Contractual liability for revalued lease costs and rejection of the requirement for a supplementary agreement under public sector lease agreements

Deliberând asupra cauzei civile de faţă şi văzând dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, la data de 01 martie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta R.A. Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat - Sucursala pentru Administrarea şi Întreţinerea Fondului Imobiliar a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul Teritorial de Muncă Bucureşti, obligarea acestuia la plată debitului în cuantum total de 248.774,19 RON, reprezentând diferenţa contravalorii costului de închiriere (impozite şi taxe locale, amortizare spaţiu şi cheltuieli indirecte) şi prestări servicii pentru utilităţi şi dobânzi, debit aferent anului 2015 şi lunilor ianuarie- august 2016.

În drept a invocat dispoziţiile art. 1349, art. 1350, art. 1357 alin. (1), art. 1381 şi art. 1531 din C. civ., H.G. nr. 571/2010, O.U.G. nr. 102/2013, art. 249, art. 253 şi art. 256 din C. fisc. , precum şi OMFP 3055 lit. b) alin. (2) pct. 122.

La data de 03 aprilie 2017, pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

2. Hotărârile pronunţate în primă instanţă:

Prin Sentinţa civilă nr. 4254/26 mai 2017, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 30 iunie 2017, sub nr. x/2017.

Prin Sentinţa civilă nr. 1409/09 octombrie 2017, Tribunalul, secţia a III-a civilă, a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti; constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a trimis dosarul Curţii de Apel Bucureşti pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.

Prin Sentinţa civilă nr. 3F/11 ianuarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

La data de 16 aprilie 2018, reclamanta a formulat o cerere adiţională intitulată "Precizare la acţiune" prin care a majorat cuantumul debitelor accesorii şi a modificat perioada pentru care sunt solicitate, respectiv 31 martie 2016 - 31 martie 2018, în ceea ce priveşte dobânzile, şi 31 decembrie 2015 - 31 martie 2018, pentru dobânda legală, cerere pe care tribunalul a apreciat-o a fi tardiv formulată, pentru motivele arătate în încheierea de şedinţă din 16 aprilie 2018.

Prin Sentinţa civilă nr. 872/07 mai 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins acţiunea formulată de reclamanta R.A. Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat - Sucursala pentru Administrarea şi Întreţinerea Fondului Imobiliar, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul Teritorial de Muncă Bucureşti, ca neîntemeiată.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta R.A. - Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat - Sucursala pentru Administrarea şi Întreţinerea Fondului Imobiliar.

La data de 14 februarie 2019, intimatul Inspectoratul Teritorial de Muncă Bucureşti a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului, ca nefondat.

Prin Decizia nr. 935/A/21 iunie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă; a schimbat sentinţa apelată, în sensul că a admis cererea de chemare în judecată; a obligat pârâtul la plată către reclamantă, a sumei de 248.774,19 RON, reprezentând debit înregistrat în contabilitatea reclamantei constând în diferenţă contravaloare cost închiriere spaţiu (impozite şi taxe locale, amortizare spaţiu şi cheltuieli indirecte prestări servicii, utilităţi şi dobânzi), debit aferent anului 2015 şi perioadei ianuarie - august 2016.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 486 şi următoarele C. proc. civ., pârâtul Inspectoratul Teritorial de Muncă Bucureşti.

În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că instanţa de apel a făcut greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză, cu referire la contractul de locaţiune şi de prestări servicii nr. x/16 martie 2011 şi la Actul adiţional nr. x februarie 2014 semnat de ambele părţi, prin care a fost reglementat costul închirierii stabilit în baza H.G. nr. 571/2010 şi a O.U.G. nr. 125/2011.

A învederat recurentul-pârât că, potrivit art. 1270 alin. (2) din C. civ., contractul se modifică numai prin acordul părţilor.

Prin urmare, actul adiţional este un contract prin care părţile modifică un raport juridic existent care, pentru a fi valabil, trebuie să întrunească toate condiţiile stabilite de legiuitor; contractul se încheie prin negocierea lui de către părţi sau prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta (art. 1182 C. civ.) şi poate fi modificat numai prin acordul părţilor (art. 1270 C. civ.), contractul de locaţiune considerându-se încheiat îndată ce părţile au convenit asupra bunului şi asupra preţului, astfel cum dispune art. 1781 C. civ.

