Unpaid dividends and litigation costs allocation in remand proceedings

Şedinţa publică din data de 2 iulie 2020

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cereri de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată iniţial pe rolul instanţei la data de 09 august 2017 pe rolul secţiei Mixte, de contencios administrativ şi fiscal, litigii de muncă şi asigurări sociale, Municipiul Turda prin Primar a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. Domeniul Public S.A., ca, în urma îndeplinirii procedurii de citare şi administrarea probelor existente la dosarul prezentei următoarele:

- să se constate refuzul nejustificat (caracterul nejustificat al refuzului) al pârâtei de a achita prejudiciul în cuantum de 551.171,50 RON, reprezentând dividendele calculate în baza ordonanţei nr. 64/2001 prejudiciu mai sus exprimat fiind constatat de către Camera de Conturi Cluj, la care se vor adăuga majorări/penalităţii/dobânzii de întârziere, calculate conform art. 3 din O.C nr. 13/2011 calculate până la momentul plăţii efective a prejudiciului,

- sa fie obligată pârâta la plata debitului total de 551.171,50 RON reprezentând prejudiciu constatat de Camera de Conturi Cluj, la care se vor adaugă majorări/penalităţi/dobânzi de întârziere, calculate conform art. 3 din O.G nr. 13/2011 calculate pana la momentul plaţii efective a prejudiciului.

Pârâta S.C. Domeniul Public Turda S.A. a formulat întâmpinare, cu privire la cererea de chemare în judecată, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată.

2. Hotărârile pronunţate în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 6535 din 29 noiembrie 2017, Tribunalul Cluj, secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis excepţia necompetenţei sale materiale funcţionale, invocată de reclamant şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta Municipiul Turda, prin Primar, în contradictoriu cu pârâta S.C. Domeniul Public Turda S.A., în favoarea Tribunalului Cluj, secţia civilă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Cluj, secţia civilă, sub nr. x/2017*.

Prin sentinţa nr. 37 din 19 ianuarie 2018, Tribunalul Cluj, secţia civilă, a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul Municipiul Turda, prin Primar, în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Urmare a declinării, prin sentinţa civilă nr. 1495 din 27 septembrie 2018 a Tribunalului Specializat Cluj a admis excepţia necompetenţei sale materiale de soluţionare a cererii formulate de reclamantul Municipiul Turda şi a declinat competenţa de soluţionare a acestei cererii în favoarea Tribunalului Cluj.

Constatându-se ivit conflictul negativ de competenţă, tribunalul a dispus înaintarea dosarului Curţii de Apel Cluj, în vederea soluţionării.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2017*.

Prin sentinţa civilă nr. 128 din 30 octombrie 2075, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a stabilit competenţa de soluţionare a cererii formulată de reclamantul Municipiul Turda în favoarea Tribunalului Cluj, secţia civilă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2017.

Prin sentinţa civilă nr. 173 din 01 aprilie 2019, Tribunalul Cluj, secţia civilă a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Municipiul Turda, reprezentat legal prin Primar şi, pe cale de consecinţă, a constatat refuzul nejustificat (caracterul nejustificat al refuzului) al pârâtei de a achita prejudiciul în cuantum de 551.171,50 RON, reprezentând dividendele calculate în baza Ordonanţei nr. 64/2001 privind repartizarea profitului Ia societăţile naţionale, companiile naţionale şi societăţile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, precum şi la regiile autonome.

A obligat pârâta la plata debitului total de 551.171,50 RON reprezentând prejudiciu constatat de Camera de Conturi Cluj, precum şi dobândă penalizatoare calculată, conform art. 3 din Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011 calculată până la momentul plăţii efective a prejudiciului.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta S.C. Domeniul Public S.A., solicitând admiterea apelului, în principal, anularea sentinţei apelate, ca fiind pronunţată fără cercetarea fondului, trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, Tribunalul Cluj, secţia civilă, iar în subsidiar, schimbarea în tot a sentinţei pronunţate, ca nelegală şi netemeinică; admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului, în temeiul art. 3, 8 şi 12 din Decretul nr. 167/1958 republicat, respectiv art. 2517, 2523 şi 2628 alin. (1) Noul C. civ.. respingerea cererii de chemare în judecată, dreptul material la acţiune fiind prescris, iar în subsidiar respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată; obligarea reclamantului intimat la plata cheltuielilor de judecată.

Intimatul Municipiul Turda a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului şi a excepţiilor invocate de către apelant ca nefondate, cu consecinţa menţinerii ca temeinică şi legală a sentinţei atacate.

Prin decizia civilă nr. 173 A din 12 septembrie 2019, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis în parte apelul declarat de pârâta S.C. Domeniul Public S.A. împotriva sentinţei civile nr. 173 din 01.04.2019 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosar nr. x/2017, pe care a anulat-o în parte cu privire la sumele pretinse pentru anii 2009 şi 2010 şi în aceste limite a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe Tribunalul Cluj, secţia civilă.

A menţinut dispoziţiile sentinţei atacate cu privire la sumele acordate de prima instanţă pentru anul 2011, anume 0,5 RON, cu dobânda penalizatoare.

A obligat intimatul Municipiul Turda să plătească apelantului suma de 14.375,20 RON, cheltuieli de judecată în apel.

4. Recursurile exercitate în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Cluj au declarat recurs reclamantul Municipiul Turda, prin primar, şi pârâta S.C. Domeniul Public S.A.

1. Recurentul-reclamant Municipiul Turda, prin primar, aduce o primă critică legată de cheltuielile de judecată acordate de către instanţa de apel, întrucât prin acelaşi dispozitiv al sentinţei, instanţa de apel a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

În aceste condiţii, instanţa de apel în mod eronat a dispus acordarea cheltuielilor de judecată, având în vedere soluţia de admitere a apelului şi trimiterea cauzei spre rejudecare, cheltuielile de judecată urmând a fi evaluate de instanţa de rejudecare, în ansamblul cheltuielilor judiciare ale cauzei, ca urmare a caracterului accesoriu al acestei cereri faţă de cererea principală dedusă judecăţii şi în raport de soluţia pronunţată, de rejudecare a cererii ultim menţionate. Dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată este un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual şi care are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părţii câştigătoare a procesului.

