Liability of a municipality for loss of use of property due to a gas pipeline; requirement of a distinct illicit conduct to establish moral damages.

Şedinţa publică din data de 7 iulie 2020

Asupra cauzei civile de faţă, se constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 26.03.2015, pe rolul Tribunalului Bucureşti, sub nr. dosar x/2015, reclamanta A., a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, solicitând să îi plătească, în solidar: suma de 43.800 RON, reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat prin lipsa de folosinţă a imobilului teren, în suprafaţă de 500,69 mp, situat în Bucureşti, str. x, în perioada aprilie 2012 - martie 2015; suma de 600.000 RON, reprezentând despăgubiri pentru daunele morale aduse onoarei şi demnităţii reclamantei, cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 1349 C. civ.

La 06.04.2015, pârâtul Municipiul Bucureşt,i prin Primar General, a formulat întâmpinare.

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 458/14.04.2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins acţiunea formulată ca neîntemeiată.

I.3. Hotărârea pronunţată în apel

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamanta A., prin care a solicitat admiterea apelului, schimbarea sentinţei apelate, în tot, în sensul admiterii cererii, astfel cum a fost formulată.

Intimatul - pârât Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, a formulat întâmpinare la data de 19.07.2016, prin care a solicitat respingerea apelului.

Prin decizia nr. 215/A/19 februarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III - a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de reclamanta A. şi a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte acţiunea; a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, la plata sumei de 43.800 RON, reprezentând contravaloare lipsă folosinţă a imobilului-teren în suprafaţă de 500,69 mp, situat în Bucureşti, str. x, în perioada aprilie 2012- martie 2015.

A respins, ca neîntemeiată, cererea de obligare a pârâtului la plata daunelor morale; a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti, ca neîntemeiată.

A încuviinţat cererea de majorare a onorariului de expert în favoarea expertului B. şi a obligat-o pe reclamantă la plata sumei de 640 RON, urmând ca această sumă să fie inclusă în cuantumul cheltuielilor de judecată.

A încuviinţat, parţial, cererea de majorare a onorariului de expert în favoarea expertului C., fiind obligată reclamanta la plata sumei de 1.000 RON, urmând ca această sumă să fie inclusă în cuantumul cheltuielilor de judecată şi a fost obligat pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă, după cum urmează: 2.019 RON taxa de timbru şi 2.000 RON onorariu avocat, cu aplicarea art. 453 alin. (2) din C. proc. civ., suportate în faţa primei instanţe, 1.010 RON taxa de timbru, 1.000 RON onorariu avocat, cu aplicarea art. 453 alin. (2) din C. proc. civ., 1.840 RON onorariu expert topo şi 2.200 RON onorariu expert evaluator, suportate în calea de atac a apelului.

A fost respinsă cererea de obligare a pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primar General, la plata onorariului notarial de 130 RON şi la plata onorariului de expert extrajudiciar de 1.060 RON, ca neîntemeiată.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, reclamanta A. şi pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General au declarat recurs.

II.1. Motivele de recurs ale reclamantei

Recurenta-reclamantă A., în cuprinsul cererii de recurs, solicită admiterea recursului şi casarea în parte a deciziei atacate, cu privire la:

- soluţia instanţei de apel de respingere ca neîntemeiată a cererii de obligare a pârâtului Municipiul Bucureşti, reprezentat de Primarul General, la plata daunelor morale;

- soluţia de admitere a cererilor de majorare a onorariilor formulate de experţii C. şi B..

În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, recurenta susţine, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că respingerea ca neîntemeiată de către instanţa de apel a cererii de obligare a pârâtului Municipiul Bucureşti, reprezentat de Primarul General, la plata dunelor morale a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material - art. 998 -999 din C. civ. 1864, actual art. 1349 C. civ.

După ce curtea de apel a reţinut în mod corect că în cauză a fost făcută dovada faptei ilicite a pârâtului Municipiul Bucureşti, reprezentat de Primarul General, constând în emiterea autorizaţiei de construire nr. x/14.11.2006, având ca obiect extindere conductă de gaze pe Drumul Belşugului, pe terenul proprietatea subsemnatei reclamante, situaţie care a condus la împiedicarea edificării de către recurentă a unei locuinţe, sub aspectul cererii de obligare a intimaţilor-pârâţi la repararea prejudiciului moral, aceeaşi instanţă a reţinut în mod greşit că nu s-a făcut dovada întrunirii cumulative a condiţiilor impuse de art. 998 - 999 din C. civ. ori de art. 1349 din noul C. civ.

Citând din jurisprudenţa CEDO cu privire la proba prejudiciului moral, instanţa a reţinut că proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanţele urmând să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existenţă a faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu şi a împrejurărilor în care a fost săvârşită, soluţia fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă, fiind practic imposibilă.

Or, atât timp instanţa însăşi a reţinut, cel puţin în privinţa pârâtului Municipiul Bucureşti, reprezentat de Primarul General, că în cauză a fost făcută dovada faptei ilicite constând în emiterea autorizaţiei de construire nr. x/14.11.2006 având ca obiect extindere conductă de gaze pe Drumul Belşugului, pe terenul proprietatea sa, situaţie care a condus la împiedicarea edificării de către recurentă a unei locuinţe pe respectivul teren, este foarte greu de înţeles ce altă dovadă a faptei ilicite, în sens comisiv sau omisiv, prin care să se fi adus atingere onoarei şi demnităţii sale în perioada aprilie 2012 - martie 2015, ar mai fi trebuit să producă, în vederea obligării pârâtului la repararea prejudiciului moral încercat.