A susţinut recurentul-pârât că un contract cu executare succesivă, cum este contractul de locaţiune, poate produce efecte numai pentru viitor, respectiv de la data semnării lui de către părţi, neputând produce efecte retroactiv. Contrar susţinerilor intimatei-reclamante, a fost de bună-credinţă şi şi-a îndeplinit toate obligaţiile conform contractului de locaţiune.

Actul adiţional nr. x mai 2015 nu a fost semnat, deoarece a fost încheiat cu încălcarea prevederilor C. civ. şi a principiului neretroactivităţii actului juridic, aspect reţinut şi de Inspecţia Muncii, care, în calitate de ordonator secundar de credite, întocmeşte bugetul Inspectoratului Teritorial de Muncă Bucureşti.

Cum raportul de reevaluare a fost recepţionat în data de 23 martie 2015, iar potrivit dispoziţiilor cuprinse în Legea contabilităţii, "orice operaţiune economico-financiară efectuată se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ", în opinia recurentului-pârât, intimata-reclamantă R.A. Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat - Sucursala pentru Administrarea şi Întreţinerea Fondului Imobiliar a pretins majorarea cheltuielilor pe o perioadă anterioară întocmirii documentului justificativ în baza căruia s-a majorat valoarea clădirii.

De asemenea, recurentul-pârât a învederat că la data de 23 martie 2015, dată la care intimata-reclamantă susţine că a făcut reevaluarea imobilului, Ordinul nr. 3055/2009, invocat de aceasta, era abrogat prin Ordinul nr. 1802/29 decembrie 2014; intimata-reclamată nu şi-a îndeplinit obligaţia de reevaluare a imobilului conform dispoziţiilor legale, la sfârşitul anului calendaristic, iar, prin actul adiţional în discuţie a încercat să îşi acopere propria vină prevăzând clauze cu efect retroactiv, fără a avea în vedere principiul neretroactivităţii actului juridic, dispoziţiile C. civ. şi legislaţia aplicabilă instituţiilor publice privind angajamentul legal.

În continuare, recurentul-intimat a arătat că, având în vedere contractul de locaţiune, astfel cum a fost modificat prin acordul părţilor, şi-a îndeplinit toate obligaţiile contractuale şi nu are facturi aferente anului 2015 neachitate. Cum intimata-reclamantă nu a înaintat alt act adiţional prin care să solicite majorarea cheltuielilor din momentul semnării acestuia, iar, pe tot parcursul anului, a facturat contravaloarea impozitelor, taxelor locale, amortizarea spaţiului şi cheltuielile indirecte (chiria) conform contractului de locaţiune, facturile au fost achitate integral de Inspectoratul Teritorial de Muncă Bucureşti, culpa neincluderii în facturi a diferenţei de spaţiu alocat în luna mai 2015 aparţinând intimatei-reclamante.

De asemenea, recurentul-pârât a arătat că diferenţa de spaţiu a fost alocată începând cu data de 01 mai 2015, conform procesului-verbal din 01 mai 2015, iar nu în luna februarie 2015, astfel cum se afirmă în cererea de chemare în judecată; cu adresa nr. x/03 decembrie 2015, Inspectoratul Teritorial de Muncă Bucureşti a solicitat intimatei-reclamante, prin Sucursala pentru Administrarea şi Întreţinerea Fondului Imobiliar, încheierea unui act adiţional pentru prelungirea contractului nr. x/16 martie 2011. Având în vedere ca nu a primit nici un răspuns, Inspectoratul Teritorial de Muncă Bucureşti a revenit cu adresele nr. x/05 ianuarie 2016, 6727/28 ianuarie 2016 şi 6720/28 ianuarie 2016.

Cu adresa nr. x/02 februarie 2016, înregistrată la Inspectoratul Teritorial de Muncă Bucureşti sub nr. 9180/05 februarie 2016, R.A. Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat - Sucursala pentru Administrarea şi Întreţinerea Fondului Imobiliar - Sucursala pentru Administrarea şi Întreţinerea Fondului Imobiliar a răspuns că pentru prelungirea contractului este necesară returnarea Actului adiţional nr. x mai 2015. Spaţiul în discuţie a fost ocupat cu acordul intimatei-reclamante, toate discuţiile fiind purtate în mod exclusiv asupra semnării retroactive a Actului adiţional nr. x mai 2015.

