Delictual liability affirmed: unlawful occupier must pay €42,120 plus €1,300/month for loss of use of sports ground; degradation claim rejected.

Şedinţa publică din data de 2 iulie 2020

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V a civilă, la data de 06.04.2017, sub nr. x/2017, reclamantul Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare în Construcţii, Urbanism şi Dezvoltare Teritorială Durabilă Urban - INCERC a chemat în judecată pârâtul Institutul de Cercetări pentru Echipamente şi Tehnologii în Construcţii - ICECON S.A., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtului la plata despăgubirilor civile evaluate provizoriu la suma de 1.294,90 RON pentru ocuparea abuzivă a imobilul-teren de sport în suprafaţă de 1.126 mp (suprafaţă construită desfăşurată), aflat în incinta imobilului din Bucureşti, Sos. x, identificat prin C33 nr. inventar x din Anexa nr. 2 a H.G. nr. 1398/2009, valoarea fiind determinată luând în calcul valorile cuprinse în H.G. nr. 1182/2011 privind modificarea Anexei 10 la H.G. nr. 1705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat din domeniul public al statului, astfel: 1.126 mp (suprafaţa ocupată) x 1,15 RON/mp = 1.294,9 RON, obligarea pârâtului la plata sumei de 121.608 euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a acestui teren pe ultimii 3 ani anteriori formulării acţiunii şi în continuare, după introducerea acţiunii, până la eliberarea terenului ocupat.

Se solicită, de asemenea, obligarea pârâtului la plata dobânzii legale şi la actualizarea cu rata inflaţiei a sumelor pretinse prin cele două capete de cerere.

În drept, reclamantul a invocat prevederile art. 870, 875, 868, art. 1349 din C. civ., art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013.

Pârâtul Institutul de Cercetări pentru Echipamente şi Tehnologii în Construcţii - ICECON S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului şi excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

La data de 06.10.2017, reclamantul a depus note scrise, prin care a precizat capătul 1 al cererii de chemare în judecată, arătând că solicită obligarea pârâtului la plata despăgubirilor ce au rezultat din degradarea imobilului - teren de sport.

Prin încheierea de şedinţă din 06.10.2017, Tribunalul a respins ca neîntemeiate, excepţia inadmisibilităţii acţiunii, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, pentru considerentele arătate în cuprinsul încheierii de la termenul respectiv.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 1697/21.09.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis în parte acţiunea precizată, formulată de reclamantul Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare în Construcţii, Urbanism şi Dezvoltare Teritorială Durabilă-URBAN INCERC, în contradictoriu cu pârâtul Institutul de Cercetări pentru Echipamente şi Tehnologii în Construcţii - ICECON S.A.; a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 42.120 euro, echivalent în RON la data plăţii, reprezentând contravaloare lipsă de folosinţă în perioada 05.04.2014 - 05.04.2017 pentru terenul în suprafaţă de 1126 m.p. aflat în administrarea reclamantului, precum şi la plata sumei de 1300 euro/lună, echivalent în RON la data plăţii, calculată în continuare, până la data eliberării efective a terenului; a respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata despăgubirilor cauzate de degradarea imobilului şi a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 3500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în cauză.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Împotriva încheierii de şedinţă din data de 06.10.2017, precum şi împotriva sentinţei civile nr. 1697/21.09.2018, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, pârâtul Institutul de Cercetări pentru Echipamente şi Tehnologii în Construcţii - ICECON S.A a declarat apel, care a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, la data de 28.01.2019, solicitând, în principal, anularea încheierii şi respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă, respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind inadmisibilă, iar în subsidiar, schimbarea în tot a hotărârii apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

Prin decizia nr. 978 din 28 iunie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de pârâtul Institutul de Cercetări pentru Echipamente şi Tehnologii în Construcţii - ICECON S.A. împotriva sentinţei nr. 1697 din 21 septembrie 2018, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 1300 euro/lună, echivalentă în RON la data plăţii pentru perioada 05.04.2017 - 19.02.2018. A păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei civile atacate.

