Inadmissibility of civil revision for new documents: lack of proof that archival records were inaccessible due to force majeure.

Şedinţa publică din data de 25 iunie 2020

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Covasna la data de 15.02.2018 sub nr. x/2018, revizuentul Centrul de Cultură A., în contradictoriu cu intimaţii B., C., D. (continuatorii defunctului E.) şi cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în temeiul art. 322 pct. 5 C. proc. civ., a solicitat anularea sentinţei civile nr. 672/09.07.2004 pronunţată de Tribunalul Covasna în dosar nr. x/2002, menţinerea deciziei nr. 5/2002 emisă de Centrul de Cultură A., respingerea capetelor de cerere privind dreptul de folosinţă specială asupra terenului din Cartea Funciară cu nr. x în suprafaţă de 90.076 mp şi plata cheltuielilor de judecată.

Intimatul Statul Român a formulat întâmpinare şi a solicitat admiterea cererii de revizuire, ulterior, prin Ministerul Finanţelor Publice, invocând lipsa calităţii sale procesuale pasive.

La rândul lor, intimaţii E., B., C. şi D. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea cererii de revizuire ca fiind inadmisibilă, tardiv formulată, obligarea revizuentului la plata cheltuielilor de judecată şi a celor de deplasare, precum şi la plata unei amenzi judiciare pentru reaua-credinţă procesuală.

În cauză a fost formulată cerere de intervenţie accesorie, în sprijinul revizuentului Centrul de Cultură A. din Covasna, din partea Ministerului Culturii şi Identităţii Naţionale, care a fost admisă în principiu.

Prin încheierea de şedinţă nr. 1403/20.04.2018 pronunţată în dosar nr. x/2018 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost admisă cererea formulată de petentul Centrul de Cultură A. privind strămutarea pricinii ce face obiectul dosarului nr. x/2018 al Tribunalului Covasna, cauza fiind strămutată la Tribunalul Galaţi, cu păstrarea actelor de procedură îndeplinite.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Galaţi la data de 31.05.2018 sub acelaşi număr.

Prin sentinţa nr. 106/11.02.2019, Tribunalul Galaţi a respins, ca nefondate, excepţiile tardivităţii si inadmisibilităţii cererii de revizuire invocate de intimaţii B., C. şi D., a admis cererea de revizuire şi a schimbat în parte sentinţa nr. 672/2004; în rejudecare, a respins contestaţia formulată de E. (în prezent decedat şi continuată de moştenitori) în contradictoriu cu Centrul de Cultura A., împotriva deciziei nr. 5/2002, ca fiind nefondată, a respins celelalte capete de cerere ca fiind nefondate şi a menţinut dispoziţiile sentinţei referitoare la respingerea cererii de suspendare a judecaţii cauzei, la respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale invocată de către Centrul de Cultură A., la respingerea contestaţiei faţă de Primăria Comunei Valea Crişului şi la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice; a fost admisă cererea de intervenţie accesorie formulată de Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale în sprijinul revizuentului Centrul de Cultură A..

Referitor la excepţia tardivităţii, tribunalul a reţinut că termenul de revizuire este de o lună şi se socoteşte din ziua în care s-au descoperit înscrisurile invocate. Actele au fost comunicate revizuentului de către Biroul Judeţean Covasna al Arhivelor Naţionale în luna ianuarie 2018, când a şi fost înregistrată cererea de revizuire, astfel că, raportat la dispoziţiile art. 324 pct. 4 C. proc. civ., cererea de revizuire a fost apreciată ca fiind introdusă în termenul legal prevăzut.

Relevant în stabilirea datei descoperirii înscrisurilor noi ce se invocă este data comunicării oficiale a acestora de către Biroul Judeţean Covasna al Arhivelor Naţionale întrucât o instituţie publică-persoană juridică poate să acţioneze doar atunci când este învestită în mod oficial, iar nu doar în funcţie de simple zvonuri sau informaţii verbale. Or revizuentului i-au fost înaintate de către Biroul Judeţean Covasna al Arhivelor Naţionale, odată cu adresele nr. x din 12.01.2018 şi BJANCV-11-C din 17.01.2018, toate înscrisurile invocate ca temei al revizuirii

Tribunalul Galaţi a constatat că înscrisurile depuse de către revizuent îndeplinesc condiţiile esenţiale prevăzute de dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., iar apărările intimaţilor referitoare la inexistenţa unei hotărâri nu sunt întemeiate întrucât sentinţa nr. 672/09.07.2004 aTribunalului Covasna a rămas definitivă şi a devenit irevocabilă prin respingerea recursului, în al doilea ciclu procesual, în rejudecare, ca urmare a casării cu trimitere a deciziei pronunţată în apel de către Curtea de Apel Braşov.

Referitor la excepţia de inadmisibilitate, Tribunalul Galaţi a reţinut că greutatea şi complexitatea speţei este dată tocmai de esenţa şi descoperirea ulterioară a unui număr semnificativ de înscrisuri a căror relevanţă a fost descrisă în cererea de revizuire şi precizarea depusă. Înscrisurile trebuie avute în vedere în sens de instrumentum, ca mijloc de probă şi apte să producă interpretarea că intimaţii-reclamanţi nu sunt îndreptăţiţi la pretinsa restituire a imobilului.

Înscrisurile sunt doveditoare, constituie probe evidente prin ele însele, fără a fi necesar de a fi completate, sunt acte oficiale ce nu pot fi combătute şi au fost descoperite după darea hotărârii, provin din perioada anilor 1944-1950, deci nu sunt înscrisuri noi. Nu au fost folosite, adică invocate în procesele anterioare pe fond. În forma lor legalizată şi certificată efectuate de Arhivele Naţionale sunt aduse în premieră, sunt anterioare şi cu putere probatorie deplină în sensul revizuirii. Înscrisurile nu au putut fi înfăţişate în procesele anterioare în care s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere, pentru împrejurări mai presus de voinţa revizuentului şi erau în arhivele unor alte instituţii, nu s-a ştiut de ele în mod obiectiv, erau "nedescoperite" pentru că se găseau în depozite arhivistice, problematica regimului CASBI nu era cunoscută, decât eventual în cercuri restrânse ale cercetătorilor în istorie.

Nu forţa majoră este singura împrejurare care să justifice o situaţie care a fost imposibilă, mai presus de voinţa părţii de a-l prezenta, ea rezidă şi din alte circumstanţe de fapt relevate mai sus. La preluarea unor bunuri imobile de către stat în Transilvania sunt/au fost foarte multe neclarităţi generate de particularităţi istorice şi de regim politic, ele nu sunt de notorietate absolută şi necunoscute chiar şi pentru autorităţi. La fel şi organizarea arhivistică este deficitară. Căutarea în arhive necesită anumite deprinderi, la fel chiar un specialist nu poate cerceta doar după informaţii vagi, el trebuie să caute timp îndelungat şi cu multă acribie în deprinderile profesionale cum ar fi clarificările, căutările, natura documentelor, cunoaşterea limbii maghiare, desluşirea unor note, repere, etc.

Înscrisul trebuie să fie prezentat de revizuent iar nu procurat din oficiu de instanţă. A prezentat acele înscrisuri, instanţa a făcut ulterior demersuri la arhivă şi a verificat existenţa lor, ceea ce aduce argumente pentru admiterea revizuirii; înscrisurile sunt apte de a duce la revizuirea hotărârii deoarece atestă o situaţie de fapt, care analizată, duce la concluzia că preluarea de către Stalul Român nu a fost abuzivă, că F. fiind "inamic", intră sub incidenţa preluării/confiscării averii sale, Castelul A. şi terenul, că el a fost succedat de sora lui G., încadrată în forţele active ale armatei fascist - hortyste ale Ungariei, că a plecat cu trupele germane şi ungare, a fost "absenteist", părăsitor al averii, mai clar sora fugară de răspundere, că prin acceptare este moştenitorul, că urmaşii săi nu au cerut restituirea fiindcă fratele său F. nu mai era proprietar. Adică după G., nu s-a cerut reconstituirea pentru că ea era eventual lipsită de avere prin preluare de către Statul român. Fostul proprietar era deja moştenit de propria soră, rudă colaterală ca şi antecesorii reclamanţilor, tot soră, care încă din acei ani era străină de moştenire.

Pentru considerentele expuse mai sus, a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii cererii de revizuire.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, Tribunalul a reţinut că prin sentinţa nr. 672/09.07.2004 a Tribunalului Covasna, s-a dispus restituirea imobilului situat în comuna A., str. x, jud. Covasna, înscris în CF nr. x A., provenită din conversia pe hârtie a CF nr. x A., nr. top x către pârâtul E., în calitate de moştenitor al fostului proprietar F., în baza Legii nr. 10/2001. Această sentinţă a rămas irevocabilă prin decizia nr. 7215/23.11.2012 a ÎCCJ, secţia I civilă prin care a fost respins recursul declarat de Centrul de Cultură A. împotriva deciziei nr. 155/Ap/16.12.2009 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă, ca nefondat, şi s-a admis exclusiv recursul pârâtului Statul Român prin MFP, reprezentat de DGRFP Covasna împotriva aceleiaşi decizii, pe care a modificat-o în sensul că s-a recunoscut lipsa calităţii procesuale a Statului Român prin MFP, reprezentat de DGRFP Covasna, cu consecinţa exonerării sale de obligaţia plăţii cheltuielilor de judecată din apel. Celelalte dispoziţii ale sentinţei şi deciziei au fost menţinute.

Drept urmare, imobilul situat în comuna A., str. x, jud. Covasna, înscris în CF nr. x A., provenită din conversia pe hârtie a CF nr. x A., nr. top x, a fost restituit de către Centrul de Cultură A. în calitate de administrator al acestui imobil, numitului E. prin moştenitori, în natură, fiind format din următoarele construcţii: castel din piatră şi cărămidă, grajd din cărămidă şi capela din piatră, edificate pe terenul intravilan situat în comuna Valea Crişului, sat A., jud. Covasna, înscris în CF nr. x A., în total de 89.706 mp, în realitate, în suprafaţă totală de 90.076 mp.

În legătură cu acelaşi imobil, a fost stabilit în favoarea pârâtului, prin moştenitori, un drept de folosinţă special asupra terenului, în suprafaţă reală de 90.076 mp, drept care îi conferă drepturile şi obligaţiile proprietarului, cu excepţia dreptului de dispoziţie.

Din înscrisurile noi, administrate în cauză de revizuent a rezultat, că imobilul ce a făcut obiectul restituirii către foştii proprietari în temeiul Legii nr. 10/2001, intra sub incidenţa regimului legal al CASBI, înfiinţată prin Legea nr. 91/09.02.1945, ca efect al Legilor nr. 498/1942 şi 478/1944, anterior instaurării regimului comunist. Acest organism, înfiinţat ca persoană juridică sub administrarea Ministerului Finanţelor, avea ca atribuţie principală administrarea bunurilor aparţinând persoanelor prevăzute de art. 8 din Convenţia de Armistiţiu din 19.09.1944.

Prin art. 8 al Convenţiei de Armistiţiu din 19.09.1944, încheiată între România şi Forţele Aliate, România s-a obligat să conserve bunurile tuturor supuşilor inamici, germani, unguri precum şi ale tuturor persoanelor de altă naţionalitate, chiar români, care s-ar găsi pe teritoriile Germaniei, Ungariei sau pe teritoriile ocupate de aceste puteri, finalitatea Legii nr. 91/1945 fiind circumscrisă exclusiv obligaţiei de executare a art. 8 din Convenţia de Armistiţiu.

Potrivit pct. 1 şi 8 din Convenţia de Armistiţiu, Guvernul şi Înaltul Comandament Român se obligau să nu permită expertul sau exproprierea a oricărei forme de proprietate aparţinând Germaniei, Ungariei sau naţionalităţilor lor ori persoanelor cu reşedinţa în teritoriile lor sau în teritoriile ocupate de ele, fără autorizaţia Înaltului Comandament Aliat.

Legea nr. 91 a fost publicată în M. O. din 10.02.1945, promulgată de Regele Mihai, fiind în vigoare înainte de instaurarea, la 6 martie 1945, a guvernului comunist. CASBI a fost înfiinţată tocmai pentru punerea în aplicare a Convenţiei de Armistiţiu prin care Statul Român era obligat să conserve bunurile tuturor supuşilor inamici, germani, unguri precum şi ale tuturor persoanelor de altă naţionalitate, chiar români, care s-ar fi găsit în Transilvania ocupată.