Instanţa de apel nu a avut în vedere faptul că aceeaşi faptă ilicită, săvârşită de Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, este generatoare, în acelaşi timp, de prejudiciu material şi de prejudiciu moral

Apoi, chiar dacă recurenta a solicitat repararea prejudiciului material şi moral cauzat în perioada de referinţă, aprilie 2012 - martie 2015, instanţa de apel a ignorat perioada foarte mare de timp în care aceasta a fost obligată să suporte, inclusiv din punct de vedere moral, consecinţele emiterii autorizaţiei de construire nr. x/14.11.2006, având ca obiect extindere conductă de gaze pe Drumul Belşuguluii pe terenul proprietatea sa; practic, începând din luna noiembrie 2006 şi până la data înstrăinării terenului, 27.05.2016.

Recurenta mai arată că exercitarea unor demersuri judiciare în vederea protejării dreptului său de proprietate nu conduce prin ea însăşi la crearea unui sentiment de umilinţă, dar probatoriul administrat în cauză dovedeşte perioada foarte mare de timp (în total, aprox. 10 ani) în care recurenta a fost plimbată între diversele compartimente de lucru din cadrul pârâtei, de la o uşă la alta, în strădaniile sale de a rezolva această situaţie pe care pârâtul a generat-o, astfel încât, i-a fost creat un sentiment de deznădejde, de umilire, fiind afectată psihic şi contractând afecţiunile medicale pe care le-a dovedit cu înscrisurile depuse la dosar şi prin proba testimonială administrată în faza apelului.

Totodată, recurenta învederează că instanţa de apel a ignorat actele medicale aflate în cele două volume ale dosarului instanţei de fond, la filele x, respectiv 221-269, însoţite de traducerea autorizată a acestor documente care probează afecţiunile fizice, psihice şi medicale pe care le-a contractat în perioada imediat următoare înfiinţării străzii x, pe terenul proprietatea sa, urmată de amplasarea conductei de gaze pe acelaşi teren.

În continuarea memoriului de recurs, recurenta prezintă un inventar al afecţiunilor medicale de care suferă şi indică dovezile ataşate pentru justificarea realităţii lor, aferente intervalului 2007 - 2015.

Conchide în sensul că stresul cauzat de imposibilitatea folosirii ternului în scopul pentru care l-a cumpărat şi numărul mare de procese în instanţă au avut repercusiuni puternice asupra stării sale de sănătate.

Acumularea stresului din cauza numeroaselor dosare care s-au derulat pe timp îndelungat, a determinat slăbirea organismului şi apariţia unor boli, iar starea de sănătate deteriorată îi produce suferinţă fizică, dar şi emotivă; de asemenea, enumeră şi problemele familiale (divorţul de soţ), precum şi cele profesionale (demisia în anul 2010 de la locul de muncă, urmată de plecarea în străinătate).

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, o parte dintre aspectele de fapt referitoare la afecţiunile contractate de recurenta-reclamantă în perioada de referinţă, cu privire la problemele familiale şi socio-profesionale au fost descrise de martorul D., astfel cum reiese din depoziţia acestuia, consemnată de instanţa de apel .

Recurenta formulează critici şi cu privire la majorarea onorariilor de experţi (C. şi B.), susţinând că instanţa de apel în mod greşit a admis cererea formulată de aceştia cu acest obiect.

În continuare, recurenta argumentează caracterul netemeinic al cererilor formulate de experţi pentru majorarea onorariilor, solicitând instanţei de recurs să dispună respingerea ambelor cereri ale experţilor.

II.2. Motivele de recurs ale pârâtului

Recurentul-pârât susţine că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 998-999 din vechiul C. civ., cu privire la îndeplinirea condiţiilor cumulative impuse de acest text de lege, şi anume: fapta ilicită şi personală a pârâtului; prejudicial cauzat în patrimonial reclamantei; raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăţia; neîndeplinirea oricăreia dintre condiţiile enumerate înlăturând răspunderea civilă delictuală.

În speţă, instanţa de apel a reţinut că fapta ilicită a recurentului-pârât, Municipiului Bucureşti, care a cauzat un prejudiciu reclamantei ar consta în emiterea autorizaţiei de construire nr. x/14.11.2006 (în cauză fiind solicitată repararea prejudiciului cauzat prin emiterea actului, respectiv stabilirea obligaţiei de plată a unor despăgubiri cauzate de efectele produse prin actul autorităţii publice, iar titularul acestei obligaţii, ar fi unitatea administrativ - teritorială, conform art. 21 alin. (1) teza finală din Legea nr. 215/2001).

Se învederează de către recurent că motivarea instanţei de apel din perspectiva faptei sale ilicite, este contradictorie şi în dezacord cu dispoziţiile art. 998-999 C. civ., pentru că, deşi se reţine că nu se susţine răspunderea civilă delictuală în sarcina Consiliului General al Municipiului Bucureşti (autoritatea deliberativă care a emis Hotărârea nr. 106/2006, premisă a emiterii autorizaţiei de construire nr. x/14.11.2006 de către Primăria Municipiului Bucureşti), nu s-a avut în vedere faptul că la emiterea acestei hotărâri, s-a dat curs cererii Primăriei sector 6 Bucureşti, Direcţia Tehnică Serviciul Evidenţa Patrimoniului şi Întocmire Documentaţie nr. 510489/07.02.2006, formulată în baza Planului Urbanistic Zonal Drumul Belşugului nr. 92-96, aprobat prin Hotărârea Consiliului Local sector 6 nr. 102/26.05.2005, în care este evidenţiată această arteră de circulaţie.

