Defamation for Public Officials: Tort Liability Requires Explicit Proof of Causality and Specific Moral Damage, Rejected Presumption Based Solely on Proven Unlawful Act

Şedinţa publică din data de 9 iulie 2020

Deliberând asupra prezentei cauze şi văzând dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată la 21.04.2017, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a Civilă, sub nr. de dosar x/2017, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul C., au solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să se dispună:

- obligarea pârâtului la încetarea declaraţiilor defăimătoare cu privire la reclamanţii A. şi B., pe orice suport şi în orice materiale publice;

- obligarea pârâtului la plata daunelor morale în cuantum de 1.000 (omie) RON pentru prejudiciul adus reputaţiei şi imaginii reclamantei A. şi în cuantum de 500.000 (cincisutemii) RON pentru prejudiciul adus onoarei, reputaţiei şi imaginii reclamantului B.;

- obligarea pârâtului să asigure pe proprie cheltuială publicarea hotărârii judecătoreşti pronunţate în prezenţa cauză în trei ziare de circulaţie naţională;

obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanţii şi-au întemeiat pretenţiile pe dispoziţiile art. 7, 10 din CEDO, ale art. 1 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene (CDFUE), ale art. 58, 70, 71, 72, 75, 253, 255, 1349, 1357-1359, 1381,1385,1386 C. civ.

Pârâtul C. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 1363/09.10.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiate, cererea de chemare în judecată şi cererea privind plata cheltuielilor de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii A. şi B., solicitând modificarea în tot a hotărârii apelate, în sensul admiterii cererii introductive.

Prin decizia civilă nr. 375A din 23 martie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul declarat de apelantul reclamant B. şi a schimbat, în parte, sentinţa civilă apelată, în sensul admiterii în parte a cererii de chemare în judecată şi obligării pârâtului la plata, către reclamant, a sumei de 10.000 de RON, cu titlu de daune morale. A fost respinsă, în rest, cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Apelul declarat de apelanta reclamantă A. a fost respins, ca nefondat, iar intimatul pârât C. a fost obligat la plata către reclamantul B. a sumei de 150 de RON, cu titlul de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa de timbru achitată în primă instanţă şi în apel.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs pârâtul C..

În motivarea cererii de recurs, pârâtul solicită casarea, în parte, a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel iar, în subsidiar, respingerea apelul formulat de intimatul B., formulând următoarele critici:

1. Instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 1349 alin. (1) şi (2), coroborate cu dispoziţiile art. 1357-1371 C. civ. în sensul că, în litigiul de faţă, nu mai trebuie dovedită legătura de cauzalitate şi prejudiciul, ca elemente ale răspunderii civile delictuale.

Astfel, instanţa de apel reţine că, în acord cu practica CEDO şi cea naţională, fără însă a indica hotărâri în acest sens, în ceea ce priveşte dovada prejudiciului moral, proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prezumate Aceste susţineri sunt lipsite de temei legal, întrucât angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a unei persoane presupune, potrivit dispoziţiilor art. 1349 alin, (1) şi (2), coroborate cu dispoziţiile art. 1357-1371 C. civ., existenţa cumulată a patru condiţii: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăţia autorului faptei ilicite şi prejudiciabile, iar dovada existenţei acestora incumbă persoanei care reclamă prejudicierea sa de către autorul faptei ilicite. Consideră că, în prezentul litigiu, nu s-a făcut dovada vreunei atingeri a dreptului intimatului la reputaţie, prin afirmaţiile imputate în cauză. Simpla deţinere de către intimat a funcţiei de Preşedinte al A. nu poate conduce automat la concluzia că percepţia societăţii în ceea ce îl priveşte pe intimat s-a modificat într-o manieră ce îi dăunează acestuia, ca efect al articolelor şi comentariilor apărute. Cum instanţa de apel nu a indicat argumentele pentru care a pronunţat decizia atacată, apreciază că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea analizării tuturor elementelor răspunderii civile delictuale.

2) Instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 8 şi art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului cu privire la limitele de exercitare a dreptului de libera exprimare.

Astfel, dispoziţiile art. 10 din CEDO garantează libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau comunica informaţii sau idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, libertatea de exprimare poate fi supusa unor ingerinţe, care trebuie, însă, să îndeplinească mai multe condiţii: sa fie prevăzute de lege, sa urmărească unui dintre scopurile legitime enumerate limitativ în acest articol, măsura luata sa fie necesară într-o societate democratică, iar ingerinţa să fie proporţională cu scopul legitim urmărit,

Prin jurisprudenţa sa, Curtea europeană a arătat că marja de apreciere a statului în restrângerea libertăţii de exprimare depinde de mai mulţi factori, precum natura şi tipul discursului, valoarea protejata prin reprimarea iui, calitatea specifica a autorului, persoana lezata, mijlocul de difuzare. În acest sens, Curtea a acordat o poziţie privilegiată liberei discutări a subiectelor de interes general şi, în particular, a discursului politic, atunci când aceasta intra în conflict cu alte valori pe care statul le poate proteja. Discursul referitor ia personalităţile publice este probabil categoria de discurs apărata în cea mai mare măsura de Curte.

În cauza de faţă, instanţa de apei a reţinut ca fapte ilicite afirmaţiile cu privire la sprijinul serviciilor secrete în alegea intimatului, ca şi preşedinte al A. şi, că, s-ar fi adresat acestuia ca este "mai hot" şi "mai bandit", însă instanţa de apel nu se refera la niciun articol sau afirmaţii ale pârâtului ca fiind fapte ilicite de natura sa atragă răspunderea delictuală, cu atât ai mult cu cât, pe de o parte, afirmaţiile au fost scoase din context iar, pe de alta parte, nu au încălcat rezonabilitatea unui discurs public având în vedere că se refera la un domeniu foarte popular în România şi anume fotbalul. Astfel, instanţa de apel a preluat în mod trunchiat cele doua expresii "mai hoţi" şi "mai bandiţi", fără a analiza contextul în care acestea expresii au fost folosite.

În realitate, aşa cum rezultă din chiar articolul incriminat, recurentul arată că a fost întrebat despre alegea intimatului şi a domului D. şi a răspuns că nu a crezut că îl dau afara pentru nimic şi că le dă nota 10 lui B. şi D. pentru ce au făcut, pentru că au fost mai hoţi şi mai bandiţi decât el. Ca atare, nu au fost formulate critici personale intimatului B. iar, pe de altă parte, şi-a arătat indignarea şi surprinderea că nu a mai fost reales preşedinte ai A.. Expresiile "hoţ" şi "mai bandit nu se referă, în contextul de faţă, la infracţiunile de furt şi tâlhărie, ci reprezintă metafore pe care le-a folosit. Contrar celor reţinute în decizia atacată, expresiile folosite nu au avut semnificaţia că accesul reclamantului la funcţia de preşedinte al A. a fost rezultatul unor metode neconforme cu legea. De altfel, acest limbaj metaforic este folosit în limbajul fotbalistic fără să reprezinte expresii jignitoare şi care ar putea atrage răspunderea delictuală.

Contrar susţinerilor instanţei de apel expresiile "mai hoţ" şi "mai bandit" nu au fost făcute în sensul celor reţinute în hotărâre şi anume că accesul reclamantului la funcţia de preşedinte al A. a fost rezultatul unor metode neconforme cu legea, iar referirea la serviciile secrete s-a realizat în contextul în care, în spatiul public, se vorbea cum de altfel se vorbeşte şi acum despre implicarea serviciilor secrete în multe domenii de interes public.