Preluarea efectivă a terenurilor de către stat de la autor s-a realizat în baza Legii nr. 91/1945, apoi, prin Legea nr. 826/1946 s-a reglementat situaţia bunurilor aparţinând cetăţenilor români, indiferent de naţionalitate, care la data de 12.09.1944 sau ulterior, în perioada operaţiunilor militare aveau reşedinţa în Germania, Ungaria sau în ţările ocupate de ele. Prin aceeaşi lege se exceptează de la dispoziţiile Legii nr. 91/1945 bunurile considerate personale, fiind incluse şi terenurile susceptibile de a fi impuse la impozitul agricol şi pădurile, aceste bunuri urmând a fi restituite potrivit art. 4. Dar, la art. 5 se instituie o excepţie, în sensul că nu se restituie proprietarilor şi sunt puse sub efectul prezentei legi, bunurile considerate personale, aparţinând persoanelor care au luat parte în calitate de voluntari în organizaţii armate sau paramilitare împotriva Naţiunilor Unite.

După încetarea stării de război, prin Legea nr. 333/1947, s-au stabilit proceduri pentru asigurarea restituirii bunurilor puse sub controlul CASBI, în termen de 45 de zile de la înregistrare, terenurile care erau administrate de CASBI au fost preluate în custodie de către instituţiile Statului Român.

Prin art. 7 din Decretul 228/04.09.1948 s-a dispus ca bunurile cetăţenilor maghiari să fie administrate de ministerele cărora le vor fi predate de către Comisia de Lichidare a CASBI sau se vor da în custodie iar clarificarea situaţiei juridice a acestor bunuri se va face pe temeiul Legii nr. 333/1947.

Intimaţii nu au făcut dovada că antecesorul lor a formulat cerere de restituire a terenurilor în baza Decretului 228/1948, că imobilul respectiv a fost restituit autorilor şi că ulterior a fost preluat prin măsuri abuzive ale regimului comunist, nefiind îndeplinite condiţiile Legii nr. 10/2001. Anterior apariţiei Constituţiei RPR din anul 1948, imobilul antecesorului intimaţilor fusese preluat de stat în temeiul legislaţiei adoptate conform Convenţiei de Armistiţiu din 12.09.1944 dintre România şi Puterile Aliate, neexistând vreo dispoziţie în această legislaţie care să permită antecesorului acestora obţinerea restituirii acestor imobile, el fiind absenteist, plecat în Ungaria, cu care România se afla în stare de război după 23.08.1944, ca şi Puterile Aliate.

Cererile moştenitoarei acceptante, sora G., au fost respinse din cauza situaţiei sale personale, de încorporat în armatele hortyste cu care a plecat din România odată cu retragerea lor, că a fost absenteistă şi inamică, în înţelesul legilor de atunci aplicate anterior datei de 6 martie 1945. După această persoană, sora lui F., nu s-au mai făcut cereri de restituire de către pretinşii moştenitori colaterali.

Din materialele ataşate notei s-a observat rolul jucat de baronul F., ca parte activă a autorităţilor Ungariei fasciste, ca parlamentar, prefect, lider local în zona numită atunci "Trei Scaune", participant ca membru al partidului maghiar-ardelean de orientare extremistă, prohitlerist la măsuri legislative şi de persecutare faptică a populaţiei nemaghiare din zona ocupată (evrei, români, romi), sprijinitor al armatelor ocupanţilor germani, unguri, membru în Camera Deputaţilor.

S-a stabilit, astfel, că averea a fost preluată în regim CASBI şi de expropriere de la F., măsurile priveau averea şi nu persoana ca mijloc de protecţie a operaţiunilor aliaţilor şi România, încadrate exact în Convenţia care este un tratat internaţional, pe care România era obligată să-l respecte.

Prin acceptarea recunoaşterii de către sora G., averea nu mai era a fratelui F., astfel încât cererea de restituire este nefondată, pentru că acesta nu mai avea imobilul şi succesorii săi pretinşi nu mai au ce să primească. Chiar şi în această ipoteză care trebuie să facă obiectul analizei în fond, cerea de restituire trebuie respinsă.

Constatând că din noile înscrisuri rezultă în mod clar că imobilul nu a făcut obiectul Legii nr. 10/2001, iar petenţii nu sunt moştenitorii baronului F., fiind îndeplinite prevederile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., a fost admisă cererea de revizuire dar şi cererea de intervenţie formulată de către Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale şi schimbată în parte sentinţa civilă nr. 672/2004 pronunţată de Tribunalul Covasna. Astfel, a fost respinsă contestaţia formulată împotriva deciziei nr. 5/2002, promovată de E. şi continuată de către moştenitori în contradictoriu cu Centrul de Cultura A. ca fiind nefondată şi respinse celelalte capete de cerere ca fiind nefondate. Au fost menţinute dispoziţiile referitoare la respingerea cererii de suspendare a judecaţii cauzei, la respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale invocată de către Centrul de Cultură A., de respingere a contestaţiei faţă de Primăria Comunei Valea Crişului şi de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Împotriva sentinţei nr. 106/11.02.2019, au formulat apel intimaţii C., B. şi D., solicitând schimbarea în tot a hotărârii, în principal în sensul admiterii excepţiei tardivităţii cererii de revizuire şi în subsidiar în sensul admiterii excepţiei inadmisibilităţii revizuirii, cu obligarea revizuentului şi a intervenientului la plata cheltuielilor de judecată. Totodată s-a menţinut solicitarea de obligare a revizuentului la plata unei amenzi judiciare pentru reaua sa credinţă procesuală.

Apelanţii au arătat că revizuentul a introdus cererea de revizuire la 6 ani după ce sentinţa atacată a devenit irevocabilă şi la 5 ani după ce o primă cerere de revizuire a fost respinsă ca tardivă de Înalta Curte, prin decizia nr. 3499/20.06.2013, pronunţată în dosar nr. x/2013, cerere ce viza tot descoperirea unor înscrisuri preexistente, dar obţinute după pronunţarea hotărârii de fond.

Tribunalul Galaţi nu a observat că în cursul proceselor de retrocedare a fost examinată problematica legii CASBI nr. 91/10.02.1945 în raport cu G. care a fost sora proprietarului tabular etatizat şi a lui D., căsătorită H.. Şi în acea primă revizuire, revizuentul Centrul Cultural A. a făcut referire la documentele CASBI, dar a încercat să inducă constant în eroare Tribunalul Galaţi conducând la concluzia că G. a fost încadrată activ în armata fascist-hortistă a Ungariei, deşi aceasta era în serviciul I..

Nu s-a observat că în dosarul de fond nr. 1307/2002, prin încheierea de şedinţă din 12.11.2002, au fost încuviinţate ca probe înscrisurile depuse de avocatul de atunci al actualului revizuent, înscrisuri obţinute de la Arhivele Naţionale Covasna (cum ar fi procesul-verbal nr. x/13.06.1946), aspect ce demonstrează că înscrisurile referitoare la G. nu sunt înscrisuri noi, ci se aflau în posesia revizuentului încă din anul 2002.

Înscrisurile noi invocate de revizuent în dosarul de faţă erau cunoscute de revizuent în februarie şi septembrie 2017, astfel că cererea de revizuire a fost introdusă cu mult peste termenul de o lună prevăzut de lege.

Din copia fişelor de folosinţă comunicate de Arhivele Naţionale Covasna rezultă că numitul J. (colaborator pe linie arhivistică cu revizuentul Centrul Cultural A.) a cercetat de zeci de ori fondul arhivistic al Prefecturii Judeţului Trei Scaune inventar CASBI şi cel al lui F.. Aceste cercetări au fost efectuate, potrivit foilor de folosire, la 15.02.2017 şi 18.09.2017, iar cererea de revizuire a fost înregistrată la 23.01.2018.

Instanţa de fond a încălcat principiul egalităţii în faţa legii, având rol prea activ pentru că, încălcând prevederile art. 270 C. proc. civ., a cerut de la revizuent explicaţii despre rolul lui J. deşi părţile nu s-au înscris în fals împotriva actului întocmit de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sf. Gheorghe. Revizuenta a oferit explicaţii în adresa nr. x/2018, care a fost acceptată de instanţă ca mijloc de probă, cu încălcarea art. 250 C. proc. civ.

Revizuentul a încercat să combată procesul-verbal întocmit de Parchet, dar nu a reuşit, iar prima instanţă nici nu a mai încercat să motiveze înlăturarea înscrisului autentic împotriva căruia nimeni nu s-a înscris în fals.

Setul de documente depus de revizuent referitor la raportul CASBI/familia K. nu conţine înscrisuri noi, care să se refere la aspecte necercetate în cursul proceselor în retrocedare, iar problematica inventarierii averii K. de CASBI şi contestarea acesteia de către G. au fost examinate de instanţele care au dispus retrocedarea tocmai pe baza înscrisurilor depuse de Centrul Cultural A. în dosarul nr. x/2002 şi în dosarul nr. x/2017.

La dosar nu există dovezi privind efectuarea unor demersuri succesive, făcute în formă scrisă, prin care revizuentul să fi încercat în faza judecăţii de fond obţinerea înscrisurilor de care a înţeles să se folosească în faza revizuirii.

Analizând şi considerentele sentinţei civile atacate de revizuent, apelanţii au arătat că nu s-a depus un act din care să rezulte că a fost expropriat F. şi totuşi dreptul de proprietate al statului a fost întabulat în baza adresei nr. x/1947, care se referă la G.. Neexistând identitate între persoana ale cărei bunuri au fost expropriate şi cea care a fost proprietara tabulară a imobilului, se pune problema unei aplicări abuzive a legii. În raport de aceste considerente ale primei instanţe de fond, nu se poate susţine că Tribunalul Covasna nu a examinat problematica preluării averii de CASBI şi calitatea de moştenitoare a surorii proprietarului tabular naţionalizat. Susţinerea că sora moştenitoare ar fi trebuit să solicite în anul 1952 restituirea imobilelor naţionalizate nu poate fi reţinută, căci bunurile nu erau administrate de CASBI, ci erau în posesia şi folosinţa statului proprietar tabular.

În motivarea hotărârii apelate se face abstracţie şi de considerentele deciziei nr. 7512/23.11.2012 a ÎCCJ, potrivit căreia chiar dacă Legea nr. 187/23.03.1945 nu este enumerată expres în cuprinsul art. 2 al Legii nr. 10/2001, nu înseamnă că nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 întrucât acea enumerare nu este exhaustivă.

Preluarea imobilului în litigiu s-a realizat de la G. şi nu de la fratele ei F.. Nevalabilitatea titlului statului trebuie analizată şi în raport de prevederile art. 6 alin. (1) al Legii nr. 213/1998, pentru că dispoziţiile Legii nr. 187/1945 au încălcat prevederile Constituţiei de la acea dată, respectiv art. 16 din Constituţia din 1938, astfel că preluarea imobilului de către stat s-a făcut fără titlu valabil.

În acest context, admiterea cererii de revizuire de către prima instanţă încalcă autoritatea de lucru judecat, contrar art. 430 alin. (2) C. proc. civ.

Intimatul revizuent Centrul de Cultură A. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului, menţinerea hotărârii primei instanţe şi obligarea apelanţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Intimatul Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate ca legale şi temeinice.

Intimatul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului, ca neîntemeiat.

Apelanţii C., B. şi D. au formulat răspuns la fiecare dintre întâmpinările depuse în apel.

La primul termen de judecată din apel, intimatul Centrul de Cultură A. a invocat necompetenţa instanţei prin prisma nelegalei compuneri a completului de judecată format din 2 judecători şi a căii de atac declarate în cauză, apreciind că dosarul ar trebui analizat de o instanţă de recurs, aceasta fiind calea de atac deschisă în speţă.

Excepţia a fost pusă în discuţia contradictorie a părţilor şi a fost respinsă, ca nefondată, la termenul de judecată din 30.1.02019, pentru considerentele cuprinse în practicaua încheierii de şedinţă.

