Paulian action: survival of creditor’s interest inofter third-party forced execution of the donated asset

Şedinţa publică din data de 1 iulie 2020

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată iniţial pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 22 decembrie 2014, sub nr. x/2014, astfel cum a fost modificată la data de 24.09.2015, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi D., declararea inopozabilităţii, pe calea acţiunii revocatorii, a contractului de donaţie autentificat sub nr. x/19.12.2013 de B.N.P. E., în temeiul art. 1562 şi următoarele din C. civ.

Prin încheierea din data de 22 octombrie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014, s-a dispus scoaterea cauzei de pe rol. Totodată, în temeiul art. 962 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea CSM nr. 387/2015, cu modificările şi completările ulterioare, dosarul a înaintat secţiei a V-a Civilă a Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 23 noiembrie 2015, sub nr. x/2014*.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal.

Prin sentinţa civilă nr. 951 din 07 septembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost admisă excepţia lipsei de interes şi, în consecinţă, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi D., ca lipsită de interes.

3. Hotărârea pronunţată în apel de Curtea de apel.

Prin decizia civilă nr. 278/A/2019 din 22 februarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.A. (fostă S.C. A. SA), împotriva sentinţei civile nr. 951/07.09.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi B., C. şi D., a anulat sentinţa civilă apelată şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Bucureşti.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 278/A/2019 din 22 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au declarat recurs pârâţii C. şi B..

În motivarea recursului declarat, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât B. a susţinut că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, instanţa de apel neanalizând condiţia interesului din perspectiva actualităţii acestuia, ci a dat o interpretare proprie atât definiţiei interesului şi efectelor acestuia, cât şi dispoziţiilor art. 1562 C. civ.

Recurentul-pârât a mai arătat că, în mod corect, instanţa de fond a reţinut că bunul în cauză a fost ipotecat în favoarea unui alt creditor şi adjudecat la licitaţie publică de către un terţ, iar în raport de obiectul cauzei, prin care se solicită inopozabilitatea sau nulitatea contractului de donaţie, ulterior adjudecării de către terţ a imobilului donat, nu se aduce niciun folos practic intimatei, deoarece prin pronunţarea unei astfel de soluţii, imobilul nu se reîntoarce în patrimoniul pârâtului.

De asemenea, a susţinut că deşi cererea de apel a intimatei reclamante a avut drept motiv principal faptul ca instanţa de fond nu a dat atenţia cuvenită atunci când a admis excepţia lipsei de interes circumstanţelor executării silite, prezentate pe larg în cuprinsul memoriului de apel, precum şi a faptului că nu a verificat un posibil excedent rezultat în urma executării silite, instanţa de apel nu a găsit întemeiate aceste motive de apel, dar cu toate acestea a admis apelul, în baza unor teorii proprii, apreciind că instanţa de fond a greşit pentru că nu a făcut o suficientă cercetare a fondului.

Conchizând, recurentul-pârât a arătat că reclamanta avea posibilitatea să atace procesul-verbal de adjudecare şi distribuire a sumelor pe calea unei acţiuni separate şi nu în cadrul procesual existent.

Prin cererea sa de recurs, recurenta pârâtă C., a precizat că înţelege să critice atât soluţia din dispozitiv, cât şi considerentele deciziei recurate în ceea ce priveşte constatarea existenţei interesului băncii în continuarea demersului judiciar declanşat de aceasta, respectiv că, în opinia sa în cauză sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de casare întemeiate pe dispoziţiile art. 488 pct. 5 şi 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că sunt nelegale considerentele instanţei de apel privind neatacarea soluţiei de respingere a excepţiei lipsei de interes bazată pe împrejurarea caracterului de bun comun al imobilului. Astfel, a precizat că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că există o soluţie de respingere a excepţiei lipsei de interes, pronunţată de prima instanţă, prin încheierea din 2 martie 2016.

În acest sens, recurenta a expus raţionamentul primei instanţe în respingerea excepţiei lipsei de interes, în raport d ecare a concluzionat că prima instanţa nu a analizat chestiunea existenţei unei coproprietăţi asupra bunului imobil ce face obiectul cauzei.

În consecinţă, a susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut existenţa efectului autorităţii de lucru judecat asupra acestei chestiuni litigioase, în condiţiile în care nu a fost analizată de către instanţă.

Recurenta a mai susţinut că hotărârea atacată este nelegală şi prin prisma faptului că nu cuprinde considerentele pe care se sprijină, instanţa de apel omiţând să motiveze statuarea vizând caracterul definitiv al acestei chestiunii litigioase neanalizate şi să indice actul procedural prin care prima instanţă s-a pronunţat în sensul celor arătate.

Totodată, recurenta a arătat că decizia este nelegală şi pentru nerespectarea principiului contradictorialităţii, respectiv a limitelor efectului devolutiv al apelului, reglementat de art. 477 C. proc. civ. întrucât nu şi-a întemeiat excepţia lipsei de interes pe raţionamentul existenţei stării de coproprietate asupra bunului, aceasta fiind o apărare de fond a acesteia, evocată în mod constant pe parcursul procesului.

Recurenta a susţinut, de asemenea, că în mod nelegal, instanţa de apel a constatat existenţa interesului în continuarea demersului judiciar al băncii, după înstrăinarea imobilului din patrimoniul terţului subdobânditor, deşi nu a fost învestită cu o astfel de critică de apel din partea băncii.

De asemenea, a arătat că soluţia instanţei de apel este contradictorie, reţinând pe de-o parte, că există interes în cauză, pentru că apelanta-reclamantă şi-a arătat interesul în urmărirea, în tot sau în parte, a sumei încasate de către terţul dobânditor în urma înstrăinării silite a bunului, iar pe de altă parte, aceeaşi instanţă a statuat că nu poate tranşa chestiunea vocaţiei concrete a băncii de a urmări aceeaşi sumă de bani.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele de drept substanţial, respectiv art. 1562 şi următoarele C. civ., reţinând, eronat, că efectele admiterii acţiunii pauliene exced unei posibilităţi prevăzute de lege - urmărirea bunului şi făcând referire la eventuale demersuri/acţiuni pe care banca le-ar putea declanşa împotriva terţului subdobânditor, bazate pe admiterea acţiunii pauliene ori interesul băncii în urmărirea sumei dobândite de către terţul dobânditor în cazul înstrăinării silite a bunului, fără a specifica, în concret, în ce constau aceste demersuri, de ce sunt condiţionate de admiterea acţiunii pauliene sau dacă banca le-a exercitat efectiv.

În opinia acesteia, întrucât bunul a fost înstrăinat unui terţ, efectul acţiunii pauliene nu se poate produce faţă de acesta şi prin urmare acţiunea nu poate fi admisă, deoarece în materia acţiunii pauliene nu se aplică regula resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis şi nici quod nullum est nullum producit effectum, specifice numai nulităţii actelor juridice, aşadar, în măsura în care bunul a ieşit din patrimoniul dobânditorului, acţiunea pauliană nu poate fi admisă decât dacă este îndreptată (şi) împotriva subdobânditorului.

5. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 04 martie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionare la data de 06 mai 2020.

Prin aceeaşi încheiere au fost respinse excepţiile de netimbrare şi de nulitate a recursurilor declarate de pârâţii C. şi B. împotriva deciziei civile nr. 278A/2019 din data de 22 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, invocată de intimata-reclamantă A. S.A.