Consideră că afirmaţiile incriminate se pot înscrie în cadrul unei dezbateri de interes general şi că acestea nu privesc aspecte din viaţa privata a intimatului. Pe de altă parte şi intimatul este persoană publică şi, în consecinţă, obligat să tolereze critica activităţii sale, chiar şi atunci când aceasta ar putea fi considerată provocatoare.

Pe de altă parte, hotărârile Curţii de la Strasbourg indică principiul, conform căruia adevărul obiectiv al afirmaţiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanţe, în situaţia în care analizează o acuzaţie de calomnie, elementul determinant trebuind să fie buna - credinţă a autorului afirmaţiilor care afectează reputaţia părţii vătămate. În consecinţă, este necesară analiza atitudinii subiective a acestuia, în raport atât cu adevărul afirmaţiilor sale, cât şi cu scopul demersului său - care a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public, chiar dacă aceasta implică, uneori, în mod inerent, afectarea reputaţiei persoanei vizate, sau a avut numai intenţia de a afecta în mod gratuit reputaţia acestora (cauza Radio France şi alţii c. Franţei.)

Recurentul afirmă că a fost de bună credinţă şi că respectivele afirmaţii au fost făcute în contextul unei dezbateri referitoare la probleme de interes general şi nicidecum nu au avut scopul denigrării intimatului. Nu s-a făcut nicio afirmaţie cu privire la viaţa privata a intimatului sau la familia acestuia, ci afirmaţii legate de activitatea din cadrul sportiv a reclamantului. A arătat că, instanţa de contencios european a reţinut, în cauza Nilsen şi Johnsen c. Norvegiei, că, în contextul unei dezbateri publice privitoare la probleme de interes general, în care, de o parte şi de alta, erau în joc reputaţii profesionale, o anumită doză de exagerare este tolerată. în această privinţă - a judecăţilor de valoare - Curtea Europeană a subliniat că, într-o societate democratică, puterile publice se expun, în principiu, controlului permanent din partea cetăţenilor, şi, sub rezerva bunei - credinţe, fiecare trebuie să poată atrage atenţia opiniei publice asupra situaţiilor pe care le consideră ilegale.

De altfel, intimatul nici prin acţiunea introductivă şi nici prin motivele de apel nu a arătat, în concret, cum i-a fost afectată imaginea de afirmaţiile incriminate, atât timp cât nu a fost singurul care a adus critici activităţii acestuia.

Din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, decurge principiul conform căruia limitele criticii admisibile în cazul oamenilor publici sunt mai largi decât în cazul particularilor, ceea ce determină, corelativ, o protecţie mai redusă a acestora în faţa criticilor.

În opinia recurentului suma acordată de 10.000 RON reprezintă o îmbogăţire fără justă cauză având în vedere ca nu s-a făcut dovada vreunui prejudiciu.

În drept, au fost învocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză:

Prin întâmpinare, intimatul B. a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, şi menţinerea deciziei civile atacate, ca fiind legală şi temeinică.

Intimaţii A. şi B. au depus întâmpinare, solicitând să se constate, în principal, nulitatea recursului pentru neîncadrare în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ. iar, în subsidiar, netemeinicia acestuia şi obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

6. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 14 mai 2020 completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de pârâtul C. împotriva deciziei civile nr. 375A din 20 martie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a fixat termen de judecată a recursului la 9 iulie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată recursul ca fiind întemeiat, având în vedere considerentele care succed:

Prin cererea înregistrată, la 21.04.2017, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. de dosar x/2017, reclamanţii A. şi B. au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul C., ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să se dispună: obligarea pârâtului la încetarea declaraţiilor defăimătoare cu privire la reclamanţii A. şi B., pe orice suport şi în orice materiale publice; obligarea pârâtului la plata daunelor morale în cuantum de 1.000 RON pentru prejudiciul adus reputaţiei şi imaginii reclamantei A. şi în cuantum de 500.000 RON pentru prejudiciul adus onoarei, reputaţiei şi imaginii reclamantului B.; obligarea pârâtului să asigure pe proprie cheltuială publicarea hotărârii judecătoreşti pronunţate în prezenta cauză în trei ziare de circulaţie naţională; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 252, 253, art. 1357-1359 C. civ., precum şi art. 7, 8, 10 din CEDO, art. 8 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene.

