Defamation and private life invasion: scope of indirect intent in abuse of freedom of expression under Civil Code Art. 75(2)

Şedinţa publică din data de 30 iunie 2020

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Societatea B. S.A., ca prin hotărârea ce se va pronunţa: să se constate încălcarea dreptului la onoare, demnitate, reputaţie, imagine şi la viaţa privata, prin formularea de către pârâtă a unor afirmaţii denigratoare, defăimătoare, ironice, batjocoritoare şi mincinoase la adresa reclamantului; atragerea răspunderii delictuale a paratei în sensul obligării acesteia la repararea integrala a prejudiciului cauzat reclamantului, prin plata unei sume de 500.000 Euro reprezentând daune morale datorate pentru atingerea adusa drepturilor la onoare, demnitate, reputaţie, imagine şi viaţă privata; obligarea paratei la publicarea, pe cheltuiala sa, a dispozitivului hotărârii judecătoreşti intr-un ziar de larga circulaţie, precum şi publicarea hotărârii pe toate site-urile pârâtei şi în emisiunile C., D., E., F.; obligarea paratei de a înlătura toate articolele, materialele, postările şi imaginile cu reclamantul, de pe toate site-urile sale; să se interzică pârâtei sa mai publice informaţii, materiale sau imagini cu reclamantul şi să se interzică paratei sa o mai asocieze pe dna G. cu familia H..

În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 40 din Decizia nr. 220 din 24 februarie 2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, art. 71-75 din C. civ., art. 252-254, 1349, 1357, 1372, art. 1382 C. civ., art. 192, art. 451 C. proc. civ., art. 6, art. 8 C.E.D.O., decizia nr. 457/27.01. 2012 a ICCJ, jurisprudenţa CEDO.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 859/11.04.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respinsă cererea astfel formulată, ca neîntemeiată.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul.

Prin decizia nr. 749A/14 mai 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul astfel declarat. A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Societatea B. S.A. A obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 30.000 euro, în echivalent în RON la data plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral. A obligat pe pârâtă să publice, pe cheltuiala sa, dispozitivul hotărârii într-un ziar de largă circulaţie şi pe toate site-urile sale. A fost păstrată soluţia de respingere a celorlalte capete de cerere.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs pârâta Societatea B. S.A., criticând soluţia pentru nelegalitate. Criticile formulate de recurentă sunt următoarele:

Decizia din apel a fost pronunţată cu încălcarea art. 75 alin. (2) C. civ.

Norma menţionată constituie o excepţie de la regula atragerii răspunderii civile delictuale pentru culpa levissima, buna-credinţă înlăturând, în cazul exercitării drepturilor constituţionale, caracterul delictual al faptei.

Art. 75 alin. (2) C. civ. determină ca fapta să fie una delictuală numai în măsura în care a fost săvârşită cu rea-credinţă, anume cu intenţie, respectiv dacă jurnaliştii nu au vizat informarea publicului, ci au vizat încălcarea reputaţiei şi demnităţii persoanei.

Consideră recurenta că instanţa de apel a constatat tocmai inexistenţa acestei rele-credinţe, în acest sens fiind considerentul potrivit căruia "Curtea nu are elemente să reţină că intimata pârâtă a urmărit prejudicierea reclamantului, deşi se remarcă stăruinţa acesteia în a difuza astfel de informaţii pe o durată de peste an şi 6 luni, într-o maniera recurentă.

Însă, aşa cum reglementează art. 1.357 alin. (2) C. civ., răspunderea civilă delictuală este angajată şi pentru culpa cea mai uşoară."

Instanţa de apel a consacrat, astfel, existenţa condiţiei prevăzute de art. 75 alin. (2) C. civ., respectiv a bunei-credinţe care determină neangajarea răspunderii delictuale.

Cu toate acestea, instanţa de apel a încălcat art. 75 alin. (2) C. civ., şi a făcut aplicarea art. 1357 alin. (2) C. civ., care însă nu este incident în speţă întrucât ea nu este susceptibilă să înlăture aplicarea art. 75 alin. (2) C. civ.