În opinia recurentului-pârât, suma solicitată de intimata-reclamantă nu este datorată întrucât pentru anul 2015 au fost achitate integral toate facturile la valoarea facturată de reclamantă, iar pentru perioada ianuarie - august 2016 Inspectoratul Teritorial de Muncă Bucureşti nu este în culpă. Cum dobânzile şi penalităţile pot fi calculate numai în cadrul unui raport juridic valabil încheiat, iar nu în afara unui raport juridic care să producă efecte şi doar în cazul existenţei culpei locatorului, nici acestea nu sunt datorate.

În plus, intimata-reclamantă nu a dovedit că ar fi plătit dobânzi/penalităţi către diferiţi furnizori, nefiind depus niciun înscris care să facă o asemenea dovadă; nu există nicio dovadă că reclamanta ar fi plătit dobânzi/penalităţi pentru spaţiul folosit de Inspectoratul Teritorial de Muncă Bucureşti.

A susţinut recurentul-pârât că, fiind instituţie publică finanţată de la bugetul de stat, nu poate face nicio plată fără angajament legal, în speţă fără să existe un contract valabil încheiat între părţi.

În luna februarie 2016, Sucursala pentru Administrarea şi Întreţinerea Fondului Imobiliar a condiţionat prelungirea contractului de semnarea unui Actului adiţional nr. x mai 2015.

Încheierea unui act adiţional de prelungire a contractului şi în anul 2016 a fost refuzată, iar faptul că începând cu luna ianuarie 2016 nu a mai existat contract de locaţiune valabil este consecinţa atitudinii intimatei-reclamante, nu a culpei Inspectoratului Teritorial de Muncă Bucureşti, care a solicitat, în mod repetat şi din timp, prelungirea contractului de locaţiune.

A arătat că, după efectuarea mai multor demersuri pentru prelungirea contractului de locaţiune, cu adresa nr. x/02 februarie 2016, înregistrată Inspectoratul Teritorial de Muncă Bucureşti sub nr. 9180/05 februarie 2016, R.A. Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat - Sucursala pentru Administrarea şi Întreţinerea Fondului Imobiliar i-a comunicat că, începând cu luna ianuarie 2016, costul închirierii este de 7248,40 RON/lună, astfel că nu au fost menţinute condiţiile vechiul contract de locaţiune pentru a putea opera, până la semnarea unui nou contract, tacita relocaţiune; modificarea costului închirierii au făcut inaplicabile prevederile privind tacita relocaţiune.

Prin adresa nr. x/14 iunie 2016, Inspectoratul Teritorial de Muncă Bucureşti a solicitat Inspecţiei Muncii un punct de vedere privind posibilitatea efectuării plăţilor prin tacita relocaţiune, cu încadrarea în prevederile art. 1810 din C. civ.

Cu adresa nr. x/19 iulie 2016, înregistrată la Inspectoratul Teritorial de Muncă Bucureşti sub nr. x/20 iulie 2016, Inspecţia Muncii a exprimat punctul de vedere în sensul că Inspectoratul Teritorial de Muncă Bucureşti trebuie să facă demersuri pentru încheierea unui nou contract pentru anul 2016, deoarece, nefiind menţinute aceleaşi condiţii din contractul expirat, în calitate de instituţie publică finanţată de la bugetul de stat, trebuie să se supună prevederilor Ordinului nr. 1.792/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice privind angajarea, lichidarea, ordonanţarea şi plata cheltuielilor instituţiilor publice şi Legii finanţelor publice nr. 500/2002; prin urmare, nu poate face nicio plată fără angajament legal, în speţă fără să existe un contract valabil încheiat între părţi.

Intimatul-reclamant a reiterat susţinerile conform cărora nu are niciun fel de debit deoarece, în lipsa încheierii unui contract valabil, nu există angajament legal, fapt pentru care intimatei-reclamante i-au fost restituite facturile care nu au avut la bază un contract valabil încheiat între părţi.

A arătat că, potrivit Legii nr. 500/2002, angajarea cheltuielilor reprezintă fază în procesul execuţiei bugetare, prin care instituţia publică îşi asumă obligaţia de a plăti o sumă de bani, rezultată în urma îndeplinirii condiţiilor stipulate într-un angajament legal pentru livrarea de bunuri, executarea de lucrări sau prestarea de servicii.