4. Calea de atac exercitată:

Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs pârâtul Institutul de Cercetări pentru Echipamente şi Tehnologii în Construcţii - ICECON S.A., susţinând că decizia instanţei de apel nu este legală şi se impune a fi casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel, pentru motivul prevăzut la art. 488 alin. (1), pct. 8 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., pentru următoarele argumente:

Se susţine că excepţia lipsei calităţii procesuale active a fost respinsă în mod nelegal de instanţele de fond şi apel, având în vedere că potrivit dispoziţiilor art. 865 alin. (1) C. civ., "obligaţia apărării în justiţie a proprietăţii publice revine titularului", iar titularul dreptului de proprietate publică asupra imobilului ce face obiectul prezentei cauze, este Statul Român, acesta având calitatea de a apăra dreptul prin Ministerul Finanţelor Publice. Cu toate acestea, URBAN-INCERC a promovat acţiunea ce face obiectul prezentului dosar, în nume propriu;

Întrucât în legislaţia actuală nu se identifică un act normativ potrivit căruia să se realizeze o transmisiune legală a posibilităţii de apărare a dreptului de proprietate publică de o instituţie abilitată a statului către reclamantul URBAN-INCERC, aspect ce nu este reglementat în H.G. nr. 984/1996 şi H.G. nr. 1398/2009, pârâtul a susţinut că reclamantul nu are calitate procesuala activă, apreciind că se impunea ca instanţele de fond şi de apel să respingă acţiunea promovată ca fiind introdusă de o persoana fără calitate procesuală activă.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, recurentul pârât susţine că reclamantul, deşi avea de ales între două căi prin care putea obţine reparaţia cuvenită, acesta a uzat de amândouă, respectiv executarea silită a titlului executoriu, reprezentat de sentinţa civilă nr. 3234/01.03.2013 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti şi promovarea prezentei acţiuni.

Or, potrivit principiul de drept "electa una via" ce stabileşte caracterul exclusiv al opţiunii pentru una dintre cele două căi procedurale, pentru a împiedica pronunţarea unor soluţii contradictorii în aceeaşi problemă de drept, se impunea ca instanţele de fond şi de apel să admită excepţia inadmisibilităţii şi să respingă acţiunea ca inadmisibilă.

Totodată se susţine că soluţia dată de instanţa de fond nu a fost cuprinsă în dispozitivul încheierii din 6 octombrie 2017, fiind încălcate dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., potrivit cărora în dispozitivul hotărârii se va arăta soluţia dată tuturor cererilor deduse judecaţii, astfel încât Curtea avea obligaţia sa admită acest motiv de apel şi să dispună anularea încheierii.

Recurentul precizează că la înfiinţare i-au fost transmise, iar ulterior au fost introduse în capitalul său social, printre altele, active imobiliare care servesc exclusiv îndeplinirii obiectului de activitate, printre care şi imobilul ce face obiectul cauzei, iar în acest context, consideră că nu există fapta ilicită invocată de reclamant, iar instanţele de fond şi de apel au constatat eronat întrunirea cumulativă a condiţiilor privind atragerea răspunderii civile delictuale.

De asemenea se mai susţine că instanţa de fond nu a avut în vedere procesul-verbal de constatare nr. x/16.05.2017, întocmit de către SPCEJ IGPV, potrivit căruia pârâtul şi-a ridicat bunurile depozitate pe teren împreună cu gardul, bunuri care au fost identificate şi în procesul-verbal încheiat de BEJA A., în cadrul procedurii de executare iniţiate de reclamant, astfel încât nu pot fi primite susţinerile instanţei de fond potrivit cărora "din captura reprezentând imaginarea terenului realizată de B. rezultă că la momentul la care s-a realizat scanarea, terenul în litigiu era utilizat ca loc de parcare", cu atât mai mult cu cât înscrisul la care face referire instanţa de fond nu poate fi poziţionat în timp şi nu demonstrează faptul că ar fi fost ocupat şi utilizat de pârâtă, aspect ce nu poate fi determinat nici de expert.