Prin decizia nr. 163/29.11.2018, Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul împotriva sentinţei, reţinându-se că cererea de revizuire cu soluţionarea căreia a fost învestită în dosarul de faţă constituie cea de-a doua cerere formulată de revizuentul Centrul de Cultură A., o primă cerere de revizuire a aceleiaşi părţi, întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. (obiect al dosarului nr. x/2013) a fost îndreptată împotriva deciziei nr. 7215/23.11.2012 a ÎCCJ şi respinsă, ca tardivă, prin decizia ÎCCJ nr. 3499/20.06.2013.

La 23.01.2018, Centrul de Cultură A. a formulat o nouă cerere de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. (cea din dosarul pendinte) îndreptată împotriva sentinţei nr. 672/09.07.2004 a Tribunalului Covasna. Ca înscrisuri doveditoare noi, care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţii la momentul judecării fondului plângerii împotriva deciziei administrative nr. 5/27.03.2002, au fost indicate fişa nr. x, procesul-verbal din 02.12.1945, certificatul Notariatului Comunei A. nr. 125/1945, tabel bunuri preluate în 1944, adresa Ministerului Agriculturii şi Domeniilor nr. 1002/15.03.1946, adresa Prefecturii Trei Scaune nr. 779/1946, procesele-verbale ale Comisiei pentru Reforma Agrară şi ale Comisiei judeţene CASBI nr. 66/25.08.1946 şi nr. 66/13.06.1946, adresa Ministerului Agriculturii şi Domeniilor nr. x/31.08.1946, adresele Comisiei Judeţene pentru aplicarea Reformei Agrare nr. 643/1946 şi nr. 243/1946, procesul-verbal din 08.11.1946, Procesul-verbal al Ocolului Agricol Sf. Gheorghe din 10.03.1948, adresa Ministerului Agriculturii şi Domeniilor nr. 455/ aprilie1946, adresa Ocolului Agricol Judeţean nr. 606/08.10.1946 şi adresa nr. x/07.12.1946.

O cerere de revizuire identică celei din dosar şi întemeiată pe aceleaşi înscrisuri a fost formulată de revizuent şi împotriva deciziei ÎCCJ nr. 7215/23.11.2012 (obiect al dosarului nr. x/2018), fiind respinsă, ca inadmisibilă, prin decizia ÎCCJ nr. 880/20.03.2018 sub argumentul că revizuirea este îndreptată împotriva unei hotărâri care nu evocă fondul.

Înscrisurile pe care revizuenta le invocă în susţinerea cererii de revizuire au fost înaintate acesteia la solicitarea sa expresă, la data de 12 şi respectiv 17.01.2018, de Arhivele Naţionale, Biroul Judeţean Covasna.

Referitor la motivul de apel privind termenul în care poate fi formulată cererea de revizuire, instanţa de apel a reţinut că este irelevantă formularea revizuirii după 6 ani după ce sentinţa atacată a devenit irevocabilă şi la 5 ani după o primă cerere de revizuire respinsă ca tardivă în dosarul nr. x/2013, întemeiată tot pe motivul descoperiri unor înscrisuri preexistente întrucât legiuitorul a prevăzut un termen pentru exercitarea revizuirii pe care l-a raportat numai la data descoperirii înscrisurilor (fără fixa un termen maxim, limită, care să curgă de la data pronunţării sau rămânerii definitive a respectivei hotărâri judecătoreşti).

O perioadă mare scursă între data rămânerii irevocabile a hotărârii şi data admiterii în principiu a unei cereri de revizuire poate afecta securitatea raporturilor juridice generate de ceea ce s-a hotărât iniţial, însă (prin modul de reglementare a termenelor de decădere din materia revizuirii) legiuitorul a apreciat că acestui aspect îi prevalează principiul aflării adevărului şi cel al legalităţii.

Irelevant este şi faptul că între părţi s-a mai derulat un dosar de revizuire (dosar nr. x/2013), în condiţiile în care respectiva revizuire a fost îndreptată împotriva unei alte hotărâri judecătoreşti decât cea din dosarul de faţă (vizând decizia nr. 7215/23.11.2012 a ÎCCJ şi nu sentinţa civilă nr. 672/09.07.2004 a Tribunalului Covasna). Mai mult, respectiva cererea de revizuire a fost întemeiată de Centrul de Cultură A. pe dispoziţiile art. 322 C. proc. civ. în întregul său şi s-a invocat la modul general faptul că există înscrisuri şi documente care nu au fost avute în vedere de instanţă şi faptul că persoanele care au pretins imobilul nu au calitatea de moştenitori legali.

Articolele de ziar din perioada 1940-1944, prin gradul de incertitudine şi subiectivism care caracterizează informaţiile din presă nu pot constitui înscrisuri în sensul art. 322 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., arătându-se şi că înscrisurile avute în vedere de revizuent sunt cele enumerate în cererea de revizuire, printre acestea neregăsindu-se articole de presă. Este adevărat că aspecte din presa vremii au fost invocate pentru a contura contextul istoric în care s-au petrecut faptele.

Nu se confirmă că în cursul proceselor de retrocedare ar fi fost examinată problematica Legii CSABI nr. 91/1945 în raport cu G., din considerentele instanţelor de fond, apel şi recurs din dosarul nr. x/2002, respectiv nr. 1196/64/2007, nerezultând referiri la acest act normativ.

Susţinerile că înscrisurile invocate în cererea de revizuire ar fi fost cunoscute revizuentului şi instanţelor de judecată încă din anul 2002, pentru că parte au fost depuse la dosar de chiar apărătorul de la acea vreme al revizuentului, au fost confirmate de instanţa de apel doar în privinţa procesului-verbal nr. x/13.06.1946, regăsit în dosarul de fond la fila x, înscrisul indicat şi prin cererea de revizuire. De aceea a arătat că acest înscris nu poate sta la baza admisibilităţii revizuirii, neavând natura unui înscris nou descoperit. Cu toate acestea, niciunul dintre celelalte înscrisuri indicate prin cererea de revizuire şi care au format convingerea primei instanţe nu se află ataşate la dosarele de fond în care s-au purtat litigiile între părţi, anterior anului 2018. De aceea, în mod rezonabil, nu se poate presupune că ele au fost cunoscute şi au parvenit părţii anterior lunii ianuarie 2018, când au fost eliberate de Arhiva Naţională Biroul Judeţean Covasna.

Nici referirile apelanţilor la faptul că numitul J., colaborator pe linie arhivistică al Centrului de Cultură A., ar fi cercetat arhivele în februarie şi septembrie 2017 şi, deci, că ar fi comunicat revizuentei existenţa înscrisurilor în acea perioadă, nu au fost reţinute, în contextul în care, aşa cum a arătat prima instanţă şi nu s-a contestat de către părţi, această persoană nu este reprezentant ori angajat al revizuentei şi nu se poate stabili cu certitudine ce documente ar fi analizat în interesul revizuentei în acea perioadă.

Faptul că în faţa instanţei de apel intimaţii apelanţi au depus transcrieri ale mesajelor şi conversaţiilor ce au avut loc între J. şi apărătorul apelanţilor, din care rezultă schimbarea declaraţiei cu privire la data descoperii înscrisurilor în arhive şi chiar că ar fi în măsură să producă dovezi care să conducă la concluzia că Centrul Cultural A. ar fi cunoscut înscrisurile înainte de ianuarie 2018, nu pot decât să pună sub semnul întrebării comportamentul şi conduita morală a acestei persoane, neputând fi incluse în categoria mijloacelor probatorii care să poată combată data certă din adresele emise la 12 şi 17 ianuarie 2018 de Arhivele Naţionale.

Prezumţia simplă legată de data intrării revizuentului în posesia înscrisurilor pe care se fundamentează cererea de revizuire nu poate fi înlăturată de simplele afirmaţii ale unui terţ, afirmaţii care cuprind indicii de comportament ilicit.

Din cele două adrese aflate la filele x din vol. 1 al dosarului de fond, rezultă expres care au fost înscrisurile nou comunicate revizuentei de către Biroul Judeţean al Arhivelor Naţionale, iar printre acestea nu se numără şi procesul-verbal nr. x/13.06.1946.

Rolul prea activ al judecătorului primei instanţe în vederea aflării adevărului nu poate conduce nici la anularea sau modificarea sentinţei. Faptul că instanţa a cerut uneia dintre părţi precizări şi că le-a avut în vedere la motivarea soluţiei nu determină o încălcare a rolului activ al judecătorului. Chiar dacă precizările au fost depuse sub forma unei adrese emise de revizuent, nu înseamnă că acestea au fost avute în vedere ca mijloc de probă, iar susţinerile din precizări au fost apreciate ca întemeiate după ce s-a constatat că sunt susţinute de celelalte aspecte rezultate din probele administrate în cauză.

Instanţa de apel a reamintit că litigiul de faţă se judecă sub regimul C. proc. civ. vechi, în raport de dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012.

Întrucât nu există dovezi concludente care să probeze faptul că fiecare dintre înscrisurile invocate de revizuent în susţinerea noii cereri de revizuire au fost descoperite de revizuent la un alt moment decât cel indicat prin adresele nr. x din 12.01.2018 şi BJANCV-11-C din 17.01.2018, s-a concluzionat că a fost respectat termenul de o lună prevăzut de art. 324 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., pentru introducerea cererii de revizuire, dat fiind şi faptul că această acţiune a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Covasna la data de 23.01.2018.

Referitor la motivul de apel privind modalitatea de soluţionare a excepţiei de inadmisibilitate, instanţa de apel a constatat că, odată cu analizarea aspectelor legate formularea în termen a revizuirii, s-a răspuns şi criticilor apelanţilor privind folosirea acestor înscrisuri şi analizarea lor în procesul finalizat prin hotărârea atacată, în sensul reţinerii că numai procesul-verbal al Comisiei pentru Reforma Agrară nr. 66/13.07.1946 a fost cunoscut şi avut în vedere în judecarea cauzei pe fond, iar celelalte înscrisuri nu.

Condiţia ca partea interesată să nu fi putut procura aceste înscrisuri dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa a fost apreciată ca îndeplinită. Înscrisurile nu au fost identificate de Biroul Judeţean Covasna al Arhivelor Naţionale decât după ce persoana contactată de revizuentă, J., a făcut cercetări în respectiva arhivă, inclusiv în arhiva CASBI şi cea militară.

Obţinerea acestor înscrisuri a fost condiţionată, deci, de cercetarea fondului arhivistic care nu s-a făcut expres în scopul descoperii unor înscrisuri relevante în raport de intimaţii H. sau rudele acestora F., D. sau G., ci cercetarea privea documente legate de holocaust.

Înscrisurile au caracter determinant întrucât, din unele dintre acestea, reies aspecte noi şi esenţiale, care scot bunurile ce au aparţinut lui F. de sub incidenţa Legii nr. 10/2001. Din Fişa nr. x emisă de CSABI, reiese că averea lui F., decedat la data de 28.07.1944, intră sub prevederile art. 8 din Convenţia de Armistiţiu. Sunt detaliate bunurile ce cuprind averea, fiind incluse terenurile şi construcţiile din Comuna A.. Din adresa nr. x/13.06.1946 a Comisiei Judeţene pentru aplicarea Reformei Agrare din judeţul Treiscaune, rezultă că s-au avizat pentru expropriere toate bunurile numitului F., iar din adresa Custodelui administrator al averii defunctului F. nr. x/31.08.1946, reiese că din cauza evenimentelor de război procedura dezbaterii succesorale nu s-a deschis şi că la moştenirea legală ar fi chemată G., care este în serviciul I. în calitate de soră de caritate - misionară.

Rezultă că preluarea efectivă a bunurilor imobile aparţinând defunctului F., cetăţean maghiar, s-a făcut în baza Legii nr. 91/1945, care a intrat în vigoare la 10.02.1945, adică anterior instaurării regimului comunist, la 06.03.1945. Raportat la acest act normativ, s-au adoptat ulterior noi reglementări, inclusiv Decretul nr. 228/04.09.1948, prin care s-a prevăzut o procedură specială pentru restituirea bunurilor administrate de această entitate. Prin art. 10 din decret s-a prevăzut că cei îndreptăţiţi la restituirea bunurilor aflate în administrarea CSABI (date în custodie sau în administrarea unui minister) trebuie să depună cereri, însoţite de acte justificative la Comisia de Lichidare a CASBI, într-un termen de 90 de zile de la data publicării legii de faţa (în Momitorul Oficial din 04.09.1948), altfel bunurile vor trece de drept, prin efectul legii de faţa, în patrimoniul Statului.