Sub un alt aspect, recurentul-pârât a arătat că reaua-credinţă şi poziţia de forţă a reclamantei rezultă şi din actele adiţionale încheiate la contractul nr. x/31 august 2016 prin care a crescut artificial costurile chiriei cu o cotă de profit de 10%, în condiţiile în care art. 6 din H.G. nr. 60/2005, modificată şi completată, prevede expres ce este inclus în costurile chiriei, costuri în care nu se regăseşte şi o cotă de profit. De asemenea, şi la contractul nr. x/31 august 2016 reclamanta a solicitat încheierea de acte adiţionale ale căror clauze să se aplice retroactiv, dovedind astfel că aplicarea retroactivă a clauzelor este o practică a acesteia.

Cu privire la dobânzile solicitate, recurentul-pârât a susţinut că nu sunt datorate, deoarece pentru anul 2015 au fost achitate integral toate facturile emise de reclamantă în baza contractului de locaţiune şi prestări servicii; actul adiţional nr. x mai 2015 a fost încheiat de intimata-reclamantă în mod nelegal, aceasta solicitând ca unele clauze privind costurile chiriei să se aplice retroactiv, contrar dispoziţiilor C. civ. şi prevederilor specifice instituţiilor publice privind angajamentele bugetare.

Pentru anul 2016, lipsa unui angajament legal este consecinţa refuzului intimatei-reclamante de a încheia un contract în acest sens. Acest refuz rezultă din faptul că, de fiecare dată, reclamanta a solicitat ca unele clauze privind costurile chiriei şi valoarea prestaţiilor să se aplice retroactiv, contrar dispoziţiilor C. civ. şi prevederilor specifice instituţiilor publice privind angajamentele bugetare. De asemenea, prin modificarea de către reclamantă a costului închirierii, a devenit inaplicabilă tacita relocaţiune.

Prin urmare, în opinia recurentului-pârât, răspunderea contractuală se referă numai la acele obligaţii reglementate prin acordul de voinţă al părţilor care nu au fost executate, situaţie care nu există în cauză.

A susţinut că fapta victimei înseşi înlătură răspunderea chiar dacă nu are caracteristicile forţei majore, ci doar pe cele ale cazului fortuit, însă numai în cazurile în care, potrivit legii sau convenţiei părţilor, cazul fortuit este exonerator de răspundere.

În prezenta cauză, imposibilitatea de plată a costurilor folosinţei spaţiului ocupat în perioada ianuarie 2016 - august 2016, precum şi a diferenţei de spaţiu pentru lunile mai 2015 - decembrie 2015, sunt consecinţa faptei intimatei-reclamante care, pe de o parte, a refuzat încheierea unui contract legal solicitând încheierea unui act ale cărui clauze să se aplice retroactiv şi, pe de altă parte, a modificat costul chiriei făcând inaplicabile dispoziţiile privind tacita relocaţiune.

Pentru motivele menţionate, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, cu consecinţa menţinerii Sentinţei civile nr. 872/07 mai 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, ca fiind temeinică şi legală; de asemenea, a solicitat respingerea cererii privind plată cheltuielilor de judecată.

5. Apărările formulate în cauză:

Prin întâmpinarea formulată în termenul legal, intimata-reclamantă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat - Sucursala pentru Administrarea şi Întreţinerea Fondului Imobiliar a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ. în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat, şi obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurentul-pârât a solicitat respingerea apărărilor intimatei-reclamante şi respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor; prin încheierea din 29 ianuarie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de recurentul-pârât Inspectoratul Teritorial de Muncă Bucureşti împotriva Deciziei nr. 935/A din 21 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, şi a fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

A reţinut completul de filtru că motivele de recurs care pun în discuţie modalitatea de interpretare a normelor de drept material pot fi subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu menţiunea că exced controlului de legalitate criticile privitoare la chestiunile de fapt şi la interpretarea probatoriilor. Pe cale de consecinţă, nu au fost primite susţinerile intimatei-reclamante privitoare la neîncadrarea tuturor criticilor formulate în motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat şi urmează a fi respins pentru considerentele ce succed:

