Absolute nullity of real estate sale during pending restitution notification and applicability of 12-month limitation period for attack

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 19.09.2007, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. x/2007, reclamanta A. i-a chemat în judecată pe pârâţii B., C., Primăria Municipiului Bucureşti, S.C. D. S.A. şi S.C. Herăstrău Nord S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/25.05.2004, încheiat între persoanele fizice, în calitate de cumpărători, şi S.C. Herăstrău Nord S.A., în calitate de vânzător, având ca obiect imobilul situat în Bucureşti, str. x, corp B, pentru încălcarea prevederilor imperative ale art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Pârâta Primăria Municipiului Bucureşti a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti.

Pârâta S.C. D. S.A. a depus întâmpinare, invocând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, având în vedere că nu a fost parte în contract.

Pârâţii B. şi C. au depus întâmpinare şi cerere de chemare în garanţie a S.C. Herăstrău Nord S.A., Primăria municipiului Bucureşti şi S.C. D. S.A., solicitând, în cazul admiterii acţiunii, obligarea acestora, în solidar, la plata contravalorii bunului, la preţul de circulaţie actual, urmând a se ţine seama şi de îmbunătăţirile aduse imobilului.

Prin întâmpinare, au fost invocate excepţia prematurităţii acţiunii şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei; pe fond, pârâţii au susţinut că sunt cumpărători de bună-credinţă, necunoscând că există o notificare cu privire la imobilul în litigiu.

Prin sentinţa civila nr. 1577/3.12.2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, raportat la dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. şi la caracterul neevaluabil în bani al cererii de chemare în judecată.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la 01.02.2008, sub nr. x/2008.

Pârâţii B. şi C. au depus o cerere prin care au arătat că solicită să se judece, în cadrul cererii de chemare în garanţie, şi cu pârâţii Municipiul Bucureşti reprezentat de primarul general, şi Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice.

Pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, determinat de împrejurarea că nu a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare în litigiu, şi cerere de chemare în garanţie împotriva S.C. Herăstrău Nord S.A., pentru restituirea comisionului de 1%, încasat de această societate la încheierea actului juridic.

Prin încheierea de şedinţă din 29.03.2013, instanţa a respins, ca neîntemeiată, excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi a dispus disjungerea cererii de chemare în garanţie formulate de pârâţii B. şi C..

Prin sentinţa civilă nr. 9701/26.04.2013, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a respins, ca neîntemeiate, excepţia prematurităţii acţiunii şi excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocate de pârâţii B. şi C.; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei S.C. D. S.A.; a admis acţiunea, în contradictoriu cu pârâţii B., C., S.C. Herăstrău Nord S.A. şi Primăria Municipiului Bucureşti; a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare înregistrat sub nr. x/25.05.2004; a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.A., ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă şi a luat act că reclamanta şi-a rezervat dreptul de a solicita plata cheltuielilor de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâţii B. şi C..

Prin decizia civilă nr. 91A/31.01.2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost admis apelul; a fost anulată hotărârea atacată şi s-a dispus trimiterea cauzei la Registratura Unică, în vederea repartizării, cu stadiul procesual "fond", reţinându-se necompetenţa materială a judecătoriei, raportat la dispoziţiile art. III din Titlul I al Legii nr. 247/2005.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. x/2015.

În şedinţa publică din 14.09.2015, pârâţii B. şi C. au invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, solicitând respingerea cererii de chemare în judecată ca prescrisă, cu referire la art. III din Titlul I al Legii nr. 247/2005.

Prin încheierea pronunţată la data de 28.09.2015, tribunalul a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenţie în interes propriu, formulată de petenţii E., F. şi G.; a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a S.C. D. S.A.; a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei A.; s-a luat act că pârâţii Ştefan nu mai susţin excepţia prematurităţii acţiunii; a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a fost unită cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, prima instanţă a reţinut că sunt aplicabile dispoziţiile art. III din Titlul I al Legii nr. 247/2005. Din formularea textului de lege menţionat, rezultă că cele două momente de la care se calculează termenul de 12 luni au o succesiune logică, care reiese din folosirea sintagmei "după caz". De la regula curgerii termenului de 12 luni de la data intrării în vigoare a legii se exceptează situaţia când, la această dată, persoana interesată nu avea cunoştinţă de contractul a cărui nulitate o solicită, ipoteză în care termenul curge de la data luării la cunoştinţă a existenţei actului juridic.

În cauză, nu există vreo dovadă în sensul că reclamanta ar fi cunoscut încheierea contractului de vânzare-cumpărare anterior anului 2007, an în care a formulat şi cererea de chemare în judecată în prezentul dosar. Ca urmare, cererea a fost formulată cu respectarea termenului de 12 luni. Nu a fost primită interpretarea propusă de pârâţii Ştefan, în sensul că, neexistând un moment cert în cursul anului 2007, la care reclamanta ar fi luat cunoştinţă de contract, termenul se calculează de la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.

Prin sentinţa civilă nr. 1238/26.10.2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis acţiunea, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare înregistrat sub nr. x/25.05.2004, încheiat între S.C. Herăstrău Nord S.A., B. şi C.; a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.A., ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chematului în garanţie Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice; a respins cererea de chemare în garanţie, formulată de către pârâţii B. şi C., în contradictoriu cu chematul în garanţie menţionat, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în garanţie formulată de aceiaşi pârâţi, în contradictoriu cu chemaţii în garanţie Primăria Municipiului Bucureşti, Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi S.C. D. S.A.; a respins cererea de chemare în garanţie, formulată de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva S.C. Herăstrău Nord S.A., ca rămasă fără obiect şi a obligat pe pârâţi să plătească reclamantei suma de 5.000 RON cheltuieli de judecată.

La pronunţarea acestei sentinţe, prima instanţă a reţinut că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/19.06.1944, H. a cumpărat imobilul situat în Bucureşti, str. x, sector VI, compus din teren şi construcţie.

Conform certificatului de moştenitor nr. x/03.03.1967, a rămas, ca moştenitor al numitului H., în calitate de soţie supravieţuitoare şi legatar universal, I.; în masa succesorală s-a menţionat că intră cota de 1/2 din imobilul situat în Bucureşti, str. x, , şi str. x, compus din 508 m.p. şi două corpuri de clădire, restul de 1/2 din imobil aparţinând aceleiaşi persoane.

Potrivit contractului de închiriere din 05.06.1974, I. a închiriat pârâtului B. 5 camere cu acces la baie, bucătărie, cameră.

La 05.06.1974, I., în calitate de vânzătoare, şi pârâţii B. şi C. au încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare, intitulat "act de vânzare-cumpărare", având ca obiect imobilul din str. x, constând în teren în suprafaţă de 508 m.p. şi casă compusă din 5 camere şi dependinţe, urmând ca transmiterea dreptului de proprietate să aibă loc la data autentificării contractului.

La aceeaşi dată, I. a testat imobilul menţionat în favoarea pârâtului B., conform testamentului autentificat sub nr. x/04.05.1974 de Notariatul de Stat Local al Sectorului 7 Bucureşti. La data respectivă a fost dată şi o procură în favoarea acestui pârât.

Prin Decizia nr. 1629/30.10.1975 a Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti, începând cu data de 01.04.1974, s-a trecut, din proprietatea I., în proprietatea statului, imobilul situat în Bucureşti.

Conform certificatului de moştenitor nr. x/21.03.1990 şi suplimentului certificatului de moştenitor nr. x/14.11.1990, ca moştenitor al defunctei I. a rămas reclamanta din prezenta cauză, A., în calitate de nepoată de frate şi legatar universal.

La 26.03.1998 a fost înregistrată, sub nr. x, notificarea formulată de reclamantă la Subcomisia pentru aplicarea legii fondului funciar nr. 169/1997.

Prin dispoziţia nr. x/04.07.1995, emisă de P.M.B., a fost restituit, în proprietatea lui J., imobilul compus din 4 camere, antreu, săliţe laterale, baie, bucătărie, magazie de zid, precum şi 233,60 m.p. teren, după ce, prin sentinţa civilă nr. 10210/24.10.1994, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, s-a constatat, în contradictoriu cu S.C. D. S.A., că acesta este proprietarul imobilului.

Prin notificarea înregistrată la K., sub nr. x/14.09.2001, reclamanta a solicitat P.M.B. restituirea imobilului compus din construcţii şi teren în suprafaţă de 573,87 m.p., situat în Bucureşti.

Prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. x/25.05.2004, încheiat între S.C. Herăstrău Nord S.A., în calitate de vânzător, şi B. şi C., în calitate de cumpărători, a fost vândut corpul B, compus din demisol şi parter, situat în Bucureşti, str. x sector 1, în suprafaţă utilă de 210,66 m.p. şi terenul în suprafaţă de 147,27 m.p., situat sub construcţie, conform art. 33 din H.G. nr. 20/1996.

Locuinţa s-a vândut în baza Legii nr. 112/1995, la cererea nr. x/16.04.2004, având în vedere că exista contractul de închiriere nr. x/08.12.1988.

Prin Dispoziţia nr. 1187/16.07.2003 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti a fost respinsă, ca lipsită de obiect, notificarea formulată de B., privind restituirea imobilului din Bucureşti, str. x. Prin Dispoziţia nr. 1122, emisă la aceeaşi dată, a fost respinsă notificarea formulată de L., privind restituirea aceluiaşi imobil, deoarece, la data trecerii în proprietatea statului, imobilul nu se mai afla în patrimoniul autoarei sale.

Conform adresei nr. x, emise de P.M.B. - Direcţia Patrimoniu, str. x a purtat, din 1949, denumirea de str. x, iar, din anul 1964, de str. x.

În evidenţe, imobilul de la nr. 100 figurează, din 1986, cu posesor fostul I.C.R.A.L. Pajura, actual S.C. D. S.A.

În adresa nr. x/26.09.2012 emisă de P.M.B. - Serviciul de evidenţă, analiză, soluţionare şi gestiune notificări Legea nr. 10/2001 s-a menţionat că, pentru acest imobil, sunt două notificări, cea făcută de B. şi C. şi cea făcută de L., care au fost respinse ca neîntemeiate.

Prin sentinţa civilă nr. 1267/06.10.2006, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost admisă, în parte, acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu Primăria Municipiului Bucureşti, fiind obligată pârâta să emită o dispoziţie privind imobilul ce face obiectul prezentei cauze, solicitat prin notificarea nr. x/14.09.2001.

Prin decizia civilă nr. 66/31.01.2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost casată sentinţa civilă menţionată anterior, cauza fiind trimisă, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă. Acest dosar nu a fost încă soluţionat, judecata fiind suspendată până la soluţionarea prezentei cauze.

În adresa nr. x/08.10.2012, emisă de Direcţia Cadastru, Fond Funciar, Patrimoniu şi Evidenţa Electronică, se menţionează că nu există înregistrate notificări.