Prima instanţă, prin sentinţa civilă nr. 1363/09.10.2017, a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, apreciind că, în sarcina pârâtului C., nu poate fi reţinută existenţa unei fapte ilicite, întrucât exercitarea de către pârât a dreptului la liberă exprimare s-a încadrat în limitele permise de lege şi nu a adus atingere dreptului reclamantului B. la onoare, reputaţie şi imagine.

Curtea de Apel, învestită cu soluţionarea apelurilor declarate de reclamanţi, prin decizia civilă nr. 375A din 20 martie 2019, a admis apel declarat de reclamantul B. şi schimbând, în parte, sentinţa atacată, a admis, în parte, acţiunea formulată, obligând pârâtul la plata către reclamantul B. a sumei de 10.000 RON cu titlu de daune morale şi a respins în rest acţiunea, ca neîntemeiată. Totodată, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. împotriva aceleiaşi sentinţe.

Instanţa de apel a avut în vedere că, deşi apelul a fost declarat de ambrii reclamanţi, toate criticile din apel se referă la constatările primei instanţe în ceea ce îl priveşte pe reclamantul B., astfel încât, potrivit art. 477 alin. (1) C. proc. civ., rejudecarea fondului în apel a fost realizată în limitele stabilite de apelant.

Astfel, Curtea de Apel a reţinut ca fiind întrunite elementele răspunderii civile delictuale, apreciindu-se asupra caracterului ilicit al faptelor pârâtului de a declara public, în mod repetat, că funcţia pe care o deţine reclamantul, de preşedinte A., este rezultatul sprijinului de care acesta a beneficiat din parte serviciilor secrete şi nu a propriilor competenţe profesionale şi, respectiv, de a caracteriza reclamantul ca fiind hoţ şi bandit, fapte ce au produs un prejudiciu moral reclamantului, tocmai prin caracterul ofensator al susţinerilor formulate.

Reţinând că aspecte legate de modul în care a fost ales preşedintele acestei organizaţii sportive, cu obiect de activitate în domeniul fotbalului, constituie o temă de interes pentru un anumit sector al publicului, Curtea de Apel a constatat că susţinerile din cuprinsul declaraţiilor pârâtului intră, în marea lor majoritate, nu în sfera judecăţilor critice de valoare, ci în aceea de fapte, iar acestea nu sunt întemeiate pe situaţii obiective şi certe ori cel puţin într-o legătură faptică minimă cu acestea. Prin nicio susţinere ori referire la constatări ale unor autorităţi cu competenţe în domeniu ori alte asemenea elemente, pârâtul nu a indicat ce împrejurare justifică afirmaţia sa, repetată, potrivit căreia reclamantul a fost ales în funcţia de preşedinte al A. cu sprijinul serviciilor secrete.

Instanţa de apel a înlăturat apărarea pârâtului care viza buna sa credinţă, dat fiind caracterul repetat al susţinerilor acestuia, iar afirmarea în continuare a aceluiaşi punct de vedere, în absenţa unei legături cu un element obiectiv care să facă verosimilă susţinerea sa, denotă împrejurarea că pârâtul a urmărit discreditarea reclamantului, afectarea reputaţiei şi a imaginii acestuia. Această concluzie a fost intărită şi prin reţinerea afirmaţiei pârâtului care face referire la reclamant ca fiind "mai hoţ" şi "mai bandit", expresii ce transmite ideea că accesul reclamantul la funcţia de preşedinte al federaţiei a fost rezultatul unor metode neconforme cu legea.

