Limits of cassation review: prohibition of re-evaluating facts and evidence in challenges to municipal liability for incomplete urban planning certificates.

Şedinţa publică din data de 30 iunie 2020

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Mureş sub nr. x/2016, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Comuna Corunca prin Primar, a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.216.863,28 RON reprezentând prejudiciul suferit ca urmare a existenţei unor sarcini reale asupra terenului în suprafaţă de 33.591 m.p. situat în com. Corunca, jud. Cluj - teren pentru a cărui cumpărare reclamanta a încheiat Contractul de facilitate de credit nr. x/27.09.2007 cu S.C. B. S.R.L. -, sarcini care nu au fost menţionate în Certificatul de urbanism nr. 352 emis la data de 21.09.2007 şi în Certificatul de urbanism nr. 353 emis la data de 21.09.2007. A precizat reclamanta că prejudiciul este generat de creditul acordat societăţii B. S.R.L. şi nerecuperat de la aceasta.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, ale art. 31 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, ale art. 21 din Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală precum şi cele ale art. 998-999 din C. civ.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 591 din 04.07.2017, Tribunalul Mureş a respins cererea astfel formulată de reclamantă şi a respins cererea pârâtei privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta.

Prin decizia nr. 44/A din 31 ianuarie 2019, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă a respins apelul astfel promovat.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei pronunţate în apel de Curtea de Apel Târgu Mureş a declarat recurs reclamanta A. S.A., criticând soluţia sun următoarele aspecte:

Decizia recurată este nelegală, pentru interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor procedurale, în sensul prevederilor art. 488 pct. 5 noul C. proc. civ., respectiv instanţa s-a pronunţat cu depăşirea limitelor investiri sale, asupra unor aspecte care nu au fost puse în discuţia contradictorie a părţilor.

Mai susţine recurenta că au fost greşit interpretate şi aplicate şi prevederile de drept material conţinute de art. 998-999 vechiul C. civ. şi art. 6 din Legea 50/1991, în ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 noul C. proc. civ.

Dezvoltând aceste critici, se arată că, prin apel, a fost contestată soluţia primei instanţei cu privire la aprecierea că, în cauză, nu s-a făcut dovada existenţei faptei ilicite, respectiv a aspectului că la data emiterii Certificatelor de urbanism în discuţie, anul 2007, intimata nu avea cunoştinţă despre existenţa traseelor conductelor de gaz care subtraversează terenul ce constituie garanţia recurentei-reclamante.

Instanţa de apel s-a pronunţat cu depăşirea cadrului procesual astfel stabilit prin cererea de apel, şi cu analiza unor motive care nu au fost puse în discuţia contradictorie a părţilor, asupra legăturii de cauzalitate între prejudiciul suferit de reclamanta apelantă - aspect stabilit de instanţa de fond şi necontestat în apel - şi acţiunea intimatei de emitere a certificatelor de urbanism.

Afirmă recurenta că modalitatea de stabilire a prejudiciului a fost în mod temeinic explicată prin acţiunea introductivă şi el s-a raportat la diferenţa de valoare dintre oferta fermă de cumpărare, de 550.000 Euro (exclusiv TVA), trimisă de domnii C. şi D. prin adresa transmisă către A. în data de 14.11.2014 în cadrul procedurii de faliment a societăţii B., şi suma la care s-a valorificat efectiv terenul - 270.895 Euro (exclusiv TVA) - precum şi cheltuielile obligatorii cu executarea silită. Contrar reţinerilor instanţei de apel - care nu au fost puse în dezbaterea contradictorie a părţilor - motivul pentru care nu s-a valorificat terenul la preţul oferit iniţial, de 550.000 euro, a fost tocmai existenţa conductelor de gaz care limitează posibilitatea de utilizare a acestuia. Acest aspect a fost neîndoielnic stabilit prin expertiza efectuată la fondul cauzei.