Cum în speţă, deşi se cunoştea vocaţia succesorală a uneia dintre surorile defunctului, respectiv a lui G., nu s-a parcurs procedura instituită de legea specială - Decretul nr. 228/1948, bunurile au trecut de drept în patrimoniul statului.

Prin urmare, averea defunctului F. a intrat de drept în patrimoniul statului român, în baza Legii nr. 91/1945, anterioară instaurării regimului comunist.

Legea nr. 10/2001 vizează, conform art. 1, imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite. Bunurile aparţinând defunctului F. nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, astfel că notificarea făcută de succesorii defunctului în baza acestui act normativ nu putea fi admisă. Este adevărat că statul a procedat la intabularea dreptului său de proprietate în 1947, însă nu se poate aprecia decât că referirile din adresa nr. x/14.11.1947 la "L.." sunt simple erori ale unui funcţionar, în condiţiile în care "E." poate veni de la prenumele "G." dar în mod evident "Br. " vine de la "Baron", titlul avut de F. şi care nu putea reveni si surorii sale.

Susţinerile apelanţilor privind faptul că statul ar fi procedat şi la o expropriere a lui G. sunt contrazise tocmai de înscrisuri avute în vedere de instanţa fondului din 2002, respectiv de încheierea nr. 107/1968 a Notariatului de Stat, din care rezultă că asupra întregului imobil înscris în CF A. nr. 4, ca proprietate pe numele Baronului F., se intabulează dreptul de proprietate al statului român. Chiar dacă în adresă se face referire la Legea nr. 187/1945, Legea reformei agrare adoptată după instaurarea regimului comunist în martie 1945, nu se impune analizarea valabilităţii preluării averii lui F. în baza acestui act normativ, cum solicită apelanţii, pentru că nu acest act normativ era aplicabil situaţiei.

De aceea, alegaţiile apelanţilor privind încălcarea dispoziţiilor constituţionale de la acea vreme prin Legea nr. 187/1945 exced situaţia de fapt şi actelor normative aplicabile speţei.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, apelanţii au făcut dovada dreptului lor de moştenire atât faţă de ramura K. a căror descendenţi direcţi sunt cât şi faţă de G., mătuşa notificatorului E., calitatea de moştenitor fiindu-i recunoscută prin Certificatul nr. x/03.12.2007, emis de BNP M. .

Referirile apelanţilor la faptul că Tribunalul Galaţi ar fi încălcat în mod nepermis autoritatea de lucru judecat de care se bucura decizia ÎCCJ nr. 7215/23.11.2002, nu au fost reţinute, decizia invocată fiind chiar cea pronunţată în recursul la hotărârea de fond a cărei revizuire s-a solicitat şi admis în primă instanţă.

Este irelevant, din punct de vedere al dreptului de proprietate, comportamentul duşmănos sau neduşmănos faţă de evrei al familiei K.. De altfel, în analiza sa, nici instanţa de apel din revizuire nu a făcut referiri la poziţionarea, în contextul istoric al vremii, a familiei K. de o parte sau alta a guvernelor de la acele momente.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., intimaţii C., B., D., formulând următoarele critici de nelegalitate a hotărârii atacate:

- Instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 324 pct. 4 C. proc. civ. privind termenul în care a fost formulată revizuirea, în sensul că intervalul de 30 de zile calculat de la data descoperirii înscrisurilor a fost depăşit. Înscrisurile despre care revizuentul pretinde că au fost descoperite în ianuarie 2018, erau cunoscute din lunile februarie şi septembrie 2017, în condiţiile în care, în această perioadă (anterioară introducerii cererii de revizuire), din copia fişelor de folosinţă comunicate de Arhivele Naţionale-Biroul Judeţului Covasna, a rezultat că numitul J. (colaborator pe linie arhivistică al revizuentului) a cercetat de mai multe ori fondul arhivistic al Prefecturii judeţului Trei Scaune inventar 27 (CSABI) şi cel al lui F.;

Instanţa de apel nu cercetează problema esenţială în lămurirea tardivităţii, respectiv în ce modalitate a aflat revizuentul că înscrisurile respective se găsesc în Arhivele Naţionale Covasna, acolo unde el s-a adresat cu o cerere pentru a obţine copiile acestora. În realitate, revizuentul a avut acces la fondul K. încă din anul 2003, aspect pe care instanţa de apel nu l-a luat în considerare, dar care rezultă indubitabil din motivarea recursului declarat de Centrul Cultural A. în etapa judecăţii de fond a litigiului, act procedural în care acesta se referă la procesul-verbal nr. x/13.06.1946.

Deşi admite, în legătură cu acest înscris, că a mai fost folosit de revizuentă în cursul procesului de retrocedare, instanţa de apel nu dă relevanţa cuvenită conţinutului său din care rezultă că G. este absenteistă, aşadar, că intră sub incidenţa Legii nr. 91/1945. Prin acest înscris se confirmă că incidenţa legislaţiei CASBI a fost adusă la cunoştinţa instanţelor de judecată care au soluţionat contestaţia pe Legea 10/2001.

- În cauză nu este îndeplinită condiţia ca înscrisurile doveditoare să nu fi putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor. Sub acest aspect, faptul că instanţa de apel reţine că cel puţin un înscris depus la dosar în anul 2003 a provenit de la Arhivele Naţionale (înscris care constată şi incidenţa legislaţiei CSABI) contravine cu considerentele ulterioare potrivit cărora "s-a demonstrat că înscrisurile nu au fost identificate de Biroul Judeţean Covasna al Arhivelor Naţionale decât după ce persoana contactată de revizuentă, J., a făcut cercetări în respectivele arhive, inclusiv arhiva CSABI şi cea militară". Contrar acestor considerente, niciunul dintre înscrisurile depuse de revizuent nu provin din arhiva CASBI şi nici din cea militară, ci sunt eliberate exclusiv din fondul K. de la Arhivele Naţionale Covasna, astfel cum au fost studiate de colaboratorul în arhivistică al revizuentului, J.;

- Potrivit deciziei nr. 7215/23.11.2012 a Înaltei Curţi, prin care a fost respins recursul Centrului Cultural A., a fost confirmată, cu autoritate de lucru judecat, legalitatea retrocedării imobilului în litigiu, instanţa supremă reţinând că chiar dacă Legea nr. 187/23.03.1945 nu este menţionată în cuprinsul Legii nr. 10/2001, nu înseamnă că nu intră în domeniul de aplicare al acesteia, întrucât enumerarea din art. 2 nu este exhaustivă. A mai reţinut instanţa supremă că preluarea imobilului s-a realizat de la G., iar nu de la fratele acesteia, F., care figura ca proprietar tabular, întrucât aceasta acceptase succesiunea fratelui său, decedat la momentul naţionalizării. În aceeaşi decizie, s-a statuat că nevalabilitatea titlului statului trebuie analizată şi în raport de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, că dispoziţiile Legii nr. 187/1945 au încălcat prevederile Constituţiei de la acea dată şi că naţionalizarea patrimoniului K. s-a realizat sub imperiul acestei legi, fără titlu valabil.

Acest pasaj al hotărârii se bucură de autoritate de lucru judecat, astfel că data redescoperirii înscrisurilor privitoare la afirmativa administrare a imobilului de CASBI nu are importanţă.

- În cauză nu este îndeplinită condiţia privitoare la descoperirea înscrisurilor necunoscute de instanţă, dar existente la data pronunţării hotărârii, respectiv în dosarul de fond nr. 1307/2002 există procesul-verbal nr. x/13.06.1946, prin care a fost respinsă contestaţia împotriva preluării imobilului şi prin care s-a reţinut, alături de adresa nr. x/1947, că averea numitei G. (sora proprietarului tabular etatizat şi a bunicii recurenţilor-D., căsătorită H.) a fost expropriată, întrucât aceasta s-a refugiat şi nu s-a mai întors în ţară. Cum G. nu a fost căsătorită şi nu a avut copii, recurenţii sunt moştenitorii legali ai acesteia, beneficiind de dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aspect stabilit cu autoritate de lucru judecat;

- Instanţa de apel nu a sancţionat faptul că instanţa de fond a încălcat principiul egalităţii în faţa legii, dând dovadă de prea mult rol activ, respectiv încălcarea art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., art. 1191 C. civ., prin solicitarea unor explicaţii despre rolul lui J., deşi părţile adverse nu s-au înscris în fals împotriva actului întocmit de Parchet, înscris care dovedeşte calitatea lui J. de specialist în arhivistică al revizuentului;

- În mod greşit au fost înlăturate argumentele recurenţilor privind practica judecătorească şi doctrina în materie, respectiv decizia nr. 3145/2014 a secţiei I civile a Înaltei Curţi, alte decizii cu conţinut similar, citate din doctrină, etc., sub pretextul că acestea nu constituie izvor de drept. Este de notorietate că, la cererea persoanelor interesate, Arhivele naţionale au obligaţia legală de a identifica şi de a comunica documentele solicitate. În plus, lipsa înclinaţiilor arhivistice şi nedelegarea salariaţilor nu este o împrejurare mai presus de voinţa părţilor.

- Contrar considerentelor instanţei de apel în sensul că adevărul juridic este stabilit pe baza situaţiei de fapt şi a dispoziţiilor legale incidente, în cauză adevărul nu a fost stabilit, ci măsluit de către instanţele anterioare.

La data de 4.06.2020, a fost depusă la dosar întâmpinarea formulată de intimatul Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, care a invocat, cu prioritate nulitatea recursului pentru nerespectarea exigenţelor art. 3021 lit. b) şi c) C. proc. civ., prin neindicarea hotărârii care se atacă şi prin neformularea unor motive de nelegalitate a hotărârii care este atacată.

Subsidiar, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat întrucât hotărârea instanţei de apel dă o corectă dezlegare în drept cauzei dedusă judecăţii.

La 9.06.2020, în afara termenului legal, a fost înregistrată la dosar întâmpinarea formulată în cauză de către revizuent, prin care s-a invocat nulitatea recursului pentru absenţa motivelor de nelegalitate, memoriul de recurs oferind o înşiruire narativă şi o succesiune factologică asupra etapelor procesului, lipsindu-i argumentele judicioase, ancorate în temeiurile de legalitate prevăzute cu exigenţă de art. 304 C. proc. civ.

Subsidiar, s-a susţinut că recursul este nefondat deoarece nu face referiri la considerentele hotărârii pe care o atacă, ci repetă mecanic susţineri din întâmpinări şi din apărările invocate pe parcursul soluţionării cauzei lipsite de relevanţă asupra raportului juridic căruia instanţele sunt chemate să-i dea o dezlegare.

Cererea de revizuire a fost formulată cu respectarea termenelor procedurale, aşa după cum au verificat şi reţinut cele două instanţe anterioare.

Numitul J. nu a fost angajatul instituţiei revizuente, iar convorbirile şi înregistrările acestora de pe telefon nu pot face obiectul cercetării în cauză.

Toate înscrisurile invocate în susţinerea revizuirii sunt noi şi nu au mai fost folosite în procesul de fond, intrând oficial în deţinerea Centrului Cultural cu cele două adrese eliberate de Arhivele Naţionale-Biroul Judeţean Covasna.

În continuare, intimatul-revizuent s-a referit la valoarea probatorie a înscrisurilor şi la condiţia de înscrisuri noi a acestora, apte să conducă la adoptarea unei alte soluţii în speţă.

La data de 9.06.2020, recurenţii au depus la dosar un răspuns la întâmpinarea intimatului Statul român.

În recurs nu au fost administrate probe suplimentare.

Analizând recursul formulat, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critici care sunt încadrabile, în temeiul art. 306 alin. (3), în dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reţine caracterul său întemeiat, în limitele celor ce urmează:

În esenţă, în motivarea memoriului de recurs, s-a criticat pentru vădită nelegalitate hotărârea instanţei de apel deoarece, potrivit recurenţilor "menţine sentinţa primei instanţe prin care a fost admisă cererea de revizuire tardivă şi inadmisibilă". Criticile de recurs au fost formulate cu trimitere la dispoziţiile art. 324 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., 322 pct. 5 C. proc. civ.. de la 1865 şi la dispoziţiile art. 430 alin. (2) din Noul C. proc. civ.

