RCA liability damages: start of limitation period upon identification of insurer and fault via criminal proceedings

Şedinţa publică din data de 01 iulie 2020

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bistriţa-Năsăud, secţia a II -a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 20 iunie 2017, sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii C. S.A, în calitate de asigurător de răspundere civilă şi D., în calitatea de persoană responsabilă pentru producerea accidentului (intervenient forţat, conform art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România), solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa:

1. să fie obligată pârâta la plata, în favoarea reclamantului A., a sumei de 636,86 RON şi a sumei de 12.783,70 euro, în echivalent RON la data plăţii, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material suferit ca urmare a accidentului rutier din data de 02.09.2012;

2. să fie obligată pârâta la plata, în favoarea reclamantului A., a sumei de 75.000 RON, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a accidentului rutier din data de 02.09.2012;

3. să fie obligată pârâta la plata, în favoarea reclamantei B., a sumei de 216 RON şi a sumei de 12.517,40 euro, în echivalent RON la data plăţii, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material suferit ca urmare a accidentului rutier din data de 02.09.2012;

4. să fie obligată pârâta la plata, în favoarea reclamantei B., a sumei de 300.000 RON, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a accidentului rutier din data de 02.09.2012;

5. să fie obligată pârâta la plata, în favoarea reclamanţilor, a penalităţilor de întârziere de 0,2% pe zi din sumele indicate anterior, de la data de 05.06.2015 (data expirării celor 3 luni în care asigurătorul trebuia să răspundă la cererea de despăgubire formulată de reclamanţi) şi până la data plăţii efective şi integrale a debitelor principale;

6. să fie obligată pârâta la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu (taxa de timbru, onorariu avocaţial, onorariu expert etc.).

Prin încheierea din 26 iulie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia a II a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în baza art. 200 alin. (2) C. proc. civ. a constatat necompetenţa materială-funcţională a acestei secţii şi, în consecinţă, a trimis dosarul pentru competentă soluţionare secţiei I Civile a Tribunalului Bistriţa Năsăud.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 727/F din 25 iulie 2018 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, secţia I civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2017, a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâta C. S.A.

Totodată, a fost admisă, în parte, cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. şi cu intervenienţii forţaţi D. şi S.C. E. S.R.L. şi, în consecinţă, pârâta a fost obligată să plătească reclamantului A. suma de 637 RON cu titlu de daune materiale şi suma de 10.000 RON, cu titlu de daune morale, precum şi penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere, începând cu data de 05.06.2015 şi până la plata efectivă a despăgubirii, iar reclamantei B. suma de 216 RON cu titlu de daune materiale şi suma de 40.000 RON, cu titlu de daune morale, precum şi penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere, începând cu data de 05.06.2015 şi până la plata efectivă a despăgubirii.

Au fost respinse, ca neîntemeiate, restul pretenţiilor formulate de reclamanţi.

De asemenea, pârâta a fost obligată să plătească reclamantei B. suma de 1.825 RON, iar reclamantului A. suma de 655 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia nr. 61/A din 27 martie 2019, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis, în parte, apelul declarat de reclamanţii A. şi B., împotriva sentinţei civile nr. 727/F din 25 iulie 2018 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, secţia I civilă, pe care a schimbat-o, în parte, cu privire la cuantumul daunelor morale acordate reclamanţilor, care au fost stabilite astfel:

- în favoarea reclamantei B., suma de 15.000 euro, în echivalent în RON la cursul BNR din ziua plăţii, în loc de suma de 40.000 RON;

- în favoarea reclamantului A., suma de 5.000 euro, în echivalent în RON la cursul BNR din ziua plăţii, în loc de suma de 10.000 RON.

Au fost menţinute restul dispoziţiilor din sentinţa apelată.

A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta C. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe.

Totodată, a fost obligată intimata C. S.A. să plătească apelanţilor suma de 4.124 RON, cheltuieli de judecată în apel.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Cluj a declarat recurs pârâta C. S.A.