În opinia recurentei, statuările instanţei de apel cu privire la diminuarea valorii terenului de la data achiziţionării sale şi până la vânzarea silită în procedura de insolvenţă nu au legătură cu obiectul cauzei întrucât recurenta nu s-a raportat, în stabilirea prejudiciului, la valoarea de luare în garanţie a terenului, şi nici la valoarea de cumpărare a acestuia de către B., ci a solicitat obligarea intimatei la repararea prejudiciului cuantificabil şi imputabil acesteia. Refuzul cumpărătorilor iniţiali s-a datorat existenţei conductelor care modificau parametrii de construire ai terenului.

În apel, intimata Comuna Corunca nu a formulat apărări şi nu a depus procedural întâmpinare, astfel încât apărările cunoscute recurentei reclamante, şi asupra cărora şi-ar fi putut exprima poziţia, au fost doar cele de la fondul cauzei, etapă procesuală în care nu au fost dezbătute argumentele utilizate de instanţa de apel.

Raportat la critica potrivit căreia instanţa de apel a încălcat dispoziţiile de drept material 998-999 C. civ. 1864 şi art. 6 din Legea nr. 50/1991, se arată că în mod nelegal şi cu ignorarea principiului fundamental nemo auditur propriam turpitudinem allegans au fost validate acţiunile intimatei şi s-a considerat că, în cauză, nu există faptă ilicită care să justifice angajarea răspunderii delictuale a Comunei Corunca.

Susţine recurenta că prin înscrisurile administrate s-au dovedit următoarele elemente: conductele care subtraversau terenul existau în anul 2007, anul emiterii celor două Certificate de urbanism; UAT Corunca s-a înfiinţat în anul 2004 prin lege, iar în anul 2005 s-a finalizat predarea-primirea terenurilor de la Comuna Livezeni (cea din care s-a desprins); conform documentelor aferente PUG-ului din anul 1991 al comunei Livezeni pentru teritoriul satului Corunca, de la acel moment se cunoştea existenţa staţiei de uscare gaz şi a lucrărilor de extindere a reţelei de transport gaz natural; comuna Corunca nu deţinea şi nu a depus la dosar planşa desenată aferentă PUG-ului din anul 2002, dar cu toate acestea emitea Certificate de urbanism pentru imobilele din raza ei teritorială şi certifica inexistenţa unor sarcini despre care ştia că există, dar a căror poziţionare nu a făcut nici un demers să o afle; proiectul pentru PUG-ul aprobat în anul 2008 exista încă din anul 2006, iar în acesta sunt trasate conductele de transport gaz; Comuna Corunca a fost informată constant, în anii 2004-2005, de E. S.A. asupra existenţei conductei de transport gaze DN 600 Ernei-Corunca (informările nr. 1174/15.04.2005 - adresată comunei Livezeni de la care s-au preluat terenurile la formarea UAT Corunca -, nr. 767/15.04.2005, nr. 5957/14.09.2004, şi Adresa nr. x/28.03.2005).

Este criticată decizia instanţei de apel şi în sensul că s-a reţinut în mod eronat prin aceasta, în favoarea pârâtei, că cele două certificate de urbanism emise greşit ar fi fost emise în baza planurilor urbanistice existente în vigoare la data emiterii lor. Afirmă recurenta că obligaţia comunei Corunca era aceea de a actualiza planurile urbanistice astfel încât informaţiile pe care le furnizează solicitanţilor cu privire la elementele obligatorii ale certificatului de urbanism să corespundă adevărului.

Evident că, în emiterea certificatului de urbanism, autoritatea locală va ţine cont de prevederile planurilor urbanistice însă, dacă aceasta era informata asupra existenţei unor limitări de construcţie ori servituţi care grevează terenul pentru care se solicită certificatul, avea obligaţia să informeze asupra acestora. Mai mult, potrivit art. 46 din Legea 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul, autorităţile locale au obligaţia de a actualiza PUG-urile cel puţin o dată la 5-10 ani; or, în cazul de faţă, intervalul de 5 ani era depăşit, iar actualizarea se impunea cu atât mai mult cu pârâta ştia despre existenţa servituţilor existente.