Amplasamentul terenului şi construcţiilor situate la adresa str. x rezultă din raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit, în cauză, de expert M., acestea fiind deţinute, la data respectivă, de pârâţii Ştefan şi de F., G. şi E., astfel cum apar înscrişi în cartea funciară.

După cum rezultă din documentele menţionate anterior, contractul de vânzare-cumpărare nu a mai fost încheiat între I. şi pârâţii B. şi C.; după trecerea imobilului din proprietatea promitentei vânzătoare în proprietatea statului, aceştia au ocupat imobilul în calitate de chiriaşi, până în anul 2004, când a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare.

Reclamanta a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, având în vedere că, la data încheierii sale, fusese formulată notificare nesoluţionată.

În mod cert, anterior datei de 25.05.2004, reclamanta formulase notificare cu privire la imobil - notificarea înregistrată la K., sub nr. x/14.09.2001. Faptul că, în evidenţele pârâtelor, au existat anumite disfuncţionalităţi cu privire la înregistrarea acesteia nu îi poate fi imputat reclamantei.

În acest caz, sunt aplicabile prevederile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, conform cărora, sub sancţiunea nulităţii absolute, până la soluţionarea procedurilor administrative sau judiciare, este interzisă înstrăinarea, concesionarea, orice închiriere sau subînchiriere privind imobilele notificate, până la soluţionarea procedurilor administrative şi, după caz, judiciare, generate de lege.

Aceeaşi interdicţie era instituită şi prin dispoziţiile art. 44 din O.U.G. nr. 40/1999, în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Art. III din Legea nr. 247/2005 prevede că actele juridice de înstrăinare, încheiate după 14 februarie 2001, cu nerespectarea interdicţiilor art. 44 din O.U.G. nr. 40/1999, pot fi atacate în instanţă, în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a legii sau, după caz, de la data luării la cunoştinţă a încheierii actului.

Prin încheierea pronunţată la 28.09.2015, tribunalul a reţinut că termenul de 12 luni, prevăzut de art. III din Legea nr. 247/2005, nu se împlinise la data formulării de către reclamantă a cererii de chemare în judecată şi a respins, ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Susţinerile ulterioare ale pârâţilor, în sensul că termenul de 12 luni s-a împlinit anterior formulării cererii de chemare în judecată şi este un termen de decădere, astfel încât se impune respingerea cererii de chemare în judecată, nu pot fi reţinute, având în vedere că tribunalul s-a pronunţat deja asupra problemei formulării cererii de chemare în judecată în termenul de 12 luni, iar această soluţie leagă instanţa, fiind lipsit de relevanţă a se analiza dacă termenul respectiv este un termen de prescripţie sau un termen de decădere.

Tribunalul a apreciat, în consecinţă, că sunt incidente prevederile art. 21 alin. (5) şi art. 44 din O.U.G. nr. 40/1999.

Textul în discuţie nu condiţionează aplicarea sa de preexistenţa unui litigiu anterior, ci de existenţa unei solicitări de restituire din partea foştilor proprietari, condiţie îndeplinită în prezenta cauză. Raţiunea interdicţiei şi a sancţiunii instituite rezidă în protejarea drepturilor persoanelor îndreptăţite care formulează cereri de restituire în natură, cărora nu le-ar mai putea fi restituite bunurile notificate dacă, pe parcursul soluţionării notificării, bunul respectiv ar fi înstrăinat către o terţă persoană.

În ceea ce priveşte susţinerea pârâţilor că au fost de bună-credinţă, tribunalul a apreciat că aceasta nu are relevanţă în cauză, textul legal necondiţionând nulitatea actului de reaua-credinţă a pârâtelor.

A mai constatat că textul legal incident reprezintă un caz special de nulitate, legiuitorul înţelegând să deroge de la dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, care nu sunt aplicabile în cauză. Astfel, sancţiunea nulităţii operează ori de câte ori actul juridic a fost încheiat cu încălcarea interdicţiei expres prevăzute de lege, neavând relevanţă atitudinea subiectivă a părţilor şi pretinsele diligenţe făcute de pârâţi.

Art. 45 din Legea nr. 10/2001 nu este incident în prezenta cauză, acesta având în vedere o ipoteză diferită, respectiv aceea a unui act de vânzare-cumpărare încheiat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, concluzie care se desprinde din prevederile art. 45 alin. (5), prin care se statuează că termenul de prescripţie curge de la data intrării în vigoare a actului normativ sus-menţionat. Or, aceasta presupune ca actul să fi fost deja încheiat la data intrării în vigoare a legii.

Pe cale de consecinţă, prima instanţă a apreciat că nu se impune a se analiza dacă cumpărătorii au fost sau nu de bună-credinţă la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare înregistrat sub nr. x/25.05.2004.

În raport de admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei S.C. D. S.A., prin încheierea pronunţată la 28.09.2015, a respins acţiunea formulată de reclamantă, în contradictoriu cu această pârâtă, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie formulată de pârâţii B. şi C., în contradictoriu cu chemaţii în garanţie Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Primăria Municipiului Bucureşti, Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi S.C. D. S.A., aceasta are ca obiect obligarea chemaţilor în garanţie la plata contravalorii bunului - preţul de circulaţie actual, urmând a se ţine seama şi de îmbunătăţirile aduse imobilului.

Tribunalul a apreciat că dispoziţiile art. 50 alin. (2), (2)1 şi alin. (3) sunt incidente în cauză, având în vedere că actul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate absolută a fost constatată prin prezenta sentinţă este încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.

Textul de lege face distincţie între contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi contractele de vânzare-cumpărare încheiate fără respectarea prevederilor aceleiaşi legi, ambele cazuri vizând situaţia în care contractele respective au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. În raport de distincţia făcută, cumpărătorul al cărui contract de vânzare-cumpărare a fost desfiinţat are dreptul la preţul de piaţă al imobilului sau preţul din contract actualizat. În ambele situaţii, plata sumei de bani cuvenite se realizează de către Ministerul Finanţelor Publice.

În această modalitate au fost stabilite reguli speciale, derogatorii de la regulile generale privind răspunderea pentru evicţiune în cazul contractului de vânzare-cumpărare, prevăzute de C. civ., astfel că se vor aplica numai normele speciale, care înlătură de la aplicare normele generale.

Rezultă, din textele de lege citate, că poate fi obligat la restituirea fie a preţului de piaţă, fie a preţului actualizat numai Ministerul Finanţelor Publice, căruia i se stabileşte, astfel, legitimare procesuală pasivă în asemenea litigii.

Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu justifică calitate procesuală pasivă, fiind o persoană juridică de sine stătătoare, distinctă de cea a Ministerului Finanţelor Publice, chiar dacă este reprezentat, ca regulă generală, de către acest minister.

În consecinţă, în temeiul art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chematului în garanţie Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi a respins cererea de chemare în garanţie, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Cât priveşte pe ceilalţi pârâţi chemaţi în garanţie, tribunalul a constatat că nu poate fi justificată nici obligarea acestora la plată, având în vedere că nu sunt incidente, în cauză, regulile generale privind răspunderea pentru evicţiune prevăzute de C. civ., în materia contractului de vânzare-cumpărare, conform cărora răspunderea ar reveni vânzătorului din contractul de vânzare-cumpărare desfiinţat.

Pe de altă parte, cererea de chemare în garanţie nu ar putea fi admisă, întrucât pârâţii au solicitat obligarea chemaţilor în garanţie la plata preţului de piaţă, ei nefiind îndreptăţiţi, eventual, decât la plata preţului actualizat, menţionat în contractul de vânzare-cumpărare nr. x/25.05.2004.

Acest contract a fost încheiat fără respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, deoarece a fost înstrăinat un imobil cu privire la care exista interdicţie de înstrăinare, iar, potrivit prevederilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, puteau face obiectul înstrăinării, prin vânzare-cumpărare, către terţe persoane numai imobilele care nu se restituiau în natură foştilor proprietari. În acest sens, legea trebuie corelată cu celelalte prevederi normative ulterioare, în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. x/25.05.2004, respectiv prevederile art. 44 din O.U.G. nr. 40/1999 şi cele ale Legii nr. 10/2001, din care rezultă că bunurile vizate de aceste reglementări nu puteau fi înstrăinate, nici în temeiul Legii nr. 112/1995, până nu erau soluţionate, definitiv, cererile de restituire, în natură, a respectivelor bunuri, formulate de către foştii proprietari.

Cum reclamanta A. formulase, în baza Legii nr. 10/2001, cerere de restituire în natură, anterior anului 2004, contractul de vânzare-cumpărare nr. x/25.05.2004 a fost încheiat cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Ca atare, conform art. 50 alin. (2)1 din Legea nr. 10/2001, pârâţii ar fi îndreptăţiţi numai la preţul actualizat al imobilului.

Raportat la Decizia nr. x/19.01.2015, pronunţată în dosarul nr. x/2015, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Complet competent să judece recursul în interesul legii, cum pârâţii au învestit instanţa numai cu un capăt de cerere vizând obligarea chemaţilor în garanţie la plata preţului de piaţă, nu şi cu un capăt de cerere privind obligarea la plata preţului actualizat, prima instanţă a apreciat că se impune respingerea cererii.

Respingerea cererii de chemare în garanţie formulate faţă de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, are drept consecinţă rămânerea fără obiect a cererii de chemare în garanţie subsidiare, formulate de către Statul Român, în contradictoriu cu S.C. Herăstrău Nord S.A., această cerere fiind respinsă în consecinţă.

Faţă de soluţia primei instanţe şi de dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., reţinând culpa procesuală a pârâţilor, tribunalul a admis cererea formulată de reclamantă şi i-a obligat pe pârâţi la plata, către aceasta, a sumei de 5.000 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată, reprezentând onorarii de avocat.

Împotriva acestei hotărâri, au formulat apel pârâţii B. şi C., pârâta-chemată în garanţie Primăria Municipiului Bucureşti şi chematul în garanţie Municipiul Bucureşti, prin primarul general.

Prin decizia nr. 446A/15.06.2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondate, apelurile declarate în cauză şi a obligat pe apelanţii persoane fizice şi pe apelantul Municipiul Bucureşti la plata sumei de 4.000 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs pârâţii B. şi C..

Prin decizia nr. 2322/24.11.2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de pârâţii B. şi C. împotriva deciziei nr. 446 A din 15 iunie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a casat decizia recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a constatat, analizând decizia civilă atacată din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

1. În cadrul primului motiv de recurs, pârâţii au susţinut neanalizarea de către instanţa de apel a unor probe relevante, în opinia lor, pentru soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de aceste părţi, respectiv înscrisurile depuse la dosarul de apel şi notele scrise, care conţin explicaţii în legătură cu aceste mijloace de probă. Consecinţa vizează încălcarea dreptului la apărare al pârâţilor, ca o garanţie a dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Critica a fost analizată din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât se referă la nerespectarea unui drept procesual, dreptul la apărare, recunoscut în mod egal părţilor din proces, anularea hotărârii pronunţate în aceste condiţii fiind condiţionată de vătămarea produsă părţii care invocă încălcarea regulilor procedurale.