Or, prin desfiinţarea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, acţiunea reclamantului nu a fost soluţionată şi nu a fost stabilită partea câştigătoare; nu a fost reţinută culpa procesuală, situaţie faţă de care instanţa de apel nu se putea pronunţa asupra cheltuielilor de judecată în această fază procesuală, acordarea cheltuielilor de judecată putând fi analizată de instanţa de trimitere odată cu soluţionarea fondului.

O a doua critică este cea legată de cuantumul exagerat de mare al cheltuielilor de judecată acordate pârâtei apelante în condiţiile în care apelul a fost admis în parte, iar o parte a fost trimisă spre rejudecare.

Înalta Curte a precizat că această apreciere nu reprezintă o cenzurare a onorariului de avocat stabilit intre părţile contractului de asistenţă juridică, ci este consecinţa evaluării cheltuielilor de judecată, care trebuie să ţină cont de proporţia rezonabilă între suma de bani achitată cu titlu de onorariu avocat şi munca prestată de către avocat, criteriu expres prevăzut de art. 451 alin. (2) C. proc. civ. (Decizia nr. 1904 din 13 iunie 2014 pronunţată în recurs de secţia I civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect acţiune în revendicare).

În aprecierea cuantumului onorariului, instanţa trebuia să aibă în vedere atât valoarea pricinii, cât şi proporţionalitatea onorariului cu volumul de muncă presupus de pregătirea acuzării în cauză, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului.

Criteriile ce se vor utiliza de instanţă cu o atare finalitate sunt cele indicate în conţinutul normei, având valoarea unor criterii legale, iar aplicarea acestora nu va putea să conducă la mărirea părţii constând în cheltuielile efectuate cu plata onorariului de avocat, ci doar la reducerea acestei componente a cheltuielilor de judecată.

În speţa de faţă, având în vedere faptul că apelul declarat de pârâta S.C. Domeniul Public a fost soluţionat la primul termen de judecată, cheltuielile de judecată în sumă de 14375,20 RON, reprezentând onorariu avocat apar ca disproporţionat de mari faţă de complexitatea cauzei şi munca depusă de avocat. Onorariul a fost stabilit inter partes conform art. 132 din Statutul profesiei de avocat, ţinând seama de elementele prevăzute în alin. (3) al textului menţionat, care sunt: timpul şi volumul de muncă solicitate pentru executarea mandatului primit sau activităţii solicitate de client; natura, noutatea şi dificultatea cazului; importanţa intereselor în cauză; notorietatea, titlurile, vechimea în muncă, experienţa, reputaţia şi specializarea avocatului; conlucrarea cu experţi sau specialişti impusă de natura, obiectul, complexitatea şi dificultatea cazului; avantajele şi rezultatele obţinute pentru profitul clientului, ca urmare a muncii depuse de avocat; situaţia financiară a clientului; constrângerile de timp în care avocatul este obligat de împrejurările cauzei sa acţioneze pentru a asigura servicii legale performante. Textul de lege menţionat permite instanţei să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor ori de cate ori constată ca sunt nepotrivit de mici sau de mari faţă de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat.

Analizând recursul prin prisma motivelor invocate, judecătorii au însă dreptul, potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ., să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivii cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

Totodată, practica în această materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului statuează în sensul că, partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil (cauzele Costin împotriva României, Străin împotriva României, Stere şi alţii împotriva României. Raicu împotriva României). În realitate, dispoziţiile legii privind organizarea şi exercitarea profesie de avocat menţionate consacră principiul obligativităţii respectării contractului de asistenţă judiciară şi sunt aplicabile exclusiv părţilor contractante. Prin reducerea cuantumului onorariului avocaţial pus în sarcina părţii care a pierdut procesul, instanţa nu intervine în contractul de asistenţă judiciară şi nu îl modifică, în sensul diminuării sumei convenite cu titlu de onorariu, ci doar apreciază în ce măsură onorariul părţii care a câştigat procesul trebuie suportat de partea care se află în culpă procesuală. Dreptul de a pretinde despăgubiri pentru prejudiciile cauzate printr-o faptă ilicită, ca orice drept civil, este însă susceptibil de a fi exercitat abuziv. Dispoziţiile art. 541 alin. (2) C. proc. civ. au menirea de a sancţiona exercitarea abuzivă a dreptului de a obţine despăgubiri, prin convenirea între avocat şi client a unor onorarii în mod vădit disproporţionate cu dificultatea litigiului sau volumul de muncă pe care îl presupune pregătirea apărării.

Prin reducerea cuantumului onorariului avocaţial pus în sarcina părţii care a pierdut procesul, instanţa nu intervine în contractul de asistenţă judiciară şi nu-l modifică, în sensul diminuării sumei convenite cu titlu de onorariu, ci doar apreciază în ce măsură onorariul părţii care a câştigat procesul trebuie suportat de partea care se află în culpa procesuală.

Această intervenţie nu afectează dreptul la un proces echitabil recunoscut de art. 6 CEDO, ci este menită să asigure respectarea acestuia, de a sancţiona exercitarea abuzivă a dreptului stabilit de art. 541 C. proc. civ., prin convenirea între avocat şi client a unor onorarii în mod vădit disproporţionate dificultatea litigiului sau volumul de muncă pe care îl presupune pregătirea apărării.

Tribunalul trebuia să analizeze munca avocatului pârâtei, în raport de actele şi lucrările dosarului, prin comparare cu cea prestată de avocatul părţii adverse în aceeaşi pricină. Este adevărat că profesia de avocat nu presupune un preţ egal pentru muncă egală, dar în acele situaţii ca cea în speţă, instanţele nu intervin în raporturile dintre avocat şi client, evaluarea muncii avocaţilor se face doar pentru stabilirea obligaţiei ce este pusă în sarcina părţii adverse, de a rambursa cheltuielile de judecată constând în onorariul avocaţial achitat.

A accepta punctul de vedere al pârâtei, în sensul că reducerea onorariului nu trebuie să se producă, ar duce, indirect, prin cuantumul cheltuielilor pe care ajunge să le plătească la finalul procesului, la încălcarea dreptului reclamantei de acces la o instanţă.