În cuprinsul cererii de recurs, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., pârâta a formulat următoarele critici:

- Hotărârea atacată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune;

În acest sens, recurenta consideră că argumentele instanţei de apel sunt lipsite de fundament logic şi juridic, fiind interpretate şi aplicate greşit dispoziţiile art. 2528 C. civ., care determină data de la care începe să curgă termenul de prescripţie;

În opinia recurentei, dreptul material la acţiune al reclamanţilor era prescris la data introducerii cererii de chemare în judecată, acesta începând să curgă de la data de 2 septembrie 2012 (data producerii accidentului), întrucât chiar din momentul în care titularii cererii au cumpărat biletele pentru ruta Spania - România, aşadar inclusiv la momentul producerii accidentului aceştia, în calitate de pasageri ai autocarului cu numărul de înmatriculare x cunoşteau care este societatea cu care au încheiat contractul de transport, respectiv E. S.R.L., astfel că puteau să depună diligenţele necesare pentru a afla asigurătorul la care era încheiată poliţa de asigurare RCA pentru autocarul implicat în accident, având în vedere că se pot realiza interogări în baza de date CEDAM disponibilă pe site-ul Autorităţii de Supraveghere Financiară.

În acest context, susţine recurenta că, în mod eronat s-a apreciat în speţă, că la momentul depunerii cererii de despăgubire reclamanţii au cunoscut atât paguba ce le-a fost produsă, cât şi persoana care răspunde de ea. În opinia recurentei, o atare apreciere ar însemna că reclamanţii, în mod arbitrar, pot să stabilească ei înşişi momentul de la care ar începe să curgă termenul de prescripţie, depunând cererea de despăgubire în orice moment le-ar fi convenabil.

- Hotărârea atacată este pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material cu privire la daunele morale, instanţa de apel neţinând cont de criteriul jurisprudenţial la stabilirea cuantumului, ignorând prevederile Normei nr. 14/2011;

Susţine recurenta că instanţa de apel a acordat un cuantum exagerat al daunelor morale, în mod discriminatoriu în comparaţie cu situaţia victimelor altor accidente cu consecinţe similare, în care instanţele judecătoreşti au ţinut cont de criteriul jurisprudenţial, respectiv că au fost ignorate realităţile economice si sociale prezente, dar şi alte criterii obiective relevante în determinarea cuantumului daunelor morale cum ar sunt nivelul salariului mediu pe economie, nivelul de trai al colectivităţii, şi care, în opinia sa, se impuneau a fi utilizate astfel încât daunele morale să păstreze un grad de rezonabilitate şi să nu constituie o îmbogăţire fără just temei.

- Hotărârea atacată este pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de de drept material cu privire la penalităţile de întârziere, respectiv: art. 36 afin. (5) teza a II-a şi art. 37 din Ordinul CSA 14/2011.

Susţine recurenta că prin decizia recurată, instanţa de apel a considerat, în mod nelegal, că în măsura în care asiguratul se adresează asigurătorului, prevederile art. 36 alin. (5) din Ordinul CSA 14/2011 nu mai sunt aplicabile, respectiv că penalităţile de întârziere nu încep să curgă în termen de 10 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti.

În opinia recurentei, instanţa de apel a încălcat principiul ubi lex non distinauit, nec nos distinauere debemus întrucât nici prevederile art. 36 şi nici art. 37 din Normele CSA 14/2011 nu disting între situaţia în care asiguratul s-a adresat direct asigurătorului înainte de a promova o acţiune în justiţie şi situaţia în care asiguratul se adresează în mod direct instanţei judecătoreşti, respectiv că s-a omis a se proceda la interpretarea sistematică a celor două norme, astfel că, în funcţie de ipoteza de la art. 36 alin. (1) se determină şi momentul de la care termenul de 10 zile începe să curgă, potrivit art. 36 alin. (5): - data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător - în ipoteza recunoaşterii, de către asigurător, a dreptului părţii solicitante de a primi despăgubiri şi existenţa unui acord cu privire la cuantum, sau data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească, în ipoteza contestării de către asigurător fie a existenţei dreptului părţii solicitante de a primi despăgubiri, fie a cuantumului acestora.

Mai mult, instanţa de apel a dispus acordarea penalităţilor de întârziere prin raportare la depăşirea de către pârâtă a termenului de 3 luni prevăzut de art. 37 alin. (1) din Norma 23/2014, deşi nu există legătură între depăşirea/respectarea termenului de trei luni şi ipotezele în care asigurătorul datorează penalităţi de întârziere, fiind ipoteze distincte.