Mai arată recurenta că cel puţin cu trei ani înainte de emiterea certificatelor de urbanism au existat conductele care atrag regimul special de distanţă a construcţiilor, iar corespondenţa referitoare la necesitatea obţinerii avizelor din partea operatorilor din sectorul de transport gaze naturale cu autoritatea locală, prezumtiv a început încă din anul 2003.

De asemenea, se reproşează instanţei de apel că în mod greşit a validat culpa autorităţii locale intimate, de a nu-şi fi actualizat şi reglementat corect şi complet documentele urbanistice, şi i-a eliminat răspunderea pentru o omisiune "grosolană" în executarea unei obligaţii pe care aceasta o are potrivit legii.

Astfel, se solicită instanţei de recurs să constate că probele existente la dosarul cauzei sunt suficiente şi legal administrate pentru aplicarea corectă a dispoziţiilor legale ignorate de instanţele de fond. Aceste argumente sunt circumscrise greşitei aplicări a dispoziţiilor de drept material, anume încălcarea obligaţiei legale de emitere a unei informări corecte asupra situaţiei juridice a terenului, obligaţie stabilită prin art. 6 din Legea 50/1991 prin raportare la dispoziţiile art. 999 C. civ. 1864.

5. Apărările formulate în cauză:

U.A.T. Comuna Corunca a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Se arată că este de principiu neîntemeiată formularea unor pretenţii în baza, sau în urma emiterii unui act administrativ nelegal, invocând ca şi temei de drept dispoziţiile legale care reglementează răspunderea civilă delictuală.

O răspundere patrimonială în coordonatele descrise, în speţă, de recurenta reclamantă este reglementată de Legea nr. 554/2004, şi constituie o răspundere administrativ-patrimonială, neconfundându-se cu răspunderea civilă delictuală datorită particularităţilor sale impuse de normele dreptului administrativ.

Se mai arată că, şi dacă se face abstracţie de cele arătate, soluţionarea cauzei nu poate avea loc fără a ţine seama de perioada în care a avut loc acordarea creditului (în plină perioadă de boom imobiliar) şi de contextul economic (fiind cunoscută practica generalizată a băncilor în acele vremuri, de a acorda credite pentru investiţii imobiliare exclusiv în anticiparea creşterii preţului imobilelor constituite ca şi garanţie). Toate dovezile din dosar confirmă această situaţie.

Pe de altă parte, se subliniază că nu a existat vreodată raport juridic, civil sau administrativ, delictual sau de orice altă natură, între banca reclamantă şi unitatea administrativ-teritorială intimată.

Certificatele de urbanism nr. x din data de 21.09.2007 şi nr. 353 din aceeaşi dată au fost emise persoanelor fizice F. şi G., iar scopul declarat de aceştia pentru care urma a se utiliza actul administrativ respectiv, era înstrăinarea terenului.

Dacă vânzătorii sau, eventual, cumpărătorul ar fi apreciat că s-a cauzat un prejudiciu cu ocazia vânzării pentru care au obţinut acel act, aceştia avea dreptul de a acţiona împotriva emitentului actului.

Creditul acordat de bancă a reprezentat un debit al societăţii cumpărătoare, o plată efectuată de aceasta. Dacă s-ar fi apreciat că există un prejudiciu reprezentat de diferenţa între preţul plătit de societate, în urma inducerii în eroare prin emiterea celor două acte administrative în privinţa bunului achiziţionat, şi valoarea reală a bunului achiziţionat, cu siguranţă s-ar fi formulat acţiune în răspundere administrativ-patrimonială de către lichidatorul judiciar.

Însă, în urma închiderii dosarului de insolvenţă, nu poate fi angajată răspunderea vreunei persoane pentru eventualele prejudicii cauzate societăţii cu ocazia achiziţionării terenului, prin actele emise pentru acea operaţiune.