Curtea de Apel a reţinut că fapta ilicită a fost săvârşită cu vinovăţie, în sensul că acesta a prevăzut rezultatul faptelor sale sale şi l-a urmărit sau cel puţin a acceptat posibilitatea producerii lui, iar în privinţa celorlalte cerinţe prevăzute de lege pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, instanţa de apel a apreciat că proba faptei ilicite este suficientă pentru a prezuma existenţa prejudiciului şi a raportului de cauzalitate.

Înalta Curte constată întemeiată critica, susceptibilă de încadrare în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează modul de aplicare a dispoziţiilor legale care guvernează materia răspunderii civile delictuale.

Recurentul-pârât a pretins aplicarea şi interpretatea greşită a dispoziţiilor art. 1349 alin. (1) şi (2) coroborate cu dispoziţiile art. 1357-1371 C. civ. în sensul că, în litigiul de faţă, nu mai trebuie dovedită legătura de cauzalitate şi prejudiciul, ca elemente ale răspunderii civile delictuale întrucât, în acord cu practica CEDO şi cea naţională, proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prezumate.

Din analiza dispoziţiilor art. 1349 alin. (1) şi (2) şi art. 1357-1371 C. civ. rezultă că angajarea răspunderii pentru fapta ilicită proprie presupune existenţa cumulată a patru condiţii sau elemente constitutive: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia autorului faptei ilicite şi prejudiciabile.

Cum existenţa acestor condiţii trebuie dovedită de cel care se consideră îndreptăţit să obţină repararea prejudiciului, Înalta Curte reţine că, în ceea ce priveşte dovada prejudiciului moral, concluzia instanţei de apel, potrivit căreia proba faptei ilicite ar fi suficientă pentru ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prezumate, este eronată.

Prejudiciul reprezintă consecinţa negativă suferită ca urmare a săvărşirii unei fapte ilicite, fiind un element de sine stătător al răspunderii civile delictuale şi o condiţie esenţială şi necesară pentru antrenarea acestui tip de răspundere. Stabilirea prejudiciului care vizează lezarea unor drepturi nepatrimoniale se impune a fi realizat prin raportare atât la circumstanţele factuale concrete şi la intensitatea atingerii aduse acestor drepturi, precum şi la trăsăturile de principiu ale drepturilor personale nepatrimoniale.

Raportul de cauzalitate este o condiţie materială, obiectivă, a răspunderii civile, care nu se confundă cu vinovăţia. Fără raport de cauzalitate, nu există răspundere civilă reparatorie. În acelaşi timp, raportul de cauzalitate constituie şi un criteriu în funcţie de care se stabileşte întinderea obligaţiei de reparare a prejudiciului. Dreptul la reparaţie poate fi recunoscut numai pentru şi în limitele prejudiciului care este, neîndoielnic, consecinţa faptei ilicite.

În speţă, instanţa de apel nu a analizat aceste elemente ale răspunderii civile delictuale, reţinând că pârâtul este răspunzător pentru repararea prejudiciului reclamat, fără o analiză proprie a determinării prejudiciului şi a cauzalităţii directe între faptele imputate pârâtului şi prejudiciul reclamat, în contextul în care s-a pretins că faptele, ca cele de a căror săvârşire se relatează, au fost de natură să expună reclamantul la o afectare a imaginii publice, onoarei şi reputaţiei.