Referitor la jurisprudenţa C.E.D.O., aceasta este relevantă sub aspectul principiului pe care îl degajă, anume că, cheltuielile de judecată efectuate în proces urmează să fie recuperate de partea care are câştig de cauză numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, reale şi rezonabile. Proporţionalitatea onorariului avocaţial cu valoarea ori complexitatea cauzei şi cu munca prestată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, lăsată la aprecierea instanţei de fond, aceasta justificând reducerea onorariului avocaţial, astfel încât acesta să reflecte valoarea muncii depuse de apărător pe parcursul prezentului litigiu (un singur termen de judecată) motiv pentru care reclamantul solicită admiterea recursului şi casarea în parte a sentinţei civile nr. 173/A/2019 prin respingerea/diminuarea cheltuielilor de judecată faţă de pârâţii Municipiul Turda

În drept, reclamantul şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 451 alin. (2), (49)6 alin. (2), art. 488 alin. (1) pct. 8 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., pe dispoziţiile art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele de timbru, precum şi pe celelalte prevederi legale menţionate în cuprinsul recursului.

2. Recurenta-pârâtă S.C. Domeniul Public S.A., a solicitat admiterea recursului, în principal, înlăturarea considerentelor deciziei atacate, care nu au corespondent în soluţia pronunţată în dispozitiv, iar în subsidiar, înlocuirea acestora cu considerente de drept care corespund unei legale aplicări şi interpretări a normelor incidente.

În raport de criticile formulate, instanţa de control judiciar a reţinut temeinicia motivului de apel principal, care a determinat anularea sentinţei civile nr. 173/01.04.2019 pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia civilă în primă instanţă şi trimiterea cauzei spre rejudecare acestuia, pentru a analiza, în mod temeinic şi legal, instituţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune al reclamantului intimat, cu privire la sumele pretinse cu titlu de dividende pentru anii fiscali 2009 şi 2010 (pag. 13 parag. 13-14, pag. 14 parag. 1-10, coroborat cu soluţia reţinută la pct. 1 din dispozitivul Deciziei pronunţate).

Având în vedere soluţia de reţinere a motivului de apel care impune anularea în parte a sentinţei, cu indicarea expresă a limitelor în care va avea loc rejudecarea cauzei, potrivit dispoziţiilor instanţei de trimitere, rezultă că toate celelalte considerente reţinute de instanţa de apel în cuprinsul hotărârii, care vizează aspectele de fond ale raporturilor juridice deduse judecăţii, au în principal caracter supraabundent, iar în subsidiar, pe fondul acestora, caracter eronat.

Punctual, este vorba de considerentele reţinute cu privire la aspectele care vizează:

- analiza pe fond a refuzului pârâtei de plată a sumelor solicitate cu titlu de dividende de către reclamantul intimat (pag. 15 parag. 2-10 din Decizie),

- analiza pe fond a condiţiilor antrenării răspunderii civile delictuale şi respectiv,

- analiza chestiunilor de fond privind dobânda legală penalizatoare calculată la debitul principal solicitat (pag. 15 parag. 11-12, pag. 16 parag. 1 din Decizie).

Recurenta a înţeles să promoveze prezenta cale de atac raportat la aplicarea şi efectele dispoziţiilor art. 430 alin. (2) noul C. proc. civ. privind autoritatea de lucru judecat, de natură a fi atribuită inclusiv considerentelor supraabundente sau nenecesare anterior indicate, care au caracter decizoriu şi prin care au fost soluţionate chestiuni litigioase din proces, fără a avea însă un corespondent în dispozitivul deciziei din apel.

Aceste considerente nu corespund soluţiei instanţei de apel, de trimitere a cauzei spre rejudecare primei instanţe cu privire la sumele pretinse de reclamantul intimat cu titlu de dividende pentru anii 2009 şi 2010, întrucât atestă soluţionarea aspectelor de fond asupra cărora, în concret, instanţa de rejudecare este cea ţinută să se pronunţe, dacă se va impune, după analizarea prescripţiei dreptului material la acţiune al intimatului pentru perceperea sumelor.

Aspectele de fond privind refuzul de plată a dividendelor:

Instanţa de apel a dat dezlegări inclusiv problemelor de drept care nu au legătură cu motivele de apel pe care recurenta le-a dezvoltat punctual, de natură a determina anularea hotărârea primei instanţe şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prima instanţă nu a analizat susţinerile şi apărările pârâtei formulate în primul ciclu procesual, promovate prin actele procedurale depuse şi poziţia procesuală exprimată, astfel că în mod nelegal a dispus obligarea acesteia la plata debitului solicitat de reclamant, strict raportat la aspectele reţinute în actele de control ale Camerei de Conturi Cluj, fără a analiza temeinic şi complet normele de drept material aplicabile.

Instanţa nu s-a pronunţat asupra apărărilor privitoare la inexistenţa unui refuz nejustificat de plată către reclamant a dividendelor calculate pentru perioada 2009-2010, respectiv a unei obligaţii de plată a sumelor stabilite cu acest titlu drept contravaloare a unui prejudiciu cauzat, deşi întreaga corespondenţă dintre părţi atestă faptul că, în conformitate cu dispoziţiile legale aplicabile, profitul contabil net al societăţii a fost repartizat cu destinaţia de rezervă legală, respectiv alte rezerve reprezentând facilităţi fiscale legale, fiind ulterior reinvestit în totalitate, măsură justificată prin adoptarea Hotărârilor Adunării Generale a acţionarilor societăţii.

Dincolo însă de limitele caracterului devolutiv al apelului din prisma acestui motiv invocat de recurentă, cu finalitatea anulării sentinţei şi trimiterii cauzei spre rejudecare pe aceste aspecte, instanţa de apel a reţinut considerente supraabundente, cu depăşirea limitelor învestirii, în sensul art. 22 alin. (6) noul C. proc. civ., dată fiind soluţia din dispozitiv, în raport de care nu există o corespondenţă, aceste considerente trebuind să lipsească din cuprinsul hotărârii.

