Scope of injurious expression in delictual liability and equitable quantification of moral damages for attack on personal dignity and image

Şedinţa publică din data de 8 iulie 2020

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul şi valoarea cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgovişte la data de 13.02.2017, reclamantul A. a solicitat, în nume propriu şi în numele Sindicatului Independent Funcţionari Publici, Personal Contractual CAS Dâmboviţa şi Administraţie Publică, în contradictoriu cu pârâta B., obligarea acesteia la plata daunelor morale în cuantum de 100.000 de euro, pentru grave acuze de natură să aducă atingere imaginii sale personale, onoarei, demnităţii, cât şi imaginii instituţiei al cărei preşedinte este.

La termenul de judecată din 23.04.2018, tribunalul a luat act de renunţarea reclamantului Sindicatul Independent Funcţionari Publici, Personal Contractual CAS Dâmboviţa şi Administraţie Publică, la judecata acţiunii.

Prin sentinţa civilă nr. 2851/12.09.2018, Judecătoria Târgovişte a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.

În şedinţa publică din 12.03.2018, reclamantul a depus cerere precizatoare, prin care a arătat că prezenta acţiune este formulată doar în calitate de persoană fizică, nu şi în calitate de reprezentant al Sindicatului Independent Funcţionari Publici şi Personal Contractual al CASJ Dâmboviţa, iar prejudiciul solicitat este în cuantum de 50.000 euro, cu titlu de daune morale.

În privinţa drepturilor personale nepatrimoniale încălcate, acestea sunt cele prevăzute de art. 72 C. civ., art. 74 lit. b) C. civ.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa

Prin sentinţa nr. 1669/22.10.2018, Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă a admis în parte acţiunea; a obligat pârâta la plata, către reclamant, a contravalorii în RON, la data plăţii, a sumei de 2000 euro, cu titlu de daune morale.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti

Prin decizia nr. 1956/10.09.2019, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinţei; a admis apelul pârâtei; a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a obligat pârâta B. la plata, către reclamantul A., a sumei de 1000 euro, daune morale; a menţinut în rest dispoziţiile sentinţei civile; a respins cererea reclamantului A. pentru acordare cheltuieli de judecată; a obligat reclamantul-apelant A. la plata, către pârâta-apelantă B., a sumei de 1050 RON cheltuieli de judecată.

4. Calea de atac a recursului exercitată

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., reclamantul A., precum şi pârâta B., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant A. a învederat următoarele aspecte:

-Hotărârile pronunţate în ciclurile procesuale anterioare vin în contradicţie cu dispoziţiile legale în materie;

-Cuantumul despăgubirilor acordate este simbolic, raportat la gravitatea faptelor pârâtei şi la culpa gravă cu care au fost săvârşite acestea;

-Împrejurarea că recurentul-reclamant a fost reales preşedinte al Sindicatului din cadrul Casei de Asigurări de Sănătate Dâmboviţa cu procent de 98%, reprezintă un argument în plus în sprijinul măririi cuantumului despăgubirilor acordate, realegerea cu vot covârşitor reprezentând tot o formă de reparaţie morală, venită de această dată din partea membrilor de sindicat, care îl cunosc direct şi personal pe recurent şi nu se îndoiesc de probitatea morală a acestuia;

- Efectele afirmaţiilor vulgare făcute de către intimata-pârâtă s-au extins dincolo de cercul restrâns al membrilor de sindicat, fiind comentate de medicii Afiliaţiei Casei Judeţene de Sănătate Dâmboviţa, de persoane din municipiul Târgovişte, unde recurentul este o persoană cunoscută, de persoane din cadrul conducerii centrale a Sindicatului Meridian, al cărui vicepreşedinte pe ţară este acesta. În acest fel, afirmaţiile calomnioase şi vulgare au afectat viaţa publică a recurentului, dar şi viaţa privată, fiind cunoscute şi de către soţia şi fiul acestuia;