Precizează recurenta că în cazul de faţă, a contestat însăşi existenţa dreptului la despăgubire, invocând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune. Prin urmare, nu se poate vorbi despre o neîndeplinire a obligaţiilor sale, refuzul C. încadrându-se în limitele legale şi prudenţiale în materia asigurării RCA.

De altfel, problema prescripţiei în prezenta cauză este una extrem de delicată şi poartă nuanţe dificil de desluşit chiar pentru instanţa de judecată, soluţia contestării existenţei dreptului la despăgubire într-o asemenea situaţie de către asigurător fiind o soluţie firească şi judicioasă.

5. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 5 februarie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionare la data de 18 martie 2020.

Prin încheierea din data de 16.03.2020, pronunţată în Camera de consiliu, termenul de judecată stabilit pentru data de 18.03.2020 a fost preschimbat pentru data de 20.05.2020, având în vedere Hotărârea nr. 192/2020 a Consiliului Superior al Magistraturii şi Ordinul nr. 91/12.03.2020 emis de Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - termen la care cauza a fost amânată pentru comunicarea cererii de sesizare a CJUE pentru pronunţarea unei decizii prelimiare cu privire la modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 22 din Directiva 2009/103/CE, tuturor părţilor litigante.

6. Apărările formulate în cauză.

Nu a fost formulată întâmpinare în cauză.

Prin notele scrise depuse la data de 19.06.2020 intimaţii reclamanţi au arătat că formulând critica vizând soluţia dată prin decizia recurată excepţiei prescripţiei, recurenta tinde la a evidenţia doar aspecte ce ţin de interpretarea probatoriului, iar pe de altă parte, că aceasta ignoră faptul că prejudiciul s-a cristalizat în timp şi că abia la mult timp de la data accidentului s-a conturat tabloul final al întinderii acestuia, respectiv că, stabilirea celor vinovaţi de producerea accidentului este în competenţa autorităţilor. Susţin intimaţii că, în speţă, determinarea vinovăţiei în producerea accidentului a presupus realizarea unor investigaţii de specialitate, care au avut o durată îndelungată, respectiv că, în speţă, legea impune determinarea persoanei responsabile de producerea pagubei, iar recurenta ignoră faptul că această chestiune s-a clarificat ulterior formulării cererii de despăgubire, respectiv la data emiterii ordonanţei de clasare la care se face trimitere în recurs.

Ca urmare, se susţine că, termenul de prescripţie a început să curgă doar de la această dată, astfel că, în opinia intimaţilor, în mod corect s-a statuat, în speţă, că cea mai timpurie dată la care reclamanţii au putut avea cunoştinţă de persoana vinovată de producerea accidentului este data de 04.03.2015, la care aceştia au avizat recurenta de producerea accidentului.

Referitor la problema daunelor morale, s-a susţinut că nici această critică nu poate fi subsumată motivelor de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., întrucât vizează aspecte ce ţin de interpretarea probatoriului.

În subsidiar, s-a susţinut că instanţa de apel s-a raportat, în speţă, atât la suferinţa înregistrată de reclamanţi, cât şi la necesitatea de a stabili o compensaţie corectă, echilibrată, proporţională, justă şi echitabilă, intimaţii precizând, totodată, că pe parcursul judecăţii, recurenta a invocat o singură decizie referitoare la acordarea de daune morale, pe care a ataşat-o întâmpinării depuse în prima fază procesuală, susţinerile sale din recurs nefiind însoţite de exemple de astfel de hotărâri relevante, în timp ce aceştia au anexat, pe tot parcursul procesului, numeroase hotărâri judecătoreşti, iar prin comparaţie, cuantumul despăgubirilor stabilite în speţă, este inferior celui stabilit prin aceste hotărâri.

Referitor la chestiunea litigioasă vizând penalităţile de întârziere, intimaţii subliniază că, în speţă, acestea au avut ca temei exclusiv omisiunea recurentei de a respecta termenul de 3 luni prevăzut de art. 36 alin. (1) şi (2) din Ordinul CSA 14/2011, care sancţionează un refuz tacit, nejustificat de a plăti despăgubirea, precizând că, temeiul acestora se regăseşte în art. 22 din Directiva 2009/103/CE privind asigurarea de răspundere civilă auto şi controlul obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi.