Prin întâmpinarea la recurs formulată de intimatul Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, s-a invocat nulitatea căii de atac în temeiul art. 3021 C. proc. civ. pentru neindicarea hotărârii care se atacă (lit. b) şi a) motivelor de nelegalitate pe care se întemeiază recursul (lit. c), pretinzându-se cu referire la această din urmă condiţie legală, că memoriul de recurs nu ar conţine reale critici de nelegalitate, ci doar prezentarea nemulţumirilor recurenţilor faţă de modul în care a decurs judecarea cauzei. Această din urmă apărare se regăseşte invocată şi în întâmpinarea intimatului-revizuent.

În plus, în şedinţa de judecată de la termenul de dezbatere a recursului, din 10.06.2020, reprezentantul aceluiaşi intimat a invocat nulitatea recursului în temeiul art. 486 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., faţă de împrejurarea că dovada calităţii de reprezentant al recurenţilor nu a fost depusă de apărătorul acestora odată cu memoriul de recurs (fiind procurată, la solicitarea instanţei, chiar la termenul în cauză).

Pentru niciunul din motivele arătate, nulitatea recursului nu poate fi reţinută, observându-se că hotărârea atacată a fost indicată în cuprinsul memoriului, împreună cu o serie de alte informaţii, cum ar fi numele părţilor şi numărul de dosar, instanţa care a pronunţat hotărârea, astfel că identificarea exactă a actului procedural vizat a putut fi realizată chiar şi în prezenţa erorii materiale săvârşite de parte în privinţa datei pronunţării sale.

De asemenea, memoriul de recurs, care prin criticile sale a pus în discuţie condiţiile legale relative la termenul de formulare (tardivitatea) şi la admisibilitatea cererii de revizuire, este încadrabil în dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. iar nu în cel indicat de parte (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) întrucât ridică o problemă de respectare a condiţiilor formale de introducere a cererii de revizuire.

În sfârşit, norma art. 486 a C. proc. civ. de la 1865 - sub regimul de reglementare al căruia s-a stabilit necontestat că se judecă prezenta cauză - nu oferă suport legal cauzei de nulitate a recursului ce a fost invocată, respectiv prin depunerea sa fără a fi însoţit de dovada calităţii de reprezentant a apărătorului, după cum s-a susţinut de către intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice la termenul din 10 iunie 2020, norma fiind abrogată prin O.U.G. nr. 138/2000 (dată până la care oferea o reglementare în materia urmăririi silite a fructelor neculese şi a recoltelor prinse de rădăcini).

Dispoziţiile Noului C. proc. civ. nu se aplică pricinii de faţă în puterea normelor tranzitorii ale art. 3 din Legea nr. 76/2012 în considerarea regimului juridic al revizuirii, de a constitui o cale extraordinară de atac îndreptată împotriva unei hotărâri - sentinţa civilă nr. 672/9.07.2004 a Tribunalului Covasna - pronunţate sub regimul C. proc. civ. de la 1865.

Luând spre examinare recursul declarat, Înalta Curte constată, precum s-a arătat deja, că prin criticile acestuia se contestă deopotrivă şi nediferenţiat, din punct de vedere al expunerii argumentelor de nelegalitate, două aspecte esenţiale ale judecării cauzei: tardivitatea şi inadmisibilitatea cererii de revizuire, care a fost admisă de instanţele de fond.

Subsumat argumentelor de nelegalitate invocate în legătură cu soluţia instanţelor dată apărării lor constante formulate în proces, relativă la tardivitatea cererii de revizuire, recurenţii au susţinut că termenul de 30 de zile instituit prin dispoziţiile art. 324 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. - care curge de la data descoperirii înscrisurilor noi - a fost depăşit în cauză. Potrivit acestora, data descoperirii înscrisurilor nu poate fi cea a comunicării lor oficiale de către Arhivele Naţionale cu adresele de înaintare din 12.01.2018 şi 17.01.2018, acestea fiind datele reobţinerii înscrisurilor, care au fost redescoperite de prepusul revizuentei în lunile februarie şi septembrie 2017 (cu referire la foile de folosire de la dosar revizuire). Deşi instanţa reţine că înscrisurile invocate ca temei al revizuirii au fost înaintate Centrului Cultural A. la solicitarea sa expresă, recurenţii critică necercetarea condiţiilor (când şi în ce mod) în care a aflat revizuentul că înscrisurile se găsesc în Arhivele Naţionale - Biroul Judeţean Covasna. În plus, susţin aceştia, revizuentul a avut acces la fondul K. de la Arhivele Naţionale - Biroul Judeţean Covasna încă din anul 2003 deoarece au demonstrat că, încă din timpul judecăţii pe fond a cauzei, acesta a procurat procesul-verbal nr. x/13.06.1946 depus la dosarul primei instanţe la fila x (aspect recunoscut de instanţa de apel), iar prin răspunsul la întâmpinarea din recurs a intimatului Statului român, în acelaşi sens s-au referit recurenţii la adresa înregistrată sub nr. x/26.08.1946 şi sub nr. 40.699/31.08.1946 la Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, despre ambele înscrisuri arătând că, deşi au fost folosite în procesul de fond, au fost invocate cu succes ca înscrisuri noi în cererea de revizuire.

Deşi în bună măsură îndreptăţite, criticile formulate de recurenţi, subsumate soluţiei de respingere a tardivităţii cererii de revizuire, nu pot fi primite.

Potrivit art. 324 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., termenul de revizuire este de o lună şi se va socoti, în cazurile prevăzute la art. 322 pct. 5, din ziua în care s-au descoperit înscrisurile ce se invocă (teza finală a articolului, relativă la hotărârea desfiinţată sau modificată, nefiind incidentă cazului).

Sensul noţiunii de "descoperire" la care trimite norma redată are semnificaţia găsirii, aflării unui lucru căutat, necunoscut sau ascuns şi presupune o acţiune instantanee. În ansamblul şi filosofia normelor legale ce interesează cazul de revizuire al art. 322 pct. 5 C. proc. civ., noţiunea de "descoperire" este mai degrabă ataşată faptelor juridice (care presupun ajungerea pe căi de fapt a unei persoane în posesia înscrisurilor noi) decât actelor juridice, cum ar fi cel al unei comunicări oficiale.

Lipsa oricăror condiţionări legale asupra împrejurărilor ce au condus partea la intrarea în posesia unor înscrisuri noi justifică întrutotul concluzia că sintagma "descoperirea înscrisurilor" nu se poate identifica decât cu momentul la care înscrisurile au ajuns, pe orice cale, pentru prima dată în posesia acesteia, orice altă "descoperire ulterioară", chiar oficială fiind, neputând prezenta vreo relevanţă sub aspectul aplicării dispoziţiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ. şi, implicit, nici a acelora ce reglementează termenul în care poate fi formulată, în acest caz, cererea de revizuire.

De principiu, "comunicarea oficială" a înscrisurilor pretins noi nu constituie reper al momentului de început al curgerii termenului pentru introducerea cererii de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. ori de câte ori probatorii clare relevă aflarea părţii în posesia acestora la momente anterioare (în acest sens, decizia civilă nr. 42/20 ianuarie 2016, secţia I a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

Este adevărat că statuarea instanţelor de fond asupra problemei tardivităţii cererii de revizuire pare, în acest context, ca fiind una formală, de vreme ce, aprecierea asupra respectării termenului de 30 de zile prevăzut de art. 324 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. a fost socotită de la comunicarea înscrisurilor către revizuent făcută de Arhivele Naţionale - Biroul Judeţean Covasna (cu adresele nr. x din 12.01.2018 şi BJANCV-11-C din 17.01.2018), comunicare făcută, în plus, la cererea Centrului şi care, pentru a fi formulată, presupunea, în mod indubitabil, cunoaşterea exactă anterioară a înscrisurilor.

Totuşi, cum o soluţie de respingere a cererii de revizuire ca tardivă nu ar putea fi sprijinită pe prezumţii şi deducţii, ci doar pe probe indubitabile şi concludente, în mod corect s-a apreciat de către instanţa de apel că, în absenţa acestora, cererea de revizuire nu poate fi decât socotită ca introdusă în termen.

Invocarea activităţii numitului J. pe care ar fi desfăşurat-o în favoarea revizuentei, prin eventuala studiere a arhivelor în cauză în perioada lunilor februarie şi septembrie 2017 (potrivit foilor de folosire de la filele x al dosarului de fond, revizuire) nu constituie o probă indubitabilă şi concludentă asupra cunoaşterii de către revizuent încă din februarie/ septembrie 2017, a existenţei şi conţinutului înscrisurilor pretins noi, pe care acesta şi-a fundamentat cererea de revizuire. Este incert şi ce anume documente a cercetat acesta în ocaziile arătate, dar mai ales momentul la care s-ar putea presupune că ar fi comunicat revizuentului date/informaţii despre înscrisurile în cauză.

În plus, aşa cum a reţinut instanţa de apel, revizuentul a negat existenţa raporturilor de muncă între el şi această persoană, iar procesul-verbal din 25.07.2018, întocmit de procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sf. Gheorghe (prin care se menţionează numele şi calităţile celor prezenţi la unitatea de parchet în data menţionată, pe baza declaraţiilor verbale sau documentate ale acestora) atestă calitatea numitului J. de colaborator pe linie arhivistică al Centrului de Cultură A., cel mult, începând cu această dată, care este ulterioară promovării revizuirii.

Nici împrejurarea că o parte din înscrisurile ce au fundamentat cererea de revizuire, ca înscrisuri noi, au fost utilizate de revizuent şi în judecata de fond a litigiului soluţionat în primă instanţă prin sentinţa supusă revizuirii - recurenţii pretinzând că în această situaţie sunt procesul-verbal al Comisiei pentru Reformă Agrară nr. 66/13.07.1946 şi adresa înregistrată sub nr. x/26.08.1946 şi sub nr. x/31.08.1946 la Ministerul Agriculturii şi Domeniilor - nu constituie un argument suficient pentru a conchide asupra tardivităţii cererii de revizuire.

Analiza detaliată a acestei apărări va avea loc cu prilejul examinării criticilor vizând soluţia asupra admisibilităţii cererii de revizuire, din punct de vedere al tardivităţii fiind suficient a se reţine că, de vreme ce această caracteristică nu e proprie tuturor înscrisurile pe care s-a întemeiat cererea de revizuite, nu se poate stabili, în ansamblu, că aceasta este tardivă întrucât partea a avut acces la cunoaşterea unora dintre înscrisurile noi invocate, încă din anul 2003.

Pentru aceste considerente, criticile îndreptate împotriva soluţiei de respingere a excepţiei de tardivitate a cererii de revizuire au fost apreciate ca nefondate.

Cât priveşte argumentele de nelegalitate a hotărârii atacate sub aspectul respingerii în proces a apărării recurenţilor (intimaţi) privitoare la inadmisibilitatea cererii de revizuire, se reţine că aceştia au invocat, în esenţă, faptul că două dintre înscrisurile pretins noi au fost valorificate de partea revizuentă în procesul de fond, că prin conţinut, aceste înscrisuri relevau incidenţa legislaţiei CASBI (aspect omis a fi sesizat de instanţa de apel) iar prin origine, că acestea proveneau de la Arhivele Naţionale, că soluţia instanţelor contravine atât practicii, cât şi doctrinei în materie care au stabilit că simpla aflare a unor documente în păstrarea arhivelor nu constituie "o împrejurare mai presus de voinţa părţii", în sensul art. 322 pct. 5 C. proc. civ., după cum nu are această semnificaţie nici lipsa înclinaţiilor arhivistice sau nedelegarea salariaţilor la arhive în scopul cercetării acestora. În aceeaşi direcţie, a inadmisibilităţii cererii de revizuire, dar pentru caracterul nedeterminant şi nerelevant al înscrisurilor noi ce relevă incidenţa legislaţiei CASBI, a fost invocată dezlegarea deciziei nr. 7215/23.11.2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu referire la titlul de preluare în cauză a bunului imobil (Legea nr. 187/1945) şi la persoana proprietarului deposedat, G..