Se mai arată că, din adresa emisă de E. cu nr. x/02.06.2016 se poate reţine că conducta de transport gaze naturale DN 600 Ernei - Corunca Fir 1 a fost pusă în funcţiune în anul 1996, însă SNTGN E. S.A. a avizat documentaţia privind PUG al comunei Corunca prin avizul nr. x/01.07.2008, în baza căruia au şi fost transpuse pe planurile transmise de Primărie obiectivele E. de pe teritoriul administrativ al comunei.

Aşadar, doar începând cu anul 2008 reţelele tehnico-edilitare aparţinând E. au fost preluate în planurile de urbanism şi amenajare a teritoriului.

In condiţiile în care în documentele urbanistice în baza cărora au fost eliberate certificatele de urbanism în discuţie, în anul 2007, nu erau evidenţiate traseele conductelor de gaz, nu se poate reţine o conduită omisivă din partea pârâtei.

Este real că la dosarul cauzei au fost depuse mai multe informări, din perioada 2004-2005, transmise de E. pârâtei în legătură cu autorizarea executării lucrărilor de construcţie în zona în care există obiective/sisteme din sectorul gaze naturale, în situaţia în care în perimetrul unităţii administrativ-teritoriale există asemenea obiective, fără ca în aceste adrese să se facă vreo referire concretă la obiectivele existente în perimetrul comunei sau la traseele conductelor de gaz care traversează comuna.

6. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 18 februarie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei nr. 44A din 31 ianuarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă. A fost stabilit termen de judecată în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la limitele stabilite prin art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Cu titlu preliminar este necesar a fi subliniat faptul că recursul este o cale de atac extraordinară, a cărei judecată este supusă unor limite riguros stabilite prin norme procedurale imperative.

Una dintre aceste limite este aceea care rezidă din prevederile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., anume că în etapa recursului pot fi invocate şi analizate numai aspecte de nelegalitate care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 ale acestei norme juridice.

Pe de altă parte, este necesar a fi amintit principiul legalităţii căilor de atac, astfel cum este consacrat prin dispoziţiile art. 457 alin. (1) din C.pr.cviv., normă conform căreia "hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei".

În lumina exigenţelor care rezidă din menţionatele reglementări legale imperative, instanţa de recurs nu poate analiza aspecte pe care părţile ce promovează această cale de atac înţeleg să le invoce cu depăşirea limitelor în care este permis controlul judiciar, respectiv acele critici care tind a reliefa greşita interpretare a probelor sau lipsa de temeinicie a judecăţii realizate de instanţa ierarhic inferioară

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că nu pot fi forma suportul unei analize în această etapă procesuală criticile expuse de recurentă cu privire la modul în care instanţa de apel a analizat probele şi cele referitoare la situaţia de fapt stabilită în urma acestei analize a probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare.

A.Înalta Curte constată că, prin primul motiv de recurs, se reproşează instanţei de apel că s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu au făcut obiectul apelului, procedând astfel contrar prevederilor art. 14, 22, 397 şi 477 din C. proc. civ. În acest context, se susţine - subsumat motivului de recurs reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. - că a fost contestată, în apel, aprecierea primei instanţe în sensul că nu s-a făcut dovada faptei ilicite, anume a împrejurării că la data emiterii certificatelor de urbanism în discuţie intimata nu avea cunoştinţă de existenţa traseelor conductelor de gaz care subtraversează terenul luat în garanţie de reclamanta recurentă. Raportat la critica astfel formulată de parte, instanţa de prim control judiciar a depăşit cadrul procesual, analizând aspecte care nu au fost puse în discuţia părţilor, anume legătura de cauzalitate între prejudiciul suferit de reclamanta recurentă şi acţiunea pârâtei intimate de emitere a certificatelor de urbanism.

Relativ la aprecierile instanţei de apel privind diminuarea valorii terenului de la data achiziţionării şi până la data vânzării silite în procedura de insolvenţă a S.C. B. S.R.L., consideră recurenta că nu au legătură cu obiectul cauzei întrucât partea nu s-a raportat niciodată la valoarea de luare în garanţie a imobilului şi nici la valoarea la care el a fost cumpărat de societatea comercială împrumutată.