În temeiul acestei cereri înregistrate la Primăria Municipiului Bucureşti, s-a făcut propunerea de atribuire a denumirii străzii (conform Regulamentului de organizare şi funcţionare a PMB aprobat prin Hotărârea nr. 221/11.11.2004) şi atribuire numere poştale (conform art. 12 din Regulamentul adoptat prin Hotărârea nr. 31/2003 a CGMB).

Cu toate acestea, instanţa de apel a concluzionat în mod eronat că se justifică răspunderea intimatului Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, la plata sumei de 43.800 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului teren în suprafaţă de 500,69 mp, situat în Bucureşti, str. x, pentru perioada aprilie 2012 - martie 2015.

Or, aşa cum se poate observa din motivarea contradictorie a instanţei de apel, atât timp cât nu există o faptă ilicită a Consiliului General al Municipiului Bucureşti (care, prin Hotărârea nr. 106/2006, a atribuit denumirea străzii x, la cererea Primarului Sectorului 6) nu poate exista nicio faptă ilicită a Municipiului Bucureşti, prin Primarul general (emitentul autorizaţiei de construire nr. x/14.11.2006 în baza Hotărârii Consiliului Local Sector 6 nr. 102/26.05.2005, prin care s-a aprobat Planul Urbanistic Zonal - Drumul Belşugului nr. 92-96).

În opinia recurentului, există o faptă ilicită a Sectorului 6 al Municipiului Bucureşti (ca subdiviziune administrativ-teritorială), fără a exista o faptă ilicită a Consiliului General al Municipiului Bucureşti (aspect reţinut în mod corect şi temeinic de către instanţa de apel) şi nici a Municipiului Bucureşti, prin Primarul General (instanţa de apel reţinând în mod eronat că se justifică răspunderea intimatului Municipiul Bucureşti, prin Primarul General).

Recurentul nu contestă faptul că reclamanta a fost prejudiciată prin amplasarea (extinderea) de către S.C. Distriugaz SUD S.A. pe proprietatea acesteia a reţelei de gaze (proprietate ulterior înstrăinată), dar nu ca urmare a unei fapte ilicite a CGMB şi nici a Municipiului Bucureşti, având în vedere că atât fapta ilicită cât şi prejudiciul au fost cauzate de Sectorul 6 al Municipiului Bucureşti, care a aprobat în 2006 PUZ-ul ce afecta şi proprietăţi particulare.

În aceste condiţii, rezultă în mod evident aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 998-999 din vechiul C. civ., dată fiind neîntrunirea cumulativă a condiţiilor acestor norme.

Se mai învederează de către recurent că şi decizia civilă nr. 2650/21.06.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2010 confirmă şi consolidează fapta ilicită generatoare de prejudiciu, cauzată de Sectorul 6 Bucureşti, nicidecum fapta ilicită a Municipiului Bucureşti sau a CGMB.

Recurentul, în susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., învederează că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, reflectate, în special, la fila x a deciziei.

II.3. Apărările formulate în cauză

Recurenta - reclamantă A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, pentru ample argumente de fapt şi de drept, respingerea recursului pârâtului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

În esenţă, susţine că nu pot fi primite criticile recurentului-pârât, în primul rând pentru că aşa-zisul PUZ, aprobat de Sectorul 6 al Municipiului Bucureşti, invocat în apărare de recurent, este de fapt un Plan Urbanistic de Detaliu (PUD) şi a fost realizat în vederea edificării unei locuinţe, beneficiar fiind o persoană fizică (numitul E.), proprietar al imobilului situat în Bucureşti, Drumul Belşugului nr. 92 B, sector 6; acel PUD nu a fost emis în vederea creării străzii x.

Prin întâmpinare, în continuare, recurenta-reclamantă reia situaţia de fapt a speţei şi enumeră demersurile administrative şi juridice întreprinse de-a lungul timpului pentru rezolvarea situaţiei litigioase, aşadar şi cu privire la amplasarea conductei de gaze pe terenul proprietatea sa.

Se mai învederează de către recurentă că, prin decizia civilă nr. 2650/21.06.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în cadrul dosarului nr. x/2010, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 511/23.10.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, a fost admis apelul său declarat împotriva sentinţei civile nr. 6687/2011, pronunţate de Judecătoria sector 4 Bucureşti, a fost admisă cererea şi s-a dispus obligarea pârâtei F. S.A. la devierea conductei de gaze naturale de pe terenul proprietatea sa pe lotul x (drum de servitute). Prin aceeaşi decizie, a fost obligată chemata în garanţie Primăria Municipiului Bucureşti la efectuarea împreună cu pârâta F. S.A. a procedurii de deviere a conductei de gaze naturale .

În virtutea rolului său activ, instanţa de apel, în cauza de faţă, a solicitat Distrigaz Sud Reţele relaţii cu privire la devierea conductei de gaze până la acel moment; la data de 30.03.2017, prin adresa nr. x, Distrigaz Sud Reţele a comunicat instanţei faptul că nu a avut loc devierea conductei de gaze până la acel moment .

În cadrul raportului de expertiză topografică efectuat de către expert B. în cursul judecării apelului (convocarea părţilor şi efectuarea măsurătorilor fiind realizată la 08.06.2018), s-a menţionat că traseul principal al conductei de gaze împarte terenul proprietatea reclamantei în două loturi: lotul x în suprafaţă de 175 mp, pe care nu se poate edifica niciun fel de construcţie, şi lotul x în suprafaţă de 300 mp pe care se poate edifica o construcţie doar pe calcan, cu acceptul proprietarului afectat.