Precizează recurenta că buna-credinţă a sa rezulta din următoarele circumstanţe factuale:

I. Subiectele prezentate aveau un vădit interes public: pe de-o parte exista interes cu privire la fenomenul violentei domestice, unul deosebit de îngrijorător la nivelul societăţii româneşti, iar, pe de altă parte, exista un interes atât faţă de persoana G., cat şi faţă de familia H. (deci implicit faţă de reclamantul-intimat);

2. Intimatul-reclamant nu a fost subiectul vreuneia din emisiunile recurentei acesta fiind adus în discuţie în timpul transmisiunilor realizate în direct, de fiecare data de către fosta sa soţie, persoana publica, care a dezbătut subiectele prezentate prin raportare la propriile sale experienţe;

3. Prepuşii recurentei, jurnalişti, nu au formulat nicio acuzaţie factuală cu privire la persoana sau conduita reclamantului-recurent;

4. In timpul discuţiilor, purtate în transmisiune directa cu G., jurnaliştii nu au folosit vreodată numele reclamantului-recurent, iar în singura emisiune în care fosta sa soţie i-a pronunţat numele a fost prompt atenţionată sa nu il mai repete.

II. Decizia din apel a fost pronunţată cu încălcarea act 30 alin. (1) din Constituţia României, normă care consacră inviolabilitatea libertăţii de exprimare.

În opinia recurentei, prin stabilirea unor despăgubiri în cuantum de 30.000 euro, instanţa de apel a acţionat tocmai în sensul descurajării libertăţii de exprimare, încălcând art. 30 alin. (1) din Constituţie. Este dincolo de orice contraargument că valoarea despăgubirilor stabilite de instanţa de apel este una enormă (jumătate din valoarea unei locuinţe obişnuite).

Se arată că în considerentele deciziei nu se explică în concret coordonatele în care au fost afectate drepturile nepatrimoniale personale ale intimatului, astfel încât sa se poată stabili daca despăgubirile acordate sunt rezonabile şi proporţionale. Instanţa tratează în manieră generică lezarea drepturilor personale nepatrimoniale la paginile 16-18 din decizie, fără a include în motivarea sa vreo referire concretă la intimatul-reclamant, la particularităţile personalităţii acestuia.

Se susţine că lipsa acestei motivări determină caracterul arbitrar al despăgubirilor, iar acest caracter coroborat cu "valoarea enormă" a despăgubirilor, constituie o încălcare a obligaţiei de a nu afecta libertatea de exprimare, deci o încălcare a ari. 30 alin. . (1) din Constituţie.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimatul A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii motivelor de recurs ce nu au fost invocate pe calea apelului.

De asemenea, se susţine caracterul nefondat al susţinerilor recurenei referitoare la încălcarea prevederilor art. 75 alin. (1) din C. civ. şi a art. 30 alin. (1) din Constituţia României.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din data de 16.03.2020 Completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta S.C. B. împotriva deciziei nr. 749A din 14 mai 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a stabilit termen de judecată a cauzei în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

S-a constatat, prin această încheiere, că pot fi analizate criticile concret formulate de recurentă din perspectiva motivelor de recurs reglementate prin art. 488 din C. proc. civ.

În ce priveşte incidentul inadmisibilităţii, invocat de intimat din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefundat, neputându-se reţine o omisiune a recurentului de invoca în apel criticile pe care se fundamentează recursul pendinte în condiţiile în care recurenta pârâtă nu avea interes să exercite apel, fiindu-i favorabilă hotărârea primei instanţe - prin care acţiunea în pretenţii a reclamantului a fost respinsă ca neîntemeiată. Instanţa de apel a reformat sentinţa apelată, stabilind astfel obligaţia pârâtei recurente de a plăti despăgubiri reclamantului, aşa încât criticile din recurs sunt admisibile, ele tinzând la reformarea deciziei nefavorabile pronunţate de instanţa de apel.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticle formulate, şi de limitele stabilite prin art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia în raport de considerentele care urmează a fi expuse:

A.O primă critică de nelegalitate pe care recurenta o susţine - în coordonatele motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. - este în sensul că hotărârea instanţei de apel contravine prevederilor art. 75 alin. (2) din C. civ., normă potrivit căreia fapta ar avea caracter delictual numai în măsura în care a fost săvârşită cu rea-credinţă. În opinia recurentei, reaua credinţă la care se referă această dispoziţie legală limitează sfera faptelor ilicite la cele care sunt săvârşite cu intenţie, respectiv cele în care jurnaliştii nu au vizat informarea publicului, ci au vizat încălcarea reputaţiei sau demnităţii persoanei.

În acelaşi context critic, arată recurenta că instanţa de apel a statuat că "nu are elemente să reţină că intimata pârâtă a urmărit prejudicierea reclamantului, deşi se remarcă stăruinţa acesteia în a difuza astfel de informaţii pe o durată de peste 1 an şi 6 luni, într-o manieră recurentă", iar această statuare ar reflecta concluzia că nu a fost dovedită reaua credinţă pârâtei recurente.

