Defamation via petitions and res judicata: Limits of constitutional right to petition and evidentiary value of prior witness testimony in civil liability for honor and reputation

Şedinţa publică din data de 25 iunie 2020

Deliberând asupra prezentei cauze şi văzând dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin acţiunea introdusă, la 06.12.2016, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. x/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 1.000.070 RON, reprezentând despăgubiri pentru daunele morale aduse onoarei, demnităţii şi reputaţiei.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1523/19.10.2017 a respins, ca neîntemeiată, acţiunea reclamantului, dispunând obligarea acestuia la plata sumei de 1000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâtă.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel principal reclamantul, cât şi apel incident intimata.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Prin decizia civilă nr. 144C din 1 octombrie 2018, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul principal al apelantului reclamant A.. A admis apelul incident formulat de apelanta B. şi a schimbat, în parte, sentinţa apelată în sensul obligării reclamantului la plata către pârâtă a 5.000 RON cheltuieli de judecată.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs reclamantul A., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei civile nr. 144 pronunţată de Curtea de Apel Constanta la data de 01.10.2018, cu trimiterea cauzei unei alte instanţe de acelaşi grad pentru rejudecarea apelului.

Prin memoriul de recurs, recurentul a invocat incidenţa cazurilor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ., formulând, în esenţă, următoarele critici:

- Hotărârea atacată este nelegală pentru incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, comiţând un exces de putere, prin imixtiunea în atribuţiile Curţii Constituţionale, prin încălcarea dreptului său la apărare şi la un proces echitabil, ocrotit de art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi art. 21 alin. (3) din Constituţia României.

- Prin hotărârea atacată, instanţa a interpretat greşit şi a restrâns nelegal aplicarea art. 430 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., în conformitate cu care considerentele şi dispozitivul hotărârii ce soluţionează în tot sau în parte fondul procesului sau statuează asupra oricărei alte chestiuni au, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. Consideră că hotărârea atacată este supusă cazului de casare prevederile de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 757/23.10.2014, pronunţate de Tribunalul Călăraşi în cauza nr. x/2013 şi Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995.

În speţă, considerentele deciziei nr. 757/23.10.2014 pronunţată de Tribunalul Călăraşi, în dosarul civil nr. x/2013, în cuprinsul cărora se reţine, pe de o parte, răspândirea de către B., printre persoanele aflate zilnic în cadrul instanţei, la care reclamantul îşi desfăşoară activitatea, a unor informaţii calomnioase la adresa acestuia, ceea ce i-a afectat onoarea, demnitatea şi reputaţia familiei, iar, pe de altă parte că, declaraţia martorei C. este sinceră şi confirmă existenţa prejudiciului moral, în sensul afectării onoarei, demnităţii şi reputaţiei familiei.

Instanţa de apel a încălcat această autoritate de lucru judecat de care se bucură considerentele deciziei nr. 757/23.10.2014 a Tribunalului Călăraşi, întrucât, în cauza de faţă, instanţa trebuia să ia act că, prin aceasta hotărâre judecătorească, definitivă, s-a stabilit existenţa faptei ilicite, vinovăţia şi prejudiciului moral, în sensul afectării onoarei, demnităţii şi reputaţiei sale, impunându-se a fi stabilit doar cuantumul despăgubirilor cuvenite.

- Nelegalitatea deciziei instanţei de apel este atrasă de incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât curtea de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, nesocotind dispoziţiile art. 264 alin. (2), art. 269 şi art. 270 C. proc. civ. privind aprecierea probei cu un înscris autentic şi puterea ei doveditoare. Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile sus menţionate, reţinând că declaraţia autentică dată de martora C., la termenul din 08.10.2014, în dosarul nr. x/2013 al Tribunalului Călăraşi, nu are valoarea unui act autentic, astfel încât nu poate dovedi fapta pârâtei B. de răspândire în mediul profesional a unor afirmaţii denigratoare în legătură cu persoana sa.

Procedând astfel, instanţa de apel a încălcat dreptul la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din CEDO, dar şi dreptul la respectul vieţii private ocrotit de art. 8 din CEDO, întrucât martora C. a arătat că pârâta B. l-a acuzat calomnios de faptul că a folosit funcţia de judecător pentru a influenţa instanţele de judecată, obţinând soluţii favorabile membrilor familiei sale, de faptul că ar fi incompetent profesional şi de faptul că ar fi beneficiat nelegal de locuinţă, din bani publici sau că ar obţine ilegal beneficii din exploatarea unei astfel de locuinţe, pe care ar fi obţinut-o ca judecător.

- Invocând cazul de casare înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că instanţa de apel a înlăturat greşit prevederilor art. 8 din CEDO, astfel cum au fost dezvoltate pe cale jurisprudenţială. Din această perspectivă, instanţa de apel a reţinut că acuzaţiile aduse reclamantului de pârâta B., în sesizările adresate Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu ar reprezenta judecăţi de valoare, ci chestiuni de fapt, astfel că acesta nu ar fi fost defăimat.