Susţinerile recurenţilor sunt întemeiate şi reprezintă un prim argument pentru casarea deciziei recurate.

Astfel, prin încheierea de şedinţă din 6.04.2016, instanţa de apel a încuviinţat apelanţilor-pârâţi B. şi C. proba cu înscrisuri pe aspectul momentului la care intimata-reclamantă a luat cunoştinţă despre existenţa contractului de vânzare-cumpărare contestat, şi anume în derularea procesului care a format obiectul dosarului nr. x/2006 Aceste înscrisuri au fost depuse la dosar apel, de către pârâţi, constând în cererile expertului desemnat în dosarul respectiv cu efectuarea unei expertize imobiliare, de amânare a cauzei pentru depunerea actelor de proprietate referitoare la imobilul din str. x şi pentru înştiinţarea tuturor proprietarilor imobilului cu privire la efectuarea expertizei, precum şi două încheieri de şedinţă pronunţate în acel dosar, de acordare a unor noi termene de judecată pentru depunerea raportului de expertiză şi a dovezilor privind convocarea legală a părţilor la faţa locului. Dosarul nr. x/2006 are ca obiect contestaţia formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 de reclamanta din prezentul dosar, privind imobilul de la adresa sus-menţionată, parte din imobil fiind înstrăinată prin contractul de vânzare-cumpărare atacat în litigiul de faţă.

În examinarea criticii apelanţilor-pârâţi, referitoare la soluţionarea greşită a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune de către prima instanţă, nu se regăseşte şi analiza acestor înscrisuri, încuviinţate apelanţilor, Curtea de Apel rezumându-se să menţioneze că susţinerile lor sunt neîntemeiate, printr-o raportare generică la probele administrate în cauză şi prin reţinerea doar a înscrisurilor ataşate cererii de chemare în judecată, depuse de reclamantă.

Or, argumentarea unei critici în mod formal, în baza unei analize realizate doar în baza probelor administrate de una dintre părţi şi cu ignorarea probelor încuviinţate şi administrate de partea adversă, nu reprezintă o examinare efectivă a problemei de drept deduse judecăţii, determinând, în cele din urmă, încălcarea dreptului la apărare al părţii defavorizate şi un tratament inegal creat părţilor în exerciţiul drepturilor procedurale.

Nefăcând nicio referire la înscrisurile încuviinţate şi administrate de pârâţi în dosarul de apel nu rezultă dacă aceste acte sunt determinante în soluţionarea motivului de apel respectiv, în sensul de a fi în măsură să conducă la o altă soluţie asupra excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, cu consecinţa finală a încălcării dreptului la apărare, ca o garanţie a procesului echitabil, ceea ce a determinat casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă, pentru remedierea neregulilor procedurale care au stat la baza pronunţării hotărârii atacate.

Criticile subsumate penultimului motiv de recurs au vizat două aspecte, şi anume soluţionarea greşită a motivului de apel referitor la consecinţele omisiunii primei instanţe de a soluţiona cererea de chemare în garanţie, formulată de pârâţi în contradictoriu cu S.C. Herăstrău Nord S.A., din perspectiva vătămării produse acestor părţi, precum şi încălcarea principiilor contradictorialităţii şi disponibilităţii, pentru nepunerea în discuţie de către prima instanţă a temeiului juridic al aceleiaşi cereri, respectiv cel prevăzut în Legea nr. 1/2009.

S-a reţinut că, într-adevăr, recurenţii au formulat cererea de chemare în garanţie şi în contradictoriu cu S.C. Herăstrău Nord S.A., parte în raport cu care prima instanţă a omis să se pronunţe.

De asemenea, rezolvarea acestei cereri nu se poate deduce din argumente care se referă la aceeaşi cerere, dar îndreptată împotriva altor părţi, aşa cum, în mod greşit, a considerat instanţa de apel, reţinând, deci, inexistenţa vătămării produse pârâţilor, prin omisiunea de soluţionare a cererii de chemare în garanţie formulate împotriva S.C. Herăstrău Nord S.A.

Cu toate acestea, înlăturarea de către instanţa de apel a criticilor apelanţilor-pârâţi sub acest aspect este corectă, nu raportat la problema vătămării pârâţilor, ci la dispoziţiile art. 281 C. proc. civ., care reglementează, ca unic remediu procedural, procedura prevăzută de art. 281, pentru cazul în care instanţa a omis să se pronunţe asupra unei cereri, în speţă, asupra cererii de chemare în garanţie formulate în contradictoriu cu S.C. Herăstrău Nord S.A.

Astfel, potrivit art. 281 C. proc. civ., completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condiţiile art. 2812 din acelaşi cod. Ca atare, aspectul vătămării produse pârâţilor prin nepronunţarea asupra cererii de chemare în garanţie de către prima instanţă, examinat de instanţa de apel, este nerelevant, de vreme ce nu a putut fi verificat în calea de atac exercitată împotriva sentinţei. În consecinţă, nici Înalta Curte nu a procedat la verificarea argumentelor deciziei recurate, în ceea ce priveşte chestiunea enunţată mai sus, soluţia de păstrare a sentinţei fiind corectă, raportat, însă, la remediul procedural prevăzut de art. 281 C. proc. civ., unicul în materie, cum s-a arătat deja.

Pentru aceleaşi argumente, nu au fost reţinute nici susţinerile recurenţilor, potrivit cărora nu aveau la îndemână procedura prevăzută de art. 2812 C. proc. civ., deoarece rezolvarea cererii de chemare în garanţie împotriva S.C. Herăstrău Nord S.A. lipseşte atât din dispozitivul sentinţei, cât şi din considerente, iar dispozitivul trebuie să reflecte minuta hotărârii. În realitate, prin aceste susţineri, recurenţii fac trimitere la procedura îndreptării erorilor sau omisiunilor din hotărâre, diferită de cea a completării, cea din urmă presupunând, exact ca şi în cazul cererii de chemare în garanţie în discuţie, nepronunţarea asupra cererii, iar nu îndreptarea unor simple erori materiale.

Referitor la încălcarea principiilor contradictorialităţii şi disponibilităţii pentru nepunerea în discuţie de către prima instanţă a temeiului juridic al cererii de chemare în garanţie, diferit de cel invocat de pârâţi, această critică este invocată omisso medio, direct în recurs, cu depăşirea fazei procesuale a apelului, ceea ce determină imposibilitatea analizării de către Înalta Curte.

Cu privire la soluţionarea criticii din apel vizând excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. III din Legea nr. 247/2005, în acest stadiu al judecării cauzei, Înalta Curte nu a putut analiza legalitatea soluţiei pronunţate asupra problemei în discuţie.

Astfel, aplicarea uneia dintre cele două ipoteze prevăzute de textul de lege menţionat, pentru calculul termenului de prescripţie a acţiunii, depinde de stabilirea sau nu a momentului la care reclamanta a luat cunoştinţă de actul de vânzare-cumpărare contestat, diferit de data intrării în vigoare a Titlului I din Legea nr. 247/2005, pentru a avea relevanţă acest moment. Doar în cazul în care nu se poate determina un astfel de moment, al luării la cunoştinţă a contractului de către reclamantă, se va aplica prima teză a art. III din Titlul I al Legii nr. 247/2005, conform căreia termenul de 12 luni pentru introducerea acţiunii se va calcula de la data intrării în vigoare a prezentului titlu.

Or, momentul subiectiv al cunoaşterii contractului de către reclamantă nu a fost lămurit, formând obiect de dispută conform celor susţinute în cadrul primului motiv de recurs, critici apreciate ca fiind întemeiate şi care determină casarea deciziei, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanţa de apel. Numai după analiza de către instanţa de rejudecare a probelor administrate de toate părţile sub acest aspect, s-ar putea aprecia legalitatea soluţiei în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, în absenţa definirii momentului subiectiv, neputându-se verifica în care dintre cele două ipoteze se încadrează reclamanta. Revine, deci, instanţei de apel, cu ocazia rejudecării cauzei şi interpretării complete a probelor administrate, obligaţia determinării momentului de la care se calculează termenul de prescripţie a acţiunii, în raport de distincţiile făcute mai sus.

În mod corect, Curtea de Apel a considerat că instanţa de judecată este obligată să dea calificarea juridică exactă a cererii cu care a fost învestită şi că, în speţă, cererii de chemare în garanţie îi sunt aplicabile dispoziţiile legii speciale, nr. 10/2001, iar nu ale dreptului comun.

Astfel, spre deosebire de obiectul acţiunii, care nu poate fi schimbat şi nici depăşit, temeiul juridic nu leagă instanţa, care este îndreptăţită şi chiar obligată, în exercitarea rolului său activ, prevăzut de art. 129 C. proc. civ., să dea acţiunii calificarea juridică corectă, dacă este cazul, alta decât cea dată de parte prin cerere.

În speţă, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, sunt aplicabile cererii de chemare în garanţie normele de drept substanţial din conţinutul Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009. Actul normativ menţionat se aplică şi litigiilor pendinte, în virtutea principiului aplicării imediate a legii noi situaţiilor juridice în curs de derulare, neepuizate la momentul începerii activităţii acesteia, cum sunt şi cele create prin faptul desfiinţării contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, de reglementarea consecinţelor căruia se preocupă legea specială.

Ca atare, nu exista nicio raţiune pentru a nu face aplicarea legii speciale, astfel că, potrivit principiului specialia generalibus derogant, în mod corect, ambele instanţe au aplicat normele de drept special în materie, iar nu dispoziţiile de drept comun, aşa cum pretind recurenţii.

Cât priveşte încălcarea principiilor disponibilităţii şi contradictorialităţii pentru nepunerea în discuţie a noului temei juridic, respectiv art. 50 din Legea nr. 10/2001, această critică nu a putut fi primită, fiind invocată omisso medio, astfel cum s-a arătat deja în analiza celui de-al doilea motiv de recurs, partea finală.

Susţinerile referitoare la buna-credinţă a recurenţilor nu reprezintă veritabile critici aduse deciziei, ci se circumscriu, mai degrabă, unei prezentări a situaţiei juridice a imobilului de-a lungul timpului, raportat la actele întocmite, de şi în favoarea pârâţilor, în legătură cu acest bun.

De asemenea, nici nu vizează argumentele instanţei de apel în păstrarea sentinţei sub aspectul admiterii acţiunii în nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâţi, Curtea reţinând că, raportat la motivul de nulitate invocat şi la dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, atitudinea subiectivă a pârâţilor la perfectarea contractului este nerelevantă.

Prin urmare, pentru considerentele arătate, Înalta Curte nu a putut primi susţinerile subsumate acestui motiv de recurs.

Critica recurenţilor referitoare la nemotivarea deciziei, în ceea ce priveşte menţinerea hotărârii primei instanţe, de obligare a acestora la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.000 de RON, este corectă.