Cu privire la prejudiciu, pârâtul a arătat că valoarea prejudiciului determinat de expertul desemnat de instanţa de fond nu a fost calculat cu respectarea metodelor de evaluare utilizate în prezent, astfel că nu reflectă o valoare reală, iar raportul de expertiză nu a fost realizat cu respectarea standardului ANEVAR şi nu a evaluat corect prejudiciul, sub aspectul existenţei sau întinderii acestuia.

De asemenea recurentul pârât a arătat că instanţa de fond nu a observat că imobilele folosite ca şi comparabile nu sunt similare terenului în litigiu din punctul de vedere al caracteristicilor tehnico-edilitare, fapt ce atrage nelegalitatea raportului de expertiză, precum şi a sentinţei, nefiind îndeplinită nici condiţia existenţei raportului de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi nici vinovăţia.

În ceea ce priveşte obligarea sa la plata sumei de 1.300 euro/lună, calculată până la data eliberării efective a terenului, recurentul susţine că trebuia ca instanţa de apel să înlăture în totalitate această dispoziţie a instanţei de fond, întrucât aceasta nu a observat nici procesul-verbal de constatare nr. x/16.05.2017 întocmit de SPCEJ IGPV potrivit căruia ICECON S.A. şi-a ridicat bunurile depozitate pe teren împreună cu gardul, bunuri identificate de altfel şi în procesul-verbal încheiat de BEJA A., în cadrul procedurii de executare iniţiate de INCERC şi nici constatarea expertului potrivit căreia, în prezent, terenul este liber de orice elemente de depozitare, nefiind identificate maşini parcate la data constatărilor în teren.

5. Apărările formulate în cauză:

La 9 decembrie 2019, intimatul-reclamant a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

6. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 18 iunie 2020, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de pârâtul Institutul de Cercetări pentru Echipamente şi Tehnologii în Construcţii - ICECON S.A. împotriva deciziei nr. 978 A din 28 iunie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a fixat termen de judecată la 2 iulie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse în continuare:

Recurentul pârât susţine că în mod greşit a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, iar pe fondul cauzei, instanţa de apel a constatat în mod eronat întrunirea cumulativă a condiţiilor privind atragerea răspunderii delictuale, motivele de recurs invocate putând fi încadrate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, cu referire la motivul de recurs privind greşita respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de apel, pentru a stabili calitatea procesuală a reclamantului, a analizat în mod prioritar autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr 3234/01.03.2013 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, definitivă prin decizia civilă nr. 349/17.03.2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Prin această hotârâre au fost respinse ca neîntemeiate excepţia autorităţii de lucru judecat şi excepţia lipsei calităţii procesuale active şi, ca urmare a admiterii în parte a cererii având ca obiect obligaţia de a face formulată de reclamantul Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare în Construcţii, Urbanism şi Dezvoltare Teritorială Durabilă Urban - INCERC împotriva pârâtului Institutul de Cercetări pentru Echipamente şi Tehnologii în Construcţii - ICECON S.A, a fost obligat pârâtul să lase reclamantului în deplina folosinţă imobilul - teren de sport aflat în incinta imobilului din Bucureşti, Şos. x, identificat prin C33 nr. inventar x din Anexa nr. 2 a H.G. nr. 1398/2009, acelaşi cu imobilul atribuit în folosinţa pârâtului prin H.G. nr. 550/1995 (poziţia 1.6 Poligon de încercări utilaje - fost teren de sport - cu nr. inventar x/101006 şi cu valoare de 3.400.000 RON component al Listei de inventariere întocmita la 30.09.1994 pentru INCERC - UMC şi preluat de H.G. nr. 550/1995 referitoare la ICECON SA).

Totodată, s-a constatat că, dreptul de folosinţă al reclamantului a fost recunoscut în mod definitiv prin aceste hotărâri, în cadrul deciziei nr. 349/17.03.2015, a Curţii de Apel Bucureşti reţinându-se că:

"Relevant în cauză este şi faptul că între părţi s-a mai derulat un litigiu, în cadrul acestuia statuându-se cu putere de lucru judecat în sensul că dreptul pe care pârâtul apelant l-a dobândit asupra bunurilor imobile ce au fost transmise în patrimoniul său prin efectul H.G. nr. 550/1995 este unul de folosinţă - conform sentinţei civile nr. 12277/23.09.201998 pronunţată de Judecătoria sector 2 Bucureşti în dosarul nr. x/1997, devenită irevocabilă prin respingerea căilor de atac".