Recurentul a mai invocat ignorarea de către instanţă a prevederilor art. 72, art. 75 şiart. 1357 C. civ., în contextul în care a reţinut ca pârâta B. i-a adus acuzaţii calomnioase în exercitarea dreptului la petiţionare, prevăzut de art. 51 din Constituţia României, ignorând faptul că exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale trebuie realizată cu bună credinţă şi să nu aducă atingere onoarei şi reputaţiei unei persoane. Consideră, astfel, că aprecierea instanţei de apel în sensul că pârâta B. ar fi făcut afirmaţiile calomnioase la adresa sa, în exercitarea dreptului la petiţionare, prevăzut de art. 51 din Constituţia României, nu poate fi reţinută, fiind rezultatul unei interpretări eronate a dispoziţiilor legale şi a unei greşite reţineri a faptelor în raport de exigenţele textelor de lege amintite.

Lipsa bunei credinţe a pârâtei B. şi faptul că aceasta nu s-a aflat în exercitarea unor drepturi constituţionale rezultă din împrejurarea că, deşi a primit din partea Înaltei şi Curţi de Casaţie şi Justiţie comunicarea nr. 20734 din 13.08.2013, în care i se făcea cunoscut faptul că, în urma verificărilor efectuate, s-a stabilit că au fost respectate dispoziţiile legale privind repartizarea aleatorie a cauzelor şi că soluţiile date de Înalta Curte, în aceste cauze, nu au fost rezultatul vreunei intervenţii, pârâta a continuat să profereze acelaşi calomnii la adresa sa, reclamându-l, din nou, la conducerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, răspunsul la petiţie fiind în acelaşi sens, respectiv al respectării dispoziţiilor legale.

Lipsa bunei credinţe a pârâtei B. şi faptul că aceasta nu s-a aflat în exercitarea unor drepturi constituţionale rezultă şi din împrejurarea că aceasta nu s-a mulţumit să-l calomnieze doar în cuprinsul petiţiilor scrise pe care le-a adresat conducerii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ci l-a calomniat şi în public, în faţă a diverşi avocaţi, personal auxiliar şi chiar a jandarmilor de la instanţele la şi-a desfăşurat activitatea, edificatoare în acestsens fiind declaraţia autentica data de martora C., la 08.10.2014, în dosarul nr. x/2013, probă pe care instanţa de apel a ignorat-o nelegal.

Recurentul apreciază că, în speţă, sunt îndeplinite condiţiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei, iar atitudinea acesteia, astfel cum a fost descrisă prin motivele de recurs, conturează o faptă ilicită ce a condus la prejudicierea onoarei, demnităţii şi reputaţiei sale. Prejudiciul produs prin activitatea calomnioasă desfăşurată de pârâtă şi legătura de cauzalitate se prezumă, întrucât sunt aplicabile pe deplin dispoziţiile art. 8 din CEDO, dovada faptei ilicite fiind suficientă.

- S-a susţinut incidenţa cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât hotărârea instanţei de apel cuprinde motivele motive străine de natura cauzei. Reţinerea de către instanţa de apel a faptului că pârâta B. era îndreptăţită să îl acuze de o serie de fapte grave, necomise, pe motiv că se confrunta judiciar o persoană care avea calitate de judecător şi că ar fi avut "posibilitatea apelării la comunitatea de grup profesional" reprezintă motive care sunt străine de natura pricinii. La fel este şi afirmaţia instanţei de apel care spune că, întrucât reclamantul se confrunta judiciar cu pârâta B., aceasta era o parte "puternic defavorizata şi lipsita de egalitatea de şanse în faţa instanţelor" în faţă cărora " echilibrul în valorificarea drepturilor procesuale ale pârâtei era rupt, chiar dacă acesta beneficia de consiliere din partea unui avocat".

Or, în viziunea instanţei de apel, valoarea sa profesională reprezintă o cauză de exonerare de răspundere pentru calomniile proferate şi o cauză justificativă a campaniei calomnioasă desfăşurata de pârâta B. împotriva reclamantului.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei unei alte instanţe, de acelaşi grad, pentru rejudecarea apelului.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimata B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat să se constate nulitatea parţială a recursului cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) lit. 4 C. proc. civ., pentru lipsa motivării; respingerea cererii recurentului de trimitere a cauzei, în cazul casării hotărârii recurate, la o altă instanţă de acelaşi grad în vederea rejudecării apelului; respingerea recursului, ca nefondat, cu consecinţa menţinerii, ca temeinică şi legală, a deciziei recurate, cu cheltuieli de judecată.

6. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 21 noiembrie 2019 completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata B., a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 144C din 1 octombrie 2018 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată a recursului în şedinţă publică, la 12 martie 2020, cu citarea părţilor.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Cu titlu preliminar, trebuie obsevat că simpla susţinere a recurentului, în sensul că instanţa de apel a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, comiţând un exces de putere, prin imixtiunea în atribuţiile Curţii Constituţionale, neînsoţită de dezvoltarea unor argumente care să o susţină, nu întruneşte exigenţele unei critici de nelegalitate care să fie susceptibilă de încadrare în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.. Or, pentru ca recursul să poată fi considerat motivat, nu este suficientă doar enunţarea motivului de recurs, ci este necesar a se realiza şi dezvoltarea acestuia, în sensul expunerii argumentelor logico - juridice de natură a contura critica de nelegalitate, care să justifice exercitarea, de către instanţa de recurs, a controlului judiciar.

Verificând decizia recurată, în raport de criticile care se înscriu în motivele de nelegalitate, Înalta Curte va constata că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat pentru considerentele care succed:

Printr-un prim motiv de recurs, reclamantul susţine că instanţa de apel a încălcat puterea de lucru judecat a considerentelor deciziei nr. 757/23.10.2014 pronunţată de Tribunalul Călăraşi, în dosarul nr. x/2013, în cuprinsul cărora instanţa a stabilit două aspecte, respectiv că răspândirea de către pârâta B., printre persoanele aflate zilnic în cadrul instanţei, unde reclamantul îşi desfăşoară activitatea, a unor informaţii calomnioase la adresa acestuia, i-a afectat onoarea, demnitatea şi reputaţia, precum şi faptul că declaraţia martorei C. este sinceră şi confirmă existenţa prejudiciului moral, în sensul afectării onoarei, demnităţii şi reputaţiei familiei sale. A pretins că instanţa de apel a ignorat puterea de lucru judecat a acestei hotărâri judecătoreşti şi că aspectele litigioase, astfel tranşate în litigiul anterior, trebuiau valorificate, în speţa de faţă, din perspectiva îndeplinirii condiţiilor care vizează existenţa faptei ilicite a pârâtei, vinovăţia acesteia şi prejudiciul moral încercat, respectiv lezarea onoarei, demnităţii şi reputaţiei sale, ca elemente ale răspunderii civile delictuale.

Critica recurentului se referă la încălcarea de către instanţa de apel a unor chestiuni tranşate definitiv într-un proces anterior şi care are legătură cu soluţionarea litigiului de faţă, deci nerespectarea dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ.. Art. 430 C. proc. civ. se referă, generic, la autoritatea de lucru judecat, ca efect al hotărârii judecătoreşti, problema punctată de recurent punând, însă, în discuţie încălcarea autorităţii de lucru judecat sub aspectul funcţiei sale pozitive, chestiune ce se regăseşte în art. 431 alin. (2).

Aceste afirmaţii vor fi verificate în lumina motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar nu a pct. -ului 7, încadrare dată de recurent.

Încălcarea autorităţii de lucru judecat, reglementată în art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., se referă la funcţia negativa a lucrului judecat, prevăzută în art. 431 alin. (1) din acelaşi cod, potrivit căruia o acţiune nu poate fi judecată, în mod definitiv, decât o singură dată, fiind interzisă reluarea judecăţii, în condiţiile identităţii de părţi, obiect şi cauză. În caz de admitere a unui asemenea motiv de recurs, soluţia prevăzută de art. 497 C. proc. civ. este cea a casării, cu consecinţa finală a respingerii acţiunii, ca inadmisibilă.

În ipoteza în care se invocă, ca în speţa de faţă, nerespectarea efectului pozitiv al lucrului judecat, constând în tranşarea, într-un alt dosar, a unei chestiuni litigioase care are legătură cu procesul pendinte, efect reglementat în art. 431 alin. (2) C. proc. civ., soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată, ca inadmisibilă, este de neconceput. Aceasta, întrucât, în cazul invocării aspectului pozitiv al lucrului judecat, se are în vedere natura probatorie a hotărârii din primul proces, care a rezolvat, în mod definitiv, chestiunea relevantă pentru litigiul ulterior, interesând soluţia pe fond ce se va da în cel din urmă. Ca atare, într-o asemenea ipoteză, nu se pune problema că, între cele două procese, există identitate de părţi, obiect şi cauză, astfel încât să devină operantă funcţia negativă a lucrului judecat (bis de eadem re ne sit actio), cu consecinţa respingerii acţiunii, ca inadmisibilă, ci valorificarea în litigiul pendinte, sub aspect probator, a dezlegării definitive date în primul proces.

Punându-se problema nerespectării funcţiei pozitive a lucrului judecat, reglementate în art. 431 alin. (2) C. proc. civ., deci, a unor dispoziţii de ordin procedural, motivul de casare incident este cel prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod, care sancţionează încălcarea regulilor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

Pornind de la aceste premise, Înalta Curte constă că alegaţiile recurentului nu sunt întemeiate sub aspectul încălcării aspectului pozitiv al lucrului judecat, derivând din cele statuate prin decizia nr. 757/23.10.2014 pronunţată de Tribunalul Călăraşi, în dosarul nr. x/2013, întrucât instanţa de apel nu a negat, în niciun fel, considerentele deciziei sus menţionate, însă a apreciat corect că acele aprecieri, la care face trimitere reclamantul, se încadrează în categoria celor calificate "cu valoare indiferentă", fără legătură directă cu dezlegarea cauzei cu care instanţa a fost învestită şi, care, nu au avut rol decizional în speţă, astfel încât acestea nu pot intra în sfera puterii lucrului judecat.