Prin Decizia civilă nr. 935/A/21 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, care face obiectul controlului judiciar, a fost admis apelul declarat de apelanta-reclamantă şi a fost schimbată sentinţa apelată, în sensul că a fost admisă cererea de chemare în judecată, fiind obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 248.774,19 RON, reprezentând debit constând în diferenţă contravaloare cost închiriere spaţiu (impozite şi taxe locale, amortizare spaţiu şi cheltuieli indirecte prestări servicii, utilităţi şi dobânzi), debit aferent anului 2015 şi perioadei ianuarie - august 2016.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut că bunurile aflate în administrarea apelantei-reclamante fac parte din domeniul public, respectiv din domeniul privat al statului, astfel că intră sub incidenţa prevederilor H.G. nr. 60/2005 privind organizarea şi funcţionarea Regiei Autonome - Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, care la art. 5 şi 6 reglementează obiectul de activitate pe care îl are, în principal, reclamanta, şi anume: administrarea, conservarea, protecţia şi întreţinerea bunurilor din domeniul public şi privat al statului, administrarea şi închirierea spaţiilor de locuit şi a celor cu altă destinaţie decât cea de locuit, precum şi prestarea de servicii la cerere, atribuirea către ministere, autorităţi şi instituţii publice centrale şi locale, finanţate de la bugetul de stat a spaţiilor deţinute în administrare, contra cost, cu aprobarea Secretariatului General al Guvernului etc.

A constatat curtea de apel că, potrivit art. 6 din H.G. nr. 60/2005, costurile închirierii spaţiilor către instituţii publice finanţate parţial sau integral de la bugetul de stat "includ obligatoriu contravaloarea impozitelor şi taxelor locale, a amortizării spaţiilor atribuite, altor cheltuieli indirecte, precum şi a cheltuielilor de întreţinere şi a serviciilor solicitate de către acestea", aceste cheltuieli urmând a fi încadrate în limita creditelor bugetare aprobate prin legea anuală a bugetului de stat, ministerelor, autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale finanţate de la bugetul de stat, precum şi unităţilor din subordinea ministerelor, autorităţilor şi instituţiilor menţionate.

A apreciat instanţa de apel că aceste cheltuieli (costuri) sunt cele estimate ("previzionate", conform noţiunii utilizate în art. 30 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice) la data încheierii contractelor de închiriere a spaţiilor pentru astfel de bunuri; conform prevederilor art. 5 din H.G. nr. 60/2005, aceste costuri comportă modificări ulterioare încheierii respectivelor contracte, în funcţie de modificarea impozitelor şi taxelor, a valorilor privind amortizarea, întreţinerea şi protecţia bunurilor şi a costurilor serviciilor aferente.

Aceste cheltuieli ulterioare, rezultate din reevaluare (denumite cheltuieli indirecte cu bunurile), trebuie să fie suportate de cel căruia i-a fost pus la dispoziţie bunul respectiv, iar nu de locator, acestea putând fi oglindite direct în noile facturi emise, cu valorile astfel modificate, fără a fi încheiate acte adiţionale privind noile costuri, în cazul în care părţile au convenit, printr-o clauză expresă în contractul de locaţiune, acordul pentru achitarea noilor debite rezultate din reevaluări, reprezentând cheltuieli indirecte efectuate cu privire la bunul închiriat.

A reţinut instanţa de apel că, în speţă, părţile au convenit în acest sens, astfel cum rezultă din analiza coroborată a dispoziţiilor art. 2 alin. (1), art. 3 şi art. 20 din contractul de locaţiune prestări servicii nr. x/16 martie 2011, făcând referire directă la aplicarea art. 6 din H.G. nr. 60/2005 privind aderarea părţilor la modificările obiective de tarife ale închirierii spaţiului şi serviciilor convenite.

De asemenea, curtea de apel a arătat că reevaluarea cheltuielilor/costurilor din bugete (aşa numitele cheltuieli indirecte, ulterioare), sunt permise de Codul fiscal, urmând a fi evidenţiate ca atare într-o secţiune din buget (care poate fi şi cel următor, dacă reevaluarea a avut loc, după aprobarea bugetelor instituţiilor respective).

Sub aspectul limitelor învestirii instanţei de apel s-a constatat că intimata-pârâtă nu a formulat apărări cu privire la temeinicia ori legalitatea recalculării cheltuielilor pretinse; aceasta a opus cererii formulate de reclamantă apărări derivate exclusiv din efectuarea unor recalculări fără încheierea prealabilă a unui act adiţional la contractul de locaţiune.

Curtea de apel a reţinut că sumele pretinse prin cererea de chemare în judecată rezultă din reevaluări/recalculări, cheltuieli indirecte pentru care au fost prevăzute clauze în contract (art. 2, art. 3 şi art. 20), astfel că, pentru asigurarea legalităţii facturării şi a efectuării plăţilor aferente, nu era necesară încheierea unui act adiţional, clauzele din contractul nr. x/2011 nefiind prohibite de lege, de ordinea publică sau de bunele moravuri, astfel încât să fie constatate nule pe care prejudicială.