Ca urmare a incidenţei prevederilor înscrise în art. 42 alin. (6) din Decretul nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul Românei şi a art. 63 alin. (1) din Decretul nr. 240/2020, judecata recursului a fost suspendată de drept; prin rezoluţia din data de 22.05.2020, în aplicarea art. 63 alin. (13) din Decretul nr. 240/2020, în cauză a fost stabilit termen pentru soluţionarea recursului la data de 17.06.2020.

6. Apărările formulate în cauză.

La 17 iulie 2019, recurentul-pârât B. a depus întâmpinare la cererea de recurs formulată de recurenta-pârâtă, solicitând admiterea recursului pentru motivele invocate de această recurentă.

La 6 august 2019, intimata-reclamantă A. S.A. a depus o întâmpinare comună la cele două recursuri formulate în cauză, solicitând respingerea recursurilor ca netimbrate, nemotivate, iar pe fond a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, s-a arătat în referire la criticile vizând considerentele deciziei recurate că, inclusiv în ipoteza în care acestea ar fi eronate, acest fapt nu prezintă vreo consecinţă asupra raţionamentului instanţei în privinţa existenţei interesului promovării acţiunii, acesta fiind unul complet.

A mai arătat intimata că recurenta pârâtă a invocat excepţia lipsei de interes din două perspective privitoare la situaţia imobilului care face obiectul derivat al contractului de donaţie atacat cu acţiunea revocatorie, respectiv a pretins că bunul donat prin contractul din 19.12.2013 ar fi ipotecat în favoarea unui alt creditor, F. S.A. şi că acesta s-ar fi aflat, anterior gratificării pârâtei D., în proprietatea devălmaşă a celor doi soţi G., astfel încât imobilul nu ar fi putut fi oricum urmărit silit în mod direct şi imediat.

Este adevărat că în cuprinsul motivării excepţiei (de respingere) prima instanţă nu a antamat expres această chestiune, însă în acelaşi timp din cuprinsul încheierii rezultă că instanţa s-a pronunţat asupra excepţiei astfel cum a fost ridicată. Prin urmare, există temeiuri serioase pentru a considera că problema coproprietătii asupra bunului imobil a fost verificată de instanţa de fond şi considerată inaptă de înfrânge interesul reclamantei în promovarea acţiunii.

Pe de altă parte, această critică nu relevă un viciu al deciziei atacate, ci eventual al încheierii primei instanţe, care nu a făcut obiectul vreunei căi de atac.

A mai susţinut intimata că instanţa de apel nu putea încălca regulile după care funcţionează devoluţiunea în apel din moment ce atât fundamentarea excepţiei, cât şi apărările faţă de aceasta au făcut parte din cadrul procesual. În plus, dacă recurenta a dedus respectivul argument doar ca o apărare de fond, atunci motivul de recurs este în sine lipsit de interes întrucât instanţa de apel nu a analizat pe fond acest argument, el urmând a fi valorificat în urma reluării judecăţii, astfel că nu se poate pretinde nici vreo vătămare generată de omisiunea analizării respectivului argument pe excepţie, fiind mai presus de orice dubiu că pârâtei nu are cum să-i fie opusă (pe fond) autoritatea de lucru judecat a dezlegării (pe excepţie).

În referire la criticile comune formulate de ambii recurenţi vizând soluţia dată excepţiei lipsei de interes prin decizia recurată, intimata a arătat că, din moment ce vizează însăşi acţiunea, chestiunea interesului trebuie raportată la toate circumstanţele şi împrejurările cauzei inclusiv la potenţialele acţiuni ce pot decurge din cauza pendinte, respectiv că este evident că interesul poate consta inclusiv în crearea premiselor promovării unei acţiuni subsecvente prin care să se ajungă la recuperarea măcar în parte a prejudiciului.

În opinia intimatei, art. 1565 alin. (1) din C. civ. nu precizează că hotărârea de admitere a acţiunii revocatorii nu poate genera niciun alt efect în raporturile creditor-terţ, privite distinct ori suprapuse peste raporturile creditor-debitor, astfel că, întreaga construcţie argumentativă a recurenţilor conduce la un rezultat greu de acceptat din punct de vedere juridic şi anume la lăsarea nesancţionată a fraudei la lege.

Mergând pe interpretarea restrictivă a prevederilor Noului C. civ. propusă de aceştia, rezultă că, inclusiv în ipoteza în care s-ar ajunge la constatarea faptului că donaţia s-a făcut diminuând vădit gajul general, beneficiarul liberalităţii nu ar putea fi supus nici măcar la repetiţiunea părţii din preţul imobilului care i-a revenit cu titlu de profit. O atare teză ar proteja dreptul terţului fraudulos care luptă să conserve un câştig clar determinat (certat de lucro captando) în dauna interesul creditorului fraudat care se luptă să nu adâncească o pagubă (certat de damno vitando) şi ar încuraja debitorii să îşi fraudeze creditorii prin mecanismul patentat de pârâţi.

Intimata arată că excedează verificării interesului cenzurarea mijlocului procesual pe care are posibilitatea de a-l folosi pentru a urmări diferenţa încasată de donatară în urma simulacrului de executare silită ce a generat ieşirea bunului din patrimoniul acesteia, respectiv că, nu se poate susţine că obţinerea inopozabilităţii donaţiei nu deschide de principiu, cele două căi identificate în mod just de instanţa de apel: cea pe temeiul îmbogăţirii fără justă cauză şi cea pe temei delictual.

În opinia intimatei, pentru constatarea existenţei interesului este suficientă dovedirea vocaţiei de îndestulare, aceasta fiind probată prin însăşi actele de executare ce confirmă că o parte din valoarea în care a trecut bunul însumând 2.457.148,19 euro se află în posesia donatarei, iar critica potrivit căreia se înfrânge regula potrivit căreia prin admiterea acţiunii terţul dobânditor nu devine el însuşi un debitor al creditorului din acţiunea pauliană nu poate fi primită pentru că s-ar ajunge la concluzia ilogică, că dacă bunul ar fi ieşit din patrimoniul donatarei nu prin vânzare, ci în urma unei calamităţi, iar donatara ar fi încasat contravaloarea poliţei de asigurare, aceasta ar însemna că banca nu mai poate recupera prejudiciul în limita sumei obţinute cu titlu de despăgubire care are natura unei liberalităţi.

Precizează intimata că nu a susţinut niciodată teza că urmare a admiterii acţiunii pauliene va dobândi un nou debitor, ci exclusiv faptul că va fi îndreptăţită să urmărească suma ce a excedat sarcinii şi care ar reveni debitorului pe temeiul unei aplicaţii a subrogaţiei reale cu titlu particular, situaţia de fapt suprapunându-se perfect pe efectul enunţat de teza finală a art. 1565 alin. (1) din C. civ.

Se susţine că se ignoră faptul că dacă sunt constatate îndeplinite condiţiile admiterii acţiunii revocatorii, atunci toată suma încasată de donatară cu titlu de preţ - excedent peste valoarea sarcinii - este deţinută fără titlu, respectiv că, posibilitatea acesteia de a obţine bunul ori valoarea care l-a înlocuit parţial ori total este justificată inclusiv de teza a II-a a art. 1565 alin. (2) teza I din C. civ.

Or, chiar dacă s-ar admite că acest drept se naşte după admiterea acţiunii, de acesta neuzându-se până la acest moment, manifestarea de voinţă poate fi şi una tacită, iar în speţă, atitudinea donatarei care s-a lăsat executată silit la o valoare mult inferioară valorii de piaţă în schimbul diferentei de preţ de 2.457.148,19 euro, trădează în mod neechivoc decizia acesteia de a păstra bunul pentru sine.

