Unjust enrichment award of €57,500 upheld; restitution claim for €121,000 rejected.

Şedinţa publică din data de 25 iunie 2020

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 21.09.2016, pe rolul Judecătoriei Avrig, sub nr. x/2016, reclamantul A., domiciliat în jud. Sibiu, în contradictoriu cu pârâtul B., domiciliat în Sibiu, solicită ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 121.000 euro reprezentând îmbogăţire fără justă cauză prin executarea patrimoniului reclamantului în baza unei clauze penale constatată nulă în mod definitiv şi în lipsa unui titlu executoriu; înfiinţarea sechestrului asigurător asupra imobilului înscris în CF Tălmaciu x top. x (provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. x) şi situat în Tălmaciu, str. x; cu obligarea intimaţilor la cheltuieli de judecată în caz de opunere.

În drept, reclamantul şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 1345 şi urm. C. civ., art. 952 şi urm. C. proc. civ.

La data de 10.10.2016, pârâtul B. a formulat întâmpinare, prin care a invocat, pe cale de excepţie, necompetenţa materială a instanţei Judecătoriei Avrig faţă de valoarea invocată de reclamant în cererea sa, solicitând admiterea acestei excepţii şi trimiterea cauzei spre soluţionare Tribunalului Sibiu, secţia civilă; iar în subsidiar, dacă debitul indicat în motivarea cererii este sub limita de competenţă a Tribunalului Sibiu, excepţia necompetentei teritoriale, în temeiul art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., dat fiind domiciliul pârâtului, în oraşul Sibiu.

2. Hotărârile pronunţate în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 765/15.11.2016, Judecătoria Avrig, a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Avrig şi, pe cale de consecinţă a declinat competenţa soluţionării prezentei cauze în favoarea Tribunalului Sibiu, secţia civilă.

Ca urmare a declinării, prin sentinţa civilă nr. 164/2018, Tribunalul Sibiu a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B., şi, în consecinţă, a fost obligat pârâtul B. să plătească reclamantului A. suma de 57500 euro, cu titlu de despăgubiri.

S-a dispus înfiinţarea sechestrului asigurator asupra construcţiilor înscrise în Cf x Tălmaciu, cad x TOP. x, situate administrativ în Tălmaciu, strada 1 Mai nr. 10, judeţul Sibiu în favoarea creditorului A. până la concurenţa sumei de 57500 euro, cu condiţia plăţii de către creditor, în termen de 5 zile de la pronunţarea hotărârii, a unei cauţiuni în cuantum de 10.000 euro, care va fi consemnată la Trezoreria Statului, la C. sau la orice altă instituţie de credit care efectuează astfel de operaţiuni, la dispoziţia instanţei.

Au fost respinse celelalte cereri şi a fost obligat pârâtul B. să plătească reclamantului A. suma de 9090,24 RON cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul, solicitând schimbarea soluţiei, admiterea în întregime a acţiunii şi obligarea pârâtului la plata sumei de 121.000 euro, reprezentând îmbogăţire fără justă cauză, la care să se adauge dobânda legală calculată de la data pronunţării hotărârii primei instanţe şi până la data plăţii efective.

În drept, reclamantul a indicat dispoziţiile art. 466, 470, 478 alin. (5) C. proc. civ.

Prin decizia nr. 879/2 octombrie 2018, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia 1 civilă, a respins apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 164/2018, pronunţată de Tribunalul Sibiu şi a fost obligat apelantul să plătească intimatului B. suma de 4.650 RON, cheltuieli de judecată în apel.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul A., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, motivul de casare pe care îşi întemeiază cererea de recurs fiind cel prevăzut de art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ.

Apreciază recurentul că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că intimatul şi-ar fi restrâns executarea silită la o creanţă de 82.500 euro, deoarece, în realitate, ultima licitaţie organizată de executorul judecătoresc a început la preţul de 75% din valoarea stabilită în urma evaluării imobilului, în conformitate cu prevederile legale, respectiv de Ia suma de 82.500 euro. Evident că imobilul adjudecat la suma de 82.500 euro avea o valoare mai mare la momentul adjudecării.