Aceste critici ale recurenţilor sunt deplin îndreptăţite şi întemeiate, dovedindu-se că, hotărând asupra admisibilităţii cererii de revizuire prin raportare la circumstanţele în care aceasta a fost promovată, la temeiurile de drept şi cele probatorii ale cererii (înscrisurile pretins noi), instanţele de fond au pronunţat o soluţie cu încălcarea normelor de procedură ce reglementează cadrul legal de introducere şi judecată a unei cereri de revizuire, cu consecinţa incidenţei dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Reamintind regimul de cale extraordinară de atac al revizuirii, Înalta Curte reţine că admisibilitatea acesteia este subordonată calităţii înscrisurilor pe care se bazează, anume de a fi noi (nefolosite în procesul finalizat cu hotărârea atacată, necunoscute instanţei), de a fi existat la data judecăţii în fond a cauzei, de a nu fi putut fi produse în acel proces fie pentru că erau reţinute, ascunse de partea adversă, fie dintr-o împrejurarea mai presus de voinţa părţii. Este, de asemenea, necesar, în mod cumulativ, ca înscrisurile noi să fie determinante, apte în sine să conducă la adoptarea unei alte soluţii în cauză şi să fie furnizate de titularul revizuirii.

În legătură cu condiţia ca înscrisurile pretins noi să nu fi putut fi procurate în dosarul de fond, textul legal (art. 322 pct. 5 C. proc. civ.) conţine două explicitări:

"înscrisurile să fi fost reţinute de partea potrivnică" (teză neinvocată în cauză) sau să nu fi putut fi înfăţişate "dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor" (teză invocată în cauză). Această din urmă condiţie legală a fost asimilată în doctrină şi jurisprudenţă forţei majore, fiind vorba de acele împrejurări care nu pot fi controlate, aflate în afara oricărei imputabilităţi a părţii sub aspectul aptitudinii ori posibilităţii de a procura înscrisurile relevante în chiar cursul judecării în fond a procesului.

Exigenţa legală a fost justificată prin autoritatea de lucru judecat de care se bucură o hotărâre, nefiind permisă redeschiderea judecăţii pentru simplul motiv că ulterior finalizării acesteia partea ar mai fi descoperit înscrisuri de care nu s-a prevalat şi care, în viziunea sa, ar pune-o într-o situaţie avantajoasă în raport cu rezultatul procesului.

Mai trebuie precizat şi că, într-o statuare constantă a jurisprudenţei instanţelor şi, în mod specific, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit, cu valoarea de principiu, că nu constituie un caz de forţă majoră faptul că un act se află într-o arhivă publică ce este la dispoziţia oricui (arhivă deschisă).

În raport cu situaţia invocată în fiecare cauză, s-a reţinut, spre exemplu că "Parcursul pe care revizuenţii l-au urmat, adresându-se (…) care le-a comunicat că arhiva fostei societăţi fusese predată Arhivelor Naţionale, de la care au primit, în final, înscrisurile solicitate, putea fi urmat şi anterior sau în timpul procesului, cu consecinţa aceleiaşi finalităţi (decizia nr. 1382/14.05.2014, secţia I a ÎCCJ); "Este adevărat că s-au făcut numeroase demersuri şi că a fost dificil de descoperit înscrisul nou depus în susţinerea cererii de revizuire, însă acest fapt nu se circumscrie noţiunii de forţă majoră" (decizia nr. 125/20 ianuarie 2017 secţia I civilă a ÎCCJ); "În situaţia în care înscrisul a existat şi putea fi procurat de la Arhivele Naţionale, cu respectarea procedurii speciale privind eliberarea înscrisurilor, nu se mai poate reţine că revizuenta a fost în imposibilitate de prezentare din motive mai presus de voinţa sa. Imposibilitatea de înfăţişare a înscrisului ar fi fost prezentă atunci când s-ar fi adresat şi ar fi stăruit la Arhivele Naţionale pentru eliberarea înscrisurilor înainte de judecată sau în timpul judecăţii, dar documentele nu ar fi putut fi obţinute la data judecăţii, ci numai ulterior, din diverse motive neimputabile revizuentei, ci aspectelor de ordin organizatoric din cadrul Arhivelor Naţionale (decizia nr. 3179/26.09.2018, secţia I a ÎCCJ).

În justificarea demersului său procesual, revizuentul a invocat în mod susţinut "complexitatea, dificultatea dar mai ales particularitatea cauzei", faptul că a fost nevoie de cercetări arhivistice extinse, de căutare de documente foarte relevante, situaţia particulară a fostului proprietar F., a rudelor sale, a unor evenimente istorice dintr-o zonă a Transilvaniei aflată sub autoritatea unor state şi regiuni politice diferite (România şi Ungaria), existând dificultăţi insurmontabile de verificare arhivistică şi de clarificare a legislaţiei aplicabilă succesiv. A susţinut, de asemenea, că regimul juridic al proprietăţii imobilului revendicat nu i-a fost cunoscut deoarece l-a primit în administrare de la Ministerul Culturii, existând doar evidenţe de înregistrare ca bun inventar, fapt ce a făcut necesară cercetarea şi studierea arhivelor naţionale de pe teritoriul României, care sunt dezorganizate, şi din Ungaria, explorări documentare de altă specialitate (arhivistică, istorică, politică), identificarea de cote şi coduri arhivistice, procurarea şi traducerea unor înscrisuri importante. În sfârşit, s-a arătat că aceste documente se găsesc depozitate în arhivele naţionale din judeţe şi centrele din Ungaria, la CNSAS, arhivele militare şi ale unor servicii, că nu sunt "la vedere", publice, că trebuie descoperite şi interpretare de specialişti.

Cu toate acestea, înscrisurile noi invocate în susţinerea cererii de revizuire au fost exclusiv cele eliberate la solicitarea expresă a revizuentului de Arhivele Naţionale din România-Biroul Judeţean Covasna cu adresele nr. x din 12.01.2018 şi BJANCV-11-C din 17.01.2018.

Preluând necritic şi integral teza revizuentului asupra "împrejurării mai presus de voinţa sa" care l-a plasat într-o situaţie de imposibilitate a procurării "înscrisurilor noi" în cursul judecăţii în fond a cauzei, prima instanţă a argumentat în mod vădit contradictoriu admisibilitatea revizuirii, statuând, pe de o parte, că împrejurarea mai presus de voinţa părţii are înţelesul de forţă majoră, care trebuie dovedită (la fila x a hotărârii sale, atunci când expune propriul raţionament asupra condiţiilor legale prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ.), dar, în acelaşi timp, şi că "împrejurarea mai presus de voinţa părţii" trebuie interpretată în condiţii comune, obişnuite, normale, întrucât nu forţa majoră este singura împrejurare care să justifice o situaţie de imposibilitate a prezentării unui înscris .

Aceeaşi instanţă mai reţine, din nou preluând integral şi necritic susţinerile revizuentului, că toate înscrisurile sunt noi, în sensul că deşi existau la data judecăţii în fond a cauzei, nu au fost folosite în procesul de fond.

Confruntată cu criticile de apel ale intimaţilor H. asupra inadmisibilităţii cererii de revizuire, instanţa de apel, deşi admite, la rândul său, că, potrivit practicii majoritare, înscrisurile descoperite în Arhivele Statului nu reprezintă "înscrisuri noi" în sensul art. 322 pct. 5 C. proc. civ. (pentru că nu a existat o împrejurare mai presus de voinţa părţilor de a le înfăţişa în condiţiile în care actele se aflau într-o instituţie a cărei înfiinţare s-a dorit tocmai pentru a administra, supraveghea, clasa, utiliza, arhiva documente create şi/sau deţinute de-a lungul timpului de către orice persoană de drept public), conchide, totuşi, asupra îndeplinirii condiţiei imposibilităţii procurării înscrisurilor "dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor", cu motivaţia că jurisprudenţa nu constituie izvor de drept şi poate cunoaşte revirimente, fără a explica în niciun fel elementele de diferenţiere ale prezentei cauze în raport cu jurisprudenţa constantă a cărei existenţă, în sensul indicat de apelanţi, a admis-o.

Cu aceste considerente, se înţelege, instanţa de apel a validat hotărârea tribunalului care a explicat, în termenii şi ideile prezentate de revizuent, "împrejurarea mai presus de voinţa sa" în a procura înscrisurile noi prin particularităţile istorice şi de regim politic, prin deprinderile speciale necesare chiar şi profesioniştilor în a căuta în arhive, prin necunoaşterea anterioară a înscrisurilor, prin lipsa personalului propriu specializat şi lipsit de preocupări pe linie arhivistică, prin faptul că documentarea arhivistică este una laborioasă şi dificilă, arhivele fiind accesibile pentru cercetători şi alte persoane, prin aceea că înscrisurile se aflau în arhivele altor instituţii (nu cele proprii), problematica regimului CASBI nefiind cunoscută decât, eventual, în cercuri restrânse ale cercetătorilor în istorie.

Acestor argumente, preluate integral de judecătorul primei instanţe din cererea de revizuire şi notele precizatoare ale revizuentului, le adaugă instanţa de apel explicaţia în sensul că "s-a demonstrat că înscrisurile nu au fost identificate de Biroul Judeţean Covasna al Arhivelor Naţionale decât după ce persoana contactată de revizuentă, J., a făcut cercetări în respectiva arhivă, inclusiv în arhiva CASBI şi cea militară". În alte cuvinte, obţinerea acestor înscrisuri a fost condiţionată, potrivit instanţei de apel, de cercetarea fondului arhivistic.

Statuând astfel, ambele instanţe au pronunţat soluţii lipsite de o bază legală atunci când au hotărât asupra admisibilităţii cererii de revizuire formulată în aceste circumstanţe şi pe care au primit-o cu aceste justificări.

În primul rând, lipseşte din analiza ambelor instanţe verificarea condiţiei legale a imposibilităţii procurării "înscrisurilor noi" dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor, prin raportare la realitatea aflării acestora, începând cu anul 2003, într-o arhivă care este deschisă publicului, respectiv cea naţională, astfel cum se confirmă printr-un înscris probator procurat chiar de revizuent constând într-o adresă eliberată de Arhivele Naţionale, într-o altă cauză, dar cu referire la regimul arhivistic al fondului Casei de Administrare şi Supraveghere a Bunurilor Inamice.

Potrivit înscrisului, fondul arhivistic Casa de Administrare şi Supraveghere a Bunurilor Inamice a fost preluat de la Ministerul Finanţelor Publice în anul 2003 şi, începând cu această dată, Arhivele Naţionale au eliberat copii şi extrase de pe documentele din acest fond la cererea persoanelor fizice şi juridice, cu respectarea prevederilor art. 29 din Legea Arhivelor Naţionale nr. 16/1996, republicată.

Această informaţie, omisă cu totul din analiza instanţelor de fond, era necesară şi suficientă cât să fundamenteze observaţia că arhiva CASBI, din care provin şi înscrisurile furnizate de revizuent, aflată în păstrarea Arhivelor Naţionale din anul 2003, care elibera la cererea oricărei persoane copii şi extrase de pe documente (care, de altfel, a asigurat şi procurarea înscrisurilor noi invocate de revizuent în cauză, prin Biroul Judeţean Covasna), s-a aflat în păstrarea/deţinerea unei arhive cu regim deschis, accesibilă publicului.

Este adevărat că, prin acelaşi înscris se precizează că documente din acest fond au fost puse spre cercetare prin sala de studiu a Arhivelor Naţionale, treptat, începând cu anul 2015, după inventarierea acestora, iar documente din dosare menţionate punctual (dosare persoane juridice, lit. A)-E), începând cu luna noiembrie 2017. Nu se poate deduce de aici, precum a pretins revizuentul, că pe durata de timp necesară inventarierii, sortării, cotării tuturor documentelor regăsite în arhiva CASBI, deşi aflată în păstrare la Arhivele Naţionale, această arhivă nu ar fi fost accesibilă publicului, aspect infirmat în cel dintâi paragraf al înscrisului analizat.

Informaţia relativă la data începând cu care arhiva CASBI a fost disponibilă pentru cercetare este nerelevantă din perspectiva accesibilităţii procurării înscrisurilor. Deşi revizuentul a justificat cererea de revizuire pe descoperirea de noi înscrisuri în urma cercetărilor arhivistice întreprinse de un terţ, Înalta Curte reţine că astfel de acţiuni sunt nerelevante din punct de vedere al admisibilităţii unei revizuiri întemeiate pe dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., neînscriindu-se în cazuistica acceptată a unei atare căi extraordinare de atac şi fiind incompatibilă cu raţiunea legală a reglementării acesteia.