Intimaţii susţin că, în speţă, recurenta recurge la o interpretare distorsionată a normelor legale aplicabile, recunoscând doar obligaţia ce revine asiguratorului în temeiul art. 36 alin. (5) din Ordinul CSA 14/2011, care are drept premisă o despăgubire, fie de comun acord, fie prin hotărâre judecătorească, respectiv că, prin criticile formulate se ignoră natura juridică a penalităţilor, desfiinţându-se obligaţiile impuse asiguratorilor prin art. 36 şi art. 37 din Ordinul CSA 14/2011.

În etapa procesuală a recursului, nu a fost administrată proba cu înscrisuri noi, în condiţiile art. 492 C. proc. civ.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Analizând recursul declarat în cauză, prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor legale relevante, Înalta Curte constată caracterul fondat al acestuia, pentru considerentele ce vor succede:

Se reţine că, în cauza dedusă judecăţii, instanţele judecătoreşti au fost învestite cu soluţionarea unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile art. 1349 din C. civ. şi cele ale Legii nr. 136/1995 - prin care reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu recurenta pârâtă, C. S.A şi intimatul D. (citat în cauză în calitate de intervenient forţat, conform art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România), obligarea pârâtei, în calitate de asigurător de răspundere civilă, la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul material şi moral suferit ca urmare a accidentului rutier din data de 02.09.2012, respectiv la plata penalităţilor de întârziere de 0,2% pe zi de la data de 05.06.2015 (data expirării celor 3 luni în prevăzut de art. 36 alin. (1) din Ordinul CSA nr. 14/2011) şi până la data plăţii efective şi integrale a debitelor principale.

Faţă de acţiunea promovată în aceste circumstanţe, pârâta s-a apărat invocând stingerea dreptului material la acţiune al reclamanţilor, ca efect al intervenirii prescripţiei.

Soluţionând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, prima instanţă a respins-o, reţinând, în esenţă, că data la care reclamanţii au luat la cunoştinţă cu certitudine de persoanele responsabile de producerea accidentului a fost data depunerii cererii de despăgubire la pârâtă, moment în raport de care acţiunea a fost formulată în interiorul termenului de prescripţie, respectiv că nu există nicio altă dovadă că, anterior acestei date reclamanţii au luat la cunoştinţă de responsabilitatea pârâtei în producerea accidentului, aceştia fiind audiaţi în dosarul penal pentru prima dată în data de 18.03.2015.

Împotriva acestei soluţii, adoptată prin sentinţa primei instanţe, a declarat apel pârâta, calea sa de atac fiind respinsă ca nefondată de curtea de apel care, a apreciat că, în apel, pârâta nu a criticat considerentele primei instanţe care au fundamentat respingerea excepţiei prescripţiei, ci a pretins doar că, în opinia sa, termenul de prescripţie începe să curgă de la data producerii accidentului, dată la care reclamanţii erau în măsură să cunoască măcar persoana şoferului responsabil de cauzarea accidentului, respectiv, că pârâta nu a identificat niciun alt moment temporal, anterior datei depunerii cererii de despăgubire, în care se poate stabili cu certitudine că reclamanţii cunoşteau sau trebuiau să cunoască nu doar paguba ce le-a fost cauzată, ci şi pe cel răspunzător de ea.

Instanţa de apel a reţinut, în acest sens, în concordanţă cu prima instanţă, că, în cauză, răspunzător de producerea accidentului nu este doar şoferul, ci şi societatea care deţinea autocarul în proprietate, că nu există nicio dovadă că reclamanţii cunoşteau faptul că societatea de la care au cumpărat biletele de călătorie era şi proprietar al autocarului implicat în accident, respectiv că, având în vedere circumstanţele producerii accidentului, precum şi faptul că reclamanţii au fost transferaţi de urgenţă la spital, nu există nicio dovadă că aceştia cunoşteau numărul de înmatriculare al autocarului pentru a face verificări pe site-ul ASF cu privire la asigurătorul acestuia şi nici nu era obligatoriu ca aceştia să cunoască datele şoferului care conducea autocarul şi, mai ales, angajatorul său pentru o eventuală angajare a răspunderii acestuia.