C. proc. civ. tranşează problema părţii din hotărâre care dobândeşte autoritate de lucru judecat, art. 430 alin. (2) stabilind că "autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă".

Prin urmare, autoritatea de lucru judecat este ataşată, astfel cum susţine şi recurentul, nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor hotărârii, însă doar acelor considerente care reprezintă justificarea şi susţinerea necesară chestiunii pe care o rezolvă.

Faţă de prevederile legale sus menţionate, este evident că se recunoaşte, astfel cum s-a arătat şi în doctrină, autoritate de lucru judecat considerentelor decisive (adică cele care fac corp comun cu hotărârea şi reprezintă sprijinul indispensabil al soluţiei, întrucât constituie explicaţia acesteia şi participă în egală măsură la autoritatea de lucru judecat a dispozitivului) şi celor decizorii sau cu valoare decizională (prin care se rezolvă o chestiune litigioasă, respectiv conţin o soluţie adoptată pe cale incidentală, cu privire la un aspect dedus judecăţii care a fost supus dezbaterii contradictorii a părţilor), nu însă şi celor considerente indiferente sau supraabundente (care depăşesc sfera dezbaterilor din proces şi aduc hotărârii elemente care nu contribuie la rezolvarea chestiunii litigioase şi nu influenţează în niciun fel soluţia adoptată).

În legătură cu verificarea existenţei faptei ilicite imputate pârâtei B., vizând răspândirea de către aceasta, cu bună ştiinţă, a unor calomnii la adresa reclamantului, la nivel profesional, conduită care i-ar fi afectat credibilitatea şi reputaţia profesională, instanţa de apel a analizat susţinerea reclamantului potrivit căreia dovada acestei fapte ar rezulta din declaraţia martorei C., în privinţa căreia recurentul pretinde că a fost valorificată în cadrul considerentelor deciziei nr. 757/23.10.2014 a Tribunalului Călăraşi.

Evocând referirea la conţinutul acestei declaraţii din cuprinsul considerentelor deciziei nr. 757/2014 a Tribunalului Călăraşi, instanţa de apel a apreciat, pe de o parte, că argumentele instanţei, din litigiul precedent, reflectă un raţionament cu valoare decisivă, potrivit căruia martorul audiat nu a reuşit (în respectivul dosar) să probeze pretenţiile reclamantului şi să dovedească, alături de petiţiile depuse la dosar, teza relei-credinţe a chematei în judecată, declaraţia martorei D. fiind, astfel, înlăturată din ansamblul probator, ca neutilă, sub aspectul tezei evocate de reclamant.

Pe de altă parte, relativ la considerentele Tribunalului Călăraşi care includ aprecierea completului de judecată cu privire la credibilitatea declaraţiei acestei martore, cât şi opinia, exprimată însă sub semnul eventualităţii ("ar putea fi analizate"), referitoare la iniţierea, prin această declaraţie, a unui alt demers judiciar, instanţa de apel reţine că acestea nu pot primi valoarea juridică a unor considerente decisive ori decizorii, de vreme ce argumentele respective nu susţine soluţia adoptată şi nu dezleagă vreo chestiune litigioasă în cadrul acelui dosar.

Dimpotrivă, aprecierile în privinţa declaraţiei martorei E. nu au fost avute în vedere de instanţă la soluţionarea dosului nr. x/2013 şi nu au fundamentat soluţia pronunţată, fiind străine de pretenţiile deduse judecăţii în acel cadru procesul. Prin urmare, întrucât aceste argumente nu au o legătură directă cu soluţionarea cauzei şi excedează raţionamentului care a fundamentat soluţia pronunţată (n.n. în sensul că proba administrată nu este utilă şi concludentă în susţinerea pretenţiilor reclamantului), rezultă că aceste considerente nu pot fi ataşate sferei puterii lucrului judecat, cum eronat susţine recurentul. De altfel, în sprijinul acestei concluzii sunt şi deciziile la care chiar recurentul face trimitere, respectiv decizia nr. 1011/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II a civilă şi decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 în cuprinsul cărora s-a reţinut că "puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Cuţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta".

În consecinţă, pentru considerentele expuse, nu pot fi reţinute cerinţele motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Printr-o altă critică, susceptibilă de încadrare în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a pretins că instanţa de prim control judiciar a încălcat regulile de apreciere a probei cu un înscris autentic şi putelea ei doveditoare, astfel cum sunt acestea prevăzute de art. 264 alin. (2), art. 269 şi art. 270 C. proc. civ.. În esenţă, reclamantul a susţinut că instanţa de apel a reţinut eronat că declaraţia martorei C., dată în faţa instanţei, în dosarul nr. x/2013 al Tribunalului Călăraşi, nu are valoarea unui act autentic.