Coroborând situaţia de fapt, aşa cum a rezultat din probatoriul administrat, cu prevederile legale, recurenta-reclamantă arată că instanţa de apel a reţinut în mod corect, legal şi temeinic, că a avut loc o încălcare a dreptului de proprietate al reclamantei, prin extinderea conductei de gaze naturale pe terenul proprietatea sa, paralizând atributul folosinţei prin edificarea unei locuinţe, aspect reţinut, de altfel, cu putere de lucru judecat, prin decizia civilă nr. 2650/21.06.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în cadrul dosarului nr. x/2010

Recurenta-reclamantă mai arată că era necesar să i se recunoască încălcarea dreptului de proprietate şi cuantificarea despăgubirilor, decurgând din lipsa de folosinţă a terenului pentru perioada aprilie 2012- martie 2015, aşa cum a solicitat prin acţiunea introductivă.

Instanţa de apel a reţinut în mod corect, legal şi temeinic că răspunderea în ceea ce priveşte cauzarea prejudiciului revine persoanei emitente a autorizaţiei de construire nr. x/14.11.2006, respectiv recurentul-pârât Municipiul Bucureşti, prin Primar General.

Conform art. 4 alin. (1) lit. c) pct. 3 din Legea nr. 50/1991, sub imperiul căreia a fost emis actul care a stat la baza îngrădirii dreptului de proprietate, autorizaţiile de construire se emit de primarul general al municipiului Bucureşti, cu avizul primarilor sectoarelor municipiului Bucureşti, pentru lucrări de modernizări, reabilitări, extinderi de reţele edilitare municipale, de transport urban subteran sau de suprafaţă, de transport şi de distribuţie, pentru: apă/canal, gaze, electrice, termoficare, comunicaţii - inclusiv fibră optică, precum şi lucrări de modernizări şi/sau reabilitări pentru străzile care sunt în administrarea Primăriei Municipiului Bucureşti, iar potrivit art. 7 alin. (13) responsabilitatea emiterii autorizaţiilor revine în semnatarilor, potrivit atribuţiilor stabilite conform legii.

În consecinţă, recurenta-reclamantă consideră că instanţa de apel în mod corect a reţinut că în cauză nu se invocă nelegalitatea actului administrativ pentru ca debitor în cadrul raportului juridic să fie emitentul, ci repararea prejudiciului cauzat prin emiterea actului, respectiv stabilirea obligaţiei de plată a unor despăgubiri cauzate de efectele produse prin actul autorităţii publice locale, iar titularul acestei obligaţii este unitatea administrativ-teritorială, conform art. 21 alin. (1) teza finală din Legea nr. 215/2001.

II.4. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 11 februarie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei nr. 215 A din data de 19 februarie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a fixat termen de judecată la data de 7 aprilie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când, în temeiul Decretului nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 212 din data de16 martie 2020, cauza a fost suspendată de drept, iar prin rezoluţia din 18 mai 2020, cauza a fost repusă pe rol şi s-a fixat termen în şedinţa publică de astăzi.

II.5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele şi lucrările dosarului, precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează.

Având în vedere că recurenta-reclamantă, prin motivele sale de recurs, aduce critici deciziei date în apel, între altele, pentru respingerea cererii de acordare a daunelor morale, în timp ce recurentul-pârât, Municipiul Bucureşti, prin Primar General, susţine inexistenţa faptei sale ilicite, se va proceda la analizarea prioritară a recursului declarat de către pârât, întrucât confirmarea sau infirmarea faptei ilicite a pârâtului, constituie premisa analizării recursului declarat de reclamantă.

II.5.a. Înalta Curte constată că reclamanta a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor prin obligarea acestora, în solidar, la plata de daune materiale în cuantum de 43.800 RON pentru lipsa de folosinţă a terenului proprietatea sa, în suprafaţă de 500,69 mp, situat în Bucureşti, str. x, pentru perioada aprilie 2012 - martie 2015, precum şi la plata sumei de 600.000 RON, reprezentând despăgubiri pentru daunele morale aduse onoarei şi demnităţii sale.

Având în vedere cadrul obiectiv şi subiectiv al judecăţii, instanţa de apel a procedat la verificarea condiţiilor răspunderii civile delictuale, potrivit dispoziţiilor art. 998-999 C. civ. de la 1864, cu privire la fiecare dintre pârâţii chemaţi în judecată: existenţa faptei ilicite personale a acestora, prejudiciul cauzat reclamantei, legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu şi vinovăţia.

Deşi prejudiciul solicitat de către reclamantă vizează o perioadă de 3 ani anterioară formulării cererii de chemare în judecată (acţiunea fiind înregistrată pe rolul tribunalului la 26.03.2015), anume perioada aprilie 2012 - martie 2015, Înalta Curte reţine că instanţa de apel într-o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 287/2009 privind noul C. civ., a analizat cauza în temeiul dispoziţiilor din C. civ. de la 1864, întrucât, relevantă în materia răspunderii civile delictuale, este data pretinselor fapte ilicite, în timp ce prejudiciul constituie urmarea vătămătoare a faptelor.

Potrivit situaţiei de fapt reţinute în cauză de instanţa de apel, reclamanta a susţinut producerea prejudiciului a cărui reparare o solicită prin două pretinse fapte ilicite, imputate pârâţilor: înfiinţarea străzii x, pe terenul proprietatea (dobândit conform contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/31.01.2001), prin emiterea Hotărârii CGMB nr. 106/04.05.2006; emiterea autorizaţiei de construire nr. x/14.11.2006 de către Primarul General al Municipiului Bucureşti având ca obiect extindere conductă de gaze pe str. x, pe terenul proprietatea recurentei-reclamante, situaţie care a condus la împiedicarea edificării unei locuinţe de către aceasta (scopul pentru care achiziţionase terenul, astfel încât, ulterior, prin contractul de vânzare aut. sub nr. x/27.05.2016 a înstrăinat acest teren).