În aceste condiţii, prin decizia recurată, s-a concluzionat că simplele supoziţii ale pârâtei din memoriul de apel nu sunt suficiente pentru a permite concluzia că reclamanţii ar fi putut cunoaşte persoanele responsabile de producerea accidentului anterior datei de 04.03.2015, fiind apreciat relevant faptul că, în dosarul penal constituit în urma accidentului, audierea persoanelor responsabile de producerea accidentului s-a făcut pentru prima oară la o dată ulterioară formulării cererii de despăgubire de către reclamanţi astfel că, în circumstanţele speţei, nu se poate accepta ca moment de început pentru calcularea termenului de prescripţie data producerii accidentului.

Raportat la cele anterior reliefate, instanţa de apel a apreciat că împrejurarea că, în cauză, s-a reţinut data de 04.03.2015, ca moment de început al curgerii termenului de prescripţie, nu înseamnă că reclamanţii abia la aceea dată au cunoscut cele două elemente prevăzute de art. 2528 alin. (1) C. civ., cum pretinde pârâta, aceasta fiind doar data în privinţa căreia există o dovadă certă a cunoaşterii elementelor la care face referire textul legal incident.

Considerentele ce prezintă analiza instanţei de apel sunt, în primul rând, fundamentate pe o incompletă stabilire a situaţiei de fapt, observându-se, totodată, că aceasta răspunzând argumentelor care au fundamentat această critică, aplică într-un mod confuz propriile concepte pe care le utilizează în evaluarea situaţiei juridice a părţilor.

În acest sens, raportat la cadrul procesual stabilit în cauză prin cererea introductivă, Înalta Curte constată că acţiunea prin care se solicită acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul produs, ca urmare a unui accident de circulaţie, are ca obiect valorificarea unui drept de creanţă, fiind astfel prescriptibilă extinctiv, motiv pentru care problema de drept ce se impune a fi analizată în prezenta cauză este legată de data de la care începe să curgă termenul de prescripţie.

Întrucât temeiul pretenţiilor solicitate de reclamanţi îl constituie dispoziţiile art. 1349 din C. civ., sunt incidente dispoziţiile art. 2528 din C. civ., care prevăd că prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzată prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Această regulă specială de determinare a începutului prescripţiei extinctive se caracterizează prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripţia poate începe să curgă şi anume: momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui care răspunde de ea, sau momentul obiectiv al datei la care păgubitul putea ori trebuia să cunoască aceste elemente.

Prin urmare, simpla încălcare a dreptului subiectiv, deşi implică naşterea dreptului la acţiune, nu atrage şi începutul prescripţiei extinctive, dacă titularul dreptului la acţiune nu a cunoscut, în mod efectiv, actele sau faptele de care legea leagă naşterea dreptului la acţiune şi nici, după împrejurări, nu trebuia să le cunoască.

Întrucât prescripţia este o sancţiune civilă aplicabilă atitudinii culpabile, inactive, a celui care îşi lasă dreptul nevalorificat înăuntrul termenului prevăzut de lege, ceea ce semnifică faptul că, dacă titularul dreptului la acţiune nu are cunoştinţă de elementele minime care fundamentează dreptul său, respectiv faptul juridic ilicit, şi cel care este ţinut să răspundă, atunci nu poate acţiona, rezultă că începutul prescripţiei extinctive trebuie raportat la data la care titularul dreptului la acţiune are posibilitatea materială, dar şi juridică, de a face acte de întrerupere a prescripţiei, respectiv de a acţiona în justiţie.

Se impune a se sublinia, totodată, că stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripţia se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi recuperarea acesteia sau pentru identificarea celui care este chemat, potrivit legii să răspundă pentru prejudiciul reclamat.

În acest context, în stabilirea momentului de început al termenului de prescripţie nu se poate ignora faptul că, împrejurarea că legiuitorul a înţeles să stabilească un moment subiectiv, ulterior creării prejudiciului, de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă, stabilind că prescripţia începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel răspunzător de ea, impune ca cel păgubit să fie chemat să probeze imposibilitatea identificării prejudiciului şi a celui care răspunde de acesta în termenul prescris de lege, în caz contrar, operând prezumţia de culpă de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

În consecinţă, aşa cum corect au subliniat intimaţii, momentul cunoaşterii întinderii prejudiciului ca şi cel al cunoaşterii persoanei care răspunde de pagubă constituie o împrejurare de fapt care se stabileşte în funcţie de circumstanţele cauzei, luându-se în considerare nu numai natura prejudicului reclamat, dar şi conduita celui vătămat ulterioară momentului săvârşirii faptei ilicite.