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., "Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

Astfel cum rezultă din textul art. 430 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este prevăzută în mod expres ca ataşându-se şi considerentelor hotărârii, nu doar a celor decisive, care susţin dispozitivul, ci şi considerentelor decizorii.

În acest mod legiuitorul a consacrat în mod explicit, in terminis, pe plan normativ efectul pozitiv al lucrului judecat prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecăţii în mod incidental şi dezlegată în cadrul unui proces, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părţi (res iudicata pro veritate habetur).

Într-o astfel de situaţie, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat presupune existenţa unui proces în desfăşurare, în cadrul căruia se impun ca un "dat" dezlegările anterioare ale instanţei, iar în speţa de faţă, dezlegările date de către instanţele anterioare asupra calităţii reclamantului de posesor al terenului în litigiu, au fost aplicate în mod corespunzător.

Câtă vreme pe calea acţiunii confesorii, reclamantul a obţinut deja recunoaşterea de către instanţa de judecată a faptului că este titularul unui drept real, dezmembrământ al dreptului de proprietate, respectiv al dreptului de folosinţă asupra terenului stăpânit în fapt de pârât, ceea ce îi conferă dreptul de exercitare a lui în mod deplin şi netulburat, rezultă în mod cert că este şi titularul unei acţiuni în plata despăgubirilor rezultate din încălcarea acestui drept.

Instanţa de recurs, constatând că s-a reţinut cu autoritate de lucru judecat în cadrul hotărârilor judecătoreşti menţionate anterior, existenţa dreptului de administrare al reclamantului INCERC, concomitent cu lipsa oricărui titlu pentru pârâtul ICECON S.A., acesta din urmă fiind obligat să predea în deplină folosinţă reclamantului imobilul în litigiu, vor fi respinse susţinerile recurentului în sensul că, în legislaţia actuală, nu se identifică un act normativ potrivit căruia să se realizeze o transmisiune legală a posibilităţii de apărare a dreptului de proprietate publică de o instituţie abilitată a statului către reclamantul URBAN-INCERC, aspect ce nu este reglementat în H.G. nr. 984/1996 şi H.G. nr. 1398/2009.

În speţă, recurentul invocă încălcarea dispoziţiilor art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia potrivit cărora în litigiile privitoare la dreptul de administrare, în instanţă titularul acestui drept va sta în nume propriu. În litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra bunului, titularul dreptului de administrare are obligaţia să arate instanţei cine este titularul dreptului de proprietate, potrivit prevederilor C. proc. civ.. Titularul dreptului de administrare răspunde, în condiţiile legii, pentru prejudiciile cauzate ca urmare a neîndeplinirii acestei obligaţii. De asemenea, neîndeplinirea acestei obligaţii poate atrage revocarea dreptului de administrare, dar şi a dispoziţiilor art. 865 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., conform cărora "obligaţia apărării în justiţie a proprietăţii publice revine titularului".

Aceste texte nu au însă aplicabilitate în cauză câtă vreme prezenta acţiune nu pune în discuţie dreptul de proprietate al imobilului, ci reprezintă o acţiune în despăgubiri, pusă la îndemâna celui care deţine posesia, pentru a obţine o compensaţie pentru îngrădirea dreptului său de folosinţă.

În aceste condiţii, în mod corect Curtea de Apel a reţinut că în speţă sunt întrunite dispoziţiile art. 36 C. proc. civ., calitatea procesuală rezultând din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, recurentul susţine că în prezentul litigiu reclamantul URBAN-INCERC a solicitat obligarea sa la plata de despăgubiri pentru ocuparea abuzivă a imobilului în litigiu, deşi s-a adresat şi executorului judecătoresc pentru a pune în executare sentinţa civilă nr. 3234/01.03.2013, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2, definitivă şi irevocabilă şi s-a adresat instanţei de judecată pentru obţinerea autorizării prin ridicarea bunurilor de pe teren.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că nu pot fi primite susţinerile recurentului pârât în sensul că intimatul-reclamant, deşi avea de ales între două căi de a obţine reparaţia cuvenită, a înţeles să uzeze de amândouă, respectiv executarea silită a titlului executoriu, reprezentat de sentinţa civilă nr. 3234/01.03.2013 şi promovarea prezentei acţiuni.