Precizează recurenta că "modalitatea de stabilire a prejudiciului solicitat" a fost explicată clar prin acţiunea introductivă, în sensul că acesta este reprezentat de diferenţa de valoare dintre oferta fermă de cumpărare - de 550.000 euro trimisă de numiţii C. şi D., conform adresei din data de 14.11. 2014 - şi suma la care a fost ulterior valorificat terenul, precum şi că au fost analizate anumite aspecte pe care recurenta ar fi putut să le combată dacă ele ar fi fost puse în discuţie de instanţa de apel.

Criticile astfel susţinute de recurentă sunt vădit nefondate, ele fiind formulate cu negarea, în mod nejustificat, a conţinutului motivelor de apel care se regăseau în propria cerere, motive care au determinat - corespunzător prevederilor art. 477 alin. (1) raportat la art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. - obligaţia instanţei de prim control judiciar de a verifica legalitatea şi temeinicia sentinţei apelate nu numai relativ la constatarea făcută de prima instanţă în sensul că nu are caracter ilicit fapta imputată pârâtei prin cererea de chemare în judecată, ci şi în privinţa necesităţii reevaluării situaţiei de fapt prin prisma ansamblului elementelor evocate de partea apelantă-recurentă (în capitolul intitulat "aspecte prealabile" expus la filele x din cererea de apel) şi a celor 2 elemente ale răspunderii civile delictuale care au fost lăsate neanalizate de instanţa fondului - anume vinovăţia pârâtei intimate şi legătura de cauzalitate între fapta ilicită imputată şi prejudiciul invocat de reclamanta apelantă -, în privinţa acestui din urmă aspect fiind dezvoltate critici explicite la filele x din cererea de apel.

Deşi recurenta afirmă că a învestit instanţa de apel să realizeze exclusiv o analiză referitoare chestiunea caracterului ilicit al faptei imputate părţii pârâte, şi că instanţa ar fi analizat, fără a fi fost învestită şi fără a pune în discuţia părţilor, elementul privind legătura de cauzalitate, contrariul acestei susţineri reiese cu evidenţă din critica ce se regăseşte la pct. (31) al motivelor de apel - dosar apel - al cărei conţinut este următorul " Raportul de cauzalitate - în cauza dedusă judecăţii, instanţa va observa că, pe baza unei analize sistematice a probelor care descriu starea de fapt, se conturează premisele unui raţionament logico juridic de natură să ofere răspunsul la problema cauzalităţii, care indică drept izvor al cauzalităţii, în speţă, fapta ilicită a intimatei. Independent de teoria cauzalităţii îmbrăţişată de instanţă (cea a echivalenţei condiţiilor sau cea a cauzei adecvate) va constata că, în speţă, fapta intimatei pârâte este cea care a produs prejudiciul recunoscut de Tribunal".

Astfel, nu se poate reţine că recurenta nu a avut cunoştinţă de un aspect litigios căruia ea însăşi i-a conferit acest caracter prin includerea în criticile din cererea de apel.

Se cuvine a fi observat că recurenta a invocat prin cererea de apel (pg. 11) chiar existenţa viciului procedural al necercetării în întregime a fondului, prin prisma neanalizării de către instanţa fondului a tuturor celor patru condiţii necesare angajării răspunderii civile delictuale, şi a solicitat în acest context să se pronunţe o soluţie de anulare a sentinţei şi trimitere a cauzei spre rejudecare spre a se realiza o evaluare şi în privinţa celor două condiţii neanalizate.

Or, prin criticile astfel formulate, în mod neechivoc s-a realizat învestirea instanţei de prim control judiciar spre a evalua legalitatea şi temeinicia soluţiei prin care prima instanţă statuase în sensul că a devenit inutil să analizeze cele două condiţii la care apelanta s-a raportat, ca urmare a constatării că nu s-a dovedit caracterul ilicit al faptei imputate pârâtei şi a împrejurării că răspunderea civilă delictuală poate fi antrenată numai în cazul întrunirii cumulative a tuturor celor patru condiţii specifice acestei forme de răspundere civilă.