Deşi, în motivul de apel aferent acestei chestiuni, recurenţii pârâţi au criticat cuantumul cheltuielilor de judecată stabilit de prima instanţă în sarcina lor, de 5.000 de RON, faţă de suma menţionată în chitanţa privind onorariul de avocat achitat de reclamantă de la dosar fond, care menţionează suma de 4.000 de RON, instanţa de apel a respins această critică, arătând că sunt îndeplinite condiţiile art. 274 C. proc. civ., fiind dovedite cheltuielile de judecată efectuate de reclamantă, constând în plata onorariului de avocat, conform chitanţei depuse la dosar.

Or, tocmai cuantumul sumei de bani menţionate în această chitanţă, cu titlu de onorariu de avocat, fusese contestată de către apelanţii-pârâţi, Curtea neanalizând această susţinere, ci limitându-se să înlăture critica respectivă, printr-o motivare generică, ce nu îndeplineşte exigenţele argumentării hotărârii, în condiţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

Prin urmare, sub aspectul cheltuielilor de judecată stabilite de prima instanţă în sarcina pârâţilor, instanţa de apel nu a procedat la cercetarea în fond a susţinerilor apelanţilor-pârâţi, ceea ce determină imposibilitatea verificării legalităţii soluţiei de către prezenta instanţă.

Acesta reprezintă un alt motiv de casare a deciziei recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru ca instanţa de apel să motiveze, raportat la criticile concrete ale apelanţilor-pârâţi, soluţia dată asupra obligaţiei stabilite în sarcina pârâţilor de prima instanţă, vizând cheltuielile de judecată. În mod evident, problema cheltuielilor de judecată stabilite de prima instanţă va fi examinată de instanţa de rejudecare, condiţionat şi de soluţia ce se va da în ceea ce priveşte prescripţia dreptului la acţiune.

Cu privire la cheltuielile de judecată solicitate de recurenţi în prezenta fază procesuală, a stabilit că vor fi avute în vedere de instanţa de rejudecare, raportat şi la soluţia ce urmează a se da în apel.

Cauza trimisă spre rejudecare a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, la data de 20.06.2017.

Prin decizia nr. 439A din 2 mai 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelanţii - pârâţi B. şi C. şi de apelanta-pârâtă chemată în garanţie Primăria Municipiului Bucureşti şi de apelantul-chemat în garanţie Municipiul Bucureşti, prin primarul general, împotriva sentinţei civile nr. 1238/26.10.2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata - reclamantă N. şi cu intimata-chemată în garanţie S.C. D. S.A., intimatul-chemat în garanţie Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, intimata-pârâtă chemată în garanţie S.C. Herăstrău Nord S.A..

Au fost obligaţi apelanţii-pârâţi către intimata-reclamantă la plata sumei de 4.000 RON cheltuieli de judecată în apel, cu aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele:

În primul rând, pentru stabilirea, cu prioritate a limitelor rejudecării, instanţa de apel a considerat că se impune a se arăta că, deşi a fost casată decizia recurată şi trimisă cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel, în stadiul procesual anterior, au declarat apel atât pârâţii B. şi C., cât şi pârâta-chemată în garanţie Primăria Municipiului Bucureşti şi chematul în garanţie Municipiul Bucureşti, prin primarul general, însă, dat fiind că aceste din urmă părţi nu au declarat şi recurs împotriva deciziei pronunţate în apel, urmează a fi menţinută soluţia de respingere a apelului declarat, cu aceeaşi motivare expusă de instanţa de apel, urmând a fi redată în cele ce urmează pentru considerente de ordin procedural, pentru a face posibilă o soluţionare unitară la momentul rejudecării, respingerea acestui apel în prezentul ciclu procesual realizându-se doar formal.

Astfel, referitor la critica vizând aplicarea retroactivă a dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, deşi susţinerile au fost considerate ca fiind fondate, critica fiind deja analizată de instanţa de apel, acelaşi aspect fiind invocat şi de apelanţii-pârâţi B. şi C., în acelaşi timp însă, Curtea a constatat că prima instanţă a reţinut un temei legal alternativ pentru cauza de nulitate reprezentată de interdicţia legală de înstrăinare a bunului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare, temei reprezentat de dispoziţiile legale ale art. 44 din O.U.G. nr. 40/1999.

Cealaltă critică însă, referitoare la incidenţa, în cauză, a dispoziţiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora buna-credinţă a subdobânditorilor salvează actul de la nulitatea absolută, nu este fondată.

Astfel, în cauză, nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare a fost constatată ca urmare a încălcării interdicţiei stabilite prin dispoziţiile art. 44 din O.U.G. nr. 40/1999, care, sub sancţiunea nulităţii absolute, interziceau înstrăinarea sub orice formă a bunurilor imobile - terenuri şi construcţii cu destinaţia de locuinţă -, care fac obiectul unei încunoştinţări scrise, notificări sau cereri în constatarea sau realizarea dreptului de proprietate din partea persoanelor fizice sau juridice deposedate de aceste bunuri, din probele administrate rezultând că imobilul înstrăinat făcea obiectul unei cereri de restituire către Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995, dar şi al unei notificări formulate în baza Legii nr. 10/2001 de către reclamantă.

Din textul legal ce a constituit temeiul cererii de constatare a nulităţii rezultă că, pentru ca sancţiunea nulităţii să intervină, este necesară îndeplinirea cerinţelor la care norma legală face referire, fiind, deci, nerelevantă atitudinea subiectivă a părţilor contractante, în condiţiile în care regulile comune aplicabile în materia nulităţii actelor juridice nu sunt incidente, dată fiind reglementarea specială adoptată pentru categoria de bunuri din care face parte imobilul înstrăinat, iar dispoziţiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu sunt aplicabile, vizând imobile înstrăinate până la data adoptării acestui act normativ.

În consecinţă, faţă de cele arătate, Curtea a constatat că apelul declarat de pârâta-chemată în garanţie Primăria Municipiului Bucureşti şi de chematul în garanţie Municipiul Bucureşti, prin Primarul General nu este fondat.

De asemenea, Curtea a mai constatat, în urma recursului declarat de pârâţii B. şi C., că a fost analizată decizia civilă atacată din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ. 1865, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie găsind întemeiate criticile privind examinarea efectivă a problemei referitoare la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, cauza fiind trimisă spre rejudecare pentru remedierea neregulilor procedurale rezultate din neanalizarea unor înscrisuri încuviinţate şi administrate de pârâţi, precum şi a celor cu privire la neanalizarea susţinerilor referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată.

Celelalte critici invocate de recurenţii - pârâţi cu privire la soluţia pe fond a deciziei pronunţate în apel au fost respinse, în recurs, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fie pentru aspecte de ordin procedural, fie pentru aspecte de ordin material, aşa încât instanţa de apel a considerat că limitele învestirii, în rejudecare, sunt doar cele ce vizează stabilirea momentului subiectiv al cunoaşterii încheierii contractului de vânzare-cumpărare de către reclamantă, pentru dezlegarea criticii din apel vizând excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. III din Titlul I al Legii nr. 247/2005, precum şi a celei referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de instanţa de fond.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, Curtea a constatat că prima instanţă a reţinut că sunt aplicabile dispoziţiile art. III din Titlul I al Legii nr. 247/2005, potrivit cărora, actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile cu destinaţia de locuinţă, încheiate după data de 14 februarie 2001, cu nerespectarea interdicţiei prevăzute de art. 44 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 241/2001, cu modificările ulterioare, şi care nu au fost atacate în instanţă, în condiţiile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, pot fi atacate la secţia civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială se află imobilul notificat în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a prezentului titlu sau, după caz, de la data luării la cunoştinţă a încheierii contractului.

Din formularea textului de lege menţionat, tribunalul a apreciat că rezultă că cele două momente de la care se calculează termenul de 12 luni au o succesiune logică, care reiese din folosirea sintagmei "după caz". De la regula curgerii termenului de 12 luni de la data intrării în vigoare a legii se exceptează situaţia când, la această dată, persoana interesată nu avea cunoştinţă de contractul a cărui nulitate o solicită, ipoteză în care termenul curge de la data luării la cunoştinţă a existenţei actului juridic.

În cauză, tribunalul a constatat că nu există vreo dovadă în sensul că reclamanta ar fi cunoscut încheierea contractului de vânzare-cumpărare anterior anului 2007, an în care a formulat şi cererea de chemare în judecată în prezentul dosar. Ca urmare, cererea a fost formulată cu respectarea termenului de 12 luni. Nu a fost primită interpretarea propusă de pârâţii B. şi C., în sensul că, neexistând un moment cert, în cursul anului 2007, la care reclamanta a luat cunoştinţă de contract, termenul se calculează de la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005. Pentru aceste argumente, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a fost respinsă ca neîntemeiată.

În calea de atac, în opinia apelanţilor - pârâţi B. şi C., în stabilirea intervenirii prescripţiei dreptului material la acţiune nu poate fi avut în vedere momentul subiectiv reglementat de art. III din Titlul I al Legii nr. 247/2005, întrucât intimata - reclamantă nu a probat momentul luării la cunoştinţă a contractului, printr-un înscris, anterior introducerii cererii de chemare în judecată, cu consecinţa incidenţei în cauză a regulii curgerii termenului de 12 luni de la data intrării în vigoare a legii.

Aşa fiind, sub un prim aspect, Curtea a constatat că, la dosarul de apel, din ciclul procesual anterior, se află înscrisurile la care au făcut referire pârâţii B. şi C., în calea de atac a recursului declarat de aceştia, pe care instanţa de apel nu le-a avut în vedere, urmând a fi analizate prin prezenta decizie, în privinţa conţinutului acestora, în vederea dezlegării chestiunii referitoare la începutul curgerii prescripţiei extinctive.

Astfel, se constată că, prin adresa înregistrată în dosarul nr. x/2006 la data de 17.09.2007, comunicată către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, cu termen la data de 20.09.2007, expertul tehnic judiciar O. a comunicat faptul că nu s-au primit actele solicitate de la reclamantă privind identitatea dintre imobilul din fosta str. x, sector 6 şi cel din actuala str. x şi nu s-au primit actele de proprietate ale actualilor proprietari ai imobilului, solicitând instanţei să pună în vedere reclamantei soluţionarea celor de mai sus şi acordarea unui alt termen.

Potrivit încheierii de şedinţă din data de 20.09.2007, redactată în dosarul nr. x/2006, apărătorul apelantei - reclamante A. (autoarea intimatei - reclamante din prezenta cauză) a solicitat expertului să facă convocarea legală a părţilor la efectuarea expertizei, învederând că a fost convocată pentru data de 21.07.2007, iar expertul s-a prezentat cu o zi mai înainte.

Curtea a constatat că, în încheiere, se consemnează că a fost depus la dosar un certificat de rol fiscal şi alte înscrisuri cu privire la imobilul în litigiu - fără a se indica în mod expres ce înscrisuri au fost depuse - şi s-a precizat că, în prezent, strada pe care se află imobilul se numeşte General Berthelot.