Se susţine că instanţa de apel a motivat greşit că "nu pot fi primite argumentele reclamantului privind valoarea reală a bunului adjudecat în contul creanţei, pentru că prezenta acţiune este una în despăgubire şi nu este o contestaţie la executare", întrucât s-a invocat că la momentul adjudecării valoarea reală a imobilului era mai mare decât suma de 82.500 euro.

Apreciază recurentul că niciun text de lege nu impune că pentru îmbogăţirea fără justă cauză se ia în considerare suma dată pentru adjudecarea imobilului, ci îmbogăţirea fără justă cauză se referă la o pierdere patrimonială şi, ca atare, patrimoniul este constituit din valoarea imobilului şi nu din suma de 82.500 euro.

De altfel, se susţine că, imobilul adjudecat care a aparţinut patrimoniului recurentului a avut şi are o valoare mai mare de 82.500 euro, iar prin efectul adjudecării, i s-a micşorat patrimoniul personal cu o valoare mai mare decât cea reţinută greşit de instanţele de fond şi de apel, fiind încălcate dispoziţiile art. 1.345 C. civ. potrivit cărora, cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogăţit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii suferite de cealaltă persoană.

Cu privire la respingerea solicitării de acordare a dobânzii legale, deşi instanţa a motivat decizia pe disp. art. 478, alin. (3) C. proc. civ., recurentul apreciază că sunt incidente dispoziţiile art. 478 alin (5) C. proc. civ. din care rezultă că: "se vor putea cere, de asemenea, dobânzi, rate, venituri ajunse la termen şi orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanţe".

Referitor la cheltuielile de judecată acordate în apel intimatului, apreciază că acestea sunt exagerate în raport de faptul că a existat un singur termen de judecată.

5. Apărările formulate în cauză.

Intimatul a formulat întâmpinare, prin care a invocat nulitatea recursului declarat de către reclamant, pentru neîncadrarea criticilor în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ. şi pentru netimbrare.

S-a arătat că dispoziţiile art. 486 alin. (2) C. proc. civ. prevăd ca la cererea de recurs se va anexa dovada achitării taxei de timbru, iar dispoziţiile art. 486 alin. (3) C. proc. civ. prevăd ca cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii, iar recurentul nu a anexat taxa judiciară la cererea de recurs, ceea ce atrage nulitatea recursului.

De asemenea, s-a arătat că, potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul si dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea ca motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar aliniatul 3 al aceluiaşi articol prevede ca menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a), c) - e sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

Solicită intimatul să se constate că recurentul afirmă în cadrul recursului formulat ca şi-l întemeiază pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., dar nu precizează pe care dintre cele două motive prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. îşi întemeiază recursul, respectiv dacă hotărârea este dată cu încălcarea normelor de drept material sau este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, acestea fiind două situaţii juridice distincte.

Simpla indicare şi citare a motivului prevăzut de 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fără a indica pe care dintre cele două motive îşi întemeiază recursul şi fără a dezvolta efectiv respectivul motiv nu reprezintă o motivare efectivă, ci o lipsă de motivare a recursului, ceea ce atrage nulitatea lui în temeiul art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. coroborat cu art. 486 alin. (3) C. proc. civ. si art. 489 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, s-a susţinut că dispozitiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. prevăd ca recursul este nul atunci când motivele invocate de recurent în recurs nu se încadrează in motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Se arată că, primul motiv invocat se referă la eventuala netemeinicie a hotărârii, neîncadrându-se in motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar al doilea motiv invocat de recurent se refera la respingerea capătului de cerere privind dobânda legala solicitata de domnul A. abia in apel, ca si capăt nou de cerere, in prinţa căruia instanţa de apel a aplicat norme de procedură, deci nu se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Al treilea motiv de casare invocate de recurent se refera la cuantumul cheltuielilor de considerând ca sunt exagerate, motiv care nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În subsidiar, pe fondul pricinii, a arătat că recursul formulat de către reclamant împotriva deciziei civile nr. 879/2018 pronunţată la data de 02.10.2018 de către Curtea de Apel Alba Iulia în dosar nr. x/2016 este nefondat pentru considerentele arătate pe larg în cuprinsul întâmpinării, ce au vizat situaţia de fapt şi analiza textelor legale invocate în cadrul cererii de recurs.