- Deşi instanţa de apel reţine că recurentul nu a dovedit atingerea gravă adusă prin săvârşirea faptelor ilicite de către pârâtă, respectiv că nu s-a dovedit lezarea majoră a valorilor esenţiale ale demnităţii umane, o instanţă de judecată nu poate respinge, fie şi în parte, o acţiune judiciară ca nedovedită, câtă vreme nu a făcut toate demersurile necesare pentru administrarea tuturor probelor care să conducă la aflarea adevărului. În cauză, nu numai că instanţa de apel nu a făcut aceste demersuri, potrivit dispoziţiilor legale, dar a şi respins proba testimonială propusă de recurent, prin care se dorea dovedirea efectelor negative ale afirmaţiilor vulgare şi calomnioase făcute de către pârâtă, la nivelul organelor centrale ale mişcării sindicale din care recurentul face parte.

Recurenta-pârâtă B. a învederat următoarele aspecte:

-În mod greşit instanţa de apel a obligat pârâta să plătească reclamantului daune morale în cuantum de 1000 euro, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1357 C. civ., pentru antrenarea răspunderii civile delictuale;

-În cauză nu există faptă ilicită, expresia adresată de către pârâtă reclamantului fiind folosită în mod curent pentru a ilustra situaţia în care o persoană îi spune alteia, în mod ocult, cum să procedeze, ce să facă sau să nu facă într-o anumită împrejurare şi neavând caracter jignitor;

-Reclamantul nu a făcut dovada pretinsului prejudiciu, iar imaginea de lider sindical a acestuia nu a avut de suferit, deoarece în activitatea normală a instituţiei atare calitate nu este relevantă, iar la un an şi jumătate de la producerea evenimentului reclamantul a fost reales lider sindical;

-Ulterior altercaţiei verbale, reclamantul şi recurenta au apărut împreună în fotografii din presă, rezultând că au o relaţie de comunicare foarte bună, viaţa personală a acestuia nefiind afectată în vreun fel.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 11.03.2020 au fost admise în principiu recursurile şi fixat termen de judecată în şedinţă publică, cu citare părţi, la data de 13.05.2020.

6. Apărările formulate în cauză

La data de 09.12.2019 (data poştei), în termen legal, recurentul-reclamant A. a formulat întâmpinare la recursul pârâtei, prin care a invocat excepţia de nulitate a căii de atac pentru neîncadrarea în motivele prevăzute de lege, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului. Întâmpinarea recurentului-reclamant a fost comunicată recurentei-pârâte la data de 13.12.2019, conform dovezii de comunicare de la dosar ICCJ, iar termenul pentru formularea răspunsului la întâmpinare a expirat la data de 24.12.2019.

La data de 18.12.2019 (data poştei), în termen legal, recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinarea recurentului-reclamant, prin care a arătat că expresia folosită la adresa reclamantului nu are conotaţii jignitoare.

La data de 09.12.2019 (data poştei), în termen legal, recurenta-pârâtă B. a formulat întâmpinare la recursul reclamantului, prin care a solicitat respingerea acestuia, ca inadmisibil. Întâmpinarea recurentei-pârâte a fost comunicată recurentului-reclamant la data de 13.12.2019, conform dovezii de comunicare de la dosar ICCJ, iar termenul pentru formularea răspunsului la întâmpinare a expirat la data de 24.12.2019.

La data de 23.12.2019 (data poştei), în termen legal, recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinarea recurentei-pârâte, prin care a arătat că toate chestiunile învederate prin actul procedural vizează aspecte de fapt ce nu pot fi avute în vedere de către instanţa de recurs şi că recurenta a fost sancţionată disciplinar pentru comportamentul pe care l-a avut faţă de reclamant.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele argumente comune:

Aspectele deduse judecăţii pe calea prezentului recurs sunt, din perspectiva recurentului reclamant, cuantumul nejustificat de redus al daunelor morale acordate de instanţele anterioare pentru prejudiciul creat prin fapta ilicită a pârâtei (aceea a folosirii unei expresii jignitoare, de natură să afecteze imaginea publică şi demnitatea reclamantului), iar din perspectiva recurentei-pârâte, neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, cu consecinţa exonerării acesteia de plata daunelor morale la care a fost obligată de către instanţa de apel, întrucât expresia folosită la adresa reclamantului nu are conotaţii jignitoare.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, din economia cauzei, ale cărei circumstanţe de fapt nu pot fi reluate în recurs, rezultă îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale în ce priveşte persoana pârâtei, respectiv aceasta a proferat, la adresa reclamantului, afirmaţii denigratoare, de natură să afecteze imaginea celui din urmă şi să îi producă un prejudiciu nepatrimonial, asupra căruia instanţele anterioare au apreciat în mod corect.

Art. 72 C. civ. reţine că orice persoană are dreptul la respectarea demnităţii sale, fiind interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane fără consimţământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75, adică a celor permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte.

De asemenea, art. 1349 alin. (1) şi (2) C. civ., statuează că "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral".

Aşa cum în mod corect au reţinut şi instanţele devolutive, Înalta Curte constată că în cauză sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, respectiv prin folosirea de expresii jignitoare adresate reclamantului la data de 11.08.2015, după terminarea şedinţei organizată de conducerea CAS Dâmboviţa, recurenta-pârâtă a săvârşit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii care să întrunească condiţiile cerute de lege pentru a îndreptăţi reclamantul la acordarea daunelor morale pentru atingeri aduse dreptului la imagine şi la demnitate.

Din actele şi lucrările dosarului, dar şi din susţinerile cuprinse în apărările formulate în toate etapele procesuale, rezultă că fapta săvârşită nu a fost negată de către recurenta-pârâtă, care învederează nu că între aceasta şi reclamant nu a existat o situaţie conflictuală care a degenerat în proferarea de expresii neconforme cu realitatea şi cu normele de conduită socială din partea pârâtei la adresa reclamantului, ci faptul că expresia folosită nu ar avea un sens ofensator, situaţie de natură să excludă incidenţa răspunderii civile delictuale, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de această instituţie juridică.

Contrar celor susţinute de către recurenta-pârâtă şi în acord cu statuările instanţelor anterioare, Înalta Curte constată că expresia folosită la adresa reclamantului nu poate fi asimilată proverbelor româneşti pe care aceasta, cu titlu exemplificativ, le expune în motivele de recurs, iar împrejurarea că pe site-uri ale unor publicaţii on-line, ori în anumite emisiuni sportive televizate sunt uzitate expresii similare, pe de o parte, nu este exoneratoare de răspundere în ce o priveşte pe recurenta-pârâtă, iar pe de altă parte corespunde unor situaţii de fapt străine cauzei, care nu pot fi avute în vedere, prin analogie, de prezenta instanţă de recurs.

Aşa cum pretinde recurenta-pârâtă, într-adevăr, sensul sintagmei folosite este acela de a influenţa pe cineva, de a induce cuiva o anumită părere sau idee, însă forma în care a fost îmbrăcat acest mesaj are puternice conotaţii triviale, al căror impact este prioritar celui al sensului primar, denaturând semnificaţia iniţială, căreia astfel îi atribuie valenţe ofensatoare, de natură să aibă un impact negativ asupra dreptului la imagine şi la demnitate.

Prin motivele de recurs, pârâta arată că expresia respectivă este "…folosită în mod curent…" şi că "…exprimă metaforic influenţarea directă…"

Cu toate acestea, în cauză nu au fost dovedite nici frecvenţa utilizării în spaţiul public a unei asemenea exprimări (care să îi contureze uzualitatea), nici caracterul pretins metaforic al acesteia (în condiţiile în care metafora reprezintă o figură de stil ce are drept scop creşterea expresivităţii unui text literar), situaţie faţă de care susţinerile pârâtei sub acest aspect nu pot fi primite.