Din cele consemnate în cuprinsul încheierii, se poate observa că instanţa nu a pus în vedere apelantei-reclamante o altă obligaţie în afara celei de a preciza în scris adresa imobilului în litigiu, dispunându-se amânarea cauzei pentru efectuarea expertizei, cu revenirea unei adrese către expertul desemnat în cauză, aşa încât, în condiţiile în care expertul a solicitat completarea înscrisurilor de la dosar cu cele relevate în cuprinsul adresei prezentate mai sus, coroborat cu faptul că reclamanta a depus la dosar înscrisuri cu privire la imobilul în litigiu, se poate prezuma că lămuririle solicitate de expert au fost îndeplinite de apelanta - reclamantă.

Această concluzie a instanţei de apel este confirmată de faptul că, prin adresa înregistrată la dosar la data de 14.11.2007 de către expertul O., nu au mai fost solicitate înscrisurile din adresa anterioară, învederându-se că nu s-a efectuat raportul de expertiză întrucât în urma discuţiilor purtate la faţa locului cu proprietarii imobilului, aceştia nu au permis accesul expertului şi părţilor în curte, pentru a se efectua măsurători, motivând că nu sunt părţi în acel proces şi nici nu au fost înştiinţaţi de instanţă în acest sens.

Este adevărat că în încheierea întocmită la termenul imediat următor înregistrării adresei expertului, la data de 15.11.2007, se consemnează faptul că apărătorul apelantei - reclamante a depus la dosar copia contractului de vânzare-cumpărare nr. x/25.05.2004, dată în raport de care apelanţii - pârâţi B. şi C. au considerat că a fost încălcat termenul de prescripţie prevăzut de art. III din Titlul I al Legii nr. 247/2005, în condiţiile în care data depunerii contractului de vânzare-cumpărare la dosar se situează după data introducerii acţiunii - 21.09.2007.

Se consideră însă că această susţinere a apelanţilor - pârâţi este înlăturată prin faptul că înregistrarea cererii de chemare în judecată pe rolul instanţei şi primirea datei certe prin aplicarea ştampilei de intrare la data de 21.09.2007, expediată prin poştă la data de 19.07.2007, reprezintă data certă a luării la cunoştinţă a încheierii contractului de vânzare-cumpărare, observându-se foarte clar că, odată cu cererea de chemare în judecată înregistrată iniţial sub nr. x/2007, la data de 21.09.2007, expediată prin poştă, cu data poştei 19.09.2007 (dată care este anterioară şedinţei de la termenul de la 20.09.2007) a fost anexat în copie contractul de vânzare-cumpărare nr. x/25.05.2004, aflat la dosarul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.

Aşadar, Curtea a reţinut că momentul subiectiv al luării la cunoştinţă a încheierii contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate absolută s-a solicitat a se constata nu este data de 15.11.2007, când a fost consemnată în încheiere depunerea contractului la dosarul nr. x/2006, ci este 21.09.2007 - data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţei şi primirea datei certe prin aplicarea ştampilei de intrare, expediată prin poştă la data de 19.07.2007, împrejurare în raport de care se poate observa că intimata - reclamantă a probat cerinţa pretins a fi neîndeplinită, conform susţinerii apelanţilor - pârâţi B. şi C., respectiv momentul subiectiv al luării la cunoştinţă a încheierii contractului de vânzare-cumpărare, reprezentat de momentul introducerii şi înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţei şi primirea datei certe prin aplicarea ştampilei de intrare.

Curtea a constatat că, în niciun caz, nu poate fi primit raţionamentul acestora, în sensul că, întrucât contractul de vânzare-cumpărare a fost depus la dosarul nr. x/2006 la data de 15.11.2007, dată situată după data introducerii acţiunii, atunci se aplică termenul de 12 luni de la data intrării în vigoare a legii.

În mod evident, termenul de 12 luni de la data intrării în vigoare a legii se aplică pentru ipoteza în care titularii acţiunii în nulitatea actelor de înstrăinare aveau cunoştinţă de aceste acte la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, când termenul începe să curgă de la acest din urmă moment, iar cea de-a doua ipoteză este cea în care aceştia au luat cunoştinţă de actul de înstrăinare ulterior datei la care norma legală a intrat în vigoare, în prezenta cauză, în realitate, momentul subiectiv al luării la cunoştinţă a încheierii contractului de vânzare-cumpărare este configurat de data certă primită la înregistrarea cererii de chemare în judecată împreună cu contractul de vânzare-cumpărare.

Trebuie arătat, că, în rejudecare, Curtea a pus în vedere intimatei - reclamante, în cazul în care deţine eventuale dovezi, să administreze probe din care să rezulte modalitatea în care autoarea acesteia a luat cunoştinţă de contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate absolută s-a solicitat a se constata şi, în cazul în care acest demers a fost realizat pe calea oficială, să se indice de la ce instituţie a fost obţinut înscrisul şi pe ce cale.

În dosarul de apel, intimata - reclamantă nu a administrat vreo probă în acest sens, apărătorul acesteia arătând că nu are cunoştinţă de împrejurările în care autoarea reclamantei iniţiale, A., a obţinut înscrisul atacat în prezenta cauză, situaţie în care, cu atât mai mult, Curtea a reţinut relevantă data certă primită la înregistrarea cererii de chemare în judecată la care a fost anexat contractul de vânzare-cumpărare.

În rejudecare, apelanţii - pârâţi au solicitat a se avea în vedere înscrisurile depuse în dosarul de recurs în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv adresa nr. x/21.11.2016, emisă de S.C. D. S.A., din cuprinsul căreia, Curtea a reţinut că, solicitându-se relaţii în legătură cu contractul de vânzare-cumpărare nr. x/25.02.2004, încheiat de S.C. Herăstrău Nord S.A. pentru imobilul situat în Bucureşti, str. x, s-a comunicat faptul că dosarul de fond al imobilului din arhiva societăţii nu conţine înscrisuri referitoare la contractul de vânzare-cumpărare întocmit de S.C. Herăstrău Nord S.A..

Curtea mai reţine că aceste relaţii au fost solicitate de la S.C. D. S.A., întrucât locuinţa cumpărată de apelanţi - pârâţi a fost deţinută anterior în baza contractului de închiriere nr. x/08.12.1988/04.10.1999, încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti, în calitate de proprietar, şi S.C. D. S.A., în calitate de prestator, pe de o parte, iar pe de altă parte, de apelantul - pârât B., în calitate de chiriaş.

Avându-se în vedere însă că, ulterior, contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat de S.C. Herăstrău Nord S.A., în calitate de vânzător, Curtea a considerat justificată adresa emisă de S.C. D. S.A. cu privire la inexistenţa unor înscrisuri referitoare la contractul de vânzare-cumpărare, încheiat cu o altă societate prestatoare.

Tot la cererea apelanţilor - pârâţi, a fost depusă şi adresa nr. x/10.11.2016, emisă de Administraţia Fondului Imobiliar Bucureşti, din care rezultă că această instituţie a preluat arhiva dosarelor de vânzare deţinute de S.C. Herăstrău Nord S.A., în conformitate cu H.C.G.M.B. nr. 81/20016, şi prin care se comunică faptul că, în dosarul de vânzare constituit pentru imobilul situat în str. x, vândut prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/25.02.2004, de către această societate, nu figurează o cerere depusă de doamna A. (personal sau prin avocat), prin care să solicite o copie de pe contractul menţionat.

Prin urmare, şi din conţinutul acestei adrese, Curtea a reţinut că nu este identificată o dată certă de comunicare a contractului de vânzare-cumpărare atacat în prezenta cauză, astfel încât, faţă de împrejurarea că acest contract a fost anexat cererii de chemare în judecată înregistrată pe rolul instanţei, valoarea probatorie invocată de apelanţii - pârâţi cu privire la înscrisurile pentru care s-a trimis cauza spre rejudecare, neanalizate în apel în ciclul procesual anterior, este înlăturată, în contextul relevat mai sus, în care nu poate fi reţinută ca dată a luării la cunoştinţă a contractului de vânzare-cumpărare momentul depunerii acestuia la dosarul nr. x/2006.

Contrar celor susţinute de apelanţii - pârâţi B. şi C., Curtea a subliniat că momentul probat la care intimata - reclamantă a luat cunoştinţă de încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu este situat după data introducerii prezentei acţiuni, ci odată cu introducerea şi înregistrarea acţiunii pe rolul instanţei de judecată şi primirea datei certe prin aplicarea ştampilei de intrare - 21.09.2007, cu atât mai mult cu cât nu se poate prezuma că autoarea reclamantei a luat cunoştinţă de actul contestat la un anumit moment, ci relevantă sub acest aspect este data certă rezultată din introducerea cererii de chemare în judecată.

Art. 1182 C. civ. 1864, în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, stabileşte că terţilor le este opozabilă numai data certă, care se dobândeşte printr-una din modalităţile prevăzute de textul legal, relevantă în prezenta cauză fiind modalitatea constând în dobândirea datei certe din ziua în care înscrisul a fost prezentat la o instituţie publică.

Chiar dacă textul legal invocat reglementează data certă privind înscrisurile sub semnătură privată, Curtea a avut în vedere aceste dispoziţii legale în stabilirea momentului subiectiv al cunoaşterii încheierii contractului de vânzare-cumpărare de către autoarea reclamantei, în condiţiile în care cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la o instituţie publică la data de 21.09.2007, în cuprinsul acesteia se menţionează în mod expres anexarea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/25.05.2004, iar înscrisul a fost efectiv ataşat cererii de chemare în judecată, fiind înregistrat şi numerotat la dosar - respectiv dosarul nr. x/2007 al Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.

În ceea ce priveşte cel de al doilea aspect pentru care cauza a fost trimisă spre rejudecare, reţinându-se întemeiată critica recurenţilor referitoare la nemotivarea deciziei în ceea ce priveşte menţinerea hotărârii primei instanţe de obligare a acesteia la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.000 RON, în rejudecare, Curtea a constatat că, într-adevăr, pârâţii au fost obligaţi să plătească reclamantei suma de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

La dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă se află chitanţa privind onorariul de avocat în cuantum însă de 4.000 RON, şi nu 5.000 RON, cât a acordat tribunalul, iar în condiţiile în care suma stabilită cu titlu de cheltuieli de judecată a fost calificată de tribunal ca reprezentând onorariu de avocat şi o altă chitanţă cu acest titlu nu există la dosar, în mod evident cuantumul indicat este rezultatul unei erori materiale ce, potrivit dispoziţiilor art. 2812a C. proc. civ. 1865, reţinute şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, poate fi îndreptată în condiţiile art. 281 C. proc. civ.

Prin urmare, această eroare materială a instanţei de judecată nu poate constitui obiect de critică în apel, partea interesată având la dispoziţie calea reglementată de dispoziţiile art. 281 C. proc. civ., cu consecinţa indicării corespunzătoare a valorii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat.