În speţă, instanţa de apel a statuat că nu se poate accepta că data producerii accidentului este momentul de început al termenului de prescripţie, reţinând, pe baza probatoriului administrat şi evaluat, că la acel moment, reclamanţii nu aveau posibilitatea de a cunoaşte că asigurător de răspundere civilă pentru accidentul rutier produs la data de 02 septembrie 2012 este C. S.A., de vreme ce, la acea dată, aceştia nu erau în măsură să solicite pârâtei plata despăgubirilor pretinse în speţă şi nici să cunoască persoanele vinovate de producerea accidentului, astfel că trebuie considerat că data de 04.03.2015 reprezintă o dovadă certă a cunoaşterii elementelor la care face referire textul legal incident în determinarea momentului de început al curgerii termenului de prescripţie.

În contextul circumstanţial expus, raţionamentul juridic anterior prezentat relevă omisiunea instanţei de apel de a proceda la o examinare critică, efectivă şi adecvată a argumentelor esenţiale ale apelantei pârâte, care, în cuprinsul memoriului de apel, susţinuse, în justificarea motivului de apel vizând aplicarea greşită a normelor incidente în material prescripţiei, că termenul de prescripţie a început să curgă la data accidentului, făcând referire la criteriul obiectiv stabilit de art. 2528 din C. civ. pentru determinarea momentului de început al termenului de prescripţie - în aplicarea căruia, în opinia acesteia, reclamanţii puteau cunoaste, încă de la data accidentului, atât şoferul vinovat de producerea accidentului şi deţinătorul mijlocului de transport implicat în accident, cât şi asiguratorul acestuia.

Astfel, invocând faptul că prin soluţia primei instanţe, s-ar fi consfinţit că reclamanţii au posibilitatea de a exercita în mod arbitrar acţiunea şi să stabilească ei înşişi momentul de la care ar începe să curgă termenul de prescripţie, depunând cererea de despăgubire în orice moment le-ar fi convenabil, pârâta tinde să demonstreze că, în speţă, instanţa de fond a dat relevanţă exclusiv criteriului criteriului subiectiv la care face trimitere art. 2528 din C. civ., omiţând aplicarea celui de-al doilea criteriu, obiectiv, prevăzut de aceeaşi normă legală.

Această critică a fost, de altminteri, reiterată şi în recurs, raportat la împrejurarea că instanţa de apel s-a limitat la a-şi însuşi raţionamentul primei instanţe sub acest aspect.

Raportat la acest cadru procesual, de vreme ce însăşi legea stabileşte o limită în aplicarea criteriului subiectiv şi anume neglijenţa celui îndreptăţit să promoveze acţiunea, era în sarcina instanţei devolutive să procedeze la verificarea concretă a situaţiei reclamanţilor din perspectiva incidenţei art. 2528 din C. civ., respectiv a datei de la care se putea exercita dreptul la acţiune în răspundere civilă împotriva pârâtei, demers ce implica cunoaşterea de către cei vătămaţi a acelui minim de elemente şi împrejurări concrete pentru a acţiona, distinct, pentru obligarea la daune morale şi materiale şi să determine dacă, între data producerii accidentului rutier, 02.09.2012 şi data la care ar fi trebuit să înceapă să curgă termenul de prescripţie de 3 ani, pentru a fi împlinit la data de 20.06.2017 (data formulării acţiunii), reclamanţii au cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască care este societatea de asigurări în contradictoriu cu care îşi puteau formula pretenţiile întemeiate pe Legea nr. 136/1995.

Ca atare, instanţa de apel avea a examina problema momentului de la care titularii dreptului la acţiune au putut, efectiv, să acţioneze, sau, după caz, raportat la circumstanţele concrete în care s-au aflat ulterior producerii accidentului, dacă au rămas în pasivitate, neglijând să acţioneze pentru a preîntâmpina consecinţele împlinirii termenului de prescripţie sau, dimpotrivă, au depus diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

Este adevărat că, la data de 4 martie 2015, reclamanţii cunoşteau cert că asigurător de răspundere civilă, pentru accidentul rutier produs la data de 02 septembrie 2012 este C. S.A., de vreme ce, la acea dată, au fost în măsură să solicite acestei pârâte plata despăgubirilor pretinse în speţă. Trimiterea instanţei de apel la data formularii acestei cereri nu răspunde însă şi chestiunii litigioase invocate în apel - anume, dacă anterior acestui moment, reclamanţii au putut cunoaşte prejudiciul şi persoana pârâtei, sau au rămas inactivi.