Pentru a fi aplicabil, astfel cum susţine recurentul, principiul de drept "electa una via non datur recursus al alteram", (ce se rezumă, în esenţă la limitarea dreptului celor care urmează a se adresa justiţiei, când legea indică două sau mai multe instanţe competente, de a alege şi sesiza prin acţiunea lor numai pe una dintre ele) este necesar că efectul urmărit de reclamant să fie similar celor două acţiuni.

Or, prin punerea în executare a sentinţei civile nr. 3234/01.03.2013, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 şi prin încercarea de obţinere a autorizării prin ridicarea bunurilor de pe teren se urmăreşte dobândirea exerciţiului dreptului de folosinţă asupra terenului, pe când prin prezenta acţiune se urmăreşte obţinerea unor despăgubiri pentru împiedicarea acestui drept, până la momentul la care acest lucru se va realiza.

În aceste condiţii, în mod corect au fost respinse de către Curtea de Apel apărările pârâtului, întrucât obiectul celor două proceduri jurisdicţionale este diferit, iar în lipsa unei dispoziţii legale care să aducă limitări accesului liber la justiţie, nu poate fi aplicată sancţiunea inadmisibilităţii acţiunii.

Referitor la nerespectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) pct. c) C. proc. civ., privitoare la conţinutul hotărârii judecătoreşti, ce reglementează faptul că în dispozitiv se va arăta soluţia dată tuturor cererilor deduse judecăţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că prin încheierea de şedinţă din 06.10.2017, Tribunalul a respins ca neîntemeiate, excepţia inadmisibilităţii acţiunii, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, pentru considerentele arătate în cuprinsul încheierii de la termenul respectiv.

În mod judicios a arătat Curtea de Apel că împrejurarea că soluţia de respingere a celor două excepţii nu este cuprinsă şi în dispozitivul hotărârii pronunţate, nu determină nulitatea acesteia, în condiţiile în care instanţa s-a pronunţat asupra acestor excepţii prin încheierea interlocutorie din data de 06.10.2017, soluţia fiind cunoscută de către părţi, pârâtul criticând-o în mod explicit prin prezenta cale de atac.

De altfel, instanţa s-a pronunţat asupra acestor excepţii în concordanţă cu dispoziţiile art. 248 C. proc. civ., potrivit cărora instanţa e ţinută a se pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei, iar încheierea prin care s-a respins excepţia, precum şi cea prin care, după admiterea excepţiei, instanţa a rămas în continuare învestită pot fi atacate numai odată cu fondul, dacă legea nu dispune altfel.

Pe de altă parte, încheierea de şedinţă din data de 06.10.2017, respectă dispoziţiile art. 233 alin. (1) lit. j) C. proc. civ., potrivit cărora pentru fiecare şedinţă a instanţei se întocmeşte o încheiere care va cuprinde soluţia dată şi măsurile luate de instanţă, cu arătarea motivelor, în fapt şi în drept.

În aceste condiţii nu pot fi primite criticile recurentului nici în ceea ce priveşte nerespectarea regulilor de procedură referitoare la modul de soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.

Referitor la motivele de recurs ce vizează fondul cauzei, Înalta Curte constată că, deşi recurentul admite că acţiunea ce face obiectul cauzei este întemeiată pe dispoziţiile titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 3234/01.03.2013, definitivă şi irevocabilă, prin care a fost obligat să lase reclamantului în deplină folosinţă, terenul de sport, identificat C33 - număr inventar 243 din Anexa nr. 2 a H.G. nr. 1398/2009, acelaşi cu imobilul atribuit pârâtului prin H.G. nr. 550/1995, susţine totuşi că în contextul transmiterii către pârât a unor active imobiliare printre care şi imobilul ce face obiectul cauzei, nu ne aflăm în prezenţa unei fapte ilicite.