Contrar susţinerilor recurentului, declaraţia de martor nu poate fi calificată drept "înscris autentic", chiar dacă audierea declaraţia martorei C. a fost administrată în cadrul unui dosar în care au figurat aceleaşi părţi litigante ca cele din dosarul de faţă, întrucât depoziţia de martor nu poate fi valorificată ca înscris de vreme ce se opune principiul nemijlocirii probelor, cum corect s-a reţinut în cauză, principiu care permite ca instanţa să ia cunoştinţă ex proprii sensibus de împrejurările cauzei.

Or, în baza principiului liberei aprecieri a probelor, expresie a garanţiilor procesuale în această materie, judecătorul apreciază, liber, mijloacele de probă administrate în cauză, fără a exista o ordine de preferinţă relativ la forţa probantă a acestora. Prin urmare, întrucât probele nu au o valoare a priori stabilită de legiuitor, judecătorul are prerogativa de a aprecia atât valoarea fiecărei probe administrate, cât şi credibilitatea acestora, importanţa acestora rezultând în urma aprecierii lor de instanţă, consecutiv analizei ansamblului materialului probatoriu administrat.

În acest sens, reţinând aplicabilitatea art. 16 C. proc. civ., care prevede regula că probele se administrează nemijlocit de instanţa care judecă procesul, precum şi situaţiile de excepţie, prevăzute de art. 137 şi art. 422 C. proc. civ., care permit utilizarea probelor administrate într-un alt proces, cum este cazul necompetenţei instanţei şi a perimării cererii, instanţa de apel a concluzionat corect în sensul că declaraţia de martor administrată într-un alt dosar nu se încadrează în situaţiile derogatorii de la conţinutul art. 16 şi nu poate fi valorificată în sensul dorit de reclamant, care, de altfel, a avut posibilitatea să propună, în cadrul prezentului proces, audierea nemijlocită, de către instanţă, a martorei C..

Calificarea declaraţiei de martor ca având valoarea unui "înscris autentic" nu poate fi realizată nici prin trimiterea, realizată de recurent, la dispoziţiile art. 269 C. proc. civ. care cuprinde norme generale pentru verificarea condiţiilor înscrisului autentic (mijloc de probă) şi pentru stabilirea domeniului autenticităţii, în a cărei sferă de cuprindere nu pot fi incluse declaraţiile (conţinutul sau veridicitatea acestora) pe care părţile le fac în faţa agentului constatator.

Susţinerea recurentului potrivit căreia în dosarul nr. x/2013 instanţa ar fi constatat personal faptul că martora ar fi depus mărturie şi a semnat declaraţie (aspecte necontestate în cauză) este lipsită de relevanţă probatorie în cauza de faţă, atât timp cât, în prezentul dosar, se opun garanţiile fundamentale ale dreptului la un proces echitabil, care prevăd obligativitatea administrării nemijlocite şi în condiţii de contradictorialitate a probelor de completul învestit cu soluţionarea cauzei.

Criticile subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă la încălcarea prevederilor art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului, precum şi a dispoziţiilor de drept intern, înscrise în art. 72, art. 75 şi art. 1357 C. civ.

Recurentul a susţinut că instanţa de apel a reţinut eronat faptul că acuzaţiile care i-au fost aduse de pârâtă, în cuprinsul sesizărilor adresate Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu ar reprezenta judecăţi de valoare, ci doar chestiuni de fapt, care nu au condus la defăimarea sa. S-a apreciat că argumentele instanţei de apel nesocotesc jurisprudenţa Curţii europene în materia art. 8 şi 10 din Convenţie, care impune în cazul atingerilor aduse onoarei, prin imputarea de acte sau fapte determinate, demonstrarea exactităţii acestora, printr-o bază factuală serioasă. S-a pretins că intimata nu s-a aflat în exercitarea unor drepturi constituţionale, deoarece deşi a primit răspunsuri clare din partea Înaltei Curţi de Casaşie şi Justiţie cu privire la aspectele semnalate, aceasta a continuat să îl calomnieze în mediul în care îşi desfăşoară activitatea, ceea ce relevă lipsa bunei sale credinţe.

Susţinerile recurentului, deşi sunt susceptibile de încadrare în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., sunt nefondate şi nu pot conduce la casarea deciziei atacate.

În contextul factual stabilit de instanţele fondului, instanţa de recurs reţine că instanţele anterioare au avut de determinat dacă, în circumstanţele concrete ale litigiului, fapta pârâtei exteriorizată în exercitarea dreptului de petiţionare, constând în formularea unor sesizări succesive către conducerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pe fondul unor procese patrimoniale, în cadrul cărora reclamantul - judecător - a avut o implicare directă, ca mandatar al mamei sale, în litigiile avute cu sora pârâtei, este o faptă ilicită care poate antrena răspunderea civilă delictuală pe planul dreptului intern iar, pe planul dispoziţiilor convenţionale, dacă această fapta, pretins săvârşită cu depăşirea limitelor dreptului recunoscut de lege, ar putea avea valenţa unei ingerinţe în dreptul la viaţă privată a reclamantului.