6. Procedura de filtru:

Prin raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului formulat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 879 din 2 octombrie 2018 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, magistratul raportor a apreciat că recursul este admisibil în principiu iar critica referitoare la aplicarea greşită a art. 1345 C. civ. se poate încadra în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În cadrul acestui raport s-a arătat că recursul declarat în cauză este supus taxei judiciare de timbru în cuantum de 3215,66 RON, conform dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. e) raportat la art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, dar prin încheierea camerei de consiliu din 21 februarie 2019 s-a admis cererea de acordare a ajutorului public judiciar formulată de petentul A. şi s-a dispus reducerea taxei judiciare de timbru aferentă cererii de recurs de la 3.215,66 RON la 1.600 RON, precum şi eşalonarea acestei sume în 16 rate lunare, începând cu luna martie 2019. Petentul a depus la dosar două chitanţe care atestă plata parţială a taxei judiciare de timbru, câte 100 RON fiecare.

Raportul a fost comunicat părţilor pentru ca acestea să formuleze un punct de vedere la raport, aşa cum s-a dispus prin rezoluţia din 11 iunie 2019.

La data de 3 iulie 2019, intimatul pârât B. a depus la dosar punct de vedere la raport, în care a precizat faptul că nu este de acord cu concluziile raportorului, apreciind că recursul nu este admisibil în principiu, întrucât motivele invocate de către recurent nu pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

După epuizarea etapelor prevăzute de procedura de filtru, prin rezoluţia din 25 septembrie 2019, s-a fixat termen la 7 noiembrie 2019, pentru discutarea admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 7 noiembrie 2019 completul de filtru, apreciind că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, contrar susţinerilor intimatului exprimate în punctul de vedere la raport şi că motivele de recurs se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., a admis, în principiu, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 879 din 2 octombrie 2018 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată a recursului, rămânând în pronunţare asupra cauzei la termenul din data de 25.06.2020.

7. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului:

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, astfel că urmează a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În susţinerea cererii de recurs au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cărora, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", fie prin nesocotirea unei asemenea norme, fie prin interpretarea ei eronată.

Acest caz de casare priveşte exclusiv aplicarea greşită a normelor de drept material şi are în vedere situaţiile în care instanţa recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluţionarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greşit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată.

În speţa de faţă, singurul motiv de nelegalitate, invocat în cadrul cererii de recurs, vizează încălcarea dispoziţiilor art. 1345 C. civ. ce se referă la îmbogăţirea fără justă cauză, potrivit căruia, "cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogăţit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ţinut dincolo de limita propriei sale îmbogăţiri."

În argumentarea acestui motiv de recurs se susţine că imobilul adjudecat la suma de 82.500 euro avea o valoare mai mare la momentul adjudecării şi că instanţa ar fi trebuit să se raporteze la valoarea reală a bunului adjudecat în contul creanţei, iar îmbogăţirea fără justă cauză se referă la o pierdere patrimonială şi, ca atare, patrimoniul reclamantului este constituit din valoarea imobilului şi nu din preţul vânzării.

Pentru a analiza acest motiv de recurs, urmează a se observa că situaţia de fapt a fost deja stabilită de către instanţele anterioare, instanţa de recurs neavând competenţa de a o cenzura şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii, deoarece modul în care instanţele de fond au interpretat probele administrate şi au stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 C. proc. civ.

Ca atare, urmează a se lua act că instanţele anterioare au stabilit că între pârâtul B., în calitate de împrumutător, şi reclamantul A., în calitate de împrumutat, s-a încheiat contractul de împrumut autentificat de Notarul public D. sub nr. 769/4 iulie 2008, prin care reclamantul a luat cu împrumut suma de 25.000 euro, la data încheierii contractului, şi s-a obligat să o restituie la data de 20 decembrie 2008, în contract prevăzându-se că nerespectarea obligaţiei de restituire atrage plata de penalităţi de întârziere de 0,4% pe zi.

Ca urmare a nerestituirii împrumutului la scadenţă, creditorul pârât a formulat cerere de executare silită pentru recuperarea sumei de 25 000 euro, debit rezultat din contractul de împrumut şi pentru suma de 121 000 euro penalităţi de întârziere, ce a făcut obiectul dosarului execuţional 109/2010 al E., F. şi G., iar prin procesul-verbal din data de 16 mai 2012 s-a realizat vânzarea silită a imobilului debitorului, situat în Tălmaciu, strada 1 mai nr. 10, judeţul Sibiu, creditorul adjudecând bunul la preţul de 82500 euro, în contul creanţei sale.