Cu privire la acest aspect, în cadrul deciziei nr. 349/17.03.2015 a Curţii de Apel Bucureşti s-a reţinut, cu putere de lucru judecat, că prin efectul emiterii H.G. nr. 1398/2009, "concluzia care se impune este aceea că precedenta transmisiune (realizată în baza H.G. nr. 550/1995) a dreptului de folosinţă gratuită către pârât şi-a încetat efectele, acest din urmă drept devenind caduc în condiţiile în care titularul dreptului de proprietate (statul român) a înţeles să dispună cu privire la dreptul de administrare care, în accepţiunea normelor juridice enunţate, are în conţinut şi dreptul de folosinţă".

Fiind deja stabilit, printr-o hotărâre anterioară, că pârâtul nu mai are niciun drept de administrare al terenului în litigiu, care a fost transmis reclamantului de către Statul Român (titularul dreptului de proprietate), susţinerile referitoare la introducerea în capitalul social a unor bunuri şi active imobiliare care servesc exclusiv îndeplinirii obiectului de activitate al pârâtului, inclusiv a imobilului ce face obiectul prezentei cauze, nu mai pot fi puse în discuţie.

În realitate fapta ilicită invocată de către reclamant constă în ingerinţa în exercitarea prerogativelor dreptului său de administrare, posesie şi folosinţă, ulterior pronunţării sentinţei civile nr. 3234/01.03.2013 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, definitivă prin decizia civilă nr. 349/17.03.201, prin care s-a constatat că nu mai are niciun drept de administrare şi folosinţă asupra imobilului în litigiu.

Aspectele referitoare la caracterul legal al exercitării dreptului de folosinţă asupra terenului şi la îndreptăţirea pârâtului de a pretinde vreun drept asupra acestuia, fiind tranşate în mod irevocabil pe cale judiciară şi neputând fi repuse în discuţie, nu pot fi reanalizate în acest cadru procesual deoarece o atare operaţiune ar fi de natură a aduce atingere puterii de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti anterior menţionate.

În aceste condiţii, în mod corect au reţinut instanţele anterioare că nu pot fi primite susţinerile pârâtului referitoare la inexistenţa unei fapte ilicite din partea sa, întemeiat pe argumentul că aceasta doar a exercitat dreptul de folosinţă ce i-a fost conferit în baza H.G. nr. 550/1995.

În ceea ce priveşte argumentele invocate de recurentul pârât în susţinerea inexistenţei unei fapte ilicite, prin care invocă faptul că terenul în litigiu era liber, putând fi folosit de către reclamant, Înalta Curte constată că, deşi se face referire la procesul-verbal de constatare nr. x/16.05.2017 orele 12:30, întocmit de către S.P.C.E.J. IGPV, în cuprinsul căruia pretinde că s-a menţionat că "ICECON S.A. şi-a ridicat bunurile depozitate pe teren împreună cu gardul, bunuri identificate de altfel şi în procesul-verbal încheiat de BEJA A., în cadrul procedurii de executare iniţiate de ÎNCERC", din verificarea actelor şi lucrărilor dosarului rezultă că acest proces-verbal nu a fost depus în probaţiune.

Pe de altă parte susţinerile privind greşita valorizare a înscrisului reprezentând "captura cu imaginea terenului realizata de B." în sensul că nu poate fi poziţionat în timp şi nici nu demonstrează faptul că ar fi fost ocupat şi utilizat de către pârât, reprezintă argumente ce ţin de modul de interpretare a probatoriului administrat de către instanţele anterioare.

Acestea au reţinut caracterul nefondat şi nereal al afirmaţiilor de mai sus, în sensul că terenul nu a fost ocupat de pârât, această concluzie fiind consecinţa stabilirii situaţiei de fapt ca urmare a interpretării probatoriului administrat în cauză şi reprezintă modul în care s-a stabilit situaţia de fapt dedusă judecăţii, nicidecum modul în care au fost interpretate dispoziţiile legale incidente.