Cu ocazia soluţionării apelului, prin întâmpinarea formulată, pârâtul a susţinut că afirmaţiile sale nu a adus nicio atingere imaginii şi reputaţiei reclamantului şi că simpla deţinere de către acesta a funcţiei de preşedinte al A. nu poate conduce automat la concluzia că percepţia societăţii în ceea ce-l priveşte s-a modificat, ca urmare a comentariilor făcute, într-o manieră care să îi cauzele acesuia un prejudiciu. În contextul acestor apărări, instanţa de apel trebuia să stabilească care este urmarea faptei prejudiciabile şi să aprecieze, sub aspectul elementelor probatorii, prejudiciul concret încercat de reclamant, dimensiunea şi importanţa acestuia. Cum condiţiile răspunderii civile delictuale nu se prezumă, Curtea de Apel, schimbând sentinţa tribunalului şi reţinând dovedită, faţă de prima instanţă, existenţa faptei ilicite în sarcina pârâtului şi a săvârşirii acesteia cu vinovăţie, trebuia să stabilească şi legătura de cauzalitate între faptele imputate pârâtului, prin cererea de chemare în judecată şi prejudiciu, având în vedere, totodată, şi care sunt limitele judecăţii, fixate în apel. Trebuie semnalat, totodată, că afirmaţiile făcute de pârât, la posturi de televiziune din domeniul sportiv, s-au adresat unui auditoriu larg, astfel încât limitele percepţiei singulare, individuale a acestuia s-au transpus în cadrul lărgit de percepţie publică, astfel încât evaluarea acestor elemente ale răspundereii civile delictuale trebuie raportată şi la percepţia şi încrederea publicului în cele declarate de pârât, deoarece este posibil ca, din perspectiva unui public mediu, să poată exista o vulnerabilitate a acestuia de a se încrede în cele difuzate în spaţiul public, pentru a reţine măcar o suspiciune de veridicitate a afirmaţiilor făcute în legătură cu persoana reclamantului.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că, prin decizia recurată, instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 1357 şi art. 1349 alin. (1) şi (2) C. civ., stabilind în sarcina pârâtului răspunderea pentru un presupus prejudiciu cu privire la care nu a stabilit existenţa raportului de cauzalitate între faptele imputate prin cererea de chemare în judecată şi prejudiciul pretins de reclamant, nelegalitate care atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. În consecinţă, decizia recurată se impune a fi casată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel, în vederea analizării tuturor elementelor răspunderii civile delictuale.

2. Printr-un alt motiv de recurs, recurentul a susţinut, în esenţă, atât neanalizarea de către instanţa de apel a circumstanţelor factuale ale cauzei, prin prisma dispoziţiilor legale care guvernează dreptul la viaţă privată şi limitele dreptului la liberă exprimare - respectiv neanalizarea contextului factual în care au fost făcute declaraţiile publice de către recurent, cât şi interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept intern şi convenţional care reglementează cele două drepturi aflate în conflict. S-a pretins că examinarea faptei imputate a fost realizată de instanţa de apel prin preluarea trunchiată a celor două expresii "mai hoţ" şi "mai bandit", fără a analiza contextul în care aceste expresii au fost folosite şi care ar fi consecinţele pe care le-ar putea produce.

Înalta Curte, examinând considerentele deciziei recurate, constată corectă analiza generală realizată de instanţa de apel referitor la domeniul interpretării şi aplicării art. 8 şi 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Instanţele fiind învestite cu o acţiune în răspundere civilă delictuală în materia dreptului la respectarea vieţii private al cărui titular este reclamantul, opus libertăţii de exprimare de care se prevalează pârâtul, instanţa de apel a apreciat corect asupra necesităţii examinării justului echilibru între cele două drepturi aflate în dispută, şi prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, pentru a concluziona dacă, în cauză, este incident art. 75 alin. (2) din C. civ.

În aprecierea depăşirii limitelor libertăţii de exprimare şi necesităţii respectării dreptului la viaţa privată, respectiv a dreptului la reputaţie, onoare şi demnitate, Curtea europeană, într-o jurisprudenţă constantă, a avut în vedere calitatea şi funcţia persoanei criticate, dar şi a persoanei care expune criticile în mod public; forma, stilul şi contextul mesajului critic; amploarea afirmaţiilor imputate reclamantului (cauza Andreescu c. României); interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan c. României); buna-credinţă a celui care face afirmaţiile (cauza Ileana Constantinescu c. României); distincţia între judecăţile de valoare şi imputarea unor situaţii faptice sau chiar a unor fapte obiective; proporţionalitatea sancţiunii cu fapta imputată, precum şi motivarea hotărârii, respectiv motivele pertinente şi suficiente pe care autorităţile le invocă pentru a justifica ingerinţa în dreptul la libertatea de exprimare (cauza Dumitru c. României, cauza Cumpănă şi Mazăre c. României).