Instanţa de control judiciar trebuia să analizeze exclusiv dacă prima instanţă a avut sau nu în vedere susţinerile şi apărările pârâtei, iar nu să confere o analiză proprie acestor chestiuni, dată fiind dispoziţia de trimitere a cauzei spre rejudecare, în limitele stabilite, mai exact pentru analizarea instituţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului intimat.

În subsidiar, a arătat pârâta-recurentă că apreciază că se află în prezenţa unor considerente decizorii de drept eronate, în ce priveşte analizarea pe fond de către instanţa de apel a chestiunilor legate de refuzul pârâtei de plată a sumelor către reclamant, în raport şi de normele de drept material incidente.

Instanţa de control judiciar a înlăturat în mod nelegal motivul de apel privind inexistenţa refuzului nejustificat de plată, pentru următoarele motive:

Pe de o parte, în mod eronat s-a statuat că vizează exclusiv anul 2011 întrucât, după cum rezultă din motivarea căii de atac declarate, criticile pârâtei au avut în vedere, atât în ansamblu cât şi în parte, sumele aferente perioadei fiscale 2009-2011.

Pe de altă parte, instanţa de apel a reţinut exclusiv dispoziţiile de drept substanţial care conferă reclamantului intimat dreptul la încasarea dividendelor din profitul net al pârâtei, fără a le interpreta însă în raport de starea de fapt, respectiv celelalte temeiuri de drept pe care pârâta şi-a întemeiat criticile de apel.

Pârâta-recurentă a arătat motivat că refuzul de a plăti este unul legitim şi justificat prin adoptarea Hotărârilor Adunării Generale a acţionarilor societăţii, prin care s-a luat în mod valabil măsura reînvestirii în totalitate a profitului net aferent perioadei contabile 2009-2010.

Este nelegală interpretarea dată de instanţa de apel normelor incidente în materie, întrucât art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 64/2001 stabileşte în mod expres destinaţiile pe care se repartizează profitul contabil rămas după deducerea impozitului pe profit, la societăţile cu capital majoritar sau integral de stat.

Ordinea stabilită de legiuitor este una imperativă, pe care de altfel pârâta a respectat-o întocmai, profitul net contabil al societăţii din perioada 2009-2010 fiind repartizat pe destinaţiile rezerve legale, respectiv alte rezerve reprezentând facilităţi fiscale prevăzute de lege, potrivit lit. a) şi b) ale textului legal.

De asemenea, din aplicarea şi interpretarea art. 67 alin. (2), (11)1 alin. (2) lit. a) şi 1172 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, coroborate cu situaţia de excepţie reglementată de art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 64/2001, rezultă că situaţiile financiare anuale ale unei societăţi şi propunerea cu privire la distribuirea de dividende se aprobă de adunarea generală a acţionarilor, iar plata dividendelor se realizează după aprobarea situaţiilor financiare anuale aferente exerciţiului financiar încheiat şi trecerea termenului prevăzut pentru depunerea acestora.

Şi aceste dispoziţii au fost greşit interpretate de instanţa de apel, raportat la situaţia de fapt dedusă judecăţii, cu particularităţile sale.

Instanţa de apel nu a analizat relevanţa înscrisurilor pe care pârâta le-a depus la dosar în calea de atac, cu privire la fiecare an fiscal în parte.

În mod nelegal instanţa de apel nu a valorificat aspectele care reies din întreaga corespondenţă a părţilor litigante, în sensul că motivul legitim şi justificat pentru care nu au fost acordate şi vărsate la bugetul local al reclamantului intimat dividendele calculate îl constituie faptul că, în conformitate cu dispoziţiile legale aplicabile, profitul net al societăţii pârâte a fost repartizat cu destinaţia de rezervă legală, fiind ulterior reînvestit în integralitate.

Instanţa de apel a apreciat că susţinerea pârâtei atestă realizarea profitului net şi totodată opţiunea de nesocotire a dispoziţiilor legale imperative privind calcularea şi distribuirea dividendelor, cărora le-a dat o altă destinaţie, cu încălcarea legii.

Motivarea este una în esenţă contradictorie întrucât, deşi instanţa a reţinut refuzul justificat prin adoptarea Hotărârilor Adunării Generale a acţionarilor societăţii, a considerat că acest aspect nu este de natură să conducă la înlăturarea obligaţiei legale stipulate în sarcina pârâtei.

În mod nelegal, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra apărării că măsurile cu privire la neplata dividendelor şi reînvestirea în integralitate a profitului contabil net al societăţii au fost adoptate chiar de către reclamantul intimat, în calitate de acţionar unic al pârâtei, respectiv aduse la cunoştinţa acestuia o dată cu situaţiile financiare anuale.

Aspecte de fond privind condiţiile de antrenare a răspunderii civile delictuale:

Prin corelarea soluţiei de reţinere de către instanţa de control judiciar a motivului de apel al pârâtei privind neanalizarea de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 18 raportat la art. 3, 8 şi 12 din Decretul nr. 167/1998 în raport de prescripţia dreptului la acţiune al reclamantului intimat pentru dividendele solicitate pentru anii fiscali 2009 şi 2010, statuând că doar în această măsură apelul este admis, cu soluţia din dispozitiv, de anulare în parte a sentinţei apelate, cu privire la sumele pretinse pentru această perioadă şi de trimitere a cauzei spre rejudecare primei instanţe în aceste limite, analiza aspectelor de fond privind condiţiile de antrenare a răspunderii civile delictuale ale pârâtei se constituie în reţinerea unor considerente supraabundente.

Acest caracter supraabundent (nenecesar) al considerentelor indicate este susţinut de argumentele de mai jos.

Instanţa de apel a dat dezlegări inclusiv problemelor de drept care nu au legătură cu motivele de apel pe care le-a dezvoltat punctual, de natură a determina anularea sentinţei primei instanţe şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În ceea ce priveşte fapta ilicită, a arătat că în mod nelegal a fost reţinută de prima instanţă prin raportare exclusiv la actele de control întocmite de Camera de Conturi Cluj, mai exact procesul-verbal de constatare nr. x/28.05.2013 şi decizia nr. 19/26.06.2013, întrucât verificarea cerinţei impuse de lege trebuia realizată prin analiza aspectelor de fond care vizează delictul civil imputat acesteia, aflate în strânsă legătură cu creanţa civilă pretinsă la plată, raportat la starea de fapt şi de drept, ţinând seama în mod temeinic şi de susţinerile făcute, lucru care nu s-a realizat însă.