Critica astfel susţinută este în mod evident nefondată, pentru că ea rezumă forma de vinovăţie a intenţiei la categoria intenţiei directe, anume aceea în care autorul urmăreşte rezultatul prejudiciabil al faptei sale.

În formularea acestei critici nu se ţine seama nici de situaţia de fapt concret reţinută în considerentele care preced considerentul (evocat concret de parte) la care se raportează critica, şi nici de faptul că responsabilitatea juridică poate fi antrenată - chiar limitând vinovăţia la forma intenţiei - nu numai în cazul intenţiei directe, ci şi în ipoteza intenţiei indirecte, anume în situaţia în care autorul faptei, deşi nu a acţionat urmărind producerea rezultatului prejudiciabil, a acceptat posibilitatea producerii unei astfel de consecinţe care era previzibilă.

Din considerentele deciziei recurate reiese cu evidenţă că s-a reţinut, premergător considerentului pe care recurenta îl invocă, existenţa caracterului ilicit al faptei pârâtei recurente de a difuza informaţiile prejudiciabile ca o consecinţă a împrejurării că această difuzare a fost făcută printr-o exercitare abuzivă a dreptului la liberă exprimare, cât şi vinovăţia acesteia pentru fapta astfel săvârşită, vinovăţie determinată de împrejurarea că, deşi a prevăzut sau măcar trebuia să întrevadă consecinţele vătămătoare pentru reclamant ale difuzării afirmaţiilor făcute de G., a permis difuzarea publică a acestor informaţii, acceptând aşadar prejudicierea drepturilor reclamantului.

Relativ la cele două forme pe care le poate îmbrăca intenţia, trebuie amintit că ele reies cu evidenţă din definirea legală dată, prin art. 16 alin. (2) din C. civ., acestei forme de vinovăţie care antrenează răspunderea civilă, anume că "Fapta este săvârşită cu intenţie când autorul prevede rezultatul faptei sale şi fie urmăreşte producerea lui prin intermediul faptei, fie, deşi nu îl urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii acestui rezultat".

Ca atare, aprecierea instanţei de apel în sensul că nu se poate reţine că recurenta pârâtă a urmărit prejudicierea reclamantului intimat nu poate avea semnificaţia atribuită de recurent, anume aceea că s-ar fi constatat lipsa intenţiei (ori chiar buna credinţă) în demersul analizat. Respectiva apreciere a instanţei de prim control judiciar, privită în contextul analitic în care ea se regăseşte, evidenţiază fără echivoc constatarea instanţei de apel în sensul că pârâta recurentă a săvârşit fapta cu intenţie indirectă, ca formă de vinovăţie, fiind astfel configurată lipsa bunei credinţe - care constituie una dintre cerinţele esenţiale instituite prin art. 75 alin. (2) din C. civ.

În acest punct al analizei, Înalta Curte notează că instanţa de apel a evaluat faptele pârâtei recurente nu numai din perspectiva legislaţiei naţionale - anume art. 75 din C. civ. -, ci şi din perspectiva exigenţelor impuse de art. 8 şi 10 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, acest mod de analiză reflectând o evaluare conformă exigenţelor art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. raportat la art. 20 din Constituţia României, a drepturilor pe care părţile au înţeles să şi le opună reciproc în cadrul litigiului pendinte, evaluare circumscrisă ansamblului criteriilor cumulativ stabilite prin art. 75 alin. (2) din C. civ. care prevede că "Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune".

Constatând că recurenta critică decizia instanţei de apel, relativ la modalitatea de apreciere a invocatei bune credinţe (în exercitarea dreptului la liberă exprimare), printr-o greşită raportare la un considerent singular pe care l-a desprins nejustificat din complexul context analitic în care el se regăseşte, dar şi cu neobservarea conţinutului integral şi coroborat al prevederilor art. 75 alin. (2) şi art. 16 alin. (2) din C. civ., Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestei critici prin care se susţine că instanţa de apel ar fi "consacrat prin urmare existenţa condiţiei prevăzute de art. 75 alin. (2) C. civ., respectiv a bunei credinţe, care determină neangajarea răspunderii delictuale".

Se cuvine a fi amintit că, în lumina prevederilor art. 488 din C. proc. civ., recursul constituie calea de atac extraordinară în cadrul căreia poate fi realizat controlul judiciar exclusiv în privinţa unor aspecte care interesează nelegalitatea hotărârii instanţei ierarhic inferioare şi care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin această normă de procedură.

Ca atare, instanţa de recurs nu poate proceda la reevaluarea situaţiei de fapt ori a probelor în baza cărora această situaţie a fost stabilită de instanţele de fond şi apel, fiind ţinută a verifica legalitatea hotărârii atacate prin raportare la situaţia ce a fost stabilită prin respectiva hotărâre.