A constatat această instanţă că nerespectarea clauzelor asumate atrage răspunderea civilă contractuală, cu privire la neachitarea de către pârât a noilor tarife facturate de către reclamantă, la care a achiesat prin clauzele cuprinse în art. 2, art. 3 şi art. 20 din contractul nr. x/2011.

Prin criticile formulate în recurs, care pot fi circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în limitele reţinute prin încheierea de admitere în principiu, recurentul-pârât a susţinut că, prin hotărârea pronunţată, curtea de apel a încălcat dispoziţiile art. 1270 C. civ., care reglementează forţa obligatorie a contractului, coroborate cu cele ale art. 1182 şi 1781 din C. civ., precum şi principiul neaplicării cu efect retroactiv a efectelor actului juridic civil.

Înalta Curte constată că nu pot fi primite criticile prin care recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel a făcut greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză, întrucât Actul adiţional nr. x mai 2015 propus spre a fi semnat, care cuprindea clauze de modificare a suprafeţei închiriate şi a costului chiriei, era încheiat cu încălcarea prevederilor C. civ. şi a principiului neretroactivităţii efectelor actului juridic civil, deoarece, conform dispoziţiilor art. 1270 alin. (1) C. civ., contractul legal încheiat are valoare de lege între părţile contractante.

În acest sens, Înalta Curte reţine că recurentul-pârât nu a contestat validitatea clauzelor contractuale în temeiul cărora instanţa de apel a conchis că părţile şi-au exprimat acordul pentru achitarea debitelor rezultate din reevaluări, reprezentând cheltuieli indirecte efectuate cu privire la bunul închiriat, conform art. 2 alin. (1), art. 3 şi art. 20 din contractul de locaţiune prestări servicii nr. x/16 martie 2011, în care se face referire directă la aplicarea art. 6 din H.G. nr. 60/2005 privind aderarea părţilor la modificările obiective de tarife ale închirierii spaţiului şi serviciilor convenite.

De asemenea, recurentul-pârât nu a contestat raţionamentul logico-judiciar pe baza căruia instanţa de apel a statuat că sumele pretinse prin cererea de chemare în judecată fac parte din reevaluări/recalculări, cheltuieli indirecte pentru care au fost prevăzute clauze în contract, astfel că, pentru asigurarea legalităţii facturării şi a efectuării plăţilor aferente, nu era necesară încheierea unui act adiţional la contractul nr. x/2011.

Având în vedere clauzele prevăzute la art. 2, art. 3 şi art. 20 din contractul nr. x/16 martie 2011, încheiat între părţi, şi dispoziţiile art. 6 alin. (1) din H.G. nr. 60/2005, care dispun în sensul că atribuirea către ministere, autorităţi şi instituţii publice centrale şi locale, finanţate integral de la bugetul de stat, precum şi către unităţile din subordinea ministerelor, finanţate integral sau parţial de la bugetul de stat, a spaţiilor administrate de regie, aflate în proprietatea privată a statului, se face de către regie, contra cost, cu aprobarea Secretariatului General al Guvernului, iar costurile închirierii includ obligatoriu contravaloarea impozitelor şi taxelor locale, a amortizării spaţiilor atribuite, a altor cheltuieli indirecte, precum şi a cheltuielilor de întreţinere şi a serviciilor solicitate de către acestea, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut corecta aplicare în cauză a dispoziţiilor privitoare la antrenarea răspunderii civile contractuale a pârâtului.

Având în vedere că potrivit art. 3 alin. (1) din contractul sus-menţionat modificarea tarifelor, care intră sub incidenţa art. 6 alin. (1) din H.G. nr. 60/2005, nu este condiţionată de încheierea de acte adiţionale, fiind suficientă transmiterea unei adrese cu confirmare de primire, Înalta Curte constată că susţinerile recurentului-pârât privitoare la încălcarea forţei obligatorii a contractului de locaţiune şi a principiului neretroactivităţii efectelor actului juridic civil sunt vădit nefondate.