Mai mult decât atât, motivarea reţinută de prima instanţă pentru stabilirea faptei ilicite în sarcina recurentei este străină de aspectele deduse în concret judecăţii.

Raportat la aceste aspecte de natură să atragă anularea sentinţei fondului, instanţa de apel era ţinută a se pronunţa la momentul fixării cadrului procesual şi a limitelor în care a statuat în sensul trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanţe, la cererea pârâtei.

Referitor la prejudiciul afirmat de reclamant, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra criticii care a vizat motivarea sumară, exclusiv din prisma caracterului cert al acestuia, dată de prima instanţă, raportat la normele din materia răspunderii civile delictuale, aspect care de asemenea impunea anularea sentinţei fondului şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

A mai arătat că aceeaşi motivare sumară a fost în concret reţinută de prima instanţă şi în analiza condiţiei existenţei raportului de cauzalitate concret dintre fapta imputată şi prejudiciul cauzat, însă nici asupra acestui motiv de anulare a sentinţei, instanţa de apel nu s-a pronunţat.

Dincolo de limitele caracterului devolutiv al apelului prin prisma motivelor invocate, în scopul anulării sentinţei primei instanţe şi trimiterii cauzei spre rejudecare pe aceste aspecte, instanţa de apel a reţinut considerente supraabundente, cu depăşirea limitelor învestirii, în sensul art. 22 alin. (6) noul C. proc. civ., dată fiind soluţia din dispozitiv, în raport de care nu există o corespondenţă, aceste considerente trebuind să lipsească din cuprinsul hotărârii.

Instanţa de control judiciar trebuia să analizeze exclusiv dacă prima instanţă a avut sau nu în vedere susţinerile şi apărările privind răspunderea civilă delictuală, iar nu să confere o analiză proprie acestor chestiuni, dată fiind dispoziţia de trimitere a cauzei spre rejudecare, în limitele stabilite, mai exact pentru analizarea instituţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului intimat.

Şi acest motiv de apel trebuia circumscris soluţiei din dispozitiv, fără ca instanţa de apel să se pronunţe asupra fondului chestiunilor deduse judecăţii cu privire la condiţiile de antrenare a răspunderii civile delictuale, asupra cărora urmează să se pronunţe, dacă se va impune, instanţa de rejudecare, după analizarea în principal a instituţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului intimat.

Instanţa de apel a statuat de o manieră contradictorie că refuzul justificat privind plata dividendelor la bugetul local al reclamantului intimat şi existenţa obligaţiei legale de plată fac să fie întrunite în cauză condiţiile răspunderii civile delictuale, iar pasivitatea recurentei nu este o condiţie de exonerare de răspundere, pentru o acţiune introdusă în termenul legal de prescripţie.

Printr-un raţionament juridic ilogic, instanţa de apel a reţinut motivul privind neplata dividendelor la bugetul local al reclamantului intimat şi totodată existenţa obligaţiei legale de plată a acestor sume, aspecte care se exclud reciproc.

Astfel, motivarea nu poate conduce la concluzia potrivit căreia în cauză sunt întrunite cerinţele antrenării răspunderii civile delictuale ale acesteia.

Pe de altă parte, în mod nelegal s-a statuat cu privire la existenţa unei atitudini culpabile, de pasivitate în neplata dividendelor din profitul net al societăţii înregistrat cât timp nu i se poate imputa, în mod temeinic, o atare atitudine contrară legii, motivele punctuale pentru care nu a virat la bugetul local al reclamantului intimat aceste sume fiind expres invocate la momentul la care, urmare a controlului de audit realizat de Curtea de Conturi, intimatul a solicitat plata sumelor.

Un alt aspect relevant îl reprezintă neanalizarea de către instanţa de apel a conduitei de pasivitate de care în realitate este culpabil reclamantul intimat, iar nu a recurentei-pârâte, întrucât în raport de constatările reţinute în actele de control, operaţiunea de urmărire şi încasare a veniturilor cu titlu de dividende cuvenite bugetului local al reclamantului cade în sarcina sa, prin serviciile de specialitate.

Este străină cauzei susţinerea instanţei de apel în sensul că sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, pentru o acţiune introdusă în termenul legal de prescripţie, cât timp aspectul referitor la dreptul material la acţiune al reclamantului intimat, din prisma termenului legal de exercitare a acestuia pe plan procesual, face obiectul trimiterii spre rejudecare la prima instanţă, potrivit soluţiei din dispozitivul deciziei pronunţate.

Referitor la fondul criticii din apel privind reţinerea eronată, de către prima instanţă, a incidenţei dispoziţiilor art. 1349 alin. (1) coroborate cu art. 1357 alin. (1) noul C. civ., sub aspectul aplicabilităţii în timp, legea materială aplicabilă raporturilor juridice obligaţionale născute din drepturile de creanţă afirmate de reclamant pentru plata dividendelor din profitul net al pârâtei pentru anii 2009 şi 2010, constând în prevederile art. 998-1003 vechiul C. civ., unicul considerent al instanţei de apel fiind eronat, insuficient şi nelămuritor.

În mod nelegal instanţa de apel nu a aplicat dreptul tranzitoriu din materia răspunderii civile delictuale, potrivit căruia obligaţiile extracontractuale se supun legislaţiei în vigoare la data naşterii lor, potrivit art. 103 din Legea nr. 71/2011, respectiv nu a valorificat relevanţa legii materiale aplicate în concret stării de fapt, pentru o analiză temeinică a condiţiilor de antrenare a răspunderii delictuale de drept comun.

Deşi instanţa de apel a înţeles să analizeze fondul chestiunilor deduse judecăţii, nu s-a pronunţat asupra criticilor punctuale de apel, motivarea reţinută fiind sumară şi nelămuritoare.