Instanţa constată că la această concluzie s-a ajuns interpretându-se întregul probatoriu administrat şi nu numai înscrisul la care face referire recurentul pârât.

Astfel, instanţele anterioare au avut în vedere procesul-verbal încheiat la data de 15.09.2015 de către B.E.J.A A. din care rezultă că terenul în litigiu este în continuare ocupat de debitor, acesta fiind folosit pentru parcarea autoturismelor angajaţilor şi ocupat de standurile de încercare a materialelor, neputând fi folosit de către creditor, dar şi considerentele încheierii civile pronunţate la data de 14.01.2016 de către Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti în dosarul cu nr. x/2015 prin care reclamantul din prezenta cauză a fost autorizat să îndeplinească pe cheltuiala pârâtului obligaţia de a face, constând în lăsarea în deplină folosinţă a terenului litigios, stabilită prin sentinţa civilă nr. 3234/2013, prin ridicarea bunurilor depozitate pe acest teren, instanţa reţinând că «până în prezent, pârâtul nu s-a conformat şi nu a eliberat terenul, înţelegând să nu respecte o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, folosind acest teren pentru parcare, astfel cum rezultă din planşele foto depuse la dosar».

De asemenea, din cuprinsul procesului-verbal încheiat la data 26.01.2017 în cadrul dosarului de executare nr. x/2015 al B.E.J.A A. s-a reţinut că la data întocmirii acestui act terenul nu era liber, debitorul solicitând o amânare a executării până la rămânerea definitivă a soluţiei privind contestaţia la executare.

În acest context, Curtea de Apel a stabilit că eliberarea faptică a terenului a avut loc la data de 19.02.2018, potrivit planşelor foto ataşate raportului de expertiză şi a constatărilor personale ale expertului la faţa locului, necontestate de către părţi, reţinând că părţile nu au produs probe contrare unei asemenea concluzii.

O reinterpretare a probatoriilor administrate în cauză nu mai este posibilă în calea de atac a recursului, astfel încât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu mai poate reanaliza înscrisurile depuse la dosar şi celelalte probe administrate, aşa cum solicită recurentul.

Cu privire la celelalte condiţii ale angajării răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 1357 şi urm. C. civ., respectiv existenţa vinovăţiei, a prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate dintre acesta şi fapta ilicită se susţine de recurent că intimatul nu a dovedit că a încercat să folosească terenul respectiv sau că ar fi fost împiedicat să obţină venituri din exploatarea acestuia în desfăşurarea activităţii sale, în condiţiile în care nu are ca obiect de activitate "închirierea bunurilor imobile aflate în administrarea sa".

Aşa cum s-a arătat anterior a fost dovedită fapta ilicită pretinsă de către reclamant respectiv ocuparea fără drept de către pârât a imobilului teren, ceea ce constituie o ingerinţă în dreptul de folosinţă al acestuia.

Acest drept este recunoscut în favoarea lui în mod irevocabil printr-o hotărâre judecătorească şi presupune posibilitatea de a întrebuinţa bunul sau de a-i culege fructele naturale sau civile, fapt ce are drept premisă deţinerea de către acea persoană în stăpânire a bunului.

În atare condiţii, în mod corect s-a stabilit că inacţiunea săvârşită fără drept de pârât constând în refuzul de a elibera bunul aflat în folosinţa reclamantului a produs un prejudiciu acestuia, constând în "echivalentul lipsei de folosinţă", criteriu creat pe cale jurisprudenţială având efectul reparatoriu al unei despăgubiri pure şi simple cuvenite titularului unui drept, ce nu îşi poate exercita atributele inerente acesteia.

Pentru acordarea despăgubirii cu acest titlu nu se impune ca titularul dreptului să dovedească faptul că a încercat să folosească efectiv terenul sau să obţină venituri din exploatarea acestora, motiv pentru care nu are relevanţă dacă reclamantul are ca obiect de activitate "închirierea bunurilor imobile aflate în administrarea sa".