În privinţa acestui ultim aspect, Înalta Curte constată că, în speţă, deşi instanţa de apel face trimitere la data audierii persoanelor responsabile de producerea accidentului în dosarul penal nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bistriţa Năsăud - invocat drept probă şi de către apelanta pârâtă, aceasta omite să determine, prin raportare la critica concretă din apelul pârâtei, momentul la care reclamanţii au putut cunoaşte persoana asigurătorului, prin raportare la menţiunile existente în cuprinsul ordonanţei de clasare din data de 09.02.2017, emisă în dosarul anterior menţionat, deşi în cuprinsul acesteia se arată că, în respectiva cauză penală, reclamanţii au formulat cereri de constituire ca părţi civile, aspect care s-a circumscris, de altminteri, şi apărării formulate de aceştia în cauză, care a tins la a demonstra că intimaţii nu au rămas în pasivitate. De altfel, inclusiv în cererile prin care reclamanţii au solicitat pârâtei plata despăgubirilor, datate 4 martie 2015, aceştia au arătat că s-au constituit părţi civile în dosarul penal deschis în Franţa.

Or, în condiţiile în care reclamanţii s-au constituit părţi civile în procesul penal, în considerarea argumentelor anterior relevate, era în sarcina instanţei de apel să se raporteze la această manifestare de voinţă şi să deceleze posibilele efecte ale acesteia în ceea ce priveşte stingerea dreptului la acţiune al reclamanţilor prin prescripţie în prezenta cauză civilă.

De asemenea, întrucât prescripţia extinctivă nu curge împotriva celui care nu poate acţiona, era în sarcina instanţei de apel să aprecieze dacă prezentau relevanţă, în determinarea momentului la care reclamanţii puteau cunoaşte paguba şi pe cel care răspunde de ea, diligenţele depuse de reclamanţi, inclusiv în dosarul penal, pentru a cunoaşte asigurătorul de răspundere civilă, respectiv dacă în cauza penală menţionată au fost realizate acte de cercetare de către organele de specialitate - fie cele de la locul producerii accidentului, fie cele române, în favoarea cărora a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei penale - prin care să se fi stabilit modalitatea de producere a accidentului de circulaţie sau persoanele răspunzătoare sau s-a dispus introducerea în cauză a pârâtei în calitate de asigurător de răspundere civilă.

În acest sens, trebuie menţionat că, potrivit unei jurisprudenţe constante a instanţelor naţionale, acţiunea în antrenarea răspunderii civile delictuale nu este independentă de derularea procesului penal, în care se realizează cercetări referitoare la existenţa prejudiciului şi persoana făptuitorului, fiind, aşadar, relevantă în soluţionarea acestei critici, analiza împrejurării dacă reclamanţii puteau acţiona separat în faţa instanţei civile, câtă vreme se constituiseră deja parţi civile în procesul penal, în valorificarea aceloraşi pretenţii, pentru a li se opune prescripţia extinctivă.

Or, în cauza dedusă judecăţii, aceste aspecte esenţiale nu au fost analizate, în concret, de către instanţa de apel, ceea ce conduce la concluzia că nu au fost lămurite pe deplin împrejurările de fapt ale cauzei.

Din perspectiva celor expuse, întrucât situaţia de fapt corect determinată, pornind de la raporturile juridice care au existat între părţi, constituie fundamentul aplicării dispoziţiilor legale şi presupune luarea în examinare a tuturor elementelor care ar putea susţine soluţia pronunţată, Înalta Curte constată că, în prezenţa omisiunii instanţei de apel de a proceda la deplina stabilire a situaţiei de fapt a cauzei, în speţă, nu este posibilă exercitarea controlului de legalitate în recurs, ceea ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.

Drept urmare, în temeiul dispoziţiilor art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, urmând ca, în rejudecarea cauzei, instanţa de trimitere să aibă în vedere îndrumările instanţei de recurs, expuse în considerentele prezentei decizii, care reclamă necesitatea verificării unor elemente de fapt, obligatorii, pentru lămurirea chestiunilor de drept invocate în cauză, sub aspectul instituţiei prescripţiei extinctive, spre a da o dezlegare acesteia la cazul concret şi a o fundamenta în mod corespunzător.