În ce priveşte prejudiciul, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra fondului criticilor formulate, deşi a fost învestită în acest sens.

Analiza se impunea mai ales prin prisma faptului că instanţa de fond a analizat exclusiv caracterul cert al prejudiciului afirmat de reclamant, fără a statua şi asupra celorlalte caractere pe care trebuia să le întrunească, pentru ca reparaţia acestuia să poată fi legal şi valabil pretinsă.

Chiar referitor la acest caracter cert, instanţa de apel nu a observat că nu poate fi susţinut nici prin actele de control ale Curţii de Conturi-Camera de Conturi Cluj, potrivit cărora în perioada 2008-2011 nu ar fi fost urmărite şi încasate de la pârâtă veniturile cuvenite bugetului local al reclamantului cu titlu de dividende în cuantum de 575.798 RON, iar cuantumul indicat în aceste acte nu coincide cu cel solicitat la plată cu titlu de prejudiciu prin cererea introductivă.

Pe de altă parte, deşi a arătat că prejudiciul afirmat de intimat nu este unul direct, real şi actual întrucât neplata dividendelor aferente perioadei 2009-2010 a fost determinată de motive justificate, în esenţă de reînvestirea în integralitate a profitului net rezultat în perioada contabilă, instanţa de apel nu a analizat acest aspect.

Nu poate fi primită reţinerea instanţei de apel, identică de altfel cu cea a primei instanţe, în sensul că, în faţa măsurii adoptate de Adunarea generală a acţionarilor pârâtei privind reînvestirea profitului net anual, prevalează dispoziţiile legale care impun plata dividendelor, întrucât nu s-au valorificat relevanţa şi efectele calităţii reclamantului de acţionar unic al societăţii, prin coroborare cu starea de fapt.

Rezultă că reclamantul intimat nu poate pretinde, la momentul prezent, obligarea acesteia la plata dividendelor pentru perioada 2009-2010 cu titlu de prejudiciu cauzat cât timp a cunoscut măsura privind constituirea rezervelor legale şi reinvestirea în integralitate a profitului net, acceptând astfel diminuarea patrimoniului său cu aceste sume.

Referitor la raportul de cauzalitate, această condiţie expresă a răspunderii civile delictuale nu a fost analizată de instanţa de control judiciar, deşi a arătat că, în absenţa săvârşirii unei fapte ilicite culpabile, respectiv a existenţei unui prejudiciu cauzat patrimoniului reclamantului care să întrunească cerinţele legale, nu poate fi valabil reţinută ca întrunită.

Aspectele de fond privind dobânda legală penalizatoare:

Instanţa de apel nu a coroborat considerentele reţinute cu soluţia din dispozitiv, anume menţinerea în parte a dispoziţiilor hotărârii pronunţate de prima instanţă doar pentru sumele acordate în favoarea reclamantului intimat pentru anul 2011, anume 0,5 RON, singurele în raport de care trebuia să analizeze chestiunile privind dobânda legală penalizatoare.

Instanţa de apel a dat dezlegări inclusiv problemelor de drept care nu au legătură cu motivele de apel pe care pârâta le-a dezvoltat punctual, de natură a determina anularea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Dincolo de limitele caracterului devolutiv al apelului prin prisma acestui motiv invocat de pârâtă, instanţa de apel a reţinut considerente supraabundente, cu depăşirea limitelor învestirii, în sensul art. 22 alin. (6) noul C. proc. civ., dată fiind soluţia din dispozitiv, în raport de care nu există o corespondenţă, aceste considerente trebuind să lipsească din cuprinsul hotărârii.

Instanţa de control judiciar nu trebuia să ofere o analiză proprie acestor chestiuni, dată fiind dispoziţia de trimitere a cauzei spre rejudecare, în limitele stabilite, mai exact pentru analizarea instituţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului intimat.

Şi acest motiv de apel trebuia circumscris soluţiei din dispozitiv, fără ca instanţa de apel să se pronunţe asupra fondului chestiunilor cu privire la dobânda legală penalizatoare calculată asupra debitului principal solicitat, asupra cărora urmează a se pronunţe, dacă se va impune, instanţa de rejudecare, după analizarea prioritară a instituţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului intimat.

În subsidiar, a apreciat recurenta că se află în prezenţa unor considerente decizorii eronate, în ce priveşte analizarea pe fond de către instanţa de apel a acestei chestiuni juridice, în raport de normele de drept material incidente.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 487 alin. (1) din C. proc. civ., fiind invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

La 28 noiembrie 2019, în termen legal, recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

La 10 decembrie 2019, în termen legal, recurentul-reclamant a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, respingerea excepţiilor invocate de apelantă şi a apelului, ca fiind nefondate, cu consecinţa menţinerii ca temeinică şi legală a sentinţei pronunţate de Tribunalul Cluj.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 21 mai 2020, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamantul Municipiul Turda, prin primar şi de pârâta S.C. Domeniul Public S.A. împotriva deciziei civile nr. 173 A din 12 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă şi a fixat termen pentru judecata recursurilor la data de 02 iulie 2020, C6 noul C. proc. civ., în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Cu privire la recursurile declarate Înalta Curte are în vedere următoarele:

a). În legătură cu recursul declarat de reclamantul Municipiul Turda.

Potrivit dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să-i plătească acesteia cheltuielile de judecată.

Aceste dispoziţii legale stabilesc cu claritate regula potrivit căreia partea câştigătoare a procesului este în drept să-i fie plătite cheltuielile de judecată, debitor al obligaţiei de plată fiind partea care a căzut în pretenţii, deci cea care a pierdut procesul.

Mutatis mutandis, această regulă se aplică în mod specific şi atunci când acţiunea este admisă numai în parte, caz în care, potrivit prevederilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ., judecătorii trebuie să stabilească măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, ţinându-se seama de măsura în care fiecare parte a pierdut, respectiv a câştigat procesul, instanţa putând, după situaţie, să dispună chiar compensarea cheltuielilor de judecată atunci când măsura în care una dintre părţi a pierdut, iar cealaltă a câştigat procesul este comparabilă sau chiar identică.

