Father's appeal against refusal to refer child return questions to CJEU inadmissible; costs awarded to mother

Şedinţa publică din data de 24 iunie 2020

asupra cauzei de faţă, prin raportare la dispoziţiile art. 499 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată la 20 august 2019 pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanta A. a solicitat înapoierea la domiciliul său din Spania a minorei B., care a fost răpită de tatăl acesteia, C., domiciliat în România, încă din luna aprilie 2019.

2. Sentinţa tribunalului

Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa nr. 2365 din 30 octombrie 2019, a admis cererea reclamantei în contradictoriu cu pârâtul C.. A dispus înapoierea minorei B., la reşedinţa sa obişnuită din Spania. A stabilit termen pentru executarea obligaţiei de înapoiere a minorei 2 săptămâni de la data rămânerii definitive a hotărârii sub sancţiunea unei amenzi civile în favoarea Statului român în cuantum de 2500 RON. L-a obligat pe pârât la predarea paşaportului minorei sau a documentului de călătorie către reclamantă şi să îşi dea concursul pentru eliberarea unui document de călătorie pe numele minorei. A autorizat-o pe reclamantă să preia minora personal sau, după caz, prin reprezentant în cazul refuzului de executare voluntară a obligaţiei de înapoiere în termenul stabilit.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Prin decizia nr. 123 din 11 martie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis recursul declarat de pârât împotriva sentinţei tribunalului, pe care a casat-o, în parte. A stabilit termen pentru executarea obligaţiei de înapoiere a minorei, 2 săptămâni de la încetarea stării generale de pericol de deplasare, cauzată de epidemia de COVID 19. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

În practicaua deciziei, curtea de apel a respins cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, apreciind că nu se impune acest demers, întrucât aspectele la care s-a făcut referire pot fi stabilite din interpretarea normelor, a celor cuprinse în Regulamentul Consiliului nr. 2201/2003, respectiv a Convenţiei de la Haga, aceste aspecte neavând caracter de noutate sau de dificultate de interpretare.

3. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Europene de Justiţie a declarat recurs, oral, apărătorul recurentului, potrivit celor consemnate în practicaua deciziei civile nr. 123 din 11 martie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti. A arătat că va motiva în scris calea de atac exercitată, precizând că aceasta este admisibilă, în puterea principiului european al echivalenţei raportat cu excepţia de neconstituţionalitate.

5. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi

Învestită cu soluţionarea căii de atac, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin rezoluţia din 25 mai 2020, a fixat termen de judecată la 24 iunie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Considerentele Înaltei Curţi

Analizând recursul, Înalta Curte constată următoarele:

În drept, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sunt hotărâri definitive, hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii.

În speţă, decizia civilă nr. 123 din 11 martie 2020, în cuprinsul căreia s-a respins cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, este definitivă, prin aceasta admiţându-se recursul declarat împotriva sentinţei tribunalului.

În ceea ce priveşte soluţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, se observă prevederile Legii speciale nr. 340/2009 privind formularea de către România a unei declaraţii în baza prevederilor art. 35 paragraful (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană.

Aşadar, se impune a se stabili dacă dispoziţiile menţionatei legi prevăd posibilitatea atacării cu recurs a respingerii cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu soluţionarea unor întrebări preliminare.

Potrivit art. 2 din Legea nr. 340/2009 "(1) Instanţa de judecată, din oficiu sau la cerere, poate solicita Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene să se pronunţe cu titlu preliminar asupra unei întrebări ridicate într-o cauză de orice natură şi care se referă la validitatea sau la interpretarea unuia dintre actele prevăzute la art. 35 paragraful (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză. (2) Dacă cererea este formulată în faţa unei instanţe a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, solicitarea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene de a se pronunţa cu titlu preliminar este obligatorie, dacă aceasta este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză. (3) În cazurile prevăzute la alin. (1), judecata poate fi suspendată, iar în cazurile prevăzute la alin. (2), suspendarea judecăţii este obligatorie".

Totodată, alin. (5) al aceluiaşi articol stipulează în sensul că "Încheierea prin care instanţa se pronunţă asupra suspendării judecăţii poate fi atacată cu recurs la instanţa ierarhic superioară (. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .)".

Ca atare, se constată că legea specială deschide calea recursului numai împotriva încheierii prin care instanţa se pronunţă asupra suspendării judecăţii, concomitent sesizării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Or, în speţă, prin măsura dispusă, obiect a recursului, instanţa a constatat că nu se impune sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, întrucât aspectele la care s-a făcut referire pot fi stabilite din interpretarea normelor, a celor cuprinse în Regulamentul Consiliului nr. 2201/2003, respectiv a Convenţiei de la Haga, aceste aspecte neavând caracter de noutate sau de dificultate de interpretare.

Prin urmare, soluţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene nu se circumscrie dispoziţiilor art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009, legea nejustificând admisibilitatea recursului exercitat în cauză.

În condiţiile în care prin legea specială nu se instituie posibilitatea atacării cu recurs a respingerii cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, nu se pot aplica, prin analogie, dispoziţiile referitoare la promovarea recursului împotriva încheierii de respingere, ca inadmisibilă, a sesizării Curţii Constituţionale, în condiţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ. referitoare la legalitatea căii de atac, potrivit cărora o hotărâre judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta.

De asemenea, modul de reglementare a căilor de atac nu este de natură să afecteze procedura judiciară echitabilă, astfel cum este consacrată prin art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât dreptul la un tribunal nu impune obligativitatea dublului grad de jurisdicţie în materie civilă sau instituirea căii extraordinare de atac a recursului în toate materiile, dacă accesul la un tribunal cu plenitudine de jurisdicţie este efectiv, statele având o marjă de apreciere în organizarea sistemului căilor de atac.

Aşadar, accesul liber la justiţie nu presupune accesul la toate structurile judecătoreşti şi la toate gradele de jurisdicţie, acest drept putând fi supus unor condiţionări de formă şi de fond, iar existenţa uneia ori a multor căi de căi de atac nu este impusă, pentru toate cazurile, nici de Constituţie şi nici de vreun tratat internaţional la care România este parte.

Faţă de prevederile legale menţionate, soluţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene nu este supusă recursului, iar exercitând calea extraordinară de atac, partea nu s-a conformat unei condiţii specifice de admisibilitate a recursului.

Recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora, precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi autorităţilor şi, din acest motiv, apare ca o situaţie inadmisibilă în ordinea de drept.

Cum recursul de faţă înfrânge această regulă a procedurii civile, el se priveşte ca inadmisibil şi va fi respins în consecinţă.

Văzând solicitarea intimatei A. de acordare a cheltuielilor de judecată în sumă de 2000 RON, reprezentând onorariu avocat, conform înscrisului aflat la dosarului, recurentul urmează a fi obligat la plata acestei sume către intimată, în conformitate cu dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de C. împotriva soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din cuprinsul deciziei nr. 123 din 11 martie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe recurent la 2000 RON cheltuieli de judecată către intimata A..

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 24 iunie 2020, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.