Corespunzător acestor limite ale învestirii, instanţa de apel a constatat că nu este întemeiată critica potrivit căreia prima instanţă nu ar fi cercetat în întregime fondul litigiului (apreciere în privinţa căreia nu există vreo critică în recurs) şi că, astfel, nu se justifică adoptarea unei soluţii de anulare a sentinţei şi trimitere a cauzei spre a fi rejudecată în primă instanţă. Subsecvent tranşării acestui aspect, instanţa de apel a procedat la evaluarea condiţiei legăturii de cauzalitate prin prisma argumentelor pe care partea apelantă a înţeles să le evoce.

Ca atare, nu există temei spre a se reţine că instanţa de apel ar fi depăşit limitele învestirii sale, ori că s-ar fi pronunţat asupra unor chestiuni de care recurenta nu a avut cunoştinţă, spre a le putea combate formulând concluzii sau apărări în privinţa lor.

Aprecierea instanţei în sensul că nu sunt îndeplinite cerinţele legale pentru a se dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, în vederea evaluării condiţiilor privind vinovăţia şi legătura de cauzalitate, este expresia deliberării asupra cererii de apel - cerere în privinţa căreia părţile au avut posibilitatea de a formula, până la momentul închiderii dezbaterilor, puncte de vedere, cereri şi apărări corespunzătoare întregului ei conţinut -, iar deliberarea este o etapă secretă a procesului în cadrul căreia, în conformitate cu prevederile art. 395 alin. (1) şi art. 480 alin. (1)-(3) raportat la art. 397 alin. (1) din C. proc. civ., instanţa era ţinută a se pronunţa asupra căii de atac corespunzător tuturor criticilor prin care aceasta era susţinută. Cererea de apel are caracter unitar, astfel că ar fi fost lipsită de suport legal o soluţie prin care judecata ei ar fi fost fragmentată în sensul în care s-ar fi procedat la reluarea dezbaterilor pentru a fi puse în discuţie criticile care priveau aspecte de fond ale pricinii, după ce instanţa ar fi adoptat o soluţie parţială de respingere a acelor motive de apel care propuneau o soluţie de anulare a sentinţei atacate.

Tot astfel, considerentele expuse de instanţa de apel în contextul evaluării legăturii de cauzalitate între fapta imputată (de reclamantă) intimatei pârâte şi prejudiciul suferit de recurenta reclamantă exprimă raţionamentul avut în vedere cu ocazia reevaluării probelor şi a situaţiei de fapt, în etapa de deliberare asupra cererii de apel, neexistând obligaţia instanţei judecătoreşti de a pune în discuţie contradictorie şi publică acest demers analitic ce constituie expresia judecăţii însăşi asupra temeiniciei şi legalităţii cererilor şi apărărilor ce au susţinute în cadrul dezbaterilor publice şi contradictorii.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor formulate de recurentă în coordonatele motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

B.Prin cel de-al doilea motiv de recurs - circumscris cazului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. - se susţine că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 998-999 din C. civ. 1864, cele ale art. 6 alin. (1) din Legea 50/1991, precum şi principiul general de drept nemo auditur propriam turpitudem allegans.

Este criticat, în acest context, demersul instanţei de apel de a avea ca reper, în raţionamentul adoptat, împrejurarea dacă la data de 21.07.2007 - când au fost emise certificatele de urbanism cu nr. x - intimata pârâtă cunoştea existenţa şi poziţionarea conductelor de gaz care subtraversau terenul pentru care au fost emise respectivele certificate.

Raportarea la respectivul reper în analiza referitoare la situaţia litigioasă dedusă judecăţii nu reliefează însă, prin ea însăşi, un aspect de greşită aplicare a normelor de drept material şi a principiului general de drept pe care recurenta le-a invocat.