În ceea ce priveşte valoarea prejudiciului calculat de către expertul desemnat de instanţa de fond, recurentul susţine că acesta nu a fost calculat cu respectarea metodelor de evaluare utilizate în prezent, expertul nu s-a raportat la tranzacţii, ci numai la oferte, care pot fi utilizate în evaluare numai în măsura în care evaluatorul nu are la dispoziţie tranzacţii efectiv realizate, iar raportul de expertiză nu a fost realizat cu respectarea Standardului ANEVAR, nu aplică indicii de corecţie, recurge la comparabila chiriei ce s-ar fi putut obţine pe un teren similar cu cel ce face obiectul acţiunii, deşi imobilele comparabile nu sunt similare cu terenul în litigiu şi nu evaluează în mod corect prejudiciul, nici sub aspectul existenţei, nici sub aspectul întinderii acestuia.

Sub acest aspect Curtea de Apel a reţinut că au fost respectate procedurile ANEVAR, expertul evaluator indicând modalitatea de evaluare şi formulele aplicabile, reţinând că terenul se află în incinta unei societăţi comerciale, iar respingerea obiecţiunilor formulate la raportul de expertiză s-a datorat, printre altele, faptului că nu a depus în susţinerea criticilor aduse raportului, tranzacţii cu privire la terenuri similare, situate în aceeaşi zonă care să facă dovada faptului că suma stabilită drept contravaloare a lipsei de folosinţă ar fi una mai mare decât cea practicată în realitate. Mai mult, apelantul pârât nu a solicitat la termenul de propunere a probelor în apel, efectuarea unui nou raport de expertiză în apel, deşi formulase o cerere în acest sens prin motivele de apel, astfel că toate criticile aduse modalităţii de evaluare urmează a fi respinse.

Recurentul nu indică un motiv de nelegalitate al hotărârii atacate sub acest aspect, modalitatea de administrare şi interpretare a probatoriilor fiind încadrabilă eventual în motivele de netemeinicie ale unei hotărâri.

Trebuie menţionat că nu pot forma obiect al analizei instanţei de recurs decât acele critici care vizează nelegalitatea deciziei recurate, deoarece, art. 488 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie.

Instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţiile strict reglementate de art. 488 C. proc. civ., în speţă nefiind invocate astfel de motive care să conducă la casarea hotârârii în calea de atac a recursului.

În ceea ce priveşte obligarea pârâtului la plata sumei de 1.300 euro/lună, calculată până la data eliberării efective a terenului, recurentul susţine că trebuia ca instanţa de apel să înlăture în totalitate această dispoziţie a instanţei de fond, întrucât aceasta nu a observat nici procesul-verbal de constatare nr. x/16.05.2017 întocmit de SPCEJ IGPV potrivit căruia ICECON S.A. şi-a ridicat bunurile depozitate pe teren împreuna cu gardul şi nici constatarea expertului potrivit căreia, în prezent, terenul este liber de orice elemente de depozitare, nefiind identificate maşini parcate la data constatărilor în teren.

În primul rând, Înalta Curte observă că soluţia recurată este aceea a obligării pârâtului la plata sumei de 1.300 euro/lună, calculată până la data de 19.02.2018 şi nu aşa cum susţine recurentul până la data eliberării efective a terenului, soluţia primei instanţe fiind schimbată în apel sub acest aspect.

Pe de altă parte, aşa cum s-a arătat anterior, cu ocazia stabilirii situaţiei de fapt, s-a constatat, în lipsa altor probatorii, inclusiv lipsa de la dosar a procesului-verbal de constatare nr. x/16.05.2017 întocmit de SPCEJ IGPV, că data eliberării efective a terenului este data de 19.02.2018, aspect de fapt care nu poate fi supus cenzurii instanţei de control judiciar.

Aceasta reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate şi în consecinţă, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Faţă de aceste împrejurări, Înalta Curte, potrivit art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Institutul de Cercetări pentru Echipamente şi Tehnologii în Construcţii - ICECON S.A. împotriva deciziei nr. 978A din 28 iunie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Institutul de Cercetări pentru Echipamente şi Tehnologii în Construcţii - ICECON S.A. împotriva deciziei nr. 978A din 28 iunie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 iulie 2020.