemenea, în conformitate cu art. 181 alin. (1) pct. 2 din acelaşi act normativ "Când termenul se socoteşte pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe să curgă termenul, nici ziua când acesta se împlineşte.’’

În situaţia nerespectării unui termen procedural, devin aplicabile dispoziţiile art. 185 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd: "Când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate".

Raportat la interpretarea sistematică a acestor prevederi, rezultă că termenul pentru exercitarea recursului împotriva încheierii din 5 iulie 2018 reprezintă un termen procedural imperativ, având durata de 5 zile, care începe să curgă de la data comunicării hotărârii definitive prin care s-a soluţionat cauza, respectiv decizia nr. 310/11.04.2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie prin care această instanţă a soluţionat recursul cu care era sesizată.

Din verificarea lucrărilor dosarului, se constată că respectiva hotărâre a fost comunicată recurentei la 28.05.2019 (conform dovezii de la dosarul Curţii de Apel Bucureşti - vol. II), iar recursul pendinte a fost exercitat la 13 iulie 2019 (poştă, plic - fila x verso din dosarul ÎCCJ).

În aplicarea prevederilor legale anterior redate, reiese că termenul de 5 zile pentru exercitarea recursului s-a împlinit la 3 iunie 2019 (într-o zi de luni). Or, în speţă, calea de atac a fost promovată la data de 13 iulie 2019, aşadar, cu depăşirea evidentă a termenului procedural instituit de prevederile art. 53 alin. (1) C. proc. civ., partea neinvocând nicio împrejurare mai presus de voinţa sa care să o fi împiedicat în exercitarea căii de atac.

Nu poate fi validată interpretarea oferită de recurentă dispoziţiilor art. 53 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că termenul pentru exercitarea recursului împotriva încheierii de recuzare ar curge de la comunicarea acestui act, iar nu de la comunicarea hotărârii definitive care a pus capăt etapei procesuale în care a fost pronunţată încheierea recurată. Textul prevede explicit că încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată de părţi numai odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat cauza, fiind firesc ca termenul de recurs să curgă, în aceste condiţii, de la comunicarea hotărârii finale. Astfel cum se prevede expres în teza a doua a art. 53 alin. (1) "Când această din urmă hotărâre este definitivă, încheierea va putea fi atacată cu recurs, la instanţa ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea acestei hotărâri’’, fiind lipsită de echivoc trimiterea făcută de acest text de lege la "hotărârea prin care s-a soluţionat cauza’’, iar nu la încheierea pronunţată asupra recuzării cum eronat susţine recurenta.

Interpretarea gramaticală a textului de lege impune această concluzie, fiind evidentă distincţia pe care legiuitorul o face între hotărârea supusă recursului, anume "încheierea prin care s-a respins recuzarea’’ şi, "hotărârea prin care s-a soluţionat cauza’’, pronunţarea şi comunicarea acesteia din urmă având ca efecte naşterea dreptului de a exercita recurs împotriva încheierii date asupra recuzării şi respectiv declanşarea curgerii termenului de recurs.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte urmează a dispune, în conformitate cu prevederile art. 493 alin. (5) coroborat cu art. 185 alin. (1) C. proc. civ., respingerea, ca tardiv, a recursului declarat de reclamanta A. împotriva încheierii din 5 iulie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţiile privind nulitatea absolută a raportului, nelegalitatea completului de filtru şi necompetenţa materială a completului de filtru, invocate de recurenta A..

Respinge, ca tardiv, recursul declarat de reclamanta A. împotriva încheierii din 5 iulie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. x/2015.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 iulie 2020.