Într-o sistematică analizare a cererilor deduse judecăţii, în limitele devoluţiunii fixate prin motivele de apel, curtea de apel a analizat conduita fiecăruia dintre pârâţi din perspectiva ambelor fapte imputate acestora.

În ceea ce priveşte prima dintre ele - înfiinţarea străzii x prin emiterea Hotărârii CGMB nr. 106/04.05.2006 -, pe terenul proprietatea reclamantei, instanţa de apel a stabilit şi demonstrat, pe baza probatoriului administrat, evaluat în baza dispoziţiilor legale incidente, că în speţă nu se verifică cerinţa faptei ilicite a pârâţilor, întrucât nu a rezultat vreo conduită comisivă a acestora, în sensul împiedicării reclamantei în exercitarea atributului de folosinţă asupra terenului proprietatea sa.

Referitor la cea-a de-a doua faptă imputată pârâţilor - emiterea autorizaţiei de construire nr. x/14.11.2006 de către Primarul General al Municipiului Bucureşti - având ca obiect extindere conductă de gaze pe str. x, pe terenul proprietatea reclamantei, curtea de apel a apreciat că, din perspectiva prejudiciului ce se cere a fi reparat, în cauză se reţine exclusiv răspunderea Municipiului Bucureşti, prin Primar General, iar nu şi a Consiliului General al Municipiului Bucureşti.

Date fiind criticile susţinute prin motivele de recurs şi având în vedere aceste coordonate ale judecăţii în apel, rezultă că dezlegarea dată de instanţa de apel cu privire la neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale a pârâţilor în legătură cu prima pretinsă faptă ilicită este intrată sub autoritate de lucru judecat, astfel că, în cadrul recursului pârâtului vor fi analizate doar acele critici prin care se invocă aspecte de nelegalitate cu privire la antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primar General, în legătură cu emiterea autorizaţiei de construire nr. x/14.11.2006 prin care a avut loc o extindere a unei conducte de gaze pe str. x, pe terenul proprietatea reclamantei (la momentul respectiv).

Înalta Curte constată că, din perspectiva situaţiei de fapt, curtea de apel a reţinut că la data de 14.11.2006 a fost emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, autorizaţia de construire nr. x, pentru extinderea conductei de gaze pe Drumul Belşugului.

În cuprinsul autorizaţiei de construire, s-a menţionat că extinderea conductei distribuţie gaze naturale Dn 100-125 mm RP se va realiza pe str. x, inclusiv ramificaţiile până la limita de proprietate a imobilelor, urmând ca sectorul teritorial să autorizeze branşarea imobilelor conform Legii nr. 50/1991. Racordarea conductei proiectate se va face la conducta existentă în carosabilul Drumul Belşugului, va fi pozată în carosabilul Drumul Belşugului şi pe str. x, până în dreptul imobilului cu nr. x, situat pe Drumul Belşugului.

SC Distragaz Sud a procedat la efectuarea lucrărilor de extindere a conductei, în conformitate cu autorizaţia de construire.

Constatându-se că, în realitate, conducta de gaze aparţinând S.C. Distrigaz Sud a fost amplasată pe terenul proprietatea apelantei-reclamante, aceasta a formulat numeroase notificări începând cu anul 2007, prin care a solicitat modificarea traseului acesteia, astfel încât să nu îi fie afectat dreptul de proprietate.

Cererea reclamantei nr. x/09.09.2010 de eliberare a unei autorizaţii de construire în vederea edificării unei locuinţe, a fost respinsă de Primăria Sector 6 Bucureşti, respingerea fiind motivată de faptul că terenul este străbătut de o conductă aparţinând S.C. Distrigaz Sud S.A. şi, în consecinţă, este necesară devierea acesteia de pe teren.

Instanţa de apel a constatat că în vederea soluţionării situaţiei litigioase, reclamanta a formulat anterior o cerere de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 4, prin care a solicitat obligarea pârâtei F. S.A. la devierea conductei de gaze naturale de pe terenul proprietatea sa, iar pârâta a formulat cerere de chemare în garanţie a Primăriei Municipiului Bucureşti.

Prin decizia civilă nr. 2650/21.06.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2010, a fost admis apelul declarat de către apelanta-reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 6687/2011, pronunţate de Judecătoria sector 4 Bucureşti, a fost schimbată în tot sentinţa apelată, în sensul că s-a admis cererea de chemare de chemare în judecată şi s-a dispus obligarea pârâtei F. S.A. la devierea conductei de gaze naturale de pe terenul proprietatea reclamantei pe lotul x (drum de servitute). Prin aceeaşi decizie, a fost obligată chemata în garanţie, Primăria Municipiului Bucureşti, la efectuarea împreună cu pârâta F. S.A. a procedurii de deviere a conductei de gaze naturale; decizia instanţei de apel a rămas irevocabilă prin decizia nr. 511/23.10.2017 a Curţii de Apel Bucureşti .

Totodată, curtea de apel a constatat că în cuprinsul considerentelor care au fundamentat soluţia anterior menţionată, s-a reţinut, printre altele, şi faptul că: "proporţionalitatea limitării dreptului de proprietate al reclamantei nu este respectată în speţă în condiţiile în care conducta de gaze naturale traversează terenul proprietatea apelantei-reclamante, punând-o în imposibilitatea obţinerii autorizaţiei necesare pentru construirea unei case de locuit. Acest lucru rezultă din raportul de expertiză în specialitatea topografie aflat la filele x .