În opinia acesteia, recuperarea prejudiciului în maniera descrisă de instanţă este pe deplin compatibilă cu menţinerea executării silite respectiv consolidarea dreptului de proprietate în patrimoniul H. S.R.L.

În ceea ce priveşte critica recurentei C. întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. se arată că intimata a susţinut pe tot parcursul soluţionării cauzei în apel întrunirea condiţiei interesului prin prisma existenţei unei posibilităţi de recuperare măcar în parte a prejudiciului, fără a restrânge prin nicio afirmaţie posibilităţile de acţiune ulterioare admiterii prezentei acţiuni, astfel încât niciuna dintre ipotezele vehiculate de instanţă nu poate fi considerată a depăşi limitele cadrului procesual în apel.

Pe de altă parte, în cauză a operat o devoluţiune integrală a soluţiei privitoare la respingerea excepţiei lipsei de interes.

De asemenea, intimata a susţinut că nu este incidentă o ipoteză care să releve contradictorialitatea considerentelor deciziei recurate, respectiv că instanţa de apel a fost sesizată exclusiv cu verificarea unui interes în promovarea acţiunii ulterior înstrăinării succesive a bunului, iar nu şi cu verificarea admisibilităţii/temeiniciei acţiunilor subsecvente în baza cărora s-ar putea ajunge la recuperarea prejudiciului de la donatară.

De altfel, tranşarea pe calea soluţionării unei excepţii a unei vocaţii concrete (dincolo de vulnerabilizarea deciziei în faţa instanţei de recurs) ar fi putut cauza serioase dificultăţi instanţei de fond, a cărei libertate de apreciere pe chestiuni de fond ar fi fost ştirbită.

Relativ la caracterul actual al interesului aceasta a învederat că simpla împrejurare că acţiunile şi demersurile ce ar putea fi promovate depind de verificarea unora sau a tuturor condiţiilor promovării acţiuni revocatorii nu înseamnă că interesul nu este un actual, deoarece în mod evident, dacă există căi de recuperare - iar acestea au fost indicate de instanţă - există şi interes.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

În ceea ce priveşte criticile recurentei pârâte subsumate motivelor de recurs prevăzute de de dispoziţiile art. 488 pct. 5 şi 6 din C. proc. civ., vizând considerentele deciziei recurate relative la existenţa coproprietăţii asupra bunului imobil donat:

Formulând aceaste critici, recurenta pârâtă a susţinut, printr-un prim argument, nelegalitatea considerentului instanţei de apel privind neatacarea soluţiei de respingere a excepţiei lipsei de interes întemeiată pe împrejurarea caracterului de bun comun al imobilului donat, arătând că, în expunerea raţionamentului său, instanţa de apel a plecat de la premisa eronată că aceasta ar fi argumentat, în faţa primei instanţe de judecată, excepţia lipsei de interes în considerarea calităţii bunului donat de bun comun, concluzionând că, prin încheierea din data de 2 martie 2016, prima instanţă ar fi respins acest argument, cu consecinţa reţinerii eronate a autorităţii de lucru judecat asupra acestei chestiuni litigioase neanalizate.

Aceste susţineri nu pot fi validate.

Astfel, aşa cum corect s-a reţinut în decizia apelată, prin întâmpinarea formulată în prima fază procesuală, la data de 14.04.2015, recurenta pârâtă a invocat excepţia lipsei de interes în formularea acţiunii pauliene, excepţie în susţinerea căreia a arătat, pe de o parte, că bunul donat este bun comun, iar pe de altă parte, că imobilul respectiv este ipotecat în favoarea F. S.A., fiind suspus executării silite.

Instanţa de apel a constatat că prin încheierea de şedinţă de la termenul de judecată din data de 02.03.2016 Tribunalul Bucureşti, soluţionând această excepţie, a analizat exclusiv aspectul vizând existenţa ipotecii asupra imobilului întrăinat, context în care a făcut referire la scopul acţiunii pauliene, precum şi la raporturile pretinse de către reclamantă, faţă de pârâtul B. şi a concluzionat că reclamanta are interes în promovarea acestei acţiuni, acesta constând în folosul patrimonial pe care urmăreşte să îl obţină prin declararea ca inopozabil a contractului de donaţie.

De asemenea, s-a reţinut că prin sentinţa apelată, excepţia lipsei de interes în formularea acţiunii pauliene a fost apreciată ca fiind întemeiată, ca urmare a executării ipotecii, cu consecinţa ieşirii bunului din patrimoniul donatarei.

În considerarea raţionamentului expus de tribunal în cuprinsul celor două acte procedurale analizate, instanţa de apel a concluzionat că prima instanţă nu a analizat, subsecvent verificării condiţiei de exerciţiu a interesului în formularea acţiunii revocatorii, toate argumentele invocate de recurentă în susţinerea acestei excepţii, ci a omis să cenzureze argumentul recurentei pârâte referitor la existenţa coproprietăţii asupra bunului imobil donat, context în care, răspunzând susţinerilor din întâmpinarea la apel formulate de aceeaşi recurentă, la data de 28.07.2017, întemeiate inclusiv pe calitatea de bun comun a bunului înstrăinat, a constatat că, aceasta nu este îndreptăţită la a reitera o atare susţinere prin întâmpinare, ca efect al omisiunii sale de a declara apel împotriva soluţiei de respingere a excepţiei lipsei de interes în formularea acţiunii pauliene (şi deci de a critica omisiunea tribunalului de a analiza excepţia lipsei de interes întemeiată pe existenţa coproprietăţii asupra imobilului donat).

Rezultă aşadar că instanţa de apel nu şi-a construit raţionamentul judiciar pe o premisă greşită, ci a examinat această chestiune litigioasă prin raportare la conţinutul actelor procedurale realizate în cauză de către recurentă, respectiv de prima instanţă.

În consecinţă, este fără suport în considerentele deciziei recurate argumentul recurentei în sensul că prin considerentele deciziei recurate s-a reţinut autoritatea de lucru judecat asupra acestei chestiuni litigioase, în privinţa căreia instanţa de apel a reţinut, fără echivoc, că nu a fost analizată de către prima instanţă.

În acest context, va fi înlăturată şi critica aceleiaşi recurente în sensul că o atare soluţie, care ar viza pretinsa reţinere a autorităţii de lucru judecat nu cuprinde considerentele pe care se sprijină.

A mai susţinut recurenta pârâtă că, în speţă, nu a fost respectat principiul contradictorialităţii şi nici limitele efectului devolutiv al apelului reglementat de art. 477 din C. proc. civ., întrucât, în faţa instanţei de apel, nici apelanta reclamantă, nici instanţa din oficiu, nu a pus în discuţia părţilor existenţa interesului, prin prisma faptului că pârâta ar fi invocat ca temei al acestei apărări starea de coproprietate asupra imobilului şi respingerea acesteia de prima instanţă de fond, iar acest aspect nu rezultă nici din cuprinsul actelor de procedură de la dosarul cauzei şi nici din încheierea de dezbateri.

Analizând aceste susţineri, Înalta Curte reţine că principiul contradictorialităţii presupune faptul că toate elementele procesului trebuie supuse dezbaterii şi discuţiei părţilor, astfel încât acestea trebuie să aibă posibilitatea de a se exprima cu privire la orice element care ar avea legătură cu pretenţia dedusă judecăţii.