Prin urmare, examinarea cauzei trebuie realizată din perspectiva echilibrului între cele două drepturi, deopotrivă garantate, verificând dacă, prin faptele imputate, intimata s-a plasat în afara limitelor de protecţie oferite de art. 10, cu consecinţa încălcării art. 8 al Convenţiei europene a drepturilor omului.

În egală măsură trebuie avut în vedere contextul în care se manifestă dreptul de petiţionare, aspect de o importanţă majoră pentru identificarea limitelor permise în exercitarea a acestui drept, căruia Curtea europeană îi acordă o atenţie sporită, subliniind necesitatea luării în considerare a tuturor împrejurărilor în care au fost făcute afirmaţiile (cauza Bladet Tromso şi Stensaas c. Norvegiei, par. 62). Prin urmare, caracterul justificat al unei ingerinţe se stabileşte, aşadar, în lumina tuturor circumstanţelor, prin raportare la toate elementele existente şi cu aplicarea criteriilor jurisprudenţiale relevante.

Reţinând aceste coordonate ale examinării, Înalta Curte subliniază faptul că, exercitarea abuzivă a unui drept, ca formă de încălcare a conceptului de bună-credinţă, reclamă existenţa unui drept subiectiv care, deşi exercitat în limitele sale externe, depăşeşte limitele interne, atât timp cât s-a produs o deturnare de la scopul pentru care dreptul subiectiv a fost recunoscut de lege. Acest lucru semnifică exercitarea cu rea-credinţă a dreptului subiectiv, în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, ceea ce înseamnă că, în ambele situaţii, titularul dreptului subiectiv deturnează dreptul de la finalitatea sa economică şi socială, adică de la limitele sale fireşti, denumite limite interne.

Sub aspectul examinării îndeplinirii condiţiilor reglementate de art. 1357 C. civ., instanţa de recurs apreciază că, în mod corect, au statuat instanţele fondului că petiţiile adresate de pârâta B., în cursul anului 2013, conducerii instanţei supreme vizând nemulţumirea exprimată cu privire la modul de repartizare şi soluţiile pronunţate în dosarele în care reclamantul a avut calitatea de mandatar al mamei sale, precum şi formularea unei cereri de strămutare fundamentată pe argumentul că reclamantul s-ar folosi de funcţia de judecător pentru a influenţa imparţialitatea instanţelor de judecată, nu are potenţialul intrinsec şi efectul concret de a leza imaginea şi demnitatea reclamantului.

Susţinerile pârâtei-intimate inserate în cuprinsul memoriilor adresate conducerii instanţei supreme nu au fost realizate în scopul vădit al discreditării recurentului şi a afectării imaginii sale publice şi nu sunt în măsură să afecteze onoarea, demnitatea sau reputaţia reclamantului, întrucât acţiunea intimatei se înscrie, şi în opinia instanţei de recurs, în exerciţiul firesc, într-o societate democratică, al drepturilor pe care persoanele le au şi le pot exercita, într-un cadru instituţionalizat, atunci când îşi exprimă nemulţumirea cu privire la derularea procedurilor judiciare şi semnalează eventuale derapaje în derularea unor diferende în justiţie.

Nici în privinţa afirmaţiei intimatei din cuprinsul cererii de strămutare, potrivit căreia recurentul s-ar fi folosit de funcţia de judecător pentru a obţine soluţii favorabile, nu se poate aprecia că a fost realizată în scopul vădit de discreditare a recurentului, ci ca o formă de exteriorizare a unei percepţii individuale în legătură "inegalitatea de şanse" din procesul derulat cu mama recurentului, argumentul fiind evocat în scopul dovedirii temeiniciei susţinerii cererii de strămutare şi a lipsei de imparţialitate a instanţei de la care se solicitase strămutarea.

Dat fiind contextul factual care ar fi generat, în viziunea reclamantului, fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, nu se poate reţine că demersurile intimatei au fost promovate cu intenţia de a aduce atingere drepturilor personale nepatrimoniale ale recurentului, întrucât susţinerile intimatei nu sunt decât rodul unei opinii individuale cu privire la modalitatea în care s-au derulat procedurile judiciare, dublată fiind de o puternică latură subiectivă derivată din calitatea reclamantului de judecător şi de impicarea directă a acestuia în calitate de mandatar, al părţii litigante adverse, în procesul de partaj. Or, tocmai în circumstanţele în care a fost exercitat dreptul de petiţionare, instanţa de apel a reţinut că, pe fondul percepţiei intimatei cu privire la existenţa dezechilibrului în valorificarea drepturilor procesuale, care transcede relaţiilor interpersonale, magistratul care participă în litigii ale membrilor familiei familiei trebuie să-ţi asume percepţia creată, atât a celei individuale, aparţinând celui împotriva căruia se exercită acţiunile sale, cât şi a percepţiei publice, a celor care iau act de implicarea acestuia în procedurile judiciare.