În condiţiile în care situaţia premisă pe care reclamanta însăşi a evocat-o prin cererea de chemare în judecată a fost aceea că unitatea administrativ teritorială pârâtă a săvârşit o faptă ilicită emiţând cele două certificate de urbanism fără a menţiona în ele faptul că terenurile pentru care au fost emise erau subtraversate de conducte de gaze, şi că pârâta a fost în culpă pentru întocmirea şi eliberarea respectivelor acte juridice care au avut un rol determinant pentru acordarea ulterioară, de către reclamantă, a unui credit în sumă de 1.834.000 euro (terţului S.C. B. S.R.L. care ulterior a intrat în procedura falimentului), reperul menţionat la care instanţa de apel s-a raportat apare ca fiind conform exigenţelor art. 22 alin. (6) coroborat cu art. 478 alin. (1) din C. proc. civ. - norme procedurale care dau expresie principiilor generale de drept privind disponibilitatea în procesul civil şi necesitatea ca în calea de atac să nu se devolueze în limitele mai largi decât cele în care s-a purtat judecata în primă instanţă.

Înalta Curte notează că, în dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta face referire la probe administrate în cursul procesului (înscrisuri), afirmând că prin acestea a dovedit susţinerile sale în sensul că UAT Corunca avea cunoştinţă de existenţa conductei de transport gaze DN 600 Ernei-Corunca.

Prin evocarea acestor dovezi, partea tinde a infirma a situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel şi, concomitent, a determina o reevaluare a probelor administrate în precedentele etape procesuale, cu consecinţa stabilirii în recurs a unei situaţii noi care să coincidă cu cea descrisă de recurentă.

Or, în raport de prevederile imperative ale art. 488 din C. proc. civ., un asemenea demers de reevaluare a situaţiei de fapt şi a probatoriului administrat este incompatibil cu judecata în recurs, în această cale de atac extraordinară fiind posibil a se realiza exclusiv un control referitor la aspecte de nelegalitate a deciziei supuse controlului judiciar, prin raportare la situaţia de fapt ce a fost deja stabilită în precedenta etapă procesuală.

În consecinţă, Înalta Curte nu va analiza argumentele recurentei relative la conţinutul şi forţa doveditoare a înscrisurilor la care face astfel referire.

Mai susţine recurenta că instanţa de apel a reţinut eronat în favoarea pârâtei faptul că aceasta din urmă a emis certificatele de urbanism în baza planurilor urbanistice ce erau în vigoare la data emiterii celor dintâi, respectiv a PUG - ul comunei Livezeni aprobat în anul 2002.

Şi această susţinere este una prin care se contestă situaţia de fapt reţinută, astfel că ea nu poate fi analizată din aceleaşi considerente expuse în precedent.

În ce priveşte afirmaţia recurentei în sensul că "obligaţia comunei Corunca era aceea de a actualiza planurile urbanistice astfel încât informaţiile pe care le furnizează solicitanţilor cu privire la elementele obligatorii ale certificatului de urbanism să corespundă adevărului", trebuie observat că aceasta este formulată cu neobservarea limitelor în care s-a realizat judecata în precedentele etape procesuale, recurenta tinzând a atribui un conţinut extins faptei ilicite pe care a înţeles să o impute părţii pârâte prin cererea de chemare în judecată. Fapta imputată a fost aceea de a fi eliberat, în anul 2007, cele 2 certificatele de urbanism fără a include în conţinutul lor menţiuni complete referitoare la regimul juridic, regimul economic şi regimul tehnic al terenurilor, pretinzându-se că avea cunoştinţă pârâta de existenţa conductei de gaze din informările făcute prin adresele trimise de E.. Nu s-a imputat pârâtei, anterior, fapta a nu fi actualizat planurile urbanistice în termenul de 5-10 ani stabilit prin art. 46 din Legea 350/2001.

În absenţa unei legale învestiri spre a analiza dacă intimata pârâtă a încălcat obligaţia legală de a actualiza planurile urbanistice care au stat la baza emiterii, în anul 2007, a certificatelor de urbanism, şi ţinând seama de exigenţele impuse prin art. 477 alin. (1) şi art. 478 alin. (1)-(3) din C. proc. civ., instanţa de apel nu putea statua cu privire la existenţa şi respectarea (sau nerespectarea) de către UAT Corunca a unei asemenea obligaţii.