Curtea a mai constatat că prima instanţă a acordat cheltuielile de judecată fără a face aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., aşa încât, în lipsa vreunei critici invocate prin cererea de apel cu privire la criteriile reglementate de acest text legal pentru acordarea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, singura susţinere fiind acea că la fila x este o chitanţă de 4.000 RON, şi nu de 5.000 RON, lămurirea acestui aspect nu se poate realiza decât în condiţiile art. 281 C. proc. civ., şi nu pe calea apelului.

Aşa fiind, reţinând că toate celelalte aspecte invocate prin cererile de apel, fie au rămas definitive şi irevocabile prin neatacarea deciziei pronunţate în ciclul procesual anterior cu recurs de partea interesată, fie au fost analizate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cadrul motivelor de nelegalitate invocate în recurs, reţinându-se caracterul nefondat al acestora, Curtea a reţinut netemeinicia susţinerilor privind excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.

În privinţa cheltuielilor de judecată solicitate la momentul rejudecării cauzei în apel, Curtea a constatat că apelanţii au căzut în pretenţii, ca urmare a respingerii apelurilor declarate, iar sumele solicitate de intimata - reclamantă sunt în cuantum de 4.000 RON în ciclul procesual anterior, potrivit chitanţei aflate la dosarul de apel, şi în cuantum de 2.000 RON, potrivit chitanţei aflate la dosarul de apel rejudecare, în total suma fiind de 6.000 RON.

Însă, având în vedere criteriile reglementate de dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., cu aplicarea acestui text legal, Curtea a obligat apelanţii - pârâţi către apelanta - reclamantă doar la plata sumei de 4.000 RON, cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu de avocat, cuantum considerat ca rezonabil şi echitabil, în raport de complexitatea cauzei, de munca îndeplinită de avocat, în condiţiile în care, în rejudecare, au fost reluate anumite aspecte care au fost deja antamate în ciclul procesual anterior şi nu au fost administrate alte probe sau invocate apărări suplimentare.

Curtea a mai arătat, de asemenea, că deşi prin decizia de casare, s-a reţinut că suma reprezentând cheltuieli de judecată, solicitate de recurenţii - pârâţi B. şi C., în faza procesuală a recursului, urmează a fi avute în vedere de instanţa de rejudecare, raportat şi la soluţia ce urmează a se da în apel, în condiţiile în care pârâţii au căzut în pretenţii în privinţa cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă, aceştia nu sunt îndreptăţiţi la acordarea unor cheltuieli de judecată efectuate într-o fază procesuală anterioară, de judecare a unei căi de atac, fără consecinţe pe fondul pretenţiilor deduse judecăţii.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs, recurenta-reclamantă N. şi recurentele-pârâte C. şi P..

Recurenta-reclamantă N. a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei civile nr. 439A/02.05.2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în sensul acordării integrale a cheltuielilor de judecată pentru apel; şi obligarea intimaţilor la cheltuieli de judecata în recurs.

În susţinerea motivelor de recurs, reclamanta a criticat decizia recurată, prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., considerând că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 274 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ.

În speţă, părţile căzute în pretenţii sunt intimaţii-apelanţi, cu consecinţa obligării lor la plata acestor cheltuieli.

În acelaşi sens, pricina în care s-au cerut cheltuieli de judecată are un obiect evaluat în bani la o sumă substanţială - un imobil aflat în centrul Bucureştiului -, iar dosarul cauzei, fiind voluminos, necesită pentru avocat, un studiu aprofundat, inclusiv din punct de vedere al actelor normative succesive în materie şi practicii judiciare. În aceste condiţii, onorariul perceput de cabinetul de avocat care îi reprezintă interesele s-a plasat la un nivel modic, reducerea sa cu 2000 de RON neavând nicio justificare.

Recurentele - pârâte C. şi P. au solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate, în sensul rejudecării şi admiterii apelului; anularea sentinţei civile nr. 1238/26.10.2015 (inclusiv a încheierii din data de 28.09.2015), pronunţate de către Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin care au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca fiind prescrisă extinctiv.

Recurentele-pârâte au criticat decizia pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:

- prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute, sub sancţiunea nulităţii, de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 din C. proc. civ.

- hotărârea judecătorească atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii - art. 304 pct. 7 din C. proc. civ.

- când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia - art. 304 pct. 8 din C. proc. civ.

- când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii - art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

În argumentarea primului motiv de recurs, recurentele-pârâte, după expunerea considerentelor hotărârii de casare, au arătat că intimata-reclamantă trebuia să respecte indicaţiile instanţei de casare şi să probeze momentul luării la cunoştinţă a contractului nostru, printr-un înscris, ceea ce nu a făcut.

La dosar nu a fost depusă nicio probă, niciun înscris, privind aceste demersuri, solicitate de către Înalta Curte, fiind încălcate dispoziţiile art. 315 alin. (1) din C. proc. civ.. Or, aceasta echivalează, în opinia recurentelor, cu încălcarea dreptului la un proces echitabil.

În consecinţă, este a doua oară când Curtea de Apel Bucureşti încalcă dreptul la un proces echitabil, în acest din urmă caz, nesocotind flagrant indicaţiile instanţei de casare.

Critica privind excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a fost susţinută de recurentele pârâte pe următoarele argumente:

Textul legal aplicabil acestei excepţii este art. III din Legea nr. 247/2005, text aplicat greşit de către instanţele de judecată.

Textul stabileşte două ipoteze de introducere a acţiunii: ipoteza-regulă (un moment obiectiv) de la data intrării în vigoare a legii, iar ipoteza-excepţie (un moment subiectiv) de la data luării la cunoştinţă a încheierii contractului.

A doua ipoteză fiind un moment subiectiv, prin excelenţă, el trebuie dovedit de cel în cauză, reclamantă fiind cea care a introdus acţiunea.

Recurentele au considerat că, în lipsa unor dovezi certe, din categoria înscrisurilor, din care să rezulte data la care reclamanta (autoarea acesteia) a luat cunoştinţă de contractul lor de vânzare-cumpărare, anterior introducerii acţiunii de faţă, în speţă, va opera prima ipoteză a textului legal, ipoteza-regulă, adică 12 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, termen nerespectat.

Prin referirea pe care o face art. III din Legea nr. 247/2005 la art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, se reţine că este vorba de un termen de 12 luni de prescripţie extinctivă, întrucât art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 vorbeşte de un termen de prescripţie extinctivă, acesta fiind un text derogatoriu de la dreptul comun, Decretul nr. 167/1958, iar principiile sunt de strictă interpretare.

Nu este nicio urmă de tăgadă că acţiunea reclamantei este prescrisă extinctiv.

În cazul în care se va considera că este vorba de intervenirea sancţiunii decăderii, ca urmare a nerespectării termenului legal imperativ de 12 luni, recurentele au solicitat să se aibă în vedere faptul că, drept consecinţă a decăderii, cererea de chemare în judecată, săvârşită peste termen, este lovită de nulitate absolută.

În susţinerea motivului de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., instanţa de apel a motivat, în mod eronat şi nefondat, că înregistrarea cererii de chemare în judecată, pe rolul instanţei, şi primirea datei certe, prin aplicarea ştampilei de intrare la data de 21.09.2007, expediată prin poştă la data de 19.07.2007 sau 19.09.2007 (eroare materială sau eroare de judecată), reprezintă data certă a luării la cunoştinţă a încheierii contractului de vânzare-cumpărare, observându-se că, odată cu cererea de chemare în judecată, a fost anexat, în copie, contractul de vânzare-cumpărare, aflat la fila x.

Aşadar, momentul subiectiv este momentul introducerii şi înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţei şi primirea datei certe prin aplicarea ştampilei de intrare.

Or, recurenţii nu pot fi de acord cu o astfel de motivare, care nu reflectă textul art. III din Legea nr. 247/2005, precum şi indicaţiile instanţei de casare.

Data luării la cunoştinţă a încheierii contractului nu poate fi data depunerii contractului la dosar, reţinând că sunt lucruri diferite, iar textul de lege este foarte clar. Din luna mai a anului 2004, (data încheierii contractului), până în luna septembrie 2007, (data depunerii contractului la dosar), sunt mai mult de 12 luni, în care reclamanta (autoarea acesteia) putea sa ia cunoştinţă de contractul lor.

Recurentele nu pot fi de acord nici cu motivarea instanţei de apel, conform căreia reclamanta nu a administrat vreo probă în acest sens, apărătorul acesteia arătând că nu are cunoştinţă de împrejurările în care autoarea reclamantei a obţinut înscrisul atacat, situaţie în care, cu atât mai mult, instanţa de apel a reţinut relevantă data certă primită la înregistrarea cererii de chemare în judecată, la care a fost anexat contractul de vânzare-cumpărare.

În opinia recurentelor-pârâte, instanţa de apel trebuia să facă aplicarea primei teze a art. III al Legii nr. 247/2005, adică 12 luni de la data intrării în vigoare a legii şi ar fi trebuit să constate prescrisă acţiunea.

Recurentele nu pot fi de acord nici cu motivarea instanţei de apel, în sensul că art. 44 din O.U.G. nr. 40/1999 a constituit cauza nulităţii contractului lor de vânzare-cumpărare. Aplicarea art. 44 din O.U.G. nr. 40/1999 nu se poate face decât în condiţiile prevăzute expres de art. III din Legea nr. 247/2005, unic text legal aplicabil, întrucât acesta are în vedere inclusiv nerespectarea art. 44 din O.U.G. nr. 40/1999. Pe de altă parte, reclamanta nu le-a încunoştinţat sau notificat, în nici un fel, conform acestui text legal.

Notificarea depusă, în anul 2001, conform Legii nr. 10/2001, pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, nu poate fi extinsă şi să vizeze, retroactiv, şi dispoziţiile art. 44 din O.U.G. nr. 40/1999, ca să poată fi invocată ca temei legal alternativ.

Recurentele au criticat şi maniera de acordare a cheltuielilor de judecată de la Tribunalul Bucureşti. In acest sens, s-a arătat că instanţa a obligat pârâţii la plata sumei de 5000 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat. Or, după cum se poate observa, din chitanţa de la dosar, se constată că este vorba de suma de 4000 RON, şi nu de 5000 RON.

Instanţa de apel nu a ţinut cont de indicaţiile instanţei de casare, motivând că este o eroare materială care se soluţionează pe calea art. 281 din C. proc. civ., ceea ce, în opinia lor, echivalează cu încălcarea art. 315 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi a dreptului la un proces echitabil, pentru că tocmai critica necercetării în fond a acestor susţineri fusese admisă de instanţa supremă.

În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie şi încălcarea principiului neretroactivităţii, recurentele au arătat că, la momentul depunerii cererii de chemare în garanţie, 03.12.2007, s-a menţionat, ca temei de drept, dispoziţiile C. civ., acest act normativ fiind singurul aplicabil obiectului cererii de chemare în garanţie.

Legea nr. 1/2009, care a modificat şi completat Legea nr. 10/2001, a intrat în vigoare pe data de 06 februarie 2009, ulterior depunerii cererii de chemare în garanţie.