Contradictorialitatea se manifestă atât în raporturile dintre părţi, cât şi în raporturile dintre părţi şi instanţa. Astfel, în timp ce părţile au obligaţia de a prezenta situaţia de fapt la care se referă pretenţiile şi apărările lor în mod corect şi complet, fără a denatura sau omite faptele care le sunt cunoscute, precum şi de a îşi expune un punct de vedere propriu faţă de afirmaţiile părţii adverse cu privire la împrejurări de fapt relevante în cauză, instanţei îi revine obligaţia de a dispune citarea părţilor şi comunicarea actelor de procedură între acestea, potrivit legii, de a pune în discuţia lor orice chestiune de drept procesual sau substanţial ori chestiune de fapt, precum şi de a-şi întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.

Or, în speţă, deşi este real că prin cererea de apel, apelanta reclamantă nu a antamat existenţa interesului său în formularea acţiunii pauliene din perspectiva apărării formulate de pârâtă, în prima fază procesuală, vizând calitatea de bun comun a imobilului donat (raportându-se, în mod firesc la statuările primei instanţe care au justificat soluţiile relative la excepţia lipsei de interes în formularea acţiunii pauline, adoptate prin încheierea din 02.03.2016 şi, respectiv prin sentinţa civilă apelată), nu s-ar putea imputa instanţei de apel încălcarea principiului contradictorialităţii şi nici nerespectarea limitelor devoluţiunii în apel.

Aceasta întrucât prin întâmpinarea formulată în apel, recurenta pârâtă a susţinut, în apărare, pe lângă aspectul vizând ieşirea bunului donat din patrimoniul terţului dobânditor ca efect al urmăririi sale silite de către creditorul ipotecar, imposibilitatea declarării inopozabilităţii faţă de aceasta a actului atacat, pretinzând că deţine un drept de proprietate asupra imobilului, respectiv că era în sarcina reclamantei să identifice bunurile proprii ale debitorului său şi să formuleze acţiunea doar în contradictoriu cu acesta ori să solicite partajul asupra acestui bun imobil, anterior înstrăinării lui, aşadar a reiterat şi dezvoltat ambele teze care au justificat în faţa primei instanţe excepţia lipsei de interes invocată de această parte.

Ca urmare, nu s-ar putea reţine că instanţa de apel, dând un răspuns acestei apărări, şi-ar fi întemeiat hotărârea pe aspecte neaduse în dezbatere de către părţile litigante.

Tot astfel, art. 477 din C. proc. civ. dă valoare normativă regulii tantum devolutum quantum apellatum care semnifică faptul că instanţa de apel va fi ţinută să judece în limitele criticilor formulate prin motivele de apel şi a apărărilor din întâmpinare, reluând judecata asupra fondului, dar nu asupra tuturor problemelor de fapt şi de drept invocate în faţa primei instanţe, ci doar cu privire la acelea ce constituie obiect al dezbaterii în apel.

Trebuie observat însă că, în speţă, prin criticile din recurs, recurenta nu tinde la a evidenţia o ipoteză de nelegalitate a raţionamentului instanţei de apel care a statuat în sensul că în lipsa unui apel formulat de pârâtă împotriva încheierii sus menţionate, efectele apelului reclamantei care a vizat sentinţa apelată, nu pot fi extinse asupra unei excepţii pe care prima instanţă, deşi legal învestită, a omis a o analiza, ci, invocând nerespectarea art. 477 din C. proc. civ., aceasta se limitează la a pretinde că excepţia lipsei de interes nu ar fi fost fundamentată pe existenţa stării de coproprietate asupra bunului donat, ci, această chestiune a coproprietăţii a reprezentat doar o apărare de fond.

Subliniind că recursul nu poate fi analizat decât în limitele legalei învestiri a instanţei de recurs cu analiza unor motive de nelegalitate care să evidenţieze, în concret, ipoteze de aplicare greşită a legii raportat la anumite situaţii factuale, astfel că, în speţă, analiza acestei critici de nelegalitate trebuie circumscrisă, în lumina principiului disponibilităţii procesului civil exclusiv susţinerilor recurentei, Înalta Curte constată că acest argument nu poate fi validat, fiind contrar conţinutului actelor de procedură realizate în cauză de către recurentă, din care rezultă, că aceasta a înţeles să fundamenteze lipsa de interes a reclamantei în formularea acţiunii pauliene, susţinând inclusiv calitatea sa de coproprietar al bunului donat, aspect reiterat şi în apel.

Împrejurarea că, în opinia acesteia, chestiunea coproprietăţii asupra bunului donat, reprezintă şi o apărare de fond, nu are aptitudinea de a justifica incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ. în speţă, dat fiind că instanţa de apel s-a limitat la a constata că această chestiune nu a fost deloc analizată de tribunal, în apel nefiind tranşat fondul raportului juridic litigios şi nici aspectul dacă, un atare argument poate reprezenta o apărare de fond. Aceasta întrucât, nefiind incidentă o nulitate necondiţionată şi expresă, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 175 alin. (1) din C. proc. civ., astfel că pentru a fi incidentă sancţiunea nulităţii deciziei recurate, era necesar ca recurenta să justifice vătămarea procesuală care i-a fost produsă - condiţie care, în speţă, raportat la circumstanţele particulare ale cauzei anterior reliefate, nu este îndeplinită, câtă vreme nu rezultă din actele dosarului că instanţa şi-ar fi depăşit atribuţiile, ci, dimpotrivă, a soluţionat apelul în limitele învestirii.

Criticile subsumate motivelor de recurs formulate de recurenta pârâtă prevăzute de art. 488 pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., respectiv criticile formulate de recurentul pârât, care vizează soluţia adoptată în apel în ceea ce priveşte existenţa interesului reclamantei în continuarea demersului său judiciar, în condiţiile înstrăinării bunului donat din patrimoniul terţului dobânditor, au, de asemenea, caracter nefondat.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte precizează că dată fiind similitudinea criticilor şi a motivelor de recurs înfăţişate de cei doi recurenţi, urmează ca acestora să li se răspundă, prin următoarele argumente comune:

Recurenta pârâtă pretinde că, în speţă, instanţa de apel a realizat o greşită analiză a elementelor necesar a fi îndeplinite referitoare la interes - personal, legitim si actual- pentru ca acesta să fie justificat în prezenta cauză, apreciind în mod nelegal că efectele admiterii acţiunii pauliene exced posibilităţii prevăzute de lege, în cazul admiterii cererii - aceea de a se urmări bunul înstrăinat prin actul declarat inopozabil.

Totodată, recurentul pârât a invocat că decizia recurată cuprinde o interpretare proprie a definiţiei interesului şi a efectelor acestuia, precum şi a dispoziţiilor art. 1562 C. civ.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 33 din C. proc. civ. interesul acţiunii în justiţie este reprezentat de avantajul, folosul practic, pe care-l speră reclamantul în urma câştigării procesului.

Pentru a stabili dacă o parte are interes în exercitarea acţiunii civile, instanţa trebuie să prefigureze beneficiul pe care aceasta l-ar obţine în ipoteza admiterii formei procedurale exercitate.

Astfel, interesul, înţeles ca o condiţie de exerciţiu a acţiunii civile, nu are în vedere interesul material sau moral care formează substanţa dreptului subiectiv, ci justificarea de a invoca şi a urmări pe calea demersului judiciar promovat un anumit folos practic, factual sau juridic (în sensul unor repercusiuni pozitive asupra drepturilor şi obligaţiilor legale ale reclamantului) şi trebuie să fie constatat de instanţă, în mod nemijlocit, în fiecare cauză, ţinând seama de circumstanţele proprii, specifice obiectului dedus judecăţii.