Deşi recurenta-pârâtă pretinde că "…o expresie care nu are un înţeles jignitor nu poate fi reţinută ca faptă ilicită…", aşa cum s-a arătat într-un considerent anterior, dacă înţelesul îmbracă o formă inadecvată, nepoliticoasă, inacceptabilă, injurioasă, este suficient pentru ca acea expresie să fie cauzatoare de prejudicii, deci încadrabilă în sfera ilicită civilă. Cu alte cuvinte, dacă modalitatea de comunicare este defectuoasă (în speţă, jignitoare), este atrasă răspunderea delictuală, fiind fără relevanţă că sensul este unul neutru, câtă vreme ceea ce ajunge la cunoştinţa publică este forma de exprimare.

Pe de altă parte, fapta ilicită a fost săvârşită de către pârâtă în mod intenţionat, pe fondul unor animozităţi preexistente, fiind acceptată astfel producerea daunelor morale constând în atingerea demnităţii şi imaginii publice a părţii reclamante.

Aşa cum în mod corect au constatat instanţele anterioare, în cauză există culpa autorului faptei ilicite, respectiv a pârâtei, care şi-a dat seama de caracterul antisocial al faptei sale, a prevăzut consecinţele acesteia şi a urmărit ca ele să se producă, acţionând cu intenţia directă de a-l jigni pe reclamant.

Recurenta-pârâtă pretinde că fapta a fost săvârşită "…în contextul opiniilor pe care le exprimăm în instituţie…", (cu referire la o eventuală încercare a reclamantului de a influenţa persoane din conducere), însă Înalta Curte constată că dreptul la opinie a fost exercitat abuziv, iar pârâta invocă propria culpă atunci când susţine pretinsa percepţie greşită, deformată, a părţii reclamante asupra efectului vătămător al valorilor protejate prin dispoziţiile art. 72 şi 73 C. civ.

Dimpotrivă, aprecierea eronată asupra conţinutului şi limitelor dreptului la respectarea imaginii şi demnităţii, respectiv a obligaţiilor corelative, ce a condus la actuala stare litigioasă între părţi, aparţine recurentei-pârâte care, prin termenii folosiţi, a depăşit limitele unei exprimări neutre şi inofensive, conforme limbajului permis în societate, generând prezenta răspundere civilă delictuală.

Momentul pe care recurentul-reclamant l-a ales pentru a iniţia demersul judiciar (la aproape un an şi 7 luni de la săvârşirea faptei, cum susţine recurenta-pârâtă) nu are importanţă sub aspectul incidenţei răspunderii delictuale, câtă vreme acest moment s-a situat în interiorul termenului de prescripţie prevăzut de lege în materie.

Împrejurarea că ulterior săvârşirii faptei ilicite de către recurenta-pârâtă, aceasta şi recurentul-reclamant au apărut împreună în anumite fotografii, cu prilejul anumitor evenimente sărbătorite în cadrul instituţiei publice, nu este un fapt exonerator de răspundere civilă pentru pârâtă, nici un impediment pentru reclamant în promovarea demersului judiciar, astfel încât nu prezintă relevanţă juridică în cauză.

Prin urmare, întrucât în cauză au fost dovedite condiţiile răspunderii civile delictuale, iar criticile deduse judecăţii prin memoriul de recurs nu conturează o altă situaţie decât cea reţinută de instanţele anterioare, recursul pârâtei nu poate fi primit.

Referitor la recursul reclamantului, Înalta Curte reţine că afirmaţia injurioasă a pârâtei făcută în spaţiul public este de natură să cauzeze reclamantului un prejudiciu în ce priveşte dreptul la imagine şi la demnitate, însă nu de o asemenea gravitate încât să justifice sumele solicitate prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată.

Recurentul-reclamant pretinde că în cauză este vorba de o culpă gravă, astfel încât şi prejudiciul se impune a fi corespunzător, şi susţine că funcţia de director economic al Casei Judeţene de Sănătate a Judeţului Dâmboviţa deţinută de către recurenta-pârâtă, reprezintă o circumstanţă agravantă în săvârşirea faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, ce trebuie sancţionată ca atare.