În considerarea acestor reguli de principiu, trebuie avut în vedere şi că acordarea cheltuielilor de judecată este posibilă doar atunci când instanţa pronunţă o soluţie prin care litigiul primeşte o rezolvare cu privire la pretenţiile deduse judecăţi, căci doar într-o asemenea situaţie se poate stabili care dintre părţi a câştigat procesul şi care l-a pierdut, precum şi, după caz, se poate determina, atunci când acţiunea ori cererea este admisă în parte, care este măsura în care părţile au câştigat ori au pierdut procesul.

Dintr-o asemenea perspectivă, atunci când o instanţă de apel dispune anularea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, nu s-ar putea considera că a fost pronunţată o soluţie prin care litigiul a fost tranşat şi, deci, nici că ar exista o parte câştigătoare şi una perdantă, în sensul prevederilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

În prezentul proces, instanţa de apel, admiţând în parte apelul pârâtei, a anulat în parte sentinţa, anume cu privire la sumele pretinse de reclamant pentru anii 2009 şi 2010, şi în aceste limite a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.

Totodată, au fost menţinute dispoziţiile sentinţei cu privire la suma acordată de prima instanţă pentru anul 2011, anume 0,5 RON, cu dobândă penalizatoare.

În considerarea acestei soluţii a sa, instanţa de apel a dispus obligarea reclamantului-intimat Municipiul Turda la a-i plăti pârâtului-apelant suma de 14375,20 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, făcând şi precizarea că nu a fost redus cuantumul onorariului avocaţial, "având în vedere că suma pentru care a fost admis apelul este de 0,50 RON".

Astfel fiind, observă Înalta Curte că în condiţiile în care pentru pretenţiile aferente anilor 2009-2010 instanţa de apel a dispus anularea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, această dispoziţie a instanţei nu are semnificaţia unei tranşări a litigiului care să îngăduie, cu privire la aceste pretenţii, stabilirea unei părţi câştigătoare a procesului şi, corelativ, a unei părţi perdante care ar datora cheltuielile de judecată.

Prin urmare, nu erau întrunite cerinţele prevăzute de art. 453 C. proc. civ. pentru a se putea dispune obligarea reclamantului la plata către apelantul-pârât a cheltuielilor de judecată în apel în sumă de 14375,20 RON. Aceste cheltuieli, integrate fiind în acelea generate de prezentul proces, trebuie să fie avute în vedere de către prima instanţă în rejudecare, tribunalul urmând a dispune în legătură cu acordarea lor în funcţie de soluţia pe care o va da acţiunii reclamantului în ce priveşte pretenţiile de rejudecat, adică acelea aferente anilor 2009-2010.

În ce priveşte suma de 0,5 RON aferentă anului 2011 şi dobânda penalizatoare, cu privire la care apelul a fost respins, rezultă că instanţa de apel a găsit potrivit să nu acorde cheltuieli de judecată corespunzătoare acestora. Cum această dezlegare nu a fost atacată cu recurs, Înalta Curte reţine că ea a intrat în puterea lucrului judecat, fiind definitivă, deşi era singura în legătură cu care se putea avea în vedere aplicarea dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., căci prin ea au fost soluţionate pe fondul lor o parte dintre pretenţiile reclamantului, anume cele privitoare la dividendele pentru anul 2011, cu dobânda penalizatoare.

În raport de cele ce preced, este de conchis că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale privitoare la condiţiile în care se poate dispune obligarea uneia dintre părţile litigante la a-i plăti alteia cheltuieli de judecată, astfel că devine incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Se impune, aşadar, admiterea recursului declarat de reclamant, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (2) şi art. 497 C. proc. civ., dispunându-se casarea în parte a deciziei recurate, în sensul înlăturării dispoziţiei de obligare a reclamantului Municipiul Turda la plata cheltuielilor de judecată în apel, în cuantum de 14375,20 RON.

În fine, mai reţine Înalta Curte că referirea reclamantului la incidenţa motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi primită, dispoziţia instanţei de apel privitoare la cheltuielile de judecată având la bază o greşită interpretare a dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., în sensul celor mai sus evocate, fără însă a conţine motive contradictorii sau străine de natura cauzei.

În considerarea celor arătate, este vădit că apare ca inutil a mai cerceta motivul de recurs privitor la necesitatea reducerii onorariului avocaţial, în aplicarea prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

b)În legătură cu recursul declarat de pârâtul S.C. Domeniul Public S.A..

Potrivit dispoziţiilor art. 461 alin. (2) C. proc. civ., în cazul în care calea de atac vizează numai considerentele hotărârii prin care s-a dat dezlegare unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greşite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, instanţa, admiţând calea de atac, va înlătura acele considerente şi le va înlocui cu propriile considerente, menţinând soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate.

Nu există, aşadar, nicio îndoială cu privire la faptul că legea îngăduie exercitarea căii de atac a apelului sau, mutatis mutandis, a recursului inclusiv împotriva considerentelor unei hotărâri atunci când acestea: deşi dezleagă o problemă de drept, nu îşi verifică o necesară legătură cu judecata procesului; sunt greşite, ceea ce înseamnă că raţionamentul juridic la care se referă cuprinde erori de interpretare şi/sau aplicare a legii; cuprind constatări de fapt care nu au legătură cu judecata sau, deşi sunt în legătură cu procesul, fiind pertinente, sunt totuşi greşite, astfel că prejudiciază partea.

Pe lângă aceste cerinţe specifice, admisibilitatea căii de atac împotriva considerentelor este supusă şi condiţiei - care are caracter general în planul exercitării căilor de atac - ca partea care exercită calea de atac să justifice un interes, în acord cu prevederile art. 453 C. proc. civ.

Astfel fiind, rezultă, prin coroborare cu prevederile art. 33 C. proc. civ., că interesul, ca folos pe care admiterea căii de atac i l-ar aduce părţii, trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual; neîndeplinirea oricăreia dintre aceste cerinţe atrăgând respingerea căii de atac.