În speţă, reclamanta a învestit prima instanţă cu o acţiune pauliană prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi D., declararea inopozabilităţii contractului de donaţie autentificat sub nr. x/19.12.2013 de B.N.P. E..

Înalta Curte reţine că potrivit art. 1562 din C. civ. acţiunea pauliană reprezintă un mecanism juridic de protecţie conferit de lege creditorilor, în virtutea dreptului lor de gaj general, ce poate fi utilizat de creditor pentru a-şi conserva dreptul de gaj general şi care nu asigură acestuia un drept real asupra bunurilor debitorului privite în individualitatea lor. Astfel, prin intermediul acţiunii pauliene, creditorul urmăreşte sancţionarea eventualei fraude a terţului achizitor sau a îmbogăţirii fără just temei a acestuia, acţiunea revocatorie având natura unei acţiuni personale.

Rezultă că în cazul acţiunii pauliene, interesul creditorului reclamant trebuie raportat la nevoia de conservare a patrimoniului debitorului pârât în vederea obţinerii, ulterior, a prestaţiei pe care acesta, debitorul, i-o datorează.

Ca atare, interesul în formularea/continuarea acţiunii pauliene nu trebuie limitat la verificarea posibilităţii executării silite a bunului, ca efect al admiterii cererii de constatare a inopozabilităţii actului juridic pretins fraudulos, aşa cum se invocă în recurs, ci, trebuie raportat la scopul acestui mijloc procesual - repararea prejudiciului înregistrat de reclamant prin încheierea actului pretins fraudulos şi la aptitudinea acestuia de a proteja interesele creditorului.

Aceasta întrucât acţiunea pauliană îşi găseşte temeiul în dreptul de creanţă - drept personal al creditorului faţă de debitorul său - şi are ca obiect protecţia dreptului de gaj de care poate dispune primul asupra patrimoniului celui de al doilea.

În acest sens, deşi este real că actul atacat de creditor, prin care se transferă proprietatea unui bun determinat, nu devine nul prin admiterea acţiunii pauliene, ci rămâne valabil între debitor şi terţul dobânditor, trebuie observat că soluţia inopozabilităţii presupune că actul juridic fraudulos nu va produce efecte în raportul dintre creditorul reclamant şi terţul pârât, în sensul că primul se va comporta ca şi cum actul nu s-ar fi încheiat, respectiv bunul transmis prin încheierea actului respectiv nu ar fi ieşit niciodată din patrimoniul debitorului; o atare consecinţă nu echivalează însă cu recunoaşterea, în favoarea creditorului, a unui drept real asupra bunului înstrăinat prin actul fraudulos şi nici cu o încuviinţare a unei executări silite a acestuia.

În acest context, cât timp actul pretins fraudulos şi vătămător continuă să existe şi să producă efecte juridice, între părţile acestuia, este eronată susţinerea din recurs în sensul că interesul reclamantei devine unul ipotetic, incert, lipsit de actualitate ca efect al imposibilităţii urmăririi bunului ieşit din patrimoniul terţului dobânditor, în realitate, pentru satisfacerea condiţiei interesului actual fiind necesară constatarea faptului că titularul cererii nu este lipsit de orice beneficiu din promovarea acţiunii pauliene.

Astfel, excluderea interesului de a exercita acţiunea pauliană pentru că beneficiul rezultat din soluţionarea pe fond acesteia este doar "factual" sau pentru că există numai o "şansă de obţinere a beneficiului" sau o oportunitate, iar nu o certitudine absolută, indiferent de evenimentele viitoare, ar echivala cu o îngrădire nepermisă a dreptului reclamantei de acces la justiţie, contrară art. 6 din CEDO.

Recurenta pârâtă a pretins că, odată ieşit imobilul din patrimoniul subdobânditoarei, ca efect al executării ipotecii instituite asupra acestuia, de către un alt creditor, reclamanta nu mai justifică un interes actual în continuarea acţiunii pauline, întrucât, în opinia acesteia, acţiunea pauliană admisă vizează, în mod exclusiv, bunul înstrăinat prin actul declarat inopozabil, iar nu patrimoniul terţului dobânditor, care nu devine, el însuşi, un debitor al creditorului din acţiunea pauliană (şi, din acest motiv, nu poate fi urmărit personal de către creditorul din acţiunea pauliană, adică nu i se poate atrage răspunderea personală).

Or, nici acest argument nu poate susţine nelegalitatea deciziei recurate, în considerentele deciziei recurate nefiind inserat un raţionament care să întemeieze atare premisă - aceea că prin admiterea acţiunii pauliene terţul dobânditor ar deveni, el însuşi debitor al creditorului din acţiunea pauliană.

Înalta Curte reţine, totodată, că potrivit art. 1565 alin. (1) din C. civ., simpla formulare a acţiunii pauliene nu are drept consecinţă indisponibilizarea bunului înstrăinat, astfel că între data dobândirii bunului, de către subdobânditor, şi data pronunţării hotărârii de admitere a acţiunii revocatorii, acesta poate fi înstrăinat sau executat silit.

Legiuitorul nu a reglementat însă situaţia specială în care bunul iese din patrimoniul dobânditorului, fiind înstrăinat sau executat silit, anterior soluţionării acţiunii pauliene, către un subdobânditor, cum este cazul în speţă, şi nici situaţia în care terţul subdobânditor ar fi la adăpost de acţiunea pauliană.

Cu toate acestea, art. 1565 alin. (2) din C. civ. instituie un drept de opţiune în favoarea terţului căzut în pretenţii, în acţiunea pauliană, între a efectua plata către creditorul reclamant şi a abandona bunul în mâinile acestuia.

Aşadar, este corectă aprecierea instanţei de apel în sensul că, interesul reclamantei în continuarea acţiunii pauline nu poate fi negat ca urmare a constatării imposibilităţii urmăririi bunului înstrăinat, însuşi legiuitorul permiţând ca repararea prejudiciului cauzat creditorului prin însărăcirea frauduloasă a debitorului să poată fi realizată inclusiv prin plata unei sume de bani egală cu acest prejudiciu de către terţul care a înstrăinat bunul.

În plus, inopozabilitatea faţă de creditor a actului fraudulos încheiat de debitor operează numai în limitele valorii creanţei, astfel că, în ipoteza în care valoarea creanţei este mai mică decât a bunului, inopozabilitatea va fi doar parţială, până la concurenţa creanţei creditorului.

Rezultă, aşadar, că de esenţa acţiunii pauliene nu este executarea bunului înstrăinat, aşa cum pretind recurenţii.

Se impune, de asemenea, observat că, nici norma legală anterior evocată şi nici art. 1652- 1563 din C. civ. nu condiţionează exercitarea acţiunii pauliene de existenţa bunului în patrimoniul terţului subdobânditor, pe tot timpul procedurii judiciare şi nici de pasivitatea altor creditori ai aceluiaşi debitor (fiind posibil ca tocmai o atare ipoteză să justifice opţiunea dobânditorului de a "păstra" fictiv bunul înstrăinat, ulterior admiterii acţiunii).