Recurentele au susţinut aplicarea dispoziţiilor C. civ., art. 1341-1345, singurul act normativ în vigoare, aplicabil la momentul introducerii cererii de chemare în garanţie, raportat la obiectul acestei cereri.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 609 din 17 iulie 2018, par. 206, motivează următoarele:

"cum s-a subliniat în doctrină, procesul fiind o succesiune de acte interdependente, este raţional, simplu, practic şi conform previziunilor părţilor ca, în determinarea legii aplicabile, să fie decisiv primul act de procedură - cererea introductivă de instanţă - iar nu data judecăţii care este un element variabil şi, deci, imprevizibil, neputând fi cunoscut de la început".

În ceea ce priveşte buna credinţă, recurentele au considerat că trebuie ţinut cont, ca un element circumstanţial, dar important, şi de buna lor credinţă, care rezidă din mai multe acte şi împrejurări, în special din faptul că au avut un testament încheiat pe numele lor, precum şi un antecontract de vânzare-cumpărare, încheiat cu autoarea intimatei-reclamante, în anii 1970, pentru acest imobil, antecontract în care au achitat şi o sumă considerabilă de bani, bani care nu le-au fost niciodată restituiţi.

Analizând recursurile exercitate în cauză, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale relevante, Înalta Curte apreciază asupra caracterului nefondat al acestora, în considerarea argumentelor ce succed:

Asupra recursului declarat de reclamanta N.:

Recursul exercitat de reclamantă, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a vizat exclusiv cererea accesorie de acordare a cheltuielilor de judecată în cauza dedusă judecăţii, susţinându-se aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 274 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ.

În conţinutul acestei critici, recurenta a învederat că nu se impunea reducerea cheltuielilor de judecată de către instanţa de apel, această măsură neavând nicio justificare, în considerarea faptului că pricina în care s-au solicitat aceste cheltuieli are un obiect evaluat în bani la o sumă substanţială - un imobil aflat în centrul Bucureştiului -, iar dosarul cauzei, fiind voluminos, necesită pentru avocat, un studiu aprofundat, inclusiv din punct de vedere al actelor normative succesive în materie şi practicii judiciare.

Această critică nu este fondată.

Dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. statuează că judecătorii au dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

În interpretarea şi aplicarea acestor dispoziţii legale, instanţa de apel a pronunţat soluţia reducerii cheltuielilor de judecată pretinse de reclamantă, prin raportare la criteriile instituite de lege - complexitatea cauzei şi munca îndeplinită de avocat, argumentând această măsură şi prin prisma faptului că, în rejudecare, au fost reluate anumite aspecte care au fost deja antamate în ciclul procesual anterior şi nu au fost administrate alte probe sau invocate apărări suplimentare şi reţinând că suma de 4.000 RON are un caracter rezonabil şi echitabil, pentru a fi acordată cu titlu de cheltuieli de judecată.

Astfel, raportându-se motivat la criteriile legale, instanţa de apel nu a dispus o măsură arbitrară, care să contravină dispoziţiilor legale enunţate, ci, în exercitarea prerogativei sale de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul acestora, a stabilit, prin prisma proporţionalităţii cu amplitudinea si complexitatea activităţii depuse de avocat, cu stadiul în care se afla cauza, un cuantum rezonabil, ce urmează a fi suportat de părţile potrivnice, care au căzut în pretenţii.

În sensul celor arătate este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţă care, învestită fiind cu soluţionarea pretenţiilor având ca obiect rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse şi onorariile avocaţiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, care au fost în mod real efectuate şi în limita unui cuantum rezonabil (a se vedea în acest sens, e.g., cauza Şandor contra României, hotărârea din 24 martie 2005).

În plus, se poate observa că instanţa nu a cenzurat onorariul avocaţial, ci cheltuielile de judecată în care este inclus acest onorariu, măsură care este în acord cu dispoziţiile legale şi care nu afectează cuantumul onorariului convenit între părţile contractului de asistenţă juridică.

În ceea ce priveşte cuantumul până la care au fost reduse aceste cheltuieli, în opinia instanţei de recurs, aceasta reprezintă o chestiune de apreciere, iar nu de legalitate care, astfel, nu poate fi cenzurată prin intermediul recursului, nefiind circumscrisă motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta N. împotriva deciziei civile nr. 439A din 2 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat.

Asupra recursului declarat de pârâta C., exercitat în nume propriu, şi continuat de aceasta şi de P., în calitate de succesoare ale pârâtului B.:

Sub un prim aspect, trebuie menţionat că, prin intermediul recursului dedus prezentei judecăţi, se poate observa că recurentele pârâte reiau aspecte care au fost tranşate anterior, prin decizia nr. 2322/24.11.2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în primul ciclu procesual.

În considerarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ. care statuează că, în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, instanţa de apel, în mod judicios, a procedat la decelarea aspectelor asupra cărora judecata apelului trebuie reluată, fixând limitele obiective ale acestei judecăţi.

În acest sens, instanţa de apel a reţinut că, în urma recursului declarat de pârâţii B. şi C., în primul ciclu procesual, a fost analizată decizia civilă atacată din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ. 1865, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie găsind întemeiate criticile privind examinarea efectivă a problemei referitoare la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, cauza fiind trimisă spre rejudecare pentru remedierea neregulilor procedurale rezultate din neanalizarea unor înscrisuri încuviinţate şi administrate de pârâţi, precum şi cele cu privire la neanalizarea susţinerilor referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată.

Celelalte critici invocate de recurenţii - pârâţi, cu privire la soluţia pe fond a deciziei pronunţate în apel, au fost respinse, în recurs, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fie pentru aspecte de ordin procedural, fie pentru aspecte de ordin material, astfel încât, instanţa de apel a considerat că limitele învestirii, în rejudecare, sunt doar cele ce vizează stabilirea momentului subiectiv al cunoaşterii încheierii contractului de vânzare-cumpărare de către reclamantă, pentru dezlegarea criticii din apel vizând excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. III din Titlul I al Legii nr. 247/2005, precum şi a celei referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de instanţa de fond.

Or, reluând aspectele privind soluţionarea cererii de chemare în garanţie şi încălcarea principiului neretroactivităţii, precum şi cele privind buna-credinţă a recurentelor-pârâte şi referitoare la încălcarea principiilor contradictorialităţii şi disponibilităţii pentru nepunerea în discuţie de către prima instanţă a temeiului juridic al cererii de chemare în garanţie, acestea ignoră dispoziţiile legale enunţate supra.

În consecinţă, şi limitele judecării prezentului recurs sunt determinate de limitele casării dispuse prin decizia nr. 2322/24.11.2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în primul ciclu procesual, iar aspectele care excedează criticilor privind soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/25.05.2004, încheiat între persoanele fizice, în calitate de cumpărători, şi S.C. Herăstrău Nord S.A., în calitate de vânzător, având ca obiect imobilul situat în Bucureşti, str. x, corp B, pentru încălcarea prevederilor imperative ale art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, precum şi a celor privind cheltuielile de judecată nu se impun a fi analizate.

Critica prin care se invocă nerespectarea dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, din perspectiva nerespectării art. 315 C. proc. civ., ce poate fi analizată prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., este nefondată.

Astfel, în argumentarea acestei critici, după expunerea motivelor ce au condus la casarea deciziei de apel, din primul ciclul procesual, recurentele invocă faptul că, în rejudecare, reclamanta nu a administrat probe din care să rezulte data la care a cunoscut existenţa contractului de vânzare-cumpărare nr. x/25.05.2004, nedovedind astfel momentul subiectiv ce intră în conţinutul normei art. III din Legea nr. 247/2005.

Or, această atitudine imputată reclamantei nu este de natură să determine afectarea dreptului la un proces echitabil, la a cărui respectare şi efectivitate trebuie să vegheze instanţa de judecată, singura în măsură să încuviinţeze, să dispună şi să administreze probele considerate necesare într-o cauză dedusă judecăţii sau cele care s-au impus cu valoare obligatorie, în considerarea art. 315 C. proc. civ., ca urmare a indicaţiilor deciziei de casare sub acest aspect; admisibilitatea şi aprecierea probelor intrând în marja de apreciere a instanţelor naţionale, cele mai bine plasate pentru a face această evaluare.

Din acest unghi, verificând modul în care au fost respectate dispoziţiile evocate supra de către instanţa de apel, Înalta Curte reţine că instanţa de apel s-a preocupat de completarea probatoriilor privind dovedirea modalităţii în care reclamanta a intrat în posesia contractului de vânzare-cumpărare atacat, în acest sens fiind chiar măsurile dispuse prin încheierile de la 11.10.2017 şi 6.12.2017.

În plus, în acord cu dispoziţiile deciziei de casare, instanţa de apel a analizat înscrisurile depuse la dosar, în ciclul procesual anterior, care fuseseră ignorate de instanţa de apel, a cărei decizie a fost casată pentru acest motiv, expunând raţionamentul judiciar conform căruia aceste înscrisuri nu pot determina un alt deznodământ în cauză.

Motivul de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., are caracter formal şi va fi respins, de asemenea, ca nefondat.

Această apreciere a caracterului nefondat se impune cu evidenţă, întrucât prin argumentele expuse, recurentele nu invocă vicii de motivare ale hotărârii recurate, în oricare dintre tezele pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., ci faptul că nu sunt de acord cu motivarea expusă de instanţa de apel în soluţionarea criticilor deduse judecăţii.

Or, faptul de a nu fi de acord cu motivarea unei instanţe nu echivalează cu o critică de nelegalitate a unei hotărâri judecătoreşti care să determine reformarea hotărârii supuse controlului, ci este poziţionarea subiectivă a unei părţi în raport cu o hotărâre care o nemulţumeşte, întrucât a pierdut procesul.

Critica privind interpretarea greşită a actului dedus judecăţii, ce ar fi atras incidenţa art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nu a fost dezvoltată în conţinutul motivelor de recurs, putându-se aprecia, de asemenea, că a fost introdusă formal, ceea ce determină imposibilitatea obiectivă a cenzurării sale de către instanţa de recurs.

Analizând critica prin care se deduce analizei instanţei de recurs soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Deşi art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nu constituie, în mod expres, obiect al criticilor formulate în recurs, instanţa de recurs apreciază că se impun câteva consideraţii cu privire la acest text normativ care constituie fundamentul cererii de chemare în judecată şi care conturează, într-un anumit sens, "imperativitatea" cu care legiuitorul a înţeles să sancţioneze, în condiţiile legii, înstrăinarea bunurilor imobile ce intră în sfera de aplicabilitate a acestei legi speciale de reparaţie.

Potrivit art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001:

"Sub sancţiunea nulităţii absolute, până la soluţionarea procedurilor administrative şi, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea (…) bunurilor imobile - terenuri şi/sau construcţii notificate potrivit prevederilor prezentei legi."