Reclamantul debitor, prin cererea ce a făcut obiectul dosarului civil x/2013, a solicitat constatarea nulităţii absolute a clauzei penale din contractul de împrumut, nulitatea procesului-verbal de vânzare la licitaţie şi a încheierii de întabulare, iar prin decizia civilă nr. x/2014 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, pronunţată în acest dosar, s-a constatat nulitatea absolută a clauzei penale din contractul de împrumut şi au fost respinse cererile de constatare a nulităţii procesului-verbal de vânzare la licitaţie şi a încheierii de întabulare, menţionându-se că nu există motive de anulare a actelor de executare silită, chiar dacă executarea silită s-a desfăşurat, parţial, pentru o sumă nedatorată.

Raportat la această situaţie, Înalta Curte, urmează a observa că procedura de executare silită a rămas pe deplin valabilă, constatându-se că debitorul datora în continuare suma împrumutată şi nerestituită, fiind înlăturată doar suma reprezentând penalităţile, în privinţa cărora s-a declarat nulitatea clauzei penale.

Câtă vreme, cu autoritate de lucru judecat, s-a constatat valabilitatea procesului-verbal de vânzare la licitaţie, rezultă că în patrimoniul recurentului reclamant, nu mai exista imobilul în discuţie, ci un drept de creanţă, reprezentând preţul obţinut ca urmare a vânzării acestuia prin procesul-verbal de vânzare la licitaţie, a cărui valabilitate a fost confirmată prin decizia anterior menţionată.

Or, aşa cum rezulta din Procesul-verbal de licitaţie din data de 16.05.2012 încheiat în dosarul de executare nr. x/2010, creditorul, cu aplicarea principiului disponibilităţii părţilor, principiu ce guvernează procesul civil, inclusiv în faza de executare silită, şi-a restrâns creanţa la suma de 82.500 euro şi a adjudecat imobilul în contul acestei creanţe, în conformitate cu dispoziţiile art. 512 alin. (2) C. proc. civ. de la 1865, în vigoare la data licitaţiei, potrivit cărora, când adjudecatar este un creditor, el poate depune creanţa sa în contul preţului, fiind obligat, dacă este cazul, să depună diferenţa de preţ.

Este adevărat că art. 1345 C. civ. ce se referă la îmbogăţirea fără justă cauză vizează situaţia în care patrimoniul unei persoane a fost însărăcit fără drept, dar, aşa cum rezultă din actele şi lucrările dosarului, în speţă, pierderea patrimonială a recurentului pârât nu este constituită din imobilul casă şi teren ce a aparţinut acestuia, ci din valoarea de 82.500 euro cu care acesta a fost vândut la licitaţie publică, licitaţie care oricum ar fi avut loc pentru creanţa ce reprezenta debitul principal nerestituit din datoria către creditor.

Susţinerile că intimatul şi-ar fi restrâns executarea silită la preţul de 82.500 euro la care a fost achiziţionat imobilul, iar acesta reprezenta doar 75% din valoarea stabilită în urma evaluării imobilului, în conformitate cu prevederile legale în materia executării silite, nu pot fi primite de către instanţa de control judiciar, câtă vreme, procedura executării silite nu a fost anulată, ba, mai mult, a fost confirmată de către o instanţă judecătorească în mod definitiv, prin decizia civilă nr. 97/2014 a Curţii de Apel Alba Iulia, ce se bucură de autoritate de lucru judecat.

În aceste condiţii, în mod corect instanţele anterioare au arătat că "nu pot fi primite argumentele reclamantului privind valoarea reală a bunului adjudecat în contul creanţei, pentru că prezenta acţiune este una în despăgubire şi nu este o contestaţie la executare" şi că doar executarea silită a debitorului reclamant de către pârât pentru suma de 57500 euro, adică doar ceea ce excede împrumutului de 25000 euro, nerestituit, se încadrează în ceea ce se consideră a fi îmbogăţire fără justă cauză, conform art. 1345 şi urm. C. proc. civ.