Mai mult, la analiza acestui aspect, trebuie avut în vedere că lucrările de extindere a conductei (adică naşterea dreptului de uz şi servitute legală în favoarea pârâtei), s-au realizat după dobândirea dreptului de proprietate de către apelanta-reclamantă şi, deşi conform certificatului de urbanism care a stat la baza eliberării autorizaţiei pentru realizarea acestei lucrări, s-a menţionat expres ca aceasta să se efectueze pe domeniul public (str. x) această cerinţă nu a fost respectată, întrucât, pe de o parte, str. x a fost înfiinţată în mod nelegal, suprapunându-se pe o porţiune de 148 mp pe terenul proprietatea apelantei-reclamante (fiind ulterior anulată hotărârea de înfiinţare a acesteia), iar pe de altă parte, la data eliberării autorizaţiei, era înscrisă în cartea funciară (08.11.2006) refacerea documentaţiei cadastrale din care rezulta faptul că locul pe care urma să fie amplasată conducta era proprietate privată.

Faptul că la momentul trasării conductei (întocmirii proiectului tehnic în baza căruia au fost eliberate avizele şi acordurile solicitate de lege) şi la momentul depunerii cererii de eliberare a autorizaţiei de construire, aceasta conductă nu afecta proprietatea apelantei-reclamante nu justifică în nicio modalitate limitarea dreptului de proprietate al apelantei-reclamante, întrucât dreptul de proprietate se consideră a fi avut dintotdeauna aceeaşi întindere, efectul rectificării documentaţiei cadastrale nefiind unul constitutiv, ci declarativ de drepturi."

Totodată, în cauza de faţă, curtea de apel a solicitat societăţii Distrigaz Sud Reţele relaţii cu privire la stadiul executării hotărârii judecătoreşti menţionate, iar la 30.03.2017, prin adresa nr. x, s-a comunicat faptul că nu a avut loc devierea conductei de gaze până la momentul respectiv .

Situaţia de fapt la data soluţionării cauzei de faţă a fost verificată prin efectuarea, în etapa procesuală a apelului, a unei expertize topografice din ale cărei concluzii curtea de apel s-a reţinut că traseul principal al conductei de gaze împarte terenul, proprietatea reclamantei în două loturi, lotul x în suprafaţă de 175 mp, pe care nu se poate edifica niciun fel de construcţie, şi lotul x în suprafaţă de 300 mp, pe care se poate edifica o construcţie, doar pe calcan, cu acceptul proprietarului vecin afectat.

În acest context, Înalta Curte constată că într-o corectă aplicare a dispoziţiilor de drept material - art. 998 - 999 C. civ., curtea de apel a reţinut îndeplinirea cerinţelor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primar General: fapta ilicită, prejudiciul cauzat reclamantei, legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi vinovăţia autorului faptei.

În ceea ce priveşte fapta ilicită, s-a reţinut că prin emiterea autorizaţiei de construire nr. x/14.11.2006 de către Primarul General al Municipiului Bucureşti prin care se autoriza extinderea conductei de gaze pe un traseu ce afecta proprietatea reclamantei, s-a încălcat dreptul de proprietate al acesteia, paralizându-i atributul folosinţei dintre prerogativele dreptului de proprietate, prin împiedicarea edificării unei locuinţe.

Aceste constatări ce conturează fapta ilicită imputată recurentului-pârât, legătura de cauzalitate şi culpa pârâtului (conduita autorităţii) au fost preluate de instanţa de apel prin valorificarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat al deciziei civile nr. 2650/21.06.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr. 511/23.10.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, potrivit dispoziţiilor art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin imposibilitatea edificării unei locuinţe pe terenul proprietatea sa, reclamanta a suportat o sarcină disproporţionată, întrucât chiar dacă limitarea atributului folosinţei urmărea un interes general sau un scop de utilitate publică, reclamantei nu i-a fost stabilită şi acordată o dreaptă şi prealabilă despăgubire, cerinţe impuse atât de dreptul intern art. 480, 481 din C. civ. de la 1864, de dispoziţiile constituţionale - art. 44 alin. (1) şi (3), dar şi de art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (de exemplu, în Cauza Sporrong şi Lonnroth c. Suediei, Mallacher şi alţii c. Austriei sau Cauza James şi alţii c. Marii Britanii etc.).

În aceste condiţii, pe baza criteriului de cuantificare a prejudiciului indicat de către reclamantă - lipsa de folosinţă pentru terenul proprietatea sa pentru intervalul aprilie 2012 - martie 2015 -, au fost evaluate despăgubirile solicitate de către reclamantă.

Calitatea recurentului-pârât Municipiului Bucureşti, prin Primar General, de subiect de drept obligat în raportul juridic obligaţional dedus judecăţii îi revine în calitate de persoană emitentă a autorizaţiei de construirea nr. x/14.11.2006, astfel cum prevede art. 4 alin. (1) lit. c) pct. 3 coroborate cu art. 7 alin. (13) din Legea nr. 50/1991, forma în vigoare la data emiterii actului, coroborate cu prevederile art. 21 alin. (1) teza finală din Legea nr. 215/2001.

Astfel, în cauza de faţă nu a fost invocată nelegalitatea actului administrativ pentru a se atrage calitatea procesuală pasivă a emitentului actului, ci s-a solicitat repararea prejudiciului cauzat prin emiterea actului, prin obligarea pârâţilor la plata unor despăgubiri generate prin efectele actului autorităţii publice locale, astfel încât, titular al acestei obligaţii este însăşi unitatea administrativ-teritorială, sens în care operează norma anterior invocată din legea administraţiei publice locale.