Ca atare, din perspectiva criticii astfel susţinute de recurentă, nu se poate constata că instanţa de apel ar fi încălcat principiul de drept nemo auditur propriam turpitudem allegans reţinând o situaţie de fapt considerată favorabilă părţii adverse, pentru că în fundamentarea acestei critici recurenta s-a raportat greşit la o conduită a pârâtei care nu a fost reclamată ca ilicită în faţa instanţelor de fond şi apel.

Concluzia instanţei de apel în sensul că certificatele de urbanism trebuie să conţină acele menţiuni care se regăsesc în planurile de urbanism în vigoare ilustrează o corectă interpretare şi aplicare a art. 6 alin. (1) din Legea 50/1991- în forma în vigoare la data emiterii certificatelor - care prevede că "Certificatul de urbanism este actul de informare prin care autorităţile prevăzute la art. 4, în conformitate cu prevederile planurilor urbanistice şi ale regulamentelor aferente acestora ori ale planurilor de amenajare a teritoriului, după caz, avizate şi aprobate potrivit legii, fac cunoscute solicitantului elementele privind regimul juridic, economic şi tehnic al terenurilor şi construcţiilor existente la data solicitării şi stabilesc cerinţele urbanistice care urmează să fie îndeplinite în funcţie de specificul amplasamentului, precum şi lista cuprinzând avizele şi acordurile legale, necesare în vederea autorizării."

Din economia normei enunţate reiese cu evidenţă că autorităţile competente au obligaţia de a întocmi şi elibera certificatul de urbanism "în conformitate cu prevederile planurilor urbanistice şi ale regulamentelor aferente acestora ori ale planurilor de amenajare a teritoriului, după caz, avizate şi aprobate potrivit legii", fiind astfel neîndoielnică voinţa legiuitorului de a permite includerea în actele juridice din această categorie numai a informaţiilor care au parcurs integral procedura de avizare şi aprobare stabilită de lege.

În raport de exigenţele legale astfel stabilite, nu se poate reţine că instanţa de apel ar fi făcut o greşită aplicare a art. 6 alin. (1) din Legea 50/1991 prin aceea că a apreciat că nu se includ în categoria surselor de documentare, limitativ stabilite prin această normă, informaţiile pe care E. S.A. le-a transmis pârâtei intimate prin corespondenţa (adresele) invocată de reclamanta-recurentă ori prin proiectul care s-a întocmit în anul 2006 în scopul aprobării ulterioare a unui nou Plan de urbanism General - aceste înscrisuri neavând ansamblul însuşirilor imperativ cerute de această norma juridică.

Astfel cum s-a reţinut în precedent, fundamentul controlului de nelegalitate posibil a fi realizat în etapa recursului îl constituie situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, neputând constitui un astfel de fundament o situaţie de fapt diferită pe care partea recurentă înţelege să o descrie. În consecinţă, Înalta Curte constată caracterul vădit nefondat al criticilor pe care recurenta le formulează pornind de la premisa eronată că situaţia de fapt este una diferită de cea stabilită prin decizia recurată, anume criticile prin care se susţine: că intimata avea cunoştinţă că terenurile erau subtraversate de conducta de transport gaze; că intimata era informată asupra unor limitări de construcţie determinate de servituţi care grevau terenurile; că exista conducta de gaze cu mai mult de 3 ani anterior emiterii certificatelor de urbanism.

Având în vedere aceste considerente, se constată caracterul nefondat al susţinerilor recurentei relative la incidenţa motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. în sensul că instanţa de apel ar fi făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 998-999 C. civ., a art. 6 alin. (1) din Legea 50/1991 şi a principiului de drept nemo auditur propriam turpitudem allegans.

Faţă de concluziile reţinute şi de dispoziţiile art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a dispune respingerea, ca nefundat, a recursului astfel cum acesta a fost susţinut prin criticile analizate în precedent.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei nr. 44A din 31 ianuarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 iunie 2020.