Se constată că situaţia de fapt pe care recurenta o evocă prin motivele de recurs este diferită substanţial de cea reţinută de instanţa de apel, afirmând recurenta: că subiectele prezentate aveau un vădit interes public; că faţă de persoana G. precum şi faţă de familia H. - şi implicit faţă de reclamant - exista un interes; că reclamantul intimat nu a fost subiect al vreuneia dintre emisiunile recurentei pârâte, el fiind adus în discuţie de fosta soţie, persoană publică, iar subiectele au fost prezentate prin raportare la experienţele acesteia din urmă; că prepuşii jurnalişti ai recurentei nu au formulat vreo acuzaţie factuală la adresa reclamantului; că, în timpul discuţiilor cu G., jurnaliştii nu au folosit vreodată numele reclamantului iar soţia acestuia a fost atenţionată ferm să nu îi mai repete numele acestuia în singura emisiune în care l-a pronunţat.

Or, aspectele de fapt astfel susţinute de recurentă au fost invocate de parte ca apărări în etapa judecării apelului, iar instanţa de apel a constatat, punctual, caracterul lor nefondat în urma analizei probelor ce s-au administrat în derularea procesului. Situaţia pe care instanţa a reţinut-o a fost în sensul: că reclamantul nu este persoană publică, iar calitatea pe care tatălui acestuia a avut-o în urmă cu 20 de ani, aceea de şef al SRI, nu este de natură a justifica o calificare a reclamantului ca având statut de persoană publică faţă de care s-ar justifica dezbateri jurnalistice de interes public referitoare la viaţa sa privată; că emisiunile în discuţie au fost concepute centrat pe persoana G. şi a acuzelor aduse reclamantului, iar calitatea reclamantului de fiu al lui I. a fost folosită, în mod evident, cu scopul de a asigura un mai mare impact de audienţă; că viaţa personală şi conjugală a reclamantului, care nu este el însuşi o persoană care să îndeplinească vreo activitate publică şi de interes pentru comunitate, nu poate să reprezinte un interes legitim pentru public; că nu s-a dovedit vreo calitate a G. de natură a o califica drept persoană publică şi faţă de care să se justifice un interes public legitim; că nu poate fi identificat un interes public legitim care să justifice expunerea publică a reclamantului cu privire la asepctele puse în dicuţie în prezentul litigiu; că dezbaterile purtate pe tema violenţei domestice, în legătură cu persoana reclamantului intimat, au constituit o exercitare a dreptului la liberă exprimare dincolo de limitele sale admisibile, excesivă şi nerezonabilă pentru că acesta a fost folosit drept "exemplu" pentru un comportament descris (în cadrul emisiunilor) ca abuziv şi imoral.

Ca atare, menţionatele susţineri ale recurentei, care tind a reliefa o situaţie de fapt ce nu coincide cu cea reţinută de instanţa de apel, nu pot constitui fundament al evaluării legalităţii deciziei civile supuse controlului judiciar, demersul recurentei de a propune o altă situaţie de fapt ca reper al judecăţii în recurs fiind întreprins cu ignorarea trăsăturilor legale ce sunt specifice acestei căi de atac.

B. Cea de-a doua critică susţinută de recurentă - în coordonatele aceluiaşi motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. - este în sensul că decizia instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea art. 30 alin. (1) din Constituţia României.

Concretizând critica astfel formulată, susţine recurenta că stabilirea cuantumului despăgubirilor la nivelul sumei de 30.000 euro este de natură a descuraja libertatea de exprimare conferită prin norma constituţională menţionată. De asemenea, afirmă recurenta că în considerentele deciziei atacate nu se regăsesc explicaţii cu privire la amplitudinea în care au fost afectate drepturile nepatrimoniale ale intimatului, spre a se putea stabili dacă despăgubirile acordate sunt rezonabile şi proporţionale.

Înalta Curte apreciază caracterul nefondat al acestor susţineri ale recurentei.