Faţă de considerentele mai sus arătate se poate observa că nu sunt incidente în cauză niciunul din motivele de recurs invocate, astfel cum au fost încadrate de recurent în dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Cu privire la criticile privind respingerea solicitării de acordare a dobânzii legale, se susţine că în speţă erau aplicabile dispoziţiile art. 478 alin. (5) C. proc. civ. şi nu art. 478 alin (3) C. proc. civ.

Aceste critici, vizând încălcarea unor reguli de procedură, nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ce vizează încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, urmând a fi analizate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Sub acest aspect, recurentul apreciază că sunt incidente dispoziţiile art. 478 alin. (5) C. proc. civ. şi nu ale art. 478 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora "în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi".

Conform textului anterior citat, în calea de atac a apelului, instanţa verifică numai ceea ce s-a judecat în primă instanţă, neputând fi, de regulă, făcute cereri noi, respectiv formulate pretenţii care nu au fost analizate de prima instanţă ori modificate elementele pe care aceasta le-a avut în vedere la darea soluţiei.

Efectul devolutiv al apelului nu este unul absolut, el fiind limitat de două reguli restrictive exprimate prin adagiile tantum devolutum quantum appellatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a apelat) şi tantum devolutum quantum judicatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a judecat).

Principiul tantum devolutum quantum apellatum, dă expresie unei limitări a efectului devolutiv al apelului, unei reguli restrictive în privinţa devoluţiunii ori transmiterii cauzei către instanţa de apel şi stabileşte că pricina se transmite către instanţa superioară, spre a fi din nou judecată, doar în măsura sau în limitele în care activitatea instanţei inferioare a fost criticată.

Principiul tantum devolutum quantum judicatum este o altă regulă care limitează caracterul devolutiv al apelului, potrivit căreia apelul vizează numai ceea ce s-a judecat de către prima instanţă, neputându-se formula direct, în această cale de atac, cereri noi, respectiv nu se poate extinde cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe. Pe cale doctrinară, în interpretarea dispoziţiilor legale anterior menţionate s-a stabilit că, instanţa superioară este chemată să judece, să controleze numai ceea ce a judecat prima instanţă, nefiind posibil să se modifice elementele de la prima instanţă şi nici să se formuleze cereri noi.

Este adevărat că, potrivit art. 478 alin. (5) C. proc. civ. se vor putea cere, de asemenea, dobânzi, rate, venituri ajunse la termen şi orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanţe dar, prin aplicarea regulilor de interpretare logică, sistematică şi gramaticală, ţinând seama de sintaxa şi morfologia propoziţiei sau frazei, de semantica termenilor sau expresiilor utilizate în textul interpretat, se impune concluzia că aceste dobânzi, rate, venituri trebuie să fi format obiectul judecăţii şi în primă instanţă; altfel, nu s-ar putea cere direct în apel ratele şi dobânzile scadente după pronunţarea sentinţei.

Or, aşa cum rezultă din actele şi lucrările dosarului, prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 21.09.2016, pe rolul Judecătoriei Avrig, sub nr. x/2016, reclamantul A., a solicitat obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 121.000 euro reprezentând îmbogăţire fără justă cauză şi înfiinţarea sechestrului asigurător asupra imobilului înscris în CF Tălmaciu x top. x, cu obligarea intimatului la cheltuieli de judecată în caz de opunere.

Ca atare, nu a existat un capăt de cerere separat prin care să se solicite acordarea dobânzii legale până la data pronunţării sentinţei instanţei de fond, pentru a exista posibilitatea ca în apel să se solicite diferenţele calculate ulterior pronunţării hotărârii de către Tribunalul Sibiu, ci aceasta este o solicitare distinctă, cu caracter de sine stătător, care nu poate face obiectul unei cereri întemeiate pe dispoziţiile art. 478 alin. (5) C. proc. civ.

Referitor la susţinerea potrivit căreia cheltuielile de judecată acordate în apel intimatului sunt exagerate, în raport de faptul că a existat un singur termen de judecată, se constată că aceasta nu reprezintă un motiv de recurs încadrabil în dispoziţiile art. 488 din C. proc. civ.