A accepta că o cercetare arhivistică, aptă să releve - în termenii revizuentului - "adevărate surprize" (prin posibilitatea descoperirii de documente care stau în arhive de sute de ani) poate să fundamenteze, prin înscrisurile găsite, o cerere de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., denotă o concepţie orientată spre nesocotirea autorităţii de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti, a securităţii circuitului juridic şi, în general, a activităţii de înfăptuire a justiţiei. Aceasta întrucât încurajează ideea că, odată finalizat un proces şi, funcţie de rezultatul acestuia, părţile sunt libere să întreprindă cercetări arhivistice în speranţa găsirii unor înscrisuri, pe baza cărora şi prin mijlocirea revizuirii, să poată schimba soarta acelui proces.

În aceeaşi direcţie a fost susţinută şi o altă justificare a cererii de revizuire, respectiv, lipsa specialiştilor în arhivistică, revizuentul precizând că este centru cultural căruia îi lipsesc angajaţii specializaţi într-un atare domeniu. Însă, cu o astfel de justificare a necesităţii apelării la cercetări arhivistice prin persoane documentate sau măcar dedicate, orice parte a unui proces va fi în drept să pretindă revizuirea pe bază de înscrisuri noi descoperite de un cercetător profesionist, care să-i schimbe soarta procesului iniţial, întrucât, în general, litigiile nu se poartă de persoane cu astfel de abilităţi şi, în plus, într-o măsură infimă persoanele fizice deţin o astfel de pregătire, iar persoanele juridice, angajaţi cu o atare pregătire.

Or, o astfel de gândire, ce transpare din motivaţia cererii de revizuire, acceptată cu uşurinţă de instanţele de fond şi fără o verificare temeinică a condiţiilor de legalitate, este cu totul străină raţiunilor excepţionale pentru care legiuitorul a îngăduit, în situaţii limitative, revizuirea unei hotărâri definitive pe bază de înscrisuri noi care trebuie, în mod necesar demonstrat, fie că au fost reţinute de partea potrivnică, fie că nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor, asimilată în practica judiciară forţei majore tocmai în ideea protejării autorităţii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti.

Acceptarea unei atare teze, diametral opuse celei îngăduite prin reglementarea legii, nu face decât să încurajeze în mod nepermis, redeschiderea de noi şi noi procese.

În realitate, aflate în păstrare şi depozitare într-o arhivă deschisă, teza împiedicării revizuentului dintr-o împrejurare insurmontabilă de a procura înscrisurile pretins a fi noi, încă din timpul judecării în fond a cauzei, nu putea fi primită de instanţele de fond, astfel după cum greşit au procedat, întrucât nimic din situaţia acestuia nu justifică reţinerea existenţei unui caz de forţă majoră ori a unei împrejurări incontrolabile şi aflate dincolo de culpa sa în a cunoaşte şi furniza la momentul potrivit aceste înscrisuri.

Nu era necesară, sub aspectul admisibilităţii cererii de revizuire, afirmarea şi demonstrarea amplei documentări arhivistice întreprinse, în scopul aflării regimului juridic şi istoric al imobilului, ulterior soluţionării irevocabile a dosarului de fond, astfel de informaţii fiind, cel mult, relevante în măsura în care ar fi fost corelate cu dovezi asupra încercărilor revizuentului de a obţine înscrisurile pretins noi încă din acea etapă şi nereuşita acestora din motive independente de voinţa şi diligenţa sa, cum ar fi motive organizatorice defectuoase la nivelul arhivelor, comunicarea de informaţii eronate, inductive în eroare, etc.

Lipseşte din analiza instanţelor asupra admisibilităţii cererii de revizuire (şi) evaluarea conduitei revizuentului pe parcursul judecării în fond a cauzei, sub aspectul încercărilor, eventualelor demersuri întreprinse de acesta pentru clarificarea situaţiei juridice a imobilului. Inexistenţa acestora este, însă, dincolo de orice îndoială în raport cu afirmaţia categorică a revizuentului că nu îi era cunoscută situaţia juridică a imobilului şi că nici nu ar fi trebuit să îi fie cunoscută.

În afara oricărei baze probatorii afirmă instanţa de apel că "s-a demonstrat că înscrisurile nu au fost identificate de Biroul Judeţean Covasna al Arhivelor Naţionale decât după ce persoana contactată de revizuentă, J., a făcut cercetări în respectiva arhivă, inclusiv arhiva CASBI şi cea militară".

Revizuentul nu a pretins şi nici demonstrat că ar fi încercat obţinerea înscrisurilor invocate în revizuire la o dată anterioară, relevanţă prezentând, sub aspectul admisibilităţii revizuirii, demersuri în acest sens din timpul judecării în fond a cauzei.

Nu putea fi primit, cum cu uşurinţă s-a întâmplat, nici argumentul necunoaşterii istoricului şi regimului juridic al imobilului de către revizuent, ca bun primit în administrare secundară de la Ministerul Culturii.

Este semnificativ de menţionat că revizuentul a avut calitatea de entitate deţinătoare a bunului imobil solicitat la restituire, în procedura Legii nr. 10/2001, de intimaţii H., prin autorul lor în viaţă la acea dată, calitate în care a fost învestită cu soluţionarea notificării şi în care a emis o decizie administrativă, nr. 5/2002, de respingere a notificării. În calitate de entitate învestită, potrivit legii, cu soluţionarea notificării şi de emitent al unei decizii administrative, necesar a fi fundamentată din punct de vedere legal în privinţa soluţiei, nu putea fi îngăduit revizuentului să-şi justifice actualul demers procesual prin afirmarea necunoaşterii istoricului şi regimului bunului (asupra regimului viitor al căruia a hotărât, totuşi, prin decizia sa) şi, mai ales, a absenţei oricărei obligaţii de a-l cunoaşte.

În virtutea calităţilor mai sus menţionate şi a obligaţiilor decurgând din acestea, prevăzute de lege, revizuentul era ţinut, în asigurarea unei corecte aplicări a Legii nr. 10/2001, să se documenteze temeinic şi laborios chiar anterior emiterii deciziei sale administrative şi, în aceeaşi direcţie, să solicite, eventual, de atunci - iar nu abia în faza căii extraordinare de atac a revizuirii - sprijinul şi documentarea necesară din partea celui ce i-a transmis bunul în administrare (Ministerul Culturii).

Deşi a încercat să dea o notă inaccesibilă înscrisurilor pe care şi-a fundamentat cererea de revizuire, afirmând că acestea erau în legătură cu evenimente istorice şi chiar legislative ce nu se găsesc la îndemâna publicului obişnuit, abordarea lor putându-se face doar prin cercetări arhivistice tematice sau că problematica regimului CASBI nu era cunoscută decât, eventual, în cercurile restrânse ale cercetătorilor în istorie, Înalta Curte observă că înscrisurile în cauză nu sunt decât de felul acelora care relevă în mod uzual şi comun regimul juridic al unui imobil/al unei averi, în întregul său. Pe de altă parte, regimul şi problematica CASBI, prin implicaţiile sale, în primul rând de ordin juridic asupra bunurilor, au fost, nu de puţine ori, relevate în jurisprudenţa instanţelor cu prilejul soluţionării acţiunilor în revendicare sau a celor legate de aplicarea legilor speciale reparatorii.

Nu putea fi vorba, deci, în aceşti termeni, de "împrejurări mai presus de voinţa" revizuentului în procurarea şi administrarea înscrisurilor invocate prin revizuire în chiar procedura de judecare a fondului litigiului soluţionat, în primă instanţă, prin sentinţa atacată.

Neîntrunirea acestei prime condiţii de admisibilitate luate spre analiză rezultă şi din examinarea alteia, de asemenea, neîntrunită, respectiv ca înscrisurile ce fundamentează cererea de revizuire să fie noi, nevalorificate în judecata de fond a cauzei.

În legătură cu această condiţie, prima instanţă a reţinut-o ca fiind verificată în privinţa tuturor înscrisurilor, în timp ce instanţa de apel, răspunzând criticilor din apelul intimaţilor, a stabilit că "numai procesul-verbal al Comisiei pentru Reformă Agrară nr. 66/13.07.1946 a fost cunoscut şi avut în vedere, iar celelalte înscrisuri nu". Aşadar, aflat la dosarul de fond (primă instanţă), s-a arătat că acest înscris nu poate sta la baza admisibilităţii actualei revizuiri, neavând natura unui înscris nou descoperit. S-a precizat însă că procesul-verbal nr. x/13.07.1946 nu se regăseşte printre înscrisurile ce au fost comunicate revizuentului cu cele două adrese de la filele x al dosarului de revizuire, de către Biroul Judeţean Covasna al Arhivelor Naţionale.

Aceste dezlegări ale instanţei de apel, care dau parţial satisfacţie criticilor formulate de recurenţi, nu se mai impun reluate, fiind câştigate cauzei în beneficiul acestora.

Este adevărat că instanţa de apel nu şi-a continuat raţionamentul, care, în logica speţei, ar fi presupus evaluarea conţinutului acestui înscris şi stabilirea împrejurării dacă el furniza informaţii asupra regimului juridic al bunului, ca fiind cel specific legislaţiei CASBI. Deşi hotărârii atacate îi lipseşte această evaluare, criticile recurenţilor pe acest aspect nu vor fi primite întrucât, prin conţinutul său, procesul-verbal nr. x/13.07.1946 nu oferea informaţii relevante asupra incidenţei legislaţiei CASBI, singura menţiune că G. "s-a refugiat şi nu s-a întors în ţară" fiind insuficientă sub aspectul semnalizării că regimul juridic al imobilului ar fi altul decât cel dat de Legea nr. 187/1945 (înscrisul menţiona soluţionarea unei contestaţii formulate împotriva procesului-verbal din 29.08.1945 al Comisiunii de plasă din Sf. Gheorghe prin care se expropriase în întregime averea mobilă şi imobilă a numitei, în baza art. 3 lit. c) a Legii nr. 187/1945).

În schimb, instanţa de apel menţionează ferm ca fiind înscris nou şi, apoi, ca având caracter determinant în privinţa tezei noi de demonstrat - incidenţa legislaţiei CASBI asupra imobilului - adresa înregistrată sub nr. x/26. VIII.1946 şi sub nr. x/31.08.1946 la Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, ce constituie o dare de seamă din partea numitului N. custode-administrator numit prin decizia nr. 346-1946 a Prefecturii Judeţului Treiscaune-Oficiul Bunurilor Inamice, pentru administrarea bunurilor rămase de pe urma decedatului F. (...) în vederea apărării intereselor CASBI (înscris pretins nou indicat prin cererea de revizuire şi comunicat revizuentului cu adresa nr. x din 17.01.2018 a Arhivelor Naţionale, poziţia 7).

Înalta Curte reţine că acest înscris constituie însă cea de-a doua probă ce a fundamentat recursul exercitat de Centrul Cultural A. în judecata pe fond a cauzei, împotriva deciziei din apel nr. 155 Ap/16.12.2009 a Curţii de Apel Braşov, recurs ce a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 7215/23.11.2012 a ÎCCJ, secţia I civilă.

Prin memoriul său de recurs, Centrul Cultural A. se referă la ambele înscrisuri evocate în motivarea căii sale de atac în sensul că "la dosarul cauzei au fost depuse două înscrisuri, respectiv: - procesul-verbal nr. x/13.07.1946 încheiat de Comisiunea Judeţeană de Îndrumări pentru Aplicarea Reformei Agrare din judeţul Treiscaune şi - adresa înregistrată sub nr. x/26. VIII.1946 la Ministerului Agriculturii şi Domeniilor - Registratura Petiţiilor şi sub nr. x/31.08.1946 la Direcţiunea Proprietăţii şi Bunurilor Statului, din cadrul aceluiaşi minister", iar invocarea acestora s-a făcut pentru demonstrarea tezei sale potrivit căreia, în cauză a avut loc o preluare în temeiul Legii nr. 187/1945, art. 3 lit. c) ("Pământurile celor care s-au refugiat în ţările cu care România este în stare de război ori s-au refugiat în străinătate după data de 23 august 1944") de la numita G., ca moştenitoare legală a fratelui său decedat F., titlu preluat prin formularea contestaţiei împotriva procesului-verbal din 29.08.1945.