Din ansamblul considerentelor expuse în decizia recurată, prin care se constată temeinicia pretenţiei reclamantului - anume aceea că prin faptele pârâtei recurente a fost lezat dreptul acestuia la viaţa privată şi la demnitate -şi în special din considerentele care reflectă analiza referitoare la elementul prejudiciu, reies fără echivoc reperele faptice pe care instanţa de apel le-a avut în vedere spre a cuantifica despăgubirile acordate reclamantului intimat, acestea fiind: "importanţa valorilor patrimoniale lezate, valori care vizează necesitatea de protejare a sferei vieţii intime a persoanei, a relaţiilor sale personale, a posibilităţilor şi nevoilor sale de dezvoltare a personalităţii, în relaţie cu ea însăşi şi cu semenii". Totodată, repere de cuantificare reies şi din argumentele potrivit cu care: "sunt avute în vedere şi gradul de lezare, ca şi circumstanţele în care s-a săvârşit fapta, anume pe o durată foarte lungă de timp, afirmaţiile denigratoare la adresa apelantului au fost difuzate pe multiple canale (TV şi on-line) cu o audienţă publică însemnată, ceea ce prezumă un impact foarte mare asupra publicului, imposibil de controlat. Mai mult, aceste informaţii sunt de natură a rămâne în memoria colectivă, producând astfel efecte pe o perioadă lungă de timp, ceea ce face ca prejudiciul cauzat să nu poată fi înlăturat total niciodată".

Argumentele astfel expuse reliefează cu evidenţă raportarea instanţei la circumstanţele particulare ale raportului juridic dedus judecăţii, fiind vădit nefondată susţinerea recurentei în sensul că instanţa de apel ar fi făcut o evaluare arbitrară, lipsită de aptitudinea de a reflecta caracterul rezonabil şi proporţional al despăgubirilor acordate reclamantului A..

Se cuvine a fi amintit că drepturile a căror lezare s-a reţinut în speţă sunt unele cu caracter personal, nepatrimonial, ele fiind lipsite de un conţinut economic ce ar permite o valorizare aritmetică exactă. De aceea, despăgubirile ce se acordă pentru lezarea unor drepturi din această categorie trebuie stabilite/cuantificate prin raportare atât la circumstanţele factuale concrete şi la intensitatea atingerii aduse acestor drepturi, precum şi la trăsăturile de principiu ale drepturilor personale nepatrimoniale.

Or, în speţă, instanţa de apel a avut în vedere tocmai aceste repere de evaluare - care nu au o consacrare legislativă, ele fiind desprinse din doctrină şi din jurisprudenţa naţională şi cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului -, iar opinia recurentei în sensul că suma de 30.000 euro stabilită cu titlu de despăgubire ar fi una enormă nu este de natură a reliefa nelegalitatea deciziei recurate. Suma respectivă a fost dimensionată prin raportare la existenţa unei fapte ilicite care s-a întins pe o însemnată perioadă de timp şi a produs consecinţe vătămătoare profunde şi de durată asupra unor drepturi care au o valoare morală însemnată pentru orice fiinţă umană . Prin raportare la contextul factual concret stabilit în speţă, despăgubirea în cuantum de 30.000 euro nu poate fi apreciată ca fiind contrară criteriilor de rezonabilitate şi proporţionalitate.

În ce priveşte susţinerea potrivit căreia despăgubirile astfel cuantificate ar fi contrare prevederilor art. 30 alin. (1) din Constituţia României pentru că ele ar descuraja libertatea de exprimare, Înalta Curte constată că acest argument este formulat cu ignorarea situaţiei de fapt concret reţinute în speţă, anume aceea că au fost depăşite limitele libertăţii exprimare prin fapta pârâtei de a difuza public informaţii care au adus atingere drepturilor reclamantului la viaţă privată şi la demnitate, respectiv că recurenta pârâtă a exercitat mod abuziv libertatea menţionată.

Raportat la această situaţie de fapt, trebuie observat că despăgubirea la a cărei plată a fost obligată recurenta nu este o consecinţă a exercitării dreptului la liberă exprimare în limitele recunoscute prin art. 30 alin. (1) din Constituţie - normă care consacră inviolabilitatea libertăţii de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public -, ci despăgubire este determinată de constatarea că s-a petrecut o serie de fapte care au depăşit sfera de protecţie asigurată prin menţionata normă.

Chiar legea fundamentală - prin art. 30 alin. (6) din Constituţie care prevede: "Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine" - stabileşte limite ale libertăţii de exprimare, astfel că nu poate fi privit acest drept ca unul absolut, care să se bucure de protecţie chiar şi în situaţia în care el încalcă un alt drept fundamental - în speţă dreptul la viaţa particulară şi demnitate.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte constată caracterul nefondat şi al acestui al doilea motiv de recurs susţinut de recurenta pârâtă Societatea B. S.A..

Pe cale de consecinţă, în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ., urmează a se dispune respingerea, ca nefondat, a recursului astfel susţinut de recurenta pârâtă Societatea B. S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Societatea B. S.A. împotriva deciziei nr. 749A din 14 mai 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 iunie 2020.