Tot astfel, legea nu prevede ca exprimarea dreptului de opţiune de către terţul dobânditor să fie realizată într-o anumită formă sau anterior soluţionării acţiunii pauliene, astfel că, deşi este real că declararea inopozabilităţii reprezintă, în principiu, o ficţiune juridică ce permite, de principiu, urmărirea bunului înstrăinat prin actul fraudulos fără a mai fi nevoie de "întoarcerea" acestuia în patrimoniul debitorului, nu se poate aprecia că, în cazul ieşirii bunului din patrimoniul primului dobânditor, indiferent de modalitatea în care se realizează transferul dreptului de proprietate, creditorul nu are posibilitatea de a continua acţiunea începută, îndreptată împotriva acestuia, solicitând sancţionarea fraudei la încheierea actului ce se solicită a fi declarat inopozabil şi de a aprecia cu privire la modalitatea cea mai adecvată în care urmează să acţioneze, în viitor, ca urmare a soluţionării acţiunii revocatorii pentru repararea prejudiciului încercat.

Aşa cum corect s-a statuat prin decizia civilă recurată, potrivit regimului său juridic actual, acţiunea pauliană nu se îndreaptă cu precădere împotriva debitorului, ci împotriva terţului cu care debitorul a încheiat actul, care, deşi, în temeiul actului pretins fraudulos, devine titularul unui drept de proprietate, ca efect al declarării inopozabilităţii acestuia, va fi nevoit să suporte riscul de a fi privat de acest bun în limitele însărăcirii creditorului, sau, după caz, de suma de bani egală cu prejudiciul încercat de creditor.

Or, analiza condiţiilor impuse de lege pentru declararea unui act juridic ca inopozabil nu poate fi realizată decât sub condiţia învestirii instanţei cu o atare acţiune, înăuntrul termenului de prescripţie, iar în ipoteza încheierii unui act subsecvent de înstrăinare, sub condiţia constatării fraudei primului dobânditor.

În consecinţă, în considerarea naturii dreptului valorificat prin formularea acţiunii pauliene, analiza cerinţei interesului trebuie raportată la efectele admiterii acesteia de către instanţa de judecată, anume declararea actului juridic atacat ca fiind inopozabil faţă de creditorul care a introdus acţiunea, astfel că interesul în continuarea acţiunii pauliene nu poate exclude ca folosul urmărit să vizeze crearea premiselor promovării unei/unor acţiuni subsecvente prin care să se obţină recuperarea prejudiciului.

Cum obligaţia şi responsabilitatea terţului dobânditor pot avea la bază atât delictul debitorului, cât şi propriul delict sau îmbogăţirea nedreaptă a terţului, iar, în speţă, prin acţiunea pauliană, reclamanta a pretins că pârâţii, membrii ai aceleiaşi familii, au procedat la un transfer fraudulos al bunului donat, incidenţa unei ipoteze caracterizate prin aceea că urmărirea şi valorificarea bunului înstrăinat nu mai sunt posibile, nu exclude ci, dimpotrivă, poate da naştere unei obligaţii de a repara prejudiciul încercat de reclamant, ca efect al ieşirii bunului din patrimoniul donatarei, prin acţiunea sau inacţiunea părţilor actului pretins fraudulos, astfel că împrejurarea că, în cauză, reclamanta s-a limitat, având în vedere situaţia bunului existentă la momentul sesizării instanţei, la a solicita inopozabilitatea donaţiei, nu are aptitudinea de a susţine concluzia că interesul reclamantei în acţiunea pauliană şi cercetarea fraudei, în prezentul cadru procesual a încetat a mai fi actual.

În acest context, o atare împrejurare de fapt - executarea silită a bunului - nu numai că nu poate susţine lipsa unui folos practic prin formularea acţiunii pauliene ci, justifică verificarea condiţiilor impuse de lege pentru admiterea acesteia.

În acest caz, interesul judiciar trebuie considerat actual de vreme ce folosul urmărit prin formularea acţiunii pauliene - conservarea dreptului de gaj general continuă să subziste.

În alţi termeni, înstrăinarea/executarea silită a bunului transmis prin actul pretins fraudulos nu lipseşte de interes actual demersul judiciar al reclamantei, care are, în acest caz, posibilitatea de a cere, chiar pe calea unui alt proces, declararea ca inopozabile a actelor juridice ulterioare celui ce se solicită a fi declarat inopozabil, care au avut drept consecinţă transferul proprietăţii, sau chiar a celor prin care au fost constituite garanţiile care au condus la ieşirea bunului din patrimoniul terţului subdobânditor, respectiv poate formula o altă acţiune, grefată pe acţiunea pauliană sau pe condiţiile constatate ca fiind îndeplinite ale acesteia, prin care să pretindă atragerea răspunderii donatarei pentru prejudiciul încercat.

În toate aceste situaţii, subzistă un beneficiu factual şi personal al reclamantei, iar acceptarea interpretării excesiv de restrânse a noţiunii de interes de a exercita acţiunea, (care este înainte de orice un instrument pentru eliminarea acţiunilor şicanatoare sau false), aşa cum pretind recurenţii, ar echivala cu a accepta că interesul formulării acţiunii pauliene sau al continuarii acesteia nu poate exista decât în ipoteza în care aceasta ar fi admisă, întrucât dacă rezultatul ar fi defavorabil, nu există niciun interes. Or, condiţia de exerciţiu a acţiunii a interesului care impune ca acţiunea să poată aduce un beneficiu reclamantei este distinctă de cea vizând existenţa însăşi a dreptului subiectiv.

Într-adevăr, în speţă, elementele aflate la dispoziţia instanţei nu evidenţiază faptul că reclamanta ar fi iniţiat demersuri în vederea înlăturării, în condiţiile legii, a efectelor juridice deja produse de executarea silită a ipotecii şi nici pentru repararea eventualelor prejudicii produse prin această executare silită.

Cu toate acestea, în acord cu instanţa de apel, Înalta Curte apreciază că interesul reclamantei în a solicita inopozabilitatea actului juridic contestat subzistă independent de modalitatea de soluţionare a disputei dintre părţi, întrucât schimbarea circumstanţelor care puteau fi prefigurate la momentul sesizării instanţei cu acţiunea revocatorie nu are aptitudinea de a lipsi reclamanta de posibilitatea de a recurge la remedii procedurale subsecvente soluţionării acţiunii pauliene, cum sunt cele la care se face trimitere în decizia civilă recurată, pentru a obţine protecţia dreptului său de gaj general.

Astfel, contrar argumentelor din recurs, aceste posibile mijloace procedurale nu semnifică un interes potenţial şi incert în continuarea demersului din prezenta cauză, ci, dimpotrivă, confirmă finalitatea practică, din punct de vedere juridic, a continuării acestui demers procesual, în concordanţă cu scopul şi "profitul" acestei cereri.

A mai susţinut recurenta pârâtă că, în măsura în care bunul a ieşit din patrimoniul terţului dobânditor, creditorul nu îl poate urmări silit, personal, pe acesta, ci obligaţia terţului dobânditor faţă de creditorul din acţiunea pauliană se poate naşte în mod direct, doar ca urmare a activării mecanismului prevăzut de art. 1565 alin. (2) din C. civ., respectiv doar în situaţia în care acesta, fiind suspus riscului de a-i fi urmărit silit bunul dobândit, iar această posibilitate este reală (adică bunul încă se afla în patrimoniul său), alege să îi plătească creditorului, o sumă reprezentând prejudiciul suferit, însă, o asemenea posibilitate, nu poate fi asemănată cu efectul specific acţiunii pauliene, în lipsa manifestării de voinţă a terţului şi, mai mult, a declarării ca inopozabil a actului, înainte de înstrăinarea bunului din patrimoniul terţului.