În acest sens, se observă că, prin Decizia nr. 3/2020 privind examinarea recursului în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov vizând o problemă de drept, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 181 din 05 martie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, a statuat că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

În cadrul acestei decizii, obligatorie pentru instanţele judecătoreşti, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., s-a arătat că, (34.) stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. (37.) În aceste condiţii, proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecinţă, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Faţă de aceste împrejurări, Înalta Curte, potrivit art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 879 din 2 octombrie 2018 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Făcând aplicarea dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., va fi obligat recurentul, ca parte căzută în pretenţii în calea de atac a recursului, la plata către intimat a sumei de 2500 RON, cheltuieli de judecată reduse conform art. 453 alin. (2) C. proc. civ.

Sub aspectul reducerii cheltuielilor de judecată în recurs, solicitate de intimat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că potrivit art. 451 la. 2 C. proc. civ., "instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei".

Articolul sus arătat este menit să împiedice abuzul de drept, prin deturnarea onorariului de avocat de la finalitatea să firească, aceea de a permite justiţiabilului să beneficieze de o asistenţă judiciară calificată pe parcursul procesului. Aceasta soluţie este conformă, prin raportarea sa la echitate, prevederilor art. 6 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului - pentru că dreptul la un proces echitabil implică şi o lichidare corespunzătoare a cheltuielilor de judecată, respectiv recunoaşterea doar a acelor cheltuieli care au corespuns unor necesităţi procesuale rezonabile, nu şi a celor care sunt rezultatul unui exerciţiu abuziv al dreptului la apărare.

Onorariul avocatului reprezintă, conform art. 31 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, un drept al acestuia şi el se stabileşte, potrivit art. 133 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat, liber, între avocat şi client, în limitele legii şi ale statutului profesiei, fiind interzisă fixarea de onorarii minime, recomandate sau maxime de către organele profesiei.

Onorariul avocaţial este stabilit inter partes, ţinând seama de elemente cum ar fi: timpul şi volumul de muncă solicitate pentru executarea mandatului primit sau activităţii solicitate de client; natura, noutatea şi dificultatea cazului; importanţa intereselor în cauză; împrejurarea că acceptarea mandatului acordat de client îl împiedică pe avocat să accepte alt mandat, din partea unei alte persoane, dacă această împrejurare poate fi constatată de client fără investigaţii suplimentare; notorietatea, titlurile, vechimea în muncă, experienţa, reputaţia şi specializarea avocatului; conlucrarea cu experţi sau specialişti impusă de natura, obiectul, complexitatea şi dificultatea cazului; avantajele şi rezultatele obţinute pentru profitul clientului, ca urmare a muncii depuse de avocat; situaţia financiară a clientului; constrângerile de timp în care avocatul este obligat de împrejurările cauzei să acţioneze pentru a asigura servicii legale performante.

Aşa după cum rezultă, cu claritate, din prevederile art. 36 din Legea nr. 51/1995, în ceea ce priveşte raporturile juridice stabilite între avocat şi client, orice imixtiune din partea vreunui organ al Statului este inadmisibilă, însă, în aplicarea textului art. 451 alin. (2) C. proc. civ., nu se intervine în contractul de asistenţă judiciară, care îşi produce pe deplin efectele între părţi, ci doar se apreciază în ce măsură onorariul părţii care a câştigat procesul trebuie suportat de partea care a pierdut, faţă de mărimea pretenţiilor şi de complexitatea cauzei.

Înalta Curte, făcând o apreciere a proporţionalităţii onorariului perceput de către apărător în faza desfăşurată în faţa instanţei de recurs, raportat la pretenţiile deduse judecăţii şi complexităţii cauzei, constată că onorariul fixat de intimat cu apărătorul său este disproporţionat, astfel încât se impune reducerea cheltuielilor de judecată la care va fi obligat recurentul cu acest titlu la suma de 2500 RON, cuantum care, pentru motivele enunţate anterior, se apreciază că este corespunzător complexităţii cauzei, muncii prestate, timpului alocat redactării cererilor depuse la dosar şi deplasărilor la instanţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 879 din 2 octombrie 2018 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Obligă recurentul la plata către intimatul B. a sumei de 2500 RON, cheltuieli de judecată reduse conform art. 453 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 iunie 2020.