Cu referire la criticile prin care intimatul-reclamant a susţinut că reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţia de reevaluare a imobilului conform dispoziţiilor legale, la sfârşitul anului calendaristic, astfel încât, prin actul adiţional în discuţie a încercat să-şi acopere propria vină, prevăzând clauze aplicabile retroactiv, Înalta Curte reţine că nu pot fi primite întrucât nu combat statuările instanţei de apel, ci reprezintă o reiterare a susţinerilor formulate în primă instanţă.

În considerarea argumentelor prin care instanţa de apel, făcând corecta aplicare în cauză a dispoziţiilor legale incidente în speţă, a reţinut că pârâtul Inspectoratul Teritorial de Muncă Bucureşti datorează reclamantei suma de 248.774,19 RON, reprezentând debit înregistrat în contabilitatea reclamantei constând în diferenţă contravaloare cost închiriere spaţiu (impozite şi taxe locale, amortizare spaţiu şi cheltuieli indirecte prestări servicii, utilităţi şi dobânzi), debit aferent anului 2015 şi perioadei ianuarie - august 2016, nu pot fi primite susţinerile recurentului-pârât în sensul că şi-ar fi îndeplinit toate obligaţiile contractuale şi că nu are facturi aferente anului 2015 neachitate.

Contrar susţinerilor recurentului, culpa neincluderii în facturi a diferenţei de spaţiu alocat nu aparţine reclamantei, ci este consecinţa refuzului său de a achita sumele rezultate din reevaluarea bunului închiriat.

Cu referire la criticile privitoare la sumele datorate pentru spaţiul suplimentar, prin care s-a arătat că acesta a fost ocupat cu acordul reclamantei, toate discuţiile fiind purtate exclusiv asupra semnării retroactive a Actului adiţional nr. x mai 2015, Înalta Curte reţine, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, că acordul reclamantei privind folosinţa spaţiului suplimentar şi punerea la dispoziţie a acestuia nu exclude plata costurilor aferente, potrivit reglementărilor în materie, şi nu-l pune la adăpost pe intimatul beneficiar de obligaţia de plată a acestor costuri.

Pentru considerentele expuse, constatând că în cauză sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale, Înalta Curte constată că nu pot fi primite criticile relative la plata penalităţilor de întârziere, susţinute din perspectiva inexistenţei obligaţiei principale, ca şi cele prin care s-a susţinut că Inspectoratul Teritorial de Muncă Bucureşti, ca instituţie publică finanţată de la bugetul de stat, nu poate face nici un fel de plată fără angajament legal, respectiv fără un contract valabil încheiat între părţi, clauzele contractuale mai sus-menţionate oferind temeiul legal pentru efectuarea plăţilor solicitate cu titlul de diferenţă contravaloare cost închiriere spaţiu (impozite şi taxe locale, amortizare spaţiu şi cheltuieli indirecte prestări servicii, utilităţi şi dobânzi), debit aferent anului 2015 şi perioadei ianuarie - august 2016.

De asemenea, nu pot fi primite criticile prin care s-a susţinut că intimata-reclamantă nu a dovedit că ar fi plătit dobânzi/penalităţi către diferiţi furnizori, nefiind depus niciun înscris care să facă o asemenea dovadă, respectiv că nu există nicio dovadă că ar fi fost plătite dobânzi ori penalităţi de întârziere pentru spaţiul folosit de Inspectoratul Teritorial de Muncă Bucureşti, având în vedere caracterul moratoriu al acestor despăgubiri.

Susţinerile recurentului-pârât referitoare la situaţia demersurilor efectuate în raport cu ordonatorul său de credite, pentru obţinerea de puncte de vedere cu privire la situaţia debitului aflat în litigiu, cele privitoare la operaţiunile de reevaluare a bunului care implică aspecte de fapt ale judecăţii şi cele care au caracter de exemplificare a unei pretinse poziţii de forţă a intimatei-reclamante exced limitelor controlului de legalitate specific recursului, astfel că nu necesită considerente suplimentare.

De asemenea, nu necesită o analiză distinctă susţinerile relative la condiţiile de operare a tacitei relocaţiuni, având în vedere că prin hotărârea atacată nu s-a reţinut incidenţa acestei instituţii juridice.

Pentru considerentele expuse, constatând că în cauză nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurentul-pârât Inspectoratul Teritorial de Muncă Bucureşti împotriva Deciziei nr. 935A din 21 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Inspectoratul Teritorial de Muncă Bucureşti împotriva Deciziei nr. 935A din 21 iunie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 iunie 2020.

GGC - GV