Prin urmare, plecând de la premisa că exercitarea unui drept - în speţă, dreptul la petiţionare - încetează a mai fi legitimă atunci când scopul urmărit de titularul său este acela de a cauza un prejudiciu altuia, încălcând finalitatea juridică şi scopul social în vederea cărora acest drept a fost consacrat prin lege, Înalta Curte apreciază că, în acord cu instanţele anterioare, nu poate fi reţinută existenţa unei fapte ilicite în sarcina intimatei. Semnalarea unor aspecte legate de derularea procedurilor judiciare şi solicitarea de a se verifica modalitatea de exercitare a mandatului dat reclamantului, cu privire la o situaţie de fapt concretă, în absenţa imputării unor fapte ce ar putea constitui verdicte de vinovăţie şi a relei-credinţe, nu reprezintă o chestiune ilicită şi nu este de natură a fi încadrată în definiţia faptei ilicite, de vreme ce nu aduce nicio atingere normelor dreptului obiectiv, cum, în mod nefondat, pretinde recurentul.

Demersul civic iniţiat de intimată nu poate primi o altă conotaţie, respectiv una ilicită, deoarece ar însemna ca dreptul la petiţionare, prevăzut de Constituţie, cu rol de îmbunătăţire a relaţiei dintre autoritatea publică şi cetăţean, exercitat într-un sistem de drept transparent, s-ar transforma într-unul de sancţionare a cetăţeanului care este nemulţumit şi semnalează eventuale derapaje în organizarea şi funcţionarea unei instituţii publice.

Recurentul a mai pretins aplicare greşită a legii în raport de jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului care a statuat, în cauza Petrenco c. Moldovei, relativ la aplicabilitea art. 8 din Convenţia europeană, în sensul că reputaţia unei persoane fizice face parte din dreptul la respectul vieţii private, iar prejudiciul şi legătura de cauzalitate se prezumă, dovada faptei ilicite fiind suficientă.

Contrar susţinerilor formulate, trimiterea recurentului la jurisprudenţei Curţii europene (cauza Petrenco c. Moldovei) nu poate fi reţinută, întrucât cauzele reclamă, în esenţă, situaţii juridice în care se ridică aceeaşi problemă de drept şi similitudinea faptică, ipoteză care nu se identifică în cauză. Distinct contextului situaţional din prezenta cauză, reperele rezultate din speţa menţionată vizează, astfel cum semnalează şi instanţa de apel, diferenţa ce trebuie operată între fapte şi judecăţi de valoare, îngrădirile care le poate suferi dreptul la liberă exprimare în raport cu dreptul la respectarea demnităţii, inclusiv prin utilizarea în presă a unui limbaj inadecvat, verificarea informaţiilor şi buna credinţă în demersul jurnalistic, împrejurări în raport cu care Curtea europeană a constatat violarea art. 8 pentru ingerinţa în viaţa privată şi de familie, materializată, în publicarea declaraţiilor defăimătoare în mass media şi neasigurarea protecţiei reputaţiei.

Or, în prezenta cauză, într-o primă aserţiune, instanţa de apel statuează corect că susţinerile intimatei din cuprinsul petiţiilor adresate Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu pot fi privite ca având aceeaşi valoare cu cea a relatărilor în mass-media şi nu au vizat defăimarea directă a reclamantului, ci au urmărit doar obţinerea susţinerii autorităţii statului pentru restabilirea echilibrului procesual. De asemenea, notează instanţa de apel faptul că toate referirile la persoana reclamantului au constituit punctul de plecare al criticilor aduse unei conduite apreciate de intimată ca fiind neconforme statutului de judecător şi modul în care au fost desfăşurate procedurile în propriul proces, astfel încât concluzia desprinsă de instanţa de apel se vădeşte a fi corectă în sensul că aspectul implicării magistratului este o situaţie de fapt şi nu o judecată de valoare, desprinsă de contextul faptic al derulării proceselor respective.

Relativ la a doua componentă a faptei imputate, respectiv exercitarea abuzivă de către intimata-pârâtă a libertăţii de exprimare, în sensul calomierii reclamantului în faţa unor diverşi avocaţi, personal auxiliar şi jandarmi de la instanţele la care acesta şi-a desfăşurat activitatea, în cuprinsul memoriului de recurs s-a pretins că edificatoare, în dovedirea acestei fapte, este declaraţia dată de martora C., la 08.10.2014, în dosarul nr. x/2013, probă care, însă, a fost ignorată de instanţa de apel.

În legătură cu această faptă, care conturează conduita pretins culpabilă a intimatei, instanţa de apel a reţinut că dovada acestei fapte nu a fost realizată, iar unica dovadă evocată în acest sens, constând în declaraţia martorei C., dată în dosarul nr. x/2013 al Tribunalului Călăraşi, a fost înlăturată din materialul probator, potrivit argumentelor expuse în considerentele deciziei recurate.