Întrucât, în cauza de faţă, soluţia care se impune a fi adoptată este aceea a trimiterii cauzei spre rejudecare, în considerarea reevaluării excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamanţilor, excepţie de fond, absolută care primează analizei pe fond a raportului juridic litigios, Înalta Curte nu va tranşa asupra temeiniciei criticilor recurentei circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. ce vizează nelegalitatea deciziei instanţei de apel sub aspectul încălcării dispoziţiilor art. 49 pct. 2 lit. d) din anexa la Ordinul CSA nr. 14/2011, respectiv, aplicarea eronată de către Curtea de Apel a dispoziţiilor art. 36 şi art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011.

Urmează ca, în rejudecarea cauzei, în măsura în care se va concluziona că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune nu este fondată, instanţa de apel să procedeze la cenzurarea criticilor din apel, formulate de reclamanţi şi pârâtă vizând cuantumul despăgubirilor morale stabilite de prima instanţă, potrivit criteriilor stabilite de art. 49 alin. (1) lit. d) din Ordinul CSA nr. 14/2011.

În acest caz, instanţa de apel va avea în vedere, de principiu, reperele statuate de jurisprudenţa în materie, esenţiale în asigurarea unui raport rezonabil de proporţionalitate între despăgubire şi prejudiciu - respectiv consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor pretins a fi lezate, măsura în care aceste valori au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care a fost afectată viaţa familială, profesională şi socială a celor vătămaţi - urmând a cenzura şi argumentelor părţilor litigante întemeiate pe hotărârile judecătoreşti anexate/invocate în cauză, din perspectiva similitudinii între situaţiile avute în vedere de instnaţele care au pronunţat respectivele hotărâri şi cea existentă în speţă.

De asemenea, în privinţa cererii accesorii referitoare la plata penalităţilor de întârziere, instanţa de apel va avea în vedere faptul că, de principiu, în ceea ce priveşte obligaţia instituită în sarcina asigurătorilor RCA de art. art. 36 alin. (1) din Ordinul CSA nr. 14/2011 - de a răspunde persoanei prejudiciate, fie printr-o ofertă de despăgubire justificată, fie printr-un refuz justificat în termen de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat - că activarea acestei obligaţii are ca situaţie premisă existenţa tuturor dovezilor necesare pentru determinarea existenţei răspunderii asiguratului pentru producerea accidentului, respectiv, în privinţa cuantificării prejudiciului, situaţie care impune în sarcina instanţei devolutive obligaţia de a lămuri toate împrejurările relevante în reţinerea culpei pârâtei în îndeplinirea acestei obligaţii, inclusiv din această perspectivă.

Doar în urma acestei analize, instanţa de apel va putea să determine momentul naşterii obligaţiei de plată a penalităţilor de întârziere ce revine pârâtei, în calitate de asigurător, având în vedere că, dispoziţiile art. 37 din Ordinul ASF nr. 14/2011 instituie o măsură cu rol punitiv pentru cazurile în care asigurătorul RCA nu-şi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 36 sau le îndeplineşte defectuos ori diminuează nejustificat despăgubirea, ceea ce presupune, în toate cazurile, culpa acestuia, neputându-se ignora, de asemenea, faptul că potrivit normelor înscrise în art. 36 şi art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011 în ipoteza în care, din analiza dosarului de daună constituit la asigurător, nu se pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare, la cauzele sau împrejurările producerii accidentului ori la cuantumul prejudiciilor produse, despăgubirile se determină prin hotărâre judecătorească, caz în care, penalităţile de întârziere pot fi acordate doar de la data la care există o hotărâre definitivă a instanţei de stabilire a acestor despăgubiri.

Dat fiind că soluţia care s-a impus a fost aceea de casare cu trimitere spre rejudecarea cauzei, Înalta Curte apreciază că, la acest moment procesual, nu poate stabili în mod definitiv nici în privinţa culpei procesuale în litigiul dedus judecăţii, în sensul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., revenind în sarcina instanţei de rejudecare să realizeze o atare apreciere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta C. S.A., împotriva deciziei civile nr. 61 din data de 27 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 01 iulie 2020.