O atare construcţie juridică ignoră însă faptul că intentarea acţiunii revocatorii nu are ca efect stingerea creanţei titularului acţiunii, ci numai asigură condiţiile necesare pentru valorificarea acesteia, fiind o acţiune prin care se tinde la a se obţine repararea prejudiciului, astfel că interesul în continuarea acţiunii pauline nu poate fi subordonat voinţei ţerţului dobânditor, care, procedând la înstrăinarea bunului sau neopunându-se la executarea sa silită şi alegând să dobândească diferenţa de valoare rezultată ca efect al scăderii creanţei garantate cu ipotecă din valoarea bunului dobândit, nu ar putea pretinde că, în lipsa opţiunii sale, anterior soluţionării acţiunii pauliene şi declarării inopozabilităţii actului, demersul creditorului devine lipsit de interes, pentru că s-ar ajunge ca, prin simpla sa manifestare de voinţă, care tinde la protejarea propriilor sale interese patrimoniale, un drept la acţiune, recunoscut de lege creditorului să nu poată fi exercitat.

Tot astfel, pretinzând că întrucât bunul a fost înstrăinat unui terţ, care nu este parte în proces, efectul acţiunii pauliene nu se poate produce faţă de acesta şi prin urmare, cererea nu poate fi admisă, dat fiind că, în materia acţiunii pauliene nu joacă regula resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis şi nici quod nullum est nullum producit effectum, specifice numai nulităţii actelor juridice, astfel că în măsura în care bunul a ieşit din patrimoniul dobânditorului acţiunea pauliană nu poate fi admisă decât dacă este îndreptată (şi) împotriva subdobânditorului, recurenţii pârâţi nu afirmă lipsa de interes a creditorului în continuarea acţiunii revocatorii împotriva debitorului său şi a terţului dobânditor, acest argument tinzând, în realitate, la circumstanţierea unei condiţii de admisibilitate a acţiunii pauliene a cărei analiză excede însă prezentului cadru procesual, în care pot fi analizate exclusiv chestiunile ce vizează interesul reclamantei în continuarea acţiunii pauliene.

De altfel, de vreme ce executarea silită a bunului s-a realizat doar ulterior sesizării instanţei, fiind independentă de voinţa reclamantei, nu se poate imputa acesteia din urmă omisiunea de a stabili complet cadrul procesual subiectiv şi obiectiv, la data formulării cererii de chemare în judecată, pentru a se susţine că acţiunea a devenit lipsită de interes, ca efect al ieşirii bunului din patrimoniul donatarei, aşa cum nefondat pretind recurenţii.

O altă susţinere a recurenţilor vizează faptul că interesul în formularea acţiunii nu poate fi dedus din perspectiva unor potenţiale acţiuni/demersuri pe care aceasta le-ar putea declanşa ulterior prezentei pricini, dar care ar depinde de eventuala soluţionare (favorabilă sau chiar defavorabilă) a prezentei cauze, respectiv că o astfel de soluţie nu poate fi la îndemâna reclamantei, atâta vreme cât acest bun a fost ipotecat în favoarea altui creditor şi adjudecat la licitaţie publică de către un terţ, iar executarea silită este o procedură reglementată de lege, publică şi desfăşurată în maximă stricteţe şi transparenţă, caz în care creditoarea avea posibilitatea să atace procesul-verbal de adjudecare şi distribuire a sumelor pe calea unui proces separat şi nu în cadrul procesual existent.

Or, analiza cerinţei interesului în continuarea acţiunii pauliene nu permite instanţei ca, în prezentul cadru procesual, să poată specula asupra îndreptăţirii reclamantei de a se îndestula din diferenţa de preţ, rezultată în urma adjudecării imobilului, consemnată pe numele donatarei şi nici asupra posibilităţii contestării sau întoarcerii executării silite sau a temeiniciei posibilelor demersuri avute la îndemână de reclamantă pentru repararea prejudiciului încercat, întrucât, s-ar ajunge, nepermis, la nesocotirea atât a principiului disponibilităţii procesului civil, cât şi regulilor care guvernează devoluţiunea în apel.

Cum soluţionarea unui mijloc de apărare cum este excepţia lipsei de interes, nu presupune, ci, dimpotrivă, exclude cercetarea pe fond a unui raport juridic litigios, în mod corect a apreciat instanţa de apel că îndreptăţirea reclamantei de a obţine reparaţia prejudiciului prin intermediul acestor mijloace subsecvente reprezintă aspecte care exced limitelor în care a învestită şi pentru lămurirea cărora cadrul procesual nu este cel adecvat.

De altfel, aceste argumente ignoră faptul că interesul în declanşarea, respectiv continuarea acţiunii pauline nu poate fi limitat la analiza posibilităţii executării silite a bunului ci, verificarea acestei condiţii de exerciţiu a acţiunii reclamantei se impune a fi raportată la natura şi efectele acţiunii revocatorii, anterior relevate respectiv la sancţionarea fraudei la încheierea actului ce se solicită a fi declarat inopozabil şi repararea prejudiciului înregistrat de reclamant prin încheierea acestuia.

De asemenea, câtă vreme instanţa de apel face trimitere neechivocă la posibilitatea reclamantei de a se îndestula, fie şi parţial, din suma consemnată la dispoziţia pârâtei-donatare D., în considerarea unor acţiuni subsecvente litigiului pendinte identificate ca atare - declararea ca inopozabile şi a operaţiunilor juridice ulterioare, acţiunea în răspundere civilă delictuală a donatarei în limita valorii bunului sau în limita, totală sau parţială, a sumei consemnate la dispoziţia pârâtei-donatare, sau acţiunea întemeiată pe îmbogăţirea fără just temei acesteia (demersuri procesuale grefate pe aspectele rezultate din analiza pe fond a condiţiilor acţiunii pauliene atragerea răspunderii), respectiv la posibilitatea acesteia de a contesta urmărirea silită a imobilulu - nu poate fi validat argumentul recurentei pârâte vizând omisiunea instanţei de apel de a identifica, în concret, demersurile pe care banca le-ar putea declanşa pentru acoperirea prejudiciului pretins, dar care să depindă de soluţia (favorabilă sau defavorabilă) din prezenta cauză.

Nefondată este şi susţinerea recurentei pârâte circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ. vizând încălcarea limitelor devoluţiunii apelului, stabilite conform art. 477 alin. (1) din C. proc. civ., ca efect al reţinerii existenţei interesului în continuarea demersului judiciar al reclamantei, prin prisma unor potenţiale acţiuni/demersuri judiciare ale acesteia împotriva terţului dobânditor.

Un atare argument, deşi subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ. se regăseste şi în cererea de recurs formulată de recurentul pârât, acesta pretinzând că, deşi cererea de apel a intimatei reclamante a avut drept motiv faptul că instanţa de fond nu a dat atenţia cuvenită circumstanţelor în care s-a derulat executarea silită, precum şi faptul că nu s-a verificat un posibil excedent rezultat în urma executării silite, instanţa de apel, deşi nu a găsit întemeiate aceste motive de apel, a admis apelul, în baza unor teorii proprii, apreciind că instanţa de fond a greşit pentru că nu a făcut o suficientă cercetare a fondului.