În cauză, pârâtul-recurent afirmă, printr-o primă critică a deciziei, că sunt supraabundente considerentele cuprinse la pagina 15 paragrafele 2-10, 11-12 şi la pag 16 paragraful 1 din decizia ce face obiectul prezentei căi de atac, acestea neavând un caracter necesar în planul argumentaţiei pe care instanţa de apel trebuia să îşi întemeieze hotărârea.

Contrar acestor afirmaţii ale recurentului, Înalta Curte înţelege să arate că din analiza întregii argumentaţii conţinute în decizia instanţei de apel se desprinde îndeajuns de limpede că aceste considerente au avut rolul de a susţine soluţia pe care instanţa a înţeles să o dea apelului în partea lui privitoare la pretenţiile băneşti ale reclamantului care purtau asupra dividendelor aferente anului 2011 şi a dobânzii penalizatoare aferente.

Este de observat, sub acest aspect, că privitor la aceste pretenţii instanţa de apel a menţinut dispoziţiile hotărârii primei instanţe, astfel că solicitarea reclamantului de obligare a pârâtului la plată a rămas soluţionată pe fondul ei. Pe cale de consecinţă, era necesar ca instanţa de apel, în respectul prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., să arate motivele pentru care a respins, sub acest aspect, apelul pârâtului, legea obligând la înfăţişarea unui raţionament juridic care, argumentat în fapt şi în drept, să fundamenteze într-o manieră adecvată dispoziţia instanţei.

Nu s-ar putea, deci, considera, că aceste argumente ale deciziei ar fi lipsite de pertinenţă în raport cu judecata şi nici că ar fi inutile, astfel încât să devină posibilă calificarea lor ca supraabundente.

Observă prezenta instanţă şi că însuşi pârâtul, în calitate de apelant, a formulat prin cererea de apel critici privitoare la corectitudinea pe fondul ei o soluţiei cuprinse în sentinţă, astfel că era de datoria instanţei de apel să răspundă acestora, arătând argumentat de ce socoteşte apelul neîntemeiat în partea lui privitoare la pretenţiile care vizează anul 2011.

În acelaşi timp însă, este necesar a se ţine seama de faptul că acele considerente cu privire la care pârâtul-recurent afirmă că sunt supraabundente îşi justifică existenţa în cuprinsul deciziei din apel numai în raport cu pretenţiile reclamantului privitoare la anul 2011, iar nu şi în legătură cu acelea care vizează anii 2009 şi 2010, căci cu privire la acestea din urmă instanţa de apel a dispus admiterea apelului, anularea în parte a sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, între aceste limite, la Tribunalul Cluj, ca primă instanţă.

Or, faţă de particularităţile juridice ale acestei soluţii, este vădit că în legătură cu pretenţiile aferente anilor 2009 şi 2010 nu pot fi reţinute ca pertinente considerentele contestate pe calea recursului, ci doar acelea care justifică în mod direct şi necesar admiterea apelului şi trimiterea cauzei spre rejudecare, adică cele privitoare la necesitatea verificării incidenţei dispoziţiilor legale privitoare la prescripţia extinctivă, în limitele şi sensul arătat de instanţa de apel.

Rezultă, aşadar, că întreaga construcţie argumentativă a deciziei date în apel îngăduie a se distinge atât între diferitele categorii de considerente utilizate, cât şi cu privire la rolul lor în fundamentarea soluţiei, neputându-se considera, în mod generic, că cele criticate de pârâtul-recurent ar cuprinde dezlegări ale unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata procesului.

Recursul este, deci, neîntemeiat sub acest aspect.

În ce priveşte motivul de recurs subsidiar prin care se afirmă că, în concret, dezlegările făcute de instanţa de apel prin considerentele criticate sunt greşite, Înalta Curte are în vedere că pârâtul nu a înţeles să critice decizia şi sub aspectul soluţiei de respingere a capătului cu privire la sumele acordate de prima instanţă pentru anul 2011, respectiv 0,5 RON, la dobânzile penalizatoare. Pe cale de consecinţă, această parte a deciziei a devenit definitivă prin nerecurare, în sensul prevederilor art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

În aceste circumstanţe, este lipsit de interes pentru pârât să critice argumentele juridice care susţin că dispoziţiile din decizie prin care apelul a fost respins, fiind confirmată hotărârea primei instanţe, eventuala acceptare de către Înalta Curte a criticilor formulate de pârât cu privire la statuările instanţei de apel asupra pretenţiilor aferente anului 2011 nefiind, în concret, de natură a-i aduce un folos recurentului, câtă vreme soluţia de acordare a sumelor corespunzătoare anului 2011 a devenit definitivă prin nerecurare.

Statuând astfel, Înalta Curte are în vedere şi că în pofida aparenţei lor asemănări, pretenţiile deduse judecăţii de către reclamant corespunzător fiecăruia dintre cei trei ani (2009, 2010 şi 2011) sunt autonome, fiecare corespunzând, în sensul afirmaţiilor reclamantului, unei obligaţii distincte juridic.

Prin urmare, fiecare dintre ele trebuia (sau, în cazul celor aferente anilor 2009 şi 2010, încă mai trebuie) analizată distinct, în raport cu dispoziţiile legale care îi sunt incidente, începând cu acelea privitoare la prescripţie (conform celor decise în apel şi rămase neatacate cu recurs) şi, după caz, continuând cu celelalte dispoziţii legale a căror incidenţă ar fi atrasă de regimul juridic care le este specific.

Faţă de toate cele ce preced, se impune respingerea ca nefondat a recursului declarat de pârât, în sensul prevederilor art. 496 alin. (1).

Motivele invocate de pârâtul-recurent în apărarea sa cu privire la fondul pretenţiilor vor putea fi analizate, în ce priveşte anii 2009 şi 2010, de către prima instanţă în rejudecare, în măsura în care, după verificarea aspectelor privitoare la vizează prescripţia extinctivă, va mai apărea ca necesară o asemenea examinare a lor.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul Municipiul Turda prin primar împotriva deciziei civile nr. 173 A din 12 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Casează în parte decizia recurată, în sensul că înlătură dispoziţia de obligare a reclamantului Municipiul Turda prin primar la plata cheltuielilor de judecată în apel în cuantum de 14.375,20 RON.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C. Domeniul Public S.A. împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 iulie 2020.