Deşi în urma verificărilor proprii, instanţa de apel din revizuire a constatat că doar procesul-verbal nr. x/13.07.1946 a fost deja valorificat în procedura judecăţii de fond şi că "niciunul din celelalte înscrisuri indicate prin cererea de revizuire (...) nu se află ataşate la dosarele" derulate între părţi, în mod indubitabil, ea nu putea să neglijeze împrejurarea - la fel de relevantă în analiza condiţiei înscrisurilor de a fi noi - că revizuentul de astăzi s-a prevalat de un înscris (chiar şi în ipoteza în care nu l-a depus la dosar), cu referire la datele sale de identificare şi la conţinutul său detaliat, prin recursul declarat în etapa judecării în fond a cauzei şi că acelaşi înscris este valorificat ca fiind nou (necunoscut şi nefolosit) şi imposibil de procurat, dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţii, prin actuala cerere de revizuire.

Înscrisul în cauză, însă, se regăseşte depus şi fizic în dosarul de fond al cauzei (respectiv, dosarului nr. x/2007 în care a fost pronunţată decizia nr. 155 Ap/16.12.2009), astfel că el şi-a pierdut aptitudinea de a putea fi considerat nou, în sensul dispoziţiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ., prin utilizarea şi valorificarea sa efectivă în procedura de fond a litigiului de către revizuentul de astăzi, prin referirea la datele sale de identificare şi la conţinutul său, fapt ce demonstrează, dincolo de orice îndoială, că partea s-a aflat în posesia sa. Prin urmare, în mod greşit instanţele de fond au recunoscut acestui înscris - adresa înregistrată sub nr. x/26. VIII.1946 la Registratura Petiţiilor şi sub nr. x/31.08.1946 la Direcţiunea Proprietăţii şi Bunurilor Statului, ambele organizate în cadrul Ministerului Agriculturii şi Domeniilor - calitatea de a fi nou, în sensul dispoziţiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

Acelaşi înscris supus analizei este menţionat de instanţa de apel în rândul înscrisurilor noi cu caracter determinant prin conţinutul său probatoriu, de natură să furnizeze în cauză aspecte noi şi esenţiale, "care scot bunurile ce au aparţinut lui F. de sub incidenţa Legii nr. 10/2001".

Fără a nega acest aspect, Înalta Curte reţine că tocmai prin conţinutul său probatoriu şi prin faptul dovedit, că în procedura de judecare a cauzei în fond, partea revizuentă s-a aflat în posesia sa, se relevă, cu puterea evidenţei caracterul inadmisibil al revizuirii de faţă.

Acest înscris, ce constituie o dare de seamă a custodelui-administrator numit în vederea administrării averii rămase de pe urma decedatului F., face în mod direct referire la numirea custodelui printr-o decizie a Prefecturii Judeţului Treiscaune-Oficiul bunurile Inamice. De asemenea, darea de seamă se întocmeşte "în vederea apărării intereselor CASBI-ului", iar în cuprinsul său se face referire la situaţia rămasă neclarificată a succesiunii lui F. şi, implicit a averii sale, pentru ca în final să precizeze că "În această situaţie juridică neclarificată toate bunurile ale defunctului F. intră sub administrarea CASBI-ULUI ca presupus inamic, până la identificarea persoanei celor chemaţi legalmente la moştenire".

În acest conţinut, înscrisul în cauză - apreciat fiind ca determinant, sub aspectul relevării adevăratului regim juridic al bunului situat în Comuna A., Judeţul Covasna, potrivit instanţei de apel - demonstrează că statutul de posibil bun aflat sub regimul juridic al legislaţiei CASBI, a imobilului litigios, nu mai poate fi considerat unul de dată recentă, ca relevat (exclusiv) prin contribuţia "înscrisurilor noi" invocate prin revizuire, de vreme ce era sugerat prin chiar unul din cele două înscrisuri invocate de Centrul Cultural A. în recursul exercitat în procedura de fond împotriva hotărârii instanţei de apel şi depus în dosar încă din faza judecăţii în apel a contestaţiei la Legea nr. 10/2001.

Era, prin urmare, în primul rând de datoria părţii aflate în posesia înscrisului respectiv (revizuentul de azi) să-şi pună problema posibilei incidenţe a legislaţiei CASBI în privinţa bunului - ca entitate chemată prin lege să decidă asupra regimului juridic viitor al acestuia, împrejurare ce implica cu necesitate lămurirea regimului său juridic trecut (chiar şi prin cercetări arhivistice amănunţite de felul celor realizate abia ulterior emiterii deciziei sale administrative şi soluţionării irevocabile a litigiului) - şi, eventual, să o sesizeze spre a fi cercetată şi evaluată de instanţe.

Nu putea fi, deci, împărtăşită şi din acest motiv teza revizuentului asupra necunoaşterii istoricului şi regimului juridic al bunului ori a lipsei oricărei obligaţii (nu trebuia) de a-l cunoaşte.

Se dovedeşte prin acest înscris că deţinătorul de atunci al imobilului litigios se afla, încă de la data judecării în fond a cauzei, în posesia tuturor informaţiilor relevante în legătură cu regimul juridic al acestuia, indiferent de vremurile istorice şi politice tulburi care s-au succedat în zona geografică în care este acesta situat. De asemenea, prezenţa acestui înscris şi valorificarea sa în cursul judecării în fond a cauzei de către Centrul Cultural A., împiedică posibilitatea calificării ca fiind noi şi determinante în sensul indicat de revizuent şi celelalte înscrisuri pe care acesta şi-a fundamentat cererea de revizuire şi care, deşi nu au fost utilizate în procedura de fond, relevă informaţii de aceeaşi natură ca şi cel verificat anterior.

Apar astfel, cu mai puternic cuvânt, argumente pentru înlăturarea de către instanţa de apel a motivaţiilor oferite de revizuent în justificarea împiedicării în care s-ar fi aflat, dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa, în obţinerea înscrisurilor pretins noi.

Cum condiţiile pe care înscrisurile noi ce fundamentează o cerere de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. trebuie întrunite cumulativ şi cum înscrisurile depuse de revizuent nu întrunesc două dintre aceste condiţii legale esenţiale, se dovedeşte că cererea sa de revizuire este inadmisibilă, după cum în mod just s-au apărat constant în cauză recurenţii-intimaţi.

Primind, în afara condiţiilor de admisibilitate limitativ impuse de legiuitor, această cerere de revizuire, pe care au judecat-o pe fond, instanţele au pronunţat o hotărâre cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii, în sensul art. 304 pct. 5 C. proc. civ., validând nu un reviriment de jurisprudenţă, după cum neargumentat susţine instanţa de apel (care era ţinută să arate particularităţile şi elementele care pledau asupra admisibilităţii şi temeiniciei cererii spre deosebire de cele ce se înscriau în jurisprudenţa consolidată, invocată de intimaţi), ci o soluţie care, înainte de eventualele sale particularităţi (nerelevate, de altfel), se observă că nu este fundamentată din punct de vedere legal.

Întrucât unul din elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care impune, printre altele, ca hotărârile judecătoreşti definitive să nu fie repuse în discuţie (cauza Brumărescu împotriva României), CEDO a statuat cu valoare de principiu că securitatea juridică presupune că nicio parte în proces nu este îndreptăţită să solicite revizuirea unei hotărâri judecătoreşti definitive doar în scopul de a obţine o reexaminare a cauzei. Competenţa instanţelor sesizate cu o cerere de revizuire trebuie exercitată doar pentru a corecta erorile judiciare şi omisiunile justiţiei, nu pentru a efectua o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu trebuie tratată ca un recurs deghizat şi simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra problemei juridice ridicată de cauza respectivă nu este un motiv pentru reexaminare. Totuşi, exigenţele respectării principiului securităţii nu sunt absolute, instanţa europeană admiţând că, în anumite circumstanţe, cu caracter excepţional, redeschiderea unei proceduri poate fi măsura reparatorie cea mai adecvată în cazul în care art. 6 din Convenţie a fost încălcat. În orice caz, revizuirea ar trebui să fie exercitată de autorităţi pentru a realiza, în cel mai mare grad posibil, un echilibru just între interesele aflate în joc.

În lumina acestor dezlegări de principiu, Curtea a statuat, spre exemplu, că au semnificaţia încălcării art. 6 alin. (1) din Convenţie revizuirea bazată pe noi dovezi în cazul în care, prin decizia de casare, nu se indică motivul pentru care dovezile nu au putut fi obţinute în timpul procedurii iniţiale (Popov v. Moldova, decembrie 2005), desfiinţarea unei hotărâri definitive şi obligatorii pentru simplul motiv că existau diferite opinii referitoare la interpretarea probelor prezentate (Mitrea împotriva României), că nu s-a demonstrat că s-ar fi comis, în procedura iniţială, greşelile procedurale sau erorile judiciare de natură să justifice anularea hotărârilor definitive şi obligatorii pronunţate în cauză (Gridan şi alţii împotriva României) ori redeschiderea unei proceduri finalizate cu o hotărâre definitivă, în urma unei cereri de revizuire formulată tardiv (Androne împotriva României).

Toată această jurisprudenţă a Curţii Europene reiterează necesitatea ca procedura de revizuire a hotărârilor judecătoreşti definitive să îşi păstreze caracterul excepţional, iar instanţele interne să asigure un just echilibru între interesele în joc în acest tip de procedură, care nu trebuie să devină un mijloc de reexaminare a cauzei. Recursul, revizuirea ori contestaţia în anulare constituie căi extraordinare de atac ce permit remedierea nu a oricăror greşeli procedurale ori erori comise în activitatea de judecată, ci doar a acelora ce se înscriu în cazurile punctuale şi pentru motivele specifice admise de legiuitor. Extinderea acestor cazuri şi motive, prin interpretarea extensivă a celor existente deja - aşa cum s-a întâmplat în cauză - ori prin adăugarea unora noi, nu se înscrie în voinţa expresă şi neîndoielnică a legiuitorului şi îndepărtează de la principiile jurisprudenţei CEDO întrucât deschide căi de desfiinţare a hotărârilor judecătoreşti acolo unde legiuitorul nu a făcut-o ori pentru raţiuni neavute în vedere de acesta.

De aceea, admiţând recursul, Înalta Curte va casa decizia instanţei de apel şi sentinţa Tribunalului Galaţi, secţia I civilă, urmând să respingă, ca inadmisibilă, cererea de revizuire.

Pe cale de consecinţă, şi prin efectul dispoziţiilor art. 49 şi 56 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge şi cererea de intervenţie accesorie formulată de Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale în favoarea titularului cererii de revizuire.

În temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., va obliga pe intimatul-revizuent Centrul de Cultură A. la plata cheltuielilor de judecată efectuate de recurenţi pe parcursul întregii judecări a cereri de revizuire (în toate fazele procesuale), după cum aceştia au solicitat, cheltuieli care constau în costuri ale cazării şi deplasărilor apărătorului la şi de la instanţele unde s-a judecat litigiul în urma strămutării (de la Târgu Mureş - la Galaţi) în valoare totală de 10.206 RON (cu dovezile depuse detaliat la dosarul primei instanţe din revizuire, la dosarul de apel şi la dosar recurs). La aceste costuri se adaugă cele cu onorariul avocaţial care a fost în cuantum total de 31.965 RON (cu dovezi asupra plăţii sale depuse la dosar primă instanţă, dosar apel şi la dosar recurs), dar în privinţa căruia Înalta Curte va face aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în ansamblul său, şi pe care îl va reduce la suma de 20.000 RON, apreciată global prin raportare la complexitatea medie a cauzei (calea extraordinară de atac a revizuirii, dar care vizează totuşi un bun imobil de o importanţă considerabilă) şi la elementele asupra cărora s-a formulat apărarea (condiţiile formale ale primiri unei atare cereri din perspectiva termenului şi a condiţiilor de admisibilitate).

În final, va obliga pe revizuent la plata în favoarea recurenţilor-intimaţi a sumei de 30.206 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de B., C., D. împotriva deciziei nr. 163 din 25 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi sentinţa nr. 106 din 11 februarie 2019 pronunţată de Tribunalul Galaţi, secţia I civilă şi respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire şi, pe cale de consecinţă, şi cererea de intervenţie accesorie formulată de Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale.

Obligă pe intimatul-revizuent Centrul de Cultură A. la plata sumei de 30.206 RON reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea recurenţilor, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. în ce priveşte onorariul de avocat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 iunie 2020.