Cum acest argument tinde la a evidenţia o ipoteză de nelegalitate ce vizează nerespectarea principiului disponibinilităţii procesului civil şi a limitelor devoluţiunii în apel, va fi analizat din perspectiva aceluiaşi motiv de casare, în aplicarea prevederii înscrise în art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată, procedând la verificarea cuprinsului cererii de apel, că reclamanta a susţinut nelegalitatea sentinţei civile apelate făcând referire atât la suspiciunile sale vizând modalitatea în care s-a ajuns la executarea silită a bunului donat, dar şi la faptul că interesul său subzistă inclusiv în situaţia în care bunul nu mai poate fi urmărit în mod nemijlocit atâta timp cât consecinţa înlăturării opozabilităţii donaţiei deschide posibilitatea urmăririi donatarei, respectiv că prima instanţă a ignorat faptul că obligaţia terţului poate fi executată (în limita fracţiunii gratuite a actului) prin echivalent, precizând, totodată, că nu există nicio raţiune pentru a refuza creditorului obţinerea unui titlu pe calea acţiunii revocatorii împotriva terţului care se află în imposibilitatea culpabilă de a nu mai putea restitui bunul.

Aşadar, prin criticile formulate, apelata a pretins existenţa interesului său actual în continuarea acţiunii pauliene, făcând trimitere la scopul acţiunii formulate, dar şi la mijloacele procesuale avute la îndemână pentru realizarea creanţei, astfel că, era în sarcina instanţei de apel să procedeze la analiza legalităţii şi temeiniciei hotărârii apelate prin prisma acestor fapte şi circumstanţe particulare, pentru a determina efectele juridice ale acestora, din perspectiva caracterului actual al interesului reclamantei în continuarea acţiunii pauliene.

O atare analiză, nu are valenţa depăşirii limitelor devoluţiunii stabilite prin cererea de apel, după cum, validarea parţială a acestor argumente, prin trimiterea la circumstanţele concrete care aveau aptitudinea de a releva prezenţa interesului părţii reclamante raportat la cadrul procesual concret nu are semnificaţia încălcării principiului disponbilităţii procesului civil.

Nefondate sunt şi criticile ce se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ. vizând contradictorialitatea considerentelor pe care se sprijină soluţia pronunţată în ceea ce priveşte cerinţa interesului reclamantei în continuarea acţiunii pauliene (invocată de recurenta pârâtă), respectiv omisiunea instanţei de apel de a analiza condiţia interesului raportat la situaţia factuală existentă în cauză, din perspectiva actualităţii acestuia (invocată de recurentul pârât).

Astfel, art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. impune ca hotărârea, în considerente, să menţioneze obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinute de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Procedând la verificarea îndeplinirii acestei obligaţii de către instanţa de apel, Înalta Curte constată că hotărârea instanţei de apel este temeinic motivată, atât în fapt, cât şi în drept. Astfel, deşi în ceea ce priveşte situaţia de fapt, instanţa de apel a confirmat că tot ceea ce a reţinut prima instanţă corespunde realităţii, în privinţa condiţiei de exerciţiu a interesului în continuarea acţiunii pauliene, instanţa de apel a reţinut că aceasta continuă să fie îndeplinită, inclusiv în ipoteza executării silite a bunului imobil donat, context în care a făcut trimitere la natura şi scopul acţiunii pauliene, precum şi la mijloacele procesuale la care poate apela reclamanta pentru realizarea interesul de recuperare a creanţei.

Contrar susţinerilor din recursul pârâtului, instanţa de apel, dispunând admiterea apelului declarat de apelanta-reclamantă şi anularea hotărârii primei instanţe, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare, a reanalizat caracterul actual al interesului reclamantei în continuarea acţiunii pauliene, reţinând că prima instanţă a stabilit în mod greşit că interesul a încetat să fie actual odată cu executarea silită a bunului donat, ignorând faptul că acţiunea revocatorie nu sancţionează un drept real şi nici nu este o măsură de executare silită, respectiv, că prin admiterea acţiunii pauliene, în temeiul art. 1565 alin. (1) din C. proc. civ., actul atacat este declarat inopozabil faţă de creditorul care a avut iniţiativa declanşării demersului judiciar, acesta urmând să fie plătit din preţul bunului urmărit, scop în realizarea căruia este îndreptăţit să apeleze inclusiv la alte mijloace procedurale, chiar subsecvente prezentei acţiuni, mijloace procedurale al căror exerciţiu impune analiza pe fond a condiţiilor acţiunii pauliene.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a răspuns, în limitele cadrului procesual în care a fost învestită criticilor de nelegalitate şi netemeinicie învocate, că a ascultat în mod real concluziile părţilor şi a prezentat argumentele principale care au justificat soluţia conform căreia există interes în continuarea acţiunii pauliene, fiind în acest fel respectate dezideratele jurisprudenţei C.E.D.O. referitoare la motivarea hotărârilor judecătoreşti.

Totodată, împrejurarea reţinută de către instanţa de apel, în sensul că apelanta reclamantă şi-a arătat interesul în urmărirea, în tot sau în parte, a sumei încasate de către terţul dobânditor, în urma înstrăinării silite a bunului, urmată de statuarea în sensul că nu se poate tranşa, în prezentul cadru procesual, chestiunea vocaţiei concrete a băncii reclamante de a urmări aceeaşi sumă de bani nu are semnificaţia unei motivări oscilante şi contradictorii, aşa cum, nefondat, susţine recurenta pârâtă.

Astfel, în speţă, aşa cum rezultă neechivoc din considerentele deciziei civile recurate, prin expunerea acestui raţionament, instanţa de apel, raportându-se la argumentele invocate de părţile litigante cu interese contrare, nu a făcut altceva decât să evidenţieze aceste argumente şi să le răspundă, în limitele impuse de cadrul procesual limitat la analiza cerinţei interesului actual al reclamantei în continuarea acţiunii pauline.

Contrar susţinerilor recurentei pârâte, Înalta Curte constată că instanţa de apel şi-a expus argumentat raţionamentul juridic şi a răspuns de o manieră logică şi coerentă aspectelor de fapt şi de drept supuse dezbaterii judiciare în apel, hotărârea recurată îndeplinind cerinţele impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Aprecierea recurenţilor în sensul că motivarea instanţei de apel ar fi trebuit să fie mult mai aplicată pe datele concrete ale speţei, nu se justifică raportat la considerentele inserate în cuprinsul deciziei recurate, aceştia neputând pretinde, pentru argumentele deja prezentate anterior, că, deşi în speţă, analiza ce s-a impus a fi realizată în apel, trebuia circumscrisă exclusiv aspectului caracterului actual al interesului în continuarea acţiunii pauliene, aşadar la verificarea subzistenţei beneficiului urmărit prin acest demers procesual, în expunerea raţionamentului său, instanţa de apel ar fi trebuit să analizeze caracterul fondat sau nu al posibilelor demersuri avute de reclamantă la îndemână pentru a obţine repararea prejudiciului pretins.

Pentru aceste considerente, care nu relevă incidenţa motivelor de recurs invocate de recurenţi, recursurile declarate de pârâţii C. şi B. împotriva deciziei civile nr. 278 A din 22 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, vor fi respinse ca nefondate.

Având în vedere faptul că, la acest moment procesual, nu se poate tranşa definitiv asupra culpei procesuale a părţilor şi nici a îndreptăţirii acestora la a pretinde obligarea părţii căzute în pretenţii la plata cheltuielilor de judecată, pricina nefiind soluţionată în fond, rămâne în sarcina instanţei de rejudecare să analizeze cererea recurentului pârât având ca obiect obligarea intimatei reclamante la suportarea cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de pârâţii C. şi B. împotriva deciziei civile nr. 278 A din 22 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 1 iulie 2020.