Din perspectiva acestei analize, instanţa de apel a constat că, printr-o examinare insuficientă a elementelor concrete ale cauzei, este greşită concluzia tribunalului potrivit căreia dreptul la liberă exprimare exercitat de către pârât s-a realizat în limitele permise de lege şi, că, afirmaţiile pârâtului nu ar fi adus atingere drepturilor reclamantului la imagine, onoare şi reputaţie.

Reluând analiza Curţii europene în domeniul balansului între dreptul la viaţă privată şi dreptul la liberă exprimare, instanţa de apel reţine existenţa caracterului ilicit al faptei pârâtului - de a caracteriza reclamantul ca fiind hoţ şi bandit, dar şi de a declara public, în mod repetat, că funcţia pe care o deţine reclamantul este rezultatul sprijinului de care acesta a beneficiat din partea serviciilor secrete şi nu a propriilor competenţe - ca o consecinţă a împrejurării că aceaste afirmaţii au fost făcută printr-o exercitare abuzivă a dreptului la liberă exprimare. A fost reţinută şi vinovăţia acestuia pentru fapta astfel săvârşită, vinovăţie determinată de împrejurarea că a prevăzut rezultatul faptelor sale şi l-a urmărit sau cel puţin a acceptat posibilitatea prejudicierii drepturilor reclamantului.

Considerentele hotărârii recurate nu evoca însă analiza concretă a afirmaţiilor imputate şi contextual factual în care acestea au fost făcute publice, examinare necesară pentru a se stabili dacă declaraţiile publice ale pârâtului din ianuarie şi martie 2017 au afectat dreptul la bună reputaţie şi dreptul la imagine al reclamantului şi s-ar putea circumscrie unor fapte ilicite sau, dacă, acestea se plasează în sfera libertăţii de exprimare. Or, reţinerea caracterizării reclamantului ca fiind hoţ şi bandit nu a fost realizată în lumina tuturor circumstanţelor cauzei, de vreme ce instanţa de apel nu a realizat nicio evaluare concretă a conţinutului afirmaţiilor imputate recurentului, din perspectiva formei, stilului, a contextului şi circumstanţelor în care acestea au fost expuse publicului, deşi soluţia pronunţată de instanţa de apel a fost diametral opusă celei pronunţate în primă instanţă, ceea ce impunea o analiză susţinută a circumstanţelor cauzei cu privire la faptele recalificate juridic.

În consecinţă, numai după o evaluare concretă a conţinutului afirmaţiilor recurentului şi a probelor care le susţin, dar şi după analiza particulară a respectării dispoziţiilor art. 8 şi 10 parag. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a art. 30 alin. (6) din Constituţie-elemete care să concure la stabilirea completă a situaţiei de fapt, în cazul particular dedus judecăţii, se va putea aprecia asupra întrunirii cumulative a condiţiilor de existenţă a răspunderii civile delictuale, reglementate de dispoziţiile art. 1357 C. civ., pentru angajarea răspunderii civile a recurentului-pârât, iar instanţa de recurs va putea să cenzureze ea însăşi modul de aplicare a dispoziţiilor legale pertinente, în cadrul controlului de legalitate a hotărârii pronunţate, evident, în ipoteza în care se va declanşa un asemenea control.

În consecinţă, pentru considerentele expuse, reţinând temeinicia criticilor formulate ce se circumscriu motivelor de recurs reglementate de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. a căror incidenţă va fi reţinută în cauză, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtul C., va casa decizia civilă nr. 375A/20 martie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi va dispune trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul C. împotriva deciziei civile nr. 375A din 20 martie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 iulie 2020.