Celelalte aspecte invocate de către recurentul-pârât prin motivele de recurs prin care tinde la înlăturarea răspunderii sale şi demonstrarea culpei subdiviziunii administrativ-teritoriale - Sector 6 Bucureşti, nu pot fi analizate de Înalta Curte, întrucât acestea sunt aspecte de netemeinicie, iar prin susţinerea lor se tinde la reaprecierea materialului probator al cauzei; or, instanţa de recurs nu poate exercita decât controlul de legalitate al hotărârii recurate pentru cazurile expres şi limitativ stabilite prin normele imperative ale art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit celor invocate prin motivele de recurs.

Cu privire la această chestiune, instanţa de apel a reţinut că prin adoptarea Hotărârii CGMB nr. 106/2006 privind atribuirea în mod oficial a denumirii străzii x a constituit doar o etapă administrativă în finalizarea unei proceduri iniţiate la nivelul sectorului 6, astfel încât, nu s-a putut reţine existenţa unui raport de cauzalitate indivizibil care să antreneze răspunderea solidară a intimatului Consiliul General al Municipiului Bucureşti.

Prin aplicarea unui argument a fortiori, cu atât mai mult raportul de cauzalitate nu s-ar fi justificat prin raportare la o premisă anterioară adoptării Hotărârii CGMB nr. 106/2006, anume la cererea nr. x/7.02.2006 formulată de către Primăria sector 6 - Direcţia Tehnică, Serviciul Evidenţă Patrimoniu şi Întocmire Documentaţii privind atribuirea denumirii străzii x, cerere formulată în baza Planului Urbanistic Zonal - Drumul Belşugului nr. 90-92, aprobat prin Hotărârea Consiliului Local sector 6 nr. 102/26.05.2005.

Înalta Curte apreciază că în mod nefondat recurentul-pârât, pe temeiul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., susţine că în decizia recurată instanţa de apel redă argumente contradictorii în confirmarea calităţii procesuale pasive doar a Municipiului Bucureşti, prin Primar General, în raportul juridic dedus judecăţii.

Astfel, din lecturarea considerentelor deciziei recurate se constată o argumentare coerentă, clară şi convingătoare a instanţei de apel, ce respectă structura raţionamentul logico-juridic, este aptă să demonstreze în fapt şi în drept temeinicia pretenţiilor reclamantei cu privire la repararea prejudiciului material pretins şi este realizată de o manieră ce respectă exigenţele art. 425 alin. (1) li. b) din C. proc. civ. şi vădeşte analizarea reală şi efectivă a elementelor esenţiale ale pricinii, în limitele devoluţiunii fixate prin motivele de apel.

II.5.b. Recurenta-reclamantă, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., formulează critici cu privire la soluţia instanţei de apel de respingere ca neîntemeiată a cererii de obligare a pârâtului Municipiul Bucureşti, prin de Primar General, la plata daunelor morale, precum şi referitoare la soluţia de admitere a cererilor de majorare a onorariilor formulate de experţii C. şi B..

Înalta Curte constată că recurenta, în cadrul recursului său a conceput şi critici apte de încadrare în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., ce vor fi analizate pe aceste temei.

În ceea ce priveşte respingerea cererii de obligare a pârâtului la plata daunelor morale cauzate prin fapta ilicită imputată acestuia, confirmată în cadrul recursului declarat de către pârât, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora.

Pentru analizarea acestei pretenţii, curtea de apel s-a raportat la faptul că daunele morale solicitate de către reclamantă prin cererea introductivă de instanţă şi la care s-a referit şi în cuprinsul răspunsului la întâmpinare formulat la prima instanţă, au fost motivate ca reprezentând atingerea adusă onoarei şi demnităţii sale, prin umilinţa cauzată de intimaţi (prin diversele structuri ori departamente), întrucât a fost pusă în situaţia de a se prezenta aproape zilnic la ghişeul unor autorităţi, de a intenta acţiuni, de a renunţa la serviciu, de a divorţa şi de a pleca în străinătate.

S-a constat că, ulterior, reclamanta, prin intermediul altor acte de procedură (cereri de probatorii şi concluzii scrise) a căror finalitate procesuală este alta decât a completa cadrul obiectiv al judecăţii fixat prin actele de învestire legală a instanţei (cererea de chemare în judecată, cerere precizatoare sau cerere completatoare, din perspectiva modificării cauzei cererii de chemare în judecată ce interesează această critică), reclamanta a invocat şi alte aspecte referitoare la o pretinsă deteriorare a stării sale de sănătate, ataşând înscrisuri doveditoare în acest sens.

Instanţa de apel a apreciat, într-o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 194, art. 204, art. 250 şi art. 392 din C. proc. civ., că motivele prin care se justifică pretenţia de acordare a daunelor morale cu care prima instanţă a fost legal învestită sunt cele care rezultă din motivarea cererii de chemare în judecată.

Cu toate că instanţa de apel a argumentat fără echivoc această limitare a analizei sub acest aspect, Înalta Curte constată că, prin motivele de recurs, reclamanta reia aceleaşi aspecte (pretinse consecinţe asupra stării sale de sănătate şi corelarea acestora cu înscrisuri doveditoare), ignorând modalitatea de raportare a instanţei de apel la acestea, cu consecinţa neanalizării acestora în apel din cauza impedimentelor de ordin procedural, astfel cum au fost argumentate.