Din cuprinsul normei enunţate, pentru ca sancţiunea nulităţii absolute să intervină, este necesar ca acte juridice, de natura celor menţionate în text şi având ca obiect bunuri imobile - terenuri şi/sau construcţii, notificate potrivit Legii nr. 10/2001, să fie încheiate după declanşarea procedurilor administrative şi, după caz, judiciare, şi înainte de finalizarea acestora.

Această sancţiune a fost impusă, în opinia instanţei de recurs, în acord cu jurisprudenţa instanţei de contencios european a drepturilor omului, din raţiuni legate de clarificarea situaţiei juridice a bunurilor imobile şi de faptul că, prin declanşarea procedurii administrative, în baza formulării unei notificări, în condiţiile prevăzute de lege, există o dispută asupra bunului imobil ce intră în domeniul de aplicaţie al legii special de restituire care ar trebui să oprească orice speculaţie asupra sa.

În cauză, o astfel de procedură administrativă cu privire la imobilul în litigiu a fost declanşată, prin notificarea nr. x/14.09.2001, formulată de reclamantă. Împrejurarea că notificarea a fost sau nu comunicată pârâţilor cumpărători este fără relevanţă juridică, sub aspectul aplicării sancţiunii nulităţii absolute, întrucât legiuitorul nu a particularizat, ca în cazul art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, buna credinţă drept o cauză de înlăturare a sancţiunii nulităţii absolute.

Prin urmare, în mod corect au reţinut instanţele fondului că atitudinea subiectivă a părţilor la încheierea acelor juridice, ori principiile aplicabile în materia nulităţii, ca sancţiune a actelor juridice, nu sunt incidente în cauză. Pentru pronunţarea nulităţii absolute, în condiţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, trebuie verificată numai îndeplinirea cumulativă a condiţiilor enunţate anterior, pe care norma specială le conţine.

Procedând, în continuare, la analiza modului de interpretare şi aplicare a normei care reglementează termenul în care poate fi introdusă o acţiune în nulitate absolută a actelor translative de proprietate, cu caracter oneros, având acest obiect, ce are, fără îndoială, natura unui termen de prescripţie, iar nu de decădere, astfel cum au susţinut recurentele, într-o motivare subsidiară, termen special de prescripţie de 12 luni care este reglementat ca o excepţie de la imprescriptibilitatea acţiunilor în nulitate absolute de drept comun, instanţa de recurs reţine următoarele:

Dispoziţiile art. III din Titlul I al Legii nr. 247/2005 prevăd că actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile cu destinaţia de locuinţă, încheiate după data de 14 februarie 2001, cu nerespectarea interdicţiei prevăzute de art. 44 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 241/2001, cu modificările ulterioare, şi care nu au fost atacate în instanţă în condiţiile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, pot fi atacate la secţia civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială se află imobilul notificat în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a prezentului titlu sau, după caz, de la data luării la cunoştinţă a încheierii contractului.

Textul normativ menţionat prevede că există două momente de la care curge termenul de 12 luni instituit de lege, respectiv un moment obiectiv - de la data intrării în vigoare a prezentului titlu şi un moment subiectiv - de la data luării la cunoştinţă a existenţei actului juridic.

În opinia recurenţilor pârâţi B. şi C., în stabilirea intervenirii prescripţiei dreptului material la acţiune, nu poate fi avut în vedere momentul subiectiv reglementat de art. III din Titlul I al Legii nr. 247/2005, întrucât reclamanta nu a probat momentul luării la cunoştinţă a contractului, printr-un înscris, anterior introducerii cererii de chemare în judecată, cu consecinţa incidenţei în cauză a regulii curgerii termenului de 12 luni de la data intrării în vigoare a legii.

Spre diferenţă, instanţa de apel a considerat că termenul de 12 luni de la data intrării în vigoare a legii se aplică pentru ipoteza în care titularii acţiunii în nulitatea actelor de înstrăinare aveau cunoştinţă de aceste acte la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, când termenul începe să curgă de la acest din urmă moment, iar cea de-a doua ipoteză este cea în care aceştia au luat cunoştinţă de actul de înstrăinare ulterior datei la care norma legală a intrat în vigoare, în prezenta cauză, momentul subiectiv al luării la cunoştinţă a încheierii contractului de vânzare-cumpărare fiind configurat de data certă primită la înregistrarea cererii de chemare în judecată împreună cu contractul de vânzare-cumpărare.

Or, criticând această statuare, recurenţii reclamanţi nu opun un argument legal sau unul rezultat din existenţa unei probe administrate în cauză care să demonstreze că reclamanta a luat cunoştinţă de încheierea contractului de vânzare - cumpărare nr. x/25.05.2004 la o altă dată decât cea stabilită de instanţa de apel, deşi au avut posibilitatea de a dovedi acest moment şi nu au realizat o probă contrară celei care rezultă din circumstanţele factuale ale cauzei, astfel cum au fost stabilite de către instanţa de apel.

În plus, fiind un moment subiectiv, el este conţinut în stabilirea situaţiei de fapt, ce este atributul exclusiv al instanţelor fondului şi care nu mai poate fi reapreciată de instanţa de recurs, întrucât ar însemna o devoluare a fondului cauzei, şi nu un examen de legalitate.

Împrejurarea că nu a fost stabilit un alt moment subiectiv la care reclamanta a luat cunoştinţă de contractul atacat cu acţiune în nulitate, deşi instanţa de apel s-a preocupat în acest sens, nu poate determina nelegalitatea soluţiei pronunţate, întrucât ambele părţi, în concordanţă cu poziţiile lor procesuale adversative, aveau obligaţia de a face probe în acest sens.

Mai mult, după clarificarea acestui moment de către instanţa de apel, prin raportare la singura data certă - momentul înregistrării cererii de chemare în judecată, susţinerile formulate de recurente, în sensul că ar fi aplicabile dispoziţiile 1182 C. civ., întrucât contractul de vânzare-cumpărare în litigiu era înregistrat în registrul S.C. Herăstrău Nord, pe lângă faptul că este o apărare nouă, ce nu constituie un motiv de ordine publică şi care nu a fost invocată şi dezvoltată în motivele de recurs depuse în termen, singurele care învestesc instanţa de recurs în mod legal, vizează o situaţie de fapt, care a fost analizată în fazele procesuale anterioare, pe baza probelor deja administrate, şi care nu mai poate fi reapreciată în calea de atac a recursului, deoarece, în condiţiile limitative ale art. 304 C. proc. civ., recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce ţin de legalitatea hotărârii supuse controlului judiciar.

Realitatea acestor argumente este confirmată de întreaga argumentaţie a instanţei de apel privind adresa nr. x/21.11.2016, emisă de S.C. D. S.A., fostul locator al pârâtului B., din cuprinsul căreia această instanţă a reţinut că, solicitându-se relaţii în legătură cu contractul de vânzare-cumpărare nr. x/25.02.2004, încheiat de S.C. Herăstrău Nord S.A., pentru imobilul situat în Bucureşti, str. x, s-a comunicat faptul că dosarul de fond al imobilului din arhiva societăţii nu conţine înscrisuri referitoare la contractul de vânzare-cumpărare întocmit de S.C. Herăstrău Nord S.A..

În acelaşi sens, la cererea pârâţilor, în apel, a fost depusă şi adresa nr. x/10.11.2016, emisă de Administraţia Fondului Imobiliar Bucureşti, din care rezultă că această instituţie a preluat arhiva dosarelor de vânzare deţinute de S.C. Herăstrău Nord S.A., în conformitate cu H.C.G.M.B. nr. 81/20016, şi prin care s-a comunicat faptul că, în dosarul de vânzare constituit pentru imobilul situat în str. x, sector 1 şi vândut prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/25.02.2004, de către această societate, nu figurează o cerere depusă de doamna A. (personal sau prin avocat) prin care să solicite o copie de pe contractul menţionat.

Prin urmare, şi din conţinutul acestei adrese, instanţa de apel a reţinut că nu este identificată o dată certă de comunicare a contractului de vânzare-cumpărare atacat în prezenta cauză.

În acest context factual, trebuie reamintit că dispoziţiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ., care permiteau instanţei de recurs să cenzureze modul în care instanţa de apel a stabilit greşit situaţia de fapt, consecutiv interpretării eronate a probatoriului administrat în cauză, au fost în mod expres abrogate prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

În consecinţă, în verificarea legalităţii interpretării art. III din Titlul I al Legii nr. 247/2005, din perspectiva motivelor de recurs formulate, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a acestor dispoziţii legale.

Motivul de recurs privind modul în care instanţa de apel a soluţionat critica privind acordarea cheltuielilor de judecată este nefondat.

In argumentarea acestei critici, s-a susţinut că instanţa de apel nu a ţinut sema de indicaţiile instanţei de casare, motivând că este o eroare materială care se soluţionează pe calea art. 281 din C. proc. civ., ceea ce, în opinia lor, echivalează cu încălcarea art. 315 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi a dreptului la un proces echitabil, pentru că tocmai critica necercetării în fond a acestor susţineri fusese admisă de instanţa supremă.

Înalta Curte reţine că, pentru a casa decizia recurată sub acest aspect, instanţa de recurs anterioară a apreciat că se impunea ca instanţa de apel să cerceteze în fond susţinerile pârâţilor şi să motiveze, raportat la criticile concrete ale acestora, soluţia dată asupra obligaţiei stabilite în sarcina pârâţilor de prima instanţă, vizând cheltuielile de judecată; neimpunând nicio altă obligaţie în acest sens.

Or, în rejudecare, instanţa de apel a expus în mod judicios argumentele care au fundamentat soluţia de respingere a acestei critici, considerând că este o eroare materială ce poate fi îndreptată exclusiv prin intermediul procedurii reglementate de dispoziţiile art. 281 C. proc. civ., cu consecinţa indicării corespunzătoare a valorii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, iar nu o eroare de judecată, ce ar putea fi schimbată în apel, motiv pentru care instanţa de recurs consideră că nu ne aflăm în ipoteza unei nerespectări a deciziei de casare care să contravină prescripţiilor art. 315 C. proc. civ., ci a unei dezlegări judicioase a acestei critici, în acord cu dispoziţiile legale şi cu indicaţiile deciziei de casare.

Pentru considerentele expuse, găsind motivele de recurs nefondate în ansamblul lor, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtele C. şi P. împotriva deciziei nr. 439A din 2 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

În ceea ce priveşte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată aferente prezentului recurs, formulată de recurenta reclamantă N., Înalta Curte, reţinând că recursul acesteia a fost respins, dar părţile adverse au căzut în pretenţii, prin respingerea recursului acestora împotriva aceleiaşi decizii, în aplicarea dispoziţiilor art. 276 C. proc. civ. (când pretenţiile fiecărei părţi au fost încuviinţate numai în parte, instanţa va aprecia în ce măsură fiecare dintre ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând face compensarea lor) va obliga pârâtele C. şi P. la plata către reclamantă a sumei de 1.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta N. şi de pârâtele C. şi P. împotriva deciziei nr. 439A din 2 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondate.

Obligă pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 1500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 01 iulie 2020.