Or, în acest context, aspectele susţinute de recurent relativ la reevaluarea unei probe, apreciate de parte ca edificatoare în dovedirea faptei ilicite, constând în difuzarea, în mediul profesional, a unor afirmaţii denigratoare, vizează modalitatea de interpretarea a probatoriilor şi are drept finalitate reaprecierea situaţiei de fapt stabilită pe baza probelor administrate şi evaluate de instanţele fondului, aşadar, verificarea temeiniciei deciziei recurate, susţineri care nu pot forma obiectul controlului judiciar în recurs, întrucât se plasează în afara contolului de legalitate, permis de art. 488 C. proc. civ.

Cum îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale reglementată de art. 1349 C. civ. - fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate între fapta imputată şi prejudiciu şi vinovăţia - trebuie să fie cumulativă, constatându-se inexistenţa faptei ilicite, analiza celorlalte susţineri ale recurentului care vizează prejudiciul şi legătura de cauzalitate devine superfluă în cauză.

Pentru argumentele expuse, instanţa de recurs apreciază că normele interne şi cele convenţionale au fost corect interpretate şi aplicate în litigiul dedus judecăţii, astfel încât nu poate fi reţinută incidenţa motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Printr-un ultim motiv de recurs, recurentul a susţinut nelegalitatea deciziei atacate, întrucât hotărârea instanţei de apel cuprinde motive străine de natura cauzei. Apreciază că susţinerile instanţei de apel potrivit cărora pârâta B. ar fi fost îndreptăţită să îl acuze de o serie de fapte grave, pe motiv că se conftunta judiciar cu o persoană care are calitatea de judecător şi, că, reclamantul ar fi avut posibilitatea apelării la comunitatea de grup profesional, constituie motive străine de natura pricinii, ceea ce atrage incidenţa cazului de casare înscris în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Tot sub incidenţa acestui caz de casare, recurentul situează şi argumentele instanţei de apel potrivit cărora pârâta era o parte "puternic defavorizată şi lipsită de şanse în faţa instanţelor judecătoreşti, în faţa cărora echilibrul în valorificarea drepturilor procesuale ale pârâtei era rupt, chiar dacă aceasta beneficia de consiliere din partea unui avocat".

Înalta Curte constată că recurentul, prevalându-se de cazul de casare evocat, redă în mod trunchiat considerentele deciziei recurate, omiţând faptul că, argumentele evocate fac parte din raţionamentul logico-juridic relativ la condiţia care viza fapta ilicită. Astfel, fiind chemată să verifice echilibrul între cele două drepturi concurente ale părţilor implicate şi identificând premisa care a justificat atitudinea subiectivă a intimatei în formularea succesivă a petiţiilor şi a cererii de strămutare, instanţa de apel a reţinut, argumentat, că acţiunile pârâtei nu se plasează în afara limitelor de protecţie ale dreptului de petiţionare, acestea fiind reprezentate de circumstanţele factuale concrete în care au fost săvârşite faptele imputate şi de finalitatea urmărită prin valorificarea dreptului constituţional. Or, determinând aceste coordonate ale examinării, instanţa de apel a arătat maniera în care, în plan subiectiv, s-a reflectat în conştiinţa pârâtei confruntarea unei persoane cu un adversar în justiţie, susţinut în toate demersurile de un judecător, context în raport cu care a concluzionat că petitiile formulate vizează date şi fapte punctuale care privesc propria percepţie a intimatei ce exprimă dezavantajul, în plan procesual, al părţii din procesul care se confrunta cu mama reclamantului şi, care, nu poate fi separat de istoricul litigios existent între părţi spre a fi transpus în cel al scopului şicanator şi denigrator.

De asemenea, trebuie observat că instanţa de apel, în cadrul verificării aspectelor de fapt ale litigiului, nu a reţinut incidenţa vreunei cauze care să înlăture răspunderea civilă a pârâtei, aşa cum nefondat susţine recurentul, ci s-a raportat la contextul situaţional al faptelor imputate acesteia, analiza astfel realizată urmărind a determina, în concret, dacă conduita clamată se plasează în afara limitelor acceptate ale dreptului de petiţionare şi dacă are valenţa unei ingerinţe în dreptul la apărarea reputaţiei, analiză în raport cu care susţinerile recurentului referitoare la traseul său profesional apar a fi lipsite de relevanţă juridică.

Prin urmare, se poate constata că aspectele indicate de recurent, ca fiind motive străine de natura cauzei, se circumscriu unor elemente care reflectă raţionamentul instanţei de apel expus în referire la contextul săvârşirii faptelor ilicite reclamate în sarcina pârâtei, precum şi a apărărilor formulate în cauză, în paradigma acţiunii de drept comun pentru antrenarea răspunderii civile delictuale pentru atingerea adusă onoarei, demnităţii şi reputaţiei unei persoane şi a aplicării dispoziţiilor convenţionale, astfel încât, din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reţine că, în cauză, nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În consecinţă, pentru considerentele expuse, reţinând netemeinicia criticilor formulate, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 144 C din 1 octombrie 2018 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 144 C din 1 octombrie 2018 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 iunie 2020.