RCA insurer’s failure to answer claim: late-payment penalties run from three-month administrative deadline, not final judgment

Şedinţa publică din data de 9 iulie 2020

asupra cauzei de faţă constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin acţiunea înregistrată la 28 aprilie 2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. şi intervenientul forţat C., a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 210.000 RON reprezentând despăgubirile cuvenite cu titlu de daune morale ca urmare a evenimentului rutier din 10 iulie 2015, obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere de 0,2% pe zi din sumele indicate anterior, de la data de 16 aprilie 2016 (data expirării termenului legal de soluţionare a cererii de despăgubiri) şi până la data plăţii efective a debitului principal; cu cheltuieli de judecată constând în taxă de timbru, onorariu de avocat şi alte cheltuieli asimilate cheltuielilor de judecată.

2. Sentinţa Tribunalului Bistriţa-Năsăud, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal

Prin sentinţa civilă nr. 537/2018 din 7 noiembrie 2018, a fost admisă, în parte, acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. şi intervenientul forţat C.; a fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 50.000 RON cu titlu de daune morale; a fost obligată pârâta la plata către reclamant a penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, calculate la suma de 50.000 RON, de la data de 16 aprilie 2016 până la data plăţii efective; a fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 2.105 RON cu titlu de cheltuieli de judecată - taxă judiciară de timbru; a fost obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 2.250 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; a fost obligat reclamantul la plata către intervenient a sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Cluj

Prin decizia civilă nr. 49/A/2019 din 15 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, a fost admis, în parte, apelul declarat de pârâta B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 537 din 7 noiembrie 2018 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, pronunţată în dosarul nr. x/2017, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a fost redus cuantumul daunelor morale acordate reclamantului A. de la suma de 50.000 RON la suma de 40.000 RON; a fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 1.805 RON cheltuieli de judecată în primă instanţă; au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei; a fost respins ca lipsit de interes apelul declarat de intervenientul C.; au fost obligaţi apelanţii la plata către reclamant a sumei de 800 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, parţiale.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta B. S.A.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenta-pârâtă critică decizia atacată, în temeiul art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., şi susţine că, prin considerentele reţinute, instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit prevederile din Norma ASF nr. 23/2014, referitoare la acordarea penalităţilor de întârziere, considerând, în mod nelegal, că, în măsura în care asiguratul se adresează asigurătorului, prevederile art. 37 alin. (4) nu mai sunt aplicabile, respectiv că penalităţile de întârziere nu încep să curgă în termen de 10 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti. Arată că, prin aceste considerente, instanţa de apel încalcă principiul ubi lex non distinguit nec nos distiguere debemus, întrucât nici prevederile art. 37, nici cele ale art. 38 sau art. 46 din Norma ASF nr. 23/2014 nu disting între situaţia în care asiguratul s-a adresat direct asigurătorului înainte de a promova o acţiune în justiţie şi situaţia în care asiguratul se adresează în mod direct instanţei judecătoreşti.

A invocat practica statornicită a instanţelor de judecată care au stabilit că penalităţile de întârziere încep să curgă din a 11-a zi după momentul rămânerii definitive a hotărârii prin care s-au stabilit despăgubirile a căror obligaţie de plată îi incumbă asigurătorului RCA, indiferent dacă a existat sau nu o avizare de daună la nivelul asigurătorului.

5. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 14 mai 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionare la 25 iunie 2020.

6. Apărările formulate în cauză

Intimatul A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursl declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recurenta a criticat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acordarea penalităţilor de la data expirării termenului de avizare, susţinând că penalităţile se acordă de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de stabilire a despăgubirilor.

Formulând o astfel de aserţiune, recurenta ignoră faptul că instituirea penalităţilor reprezintă o sancţiune pentru atitudinea culpabilă a asigurătorului care fie nu plăteşte la termen despăgubirea, fie nu îşi execută obligaţia de a răspunde cererii de avizare de daună în termenul defipt de lege.

În acest ultim caz se află recurenta care nu a răspuns în termenul de trei luni de la înregistrarea dosarului de daună, fiind sancţionată însăşi pasivitatea de care a dat dovadă în a încerca soluţionarea cererii pe cale amiabilă.

În această situaţie, penalităţile acordate nu au sancţionat faptul că recurenta nu a plătit la termen despăgubirea, ci faptul că nu a întocmit o ofertă de despăgubiri în termenul de 3 luni, pentru a dovedi disponibilitatea de rezolvare pe cale amiabilă a dosarului de daună, astfel cum era obligată prin lege.

Greşit susţine recurenta că prevederile art. 37, art. 38 şi ale art. 46 din Norma nr. 23/2014 nu disting între situaţia în care asiguratul s-a adresat direct asigurătorului înainte de a promova o acţiune în justiţie şi situaţia în care asiguratul se adresează în mod direct instanţei judecătoreşti. Dimpotrivă, acestea sunt menite a sancţiona şi atitudinea pasivă a asigurătorului care, în mod discreţionar, nu răspunde solicitării de stabilire a despăgubirilor pe cale amiabilă. În ipoteza în care aprecia că nu deţinea suficiente date pentru a formula respectiva ofertă, asigurătorul era obligat să răspundă în acest sens. Or, în cauză, acesta a ignorat solicitarea, fiind pasibil de suportarea sancţiunii instituite de lege şi în această ipoteză.

Astfel, potrivit art. 37 alin. (1) din Normă, în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA este obligat: a) fie să răspundă cererii părţii solicitante, formulând în scris o ofertă de despăgubire justificată, transmisă cu confirmare de primire, în cazul în care se dovedeşte răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat; b) fie să notifice părţii prejudiciate în scris, cu confirmare de primire, motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire.

Art. 38 din normă sancţionează cu plata penalităţilor neîndeplinirea oricăreia dintre cele două obligaţii.

Despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească, în condiţiile art. 46 din normă, printre altele, şi atunci când nu există o înţelegere pe cale amiabilă încheiată potrivit art. 47 (care admite posibilitatea stabilirii pe cale amiabilă a despăgubirilor chiar şi în ipoteza în care accidentul de vehicul face obiectul unui proces penal, în anumite condiţii), dar şi atunci când nu se pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, la cauzele şi împrejurările producerii accidentului, precum şi la cuantumul prejudiciilor produse.

În cauză, însă, s-a reţinut culpa asigurătorului nu pentru că nu a încheiat un acord, verificându-se motivele refuzului, ci tocmai pentru că nu şi-a îndeplinit obligaţiile stabilite în sarcina sa, în sensul că nu a răspuns, în termenul de trei luni de la avizarea daunei, cererii reclamantului, printr-o ofertă de despăgubire, şi nici nu a notificat motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau în parte, pretenţiile de despăgubire.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei nr. 49/A din 15 martie 2019 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 iulie 2020.