De asemenea, recurentul-reclamant arată că prin respingerea, de către instanţa de apel, a probei testimoniale solicitate (cu care s-a dorit a se învedera efectele negative ale afirmaţiilor vulgare şi calomnioase făcute la adresa acestuia), urmată de aprecierea, ca nedovedită, a atingerii demnităţii, hotărârea pronunţată este contradictorie şi cuprinde motive străine de natura pricinii.

Referitor la aspectele circumscrise nemulţumirii recurentului-reclamant privind cuantumul despăgubirilor acordate, Înalta Curte constată că suma de 1000 de euro acordată de către instanţa de apel cu titlu de daune morale reprezintă o reparaţie echitabilă, raportat la circumstanţele concrete ale cauzei, astfel încât afectarea imaginii sale publice nu a avut un impact care să impună supradimensionarea sumei acordate în etapa procesuală anterioară.

Funcţia deţinută de către pârâtă la momentul săvârşirii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii nu are relevanţă, câtă vreme pe terenul răspunderii civile delictuale făptuitorul răspunde şi pentru cea mai uşoară culpă, iar pârâta nu poate fi asimilată unui "…profesionist în exploatarea unei întreprinderi…", cum eronat susţine recurentul-reclamant, în cauză nefiind incidentă această ipoteză reglementată de art. 1358 C. civ.

Impactul pe care afirmaţiile pârâtei l-a avut în viaţa publică şi privată a reclamantului nu este de natură să schimbe convingerea instanţei cu privire la dimensiunea despăgubirii de 1000 de euro acordate, în conturarea căreia au fost avute în vedere toate criteriile prevăzute de lege privind persoana făptuitorului, modalitatea în care fapta a fost săvârşită, valorile morale lezate, efectele negative asupra persoanei vătămate (inclusiv în ce priveşte realegerea reclamantului în funcţia de preşedinte de sindicat, raportat la care pârâta susţine că dovedeşte că imaginea acestuia nu a avut de suferit, iar reclamantul susţine că este un argument pentru suplimentarea cuantumului despăgubirilor), concluzia fiind aceea că, raportat la circumstanţele concrete ale cauzei, suma menţionată este îndestulătoare.

Pe de altă parte, dimensionarea prejudiciului moral este una simbolică, întrucât demnitatea, onoarea sau reputaţia sunt valori ce nu pot fi cuantificate, iar suma reţinută de către instanţa de apel este una rezonabilă şi care realizează atât scopul de constrângere şi sancţionare a autorului faptei prejudiciabile, cât şi pe acela de a asigura victimei o reparaţie a efectelor negative percepute prin săvârşirea acelei fapte.

Referitor la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. invocate de către recurentul-reclamant cu motivarea că instanţa nu a făcut toate demersurile necesare pentru administrarea de probatorii şi că anumite probe i-au fost respinse, Înalta Curte constată că nu pot fi reţinute, întrucât argumentele prezentate reprezintă chestiuni legate de administrarea şi interpretarea probatoriilor ce nu pot fi avute în vedere de către instanţa de control judiciar.

Faţă de cele arătate, nici recursul reclamantului nu poate fi primit, astfel încât va fi, de asemenea, respins.

Referitor la cheltuielile de judecată în cuantum de 700 RON solicitate de către recurenta-pârâtă B., având în vedere soluţia adoptată de către instanţă, respectiv aceea de respingere, ca nefondate, a ambelor recursuri, acestea nu pot fi acordate, recurenta-pârâtă fiind parte căzută în pretenţii potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâta B. împotriva deciziei nr. 1956 din 10 septembrie 2019 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A., cu domiciliul în judeţul Dâmboviţa şi de pârâta B., cu domiciliul în Târgovişte, judeţul Dâmboviţa şi domiciliul procesual ales la Cabinet de Avocat C., cu sediul în Târgovişte, Bv. Independenţei nr. 2A, judeţul Dâmboviţa, împotriva deciziei nr. 1956 din 10 septembrie 2019 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică azi, 8 iulie 2020.