În atare context, rezultă că această dezlegare de ordin procedural a instanţei de apel este intrată sub autoritate de lucru judecat, potrivit art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., astfel că, şi această instanţă de recurs va analiza aceste critici pornind de la premisa celor invocate prin cererea de chemare în judecată cu valoare de pretinse prejudicii de ordin moral.

În plus, Înalta Curte, pe lângă aspectul prioritar anterior invocat, apreciază numai în subsidiar că înscrisurile ataşate de reclamantă motivelor de recurs, precum şi depoziţia martorului audiat în apel, invocată prin motivele de recurs, dacă ar fi fost analizate de instanţa de apel, tindeau a pune în discuţie aspecte de fapt ale pricinii şi de temeinicie a deciziei atacate, ce nu pot a fi analizate în recurs, având în vedere că instanţa de recurs realizează exclusiv un control de legalitate pentru motive expres şi limitativ prevăzute de lege, potrivit celor invocate prin motivele căii de atac.

Drept urmare, se constată că în analiza prejudiciului moral, curtea de apel a reţinut că reclamanta nu a indicat în concret conduita intimaţilor şi limitele în timp în care aceasta s-a manifestat, astfel încât, s-a concluzionat că aceasta solicită daune morale pentru acelaşi interval ca în cazul prejudiciului material: aprilie 2012 - martie 2015.

Totodată, în absenţa unor argumente care să demonstreze o conduită ilicită continuă a pârâţilor, s-a reţinut că normele juridice de drept substanţial incidente cu privire la cererea de acordare a daunelor morale, sunt cele din noul C. civ. (Legea nr. 287/2009), astfel cum prevede art. 13 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Analizând condiţiile răspunderii civile delictuale pe temeiul art. 1349 rap. la art. 58 şi art. 253 alin. (4) din noul C. civ., instanţa de apel a reţinut că pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru atingeri aduse unor prerogative ale personalităţii umanem partea interesată (reclamanta) era ţinută să facă dovada faptei ilicite şi a circumstanţelor săvârşirii ei, urmând ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prezumate, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în aplicarea dispoziţiilor art. 8 din Convenţie (Cauzele Danev c. Bulgariei, Elefteriadis c. României, Stone Court Shipping Company S.A. c. Spaniei etc.).

Înalta Curte, constată că recurenta-reclamantă nu are în vedere aceste argumente prioritare ale instanţei de apel, ci susţine că însăşi fapta ilicită reţinută în sarcina Municipiului Bucureşti, prin Primar General, pe temeiul căreia s-a dispus obligarea acestuia la plata de despăgubiri pentru daune materiale, este şi cauza prejudiciului de ordin moral afirmat.

Or, cu privire la acest aspect, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel, de o manieră implicită, a avut în vedere împrejurarea că fapta ilicită reţinută în sarcina pârâtului drept cauză a acordării despăgubirilor pentru repararea prejudiciului de ordin material, nu are aptitudinea intrinsecă de a genera, prin ea însăşi, şi prejudicii de ordin moral.

În aceste condiţii, s-a apreciat ca necesară reţinerea unei fapte ilicite distincte, susceptibilă de a produce (şi) prejudicii morale, precum şi circumstanţele săvârşirii ei, situaţie în care, prejudiciul şi raportul de cauzalitate ar fi urmat să fie prezumate.

Cum în speţă s-a reţinut că nu s-a demonstrat o anumită conduită a pârâţilor (prin structurile şi departamentele acestora), de natură a crea un sentiment de umilinţă reclamantei, Înalta Curte constată că o atare constatare a permis în mod justificat concluzia inexistenţei unei fapte ilicite apte să producă prejudicii de ordin moral, premisă care a făcut inutilă analizarea celorlalte cerinţe ale răspunderii civile delictuale, acestea fiind fără obiect.

Simpla împrejurare că reclamanta a formulat cereri, petiţii şi acţiuni în justiţie prin care a solicitat, lato sensu, respectarea prerogativelor dreptului său de proprietate asupra terenului, ţine de exercitarea unor drepturi constituţionale şi legale, precum dreptul de petiţionare ori liberul acces la justiţie care, exercitate în condiţiile prevăzute de lege, nu au aptitudinea prin ele însele de a antrena consecinţe negative pentru personalitatea petiţionarului; de aceea, era necesar a se concretiza conduita autorităţilor pârâte, prin circumstanţe particulare, de natură a justifica lezarea vreunei prerogative a personalităţii recurentei-reclamante cu ocazia exercitării drepturilor sale

Referitor la criticile recurentei referitoare la admiterea de instanţa de apel a cererii experţilor desemnaţi de în vederea efectuării lucrărilor de specialitate, încuviinţate în cauză - expertiză topo şi contabilă -, Înalta Curte constată că acestea sunt aspecte de temeinicie, ce ţin de exercitarea atributului de apreciere a instanţei de apel în faţa căreia probele au fost administrate.

Înalta Curte reţine că acestea nu pot face obiect de analiză în recurs, nici pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, întrucât aplicarea dispoziţiilor art. 339 alin. (2) din C. proc. civ. vizează exclusiv o chestiune de apreciere, în timp ce recurenta tinde la demonstrarea caracterului netemeinic al cererilor de majorare; or, aceste aspecte sunt în afara cenzurii instanţei de recurs.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 497 rap. la art. 496 din C. proc. civ., va respinge recursurile formulate,ca nefondate.

Întrucât ambele recursuri vor fi respinse, se constată că în cauză nu este posibilă acordarea cheltuielilor de judecată niciuneia dintre părţi, având în vedere anihilarea reciprocă a culpei procesuale, criteriul legal ce decurge din dispoziţiile art. 451-453 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, împotriva deciziei nr. 215A din data de 19 februarie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 iulie 2020.